DECEBAL, DACIA SI ROMA – PORTRETUL LUI DECEBAL

Dacii au fost nişte bărbaţi viteji care au uimit antichitatea cu credinţa, simplitatea şi curajul lor. Deşi erau un popor de păstori şi agricultori, dacii erau obişnuiţi cu războaiele şi erau consideraţi războinici de temut. Scriitorul antic Dion Chrysostomos cunoscut şi ca Dion din Prusa sau Dio Cocceianus (cca. 40 – cca.115 p.Chr.) ca unul care a trăit printre ei, spunea: „acolo la ei [la geţi] puteai să vezi peste tot săbii, platoşe, lănci, peste tot cai, peste tot arme, peste tot oameni înarmaţi” şi tot el, mai spunea că „geţii sunt mai înțelepţi decât aproape toţi barbarii şi mai asemănători romanilor”. Prozatorul grec Lucian din Samosata (125 p.Chr.– după 180 p.Chr.) scria: „de câte ori am privit ţara geţilor, i-am văzut războindu-se”.

<  Nobil dac pe Arcul de Triumf al împăratului Constantin

Războinici daci pe Columna lui Traian, Roma

La 131 de ani de la moartea regelui Burebista Unificatorul (44 a.Chr.) – întemeietorul regatului Dacia – a apărut un alt mare rege al dacilor, cunoscut pe scena istoriei sub numele de Decebal.
Interesul manifestat de Imperiul Roman pentru cucerirea Daciei a făcut ca, din cronicile scrise de învingători, să răzbată pâna la noi informaţii despre regele Decebal, mai multe decât despre orice alt rege dac. Războaiele cu romanii, în care au fost primi protagonişti, i-au făcut celebri în toată lumea antică, atât pe daci, cât şi pe regele lor Decebal.
Decebal, rege al dacilor între anii 87-106 p.Chr., a rămas una din figurile dominante ale istoriei românilor. În cele ce urmează vom trece în revista ascensiunea lui Decebal la conducerea regatului, portretul regelui dac şi dramatica sa ieşire din istorie.

 

ASCENSIUNEA
În iarna anului 85 p.Chr., comandantul dac Diurpaneus, fiul regelui Scorilo şi nepot al regelui Duras, a pustiit malurile sudice ale Dunării, care erau de mai multă vreme în stăpânirea romanilor. Guvernatorul Moesiei, C.Oppius Sabinus, a strâns o armată şi a pornit o campanie de pedeapsă împotriva dacilor, însă Diurpaneus, cu războinicii săi, i-a învins pe romani și l-a decapitat pe comandantul lor. Când s-a aflat despre aceasta, în capitala imperiului s-a produs mare spaimă, deoarece mulţimea se temea că duşmanul învingător va pătrunde în interiorul imperiului şi va devasta totul. Pericolul dacic era, în viziunea romanilor, cel putin la fel de mare ca şi cel germanic. Din această cauză, împăratul Domiţian a fost nevoit să treacă, cu întreaga sa armată în Iliria și Moesia, poruncind celui mai brav general al său, comandantul gărzii pretoriene, Cornelius Fuscus, să treacă Dunărea (87 p.Chr.). Sub amenintarea invaziei, dacii s-au pregătit de luptă şi, încă de la prima confruntare, au reuşit să obţină o mare victorie. Nu se cunoaste cu precizie locul unde s-au dat luptele, dar se presupune că romanii au fost atacaţi prin surprindere în zona Turnu Rosu, în defileul Oltului. Diurpaneus a izbutit să dea o lovitură nimicitoare legiunilor romane conduse de Fuscus, care şi-a şi găsit sfârsitul în această luptă. Se spune că imperiul a pierdut atunci în Dacia o întreagă armată, de câteva legiuni, plus trupele auxiliare însoţitoare. Prizonierii, trofeele, stindardele legiunilor şi al gărzii pretoriene au fost duse de daci în Munţii Orăştiei. A fost o mare umilinţă pentru romani ca garda pretoriană imperială, garda împăratului Romei, să-şi piardă stindardul pe câmpul de luptă. Conform obiceiului, ea ar fi trebuit desfiinţată.
După această victorie, Diurpaneus a primit supranumele de Decebal – cel puternic, cel viteaz.
Istoricul roman Tacit, în lucrarea despre socrul său, Agricola, face aluzie la invadarea Moesiei de către daci în iarna 85-86 p. Chr. când C.Oppius Sabinus, guvernatorul acestei provincii, a fost ucis şi de asemenea, la înfrângerea generalului Cornelius Fuscus, prefectul pretoriului, ucis şi el în anul 87 p.Chr. pierzând mare parte din armată şi stindardele legiunilor. Aceasta este şi una din primele menţionări ale Daciei:
„Într-adevar au urmat în stat împrejurări care nu permiteau ca numele lui Agricola să fie trecut sub tăcere; atâtea armate pierdute în Moesia, Dacia, Germania şi Panonia, prin îndrăzneala nebunească sau laşitatea comandanţilor, atâţia militari de valoare învinşi şi făcuţi prizonieri cu cohorte întregi, încât acum nu se mai punea în discuţie hotarul imperiului şi un mal, ci taberele de iarnă ale legiunilor şi stăpânirea provinciilor noastre” – (Tacit– Agricola 41, 2)
După acest eşec al armatei romane împăratul Domiţian a atacat din nou regatul lui Decebal trimiţându-l în anul 88 p.Chr. pe generalul Tettius Iulianus care, trecând din nou Dunărea şi pătrunzând în Dacia prin Banat, s-a confruntat cu armata dacă la Tapae. De această dată victoria a fost de partea romanilor. Totuşi, Tettius Iulianus nu a reusit să-şi exploateze victoria. Decebal şi-a retras armata în ordine, dovedind isteţime în a crea obstacole în calea urmăritorilor, împiedicându-i să continue înaintarea în interiorul Daciei. Este anecdotic episodul povestit de istoricul roman de limba greacă Dio Cassius (155 sau 163/164 – după 229):
“Decebal se temu ca romanii victorioşi să nu pornească spre capitala lui. De aceea tăie copacii din preajma lor [la o oarecare înălţime] şi puse arme pe trunchiuri, pentru ca duşmanii să creadă că sînt soldaţi şi să se retragă înspăimîntaţi. Ceea ce s-a şi întîmplat.” (Dio Cassius, Istoria romană, LXVII,10,3).
Cu toata victoria repurtată, din cauza dificultăţilor întâmpinate de armatele imperiale la Dunărea de Mijloc în lupta cu triburile germanice şi ca să pară totusi un învingător în ochii Romei, împăratul Domiţian a preferat să plăteasca pacea cu dacii, intenţionând să transforme Dacia într-un regat clientelar aliat. Astfel, în anul 89 p.Chr., Decebal a încheiat o pace avantajoasă în urma căreia regatul dac primea însemnate sume de bani, meșteri constructori şi instructori militari. Iată textul rămas de la Dio Cassius privind aranjamentul lui Domiţian:
„Învins şi pus pe fugă de marcomani, Domiţian a pornit grabnic o solie la Decebal, regele dacilor, îndemnându-l să încheie un tratat, pe care el [Domiţian] îl refuzase mai înainte, deşi [regele] i-l ceruse adesea. Decebal primi propunerea de pace (căci era la mare strâmtoare) dar nu a vrut să vină el însuşi să stea de vorbă cu Domiţian, ci l-a trimis pe Diegis, împreună cu câţiva bărbaţi, ca să-i predea armele şi câţiva prizonieri, sub cuvânt că i-ar avea numai pe aceştia. După sosirea acestuia, Domiţian puse lui Diegis o diademă pe cap – ca şi cum ar fi fost un adevărat învingător şi omul în stare să dea un rege dacilor -, iar soldaţilor lui le împărţi onoruri şi bani. Ca un biruitor, trimise la Roma, între altele, nişte aşa-zişi soli ai lui Decebal şi o pretinsă scrisoare de-a acestuia, despre care se spune că ar fi plăsmuit-o el. 4. Domiţian îşi împodobi triumful cu multe lucruri ce nu fuseseră luate ca pradă. (Dimpotrivă, el cheltuise foarte mulţi bani pentru încheierea păcii, căci fără întârziere dădu lui Decebal nu numai însemnate sume de bani, dar şi meşteri pricepuţi la felurite lucruri folositoare în timp de pace şi de război şi făgădui să-i dea mereu multe). Aceste lucruri el le-a scos din mobilierul împărătesc. Căci el folosea totdeauna asemenea lucruri ca pradă de război, ca unul care adusese împărăţia însăşi în stare de robie.” (Dio Cassius, Istoria romană, LXVII, 7, 2-4,)
Pentru a înţelege mai bine contextul istoric în care Decebal a ajuns rege, trebuie amintit că regatul dac se divizase după dispariţia regelui unificator Burebista, în patru, apoi în cinci regate mai mici. În cel mai important dintre acestea, regatul situat în Munţii Orăştiei, care a avut şi rol de nucleu, i-au succedat următorii regi: Deceneu, Comosicus, Scorilo şi Duras, fratele lui Scorilo. Este necesar să fie explicat un lucru important: în succesiunea regilor daci era aplicată cutuma tracică, întâlnită la tracii sud-dunăreni, pe principiul agnaţilor (rude pe linie paternă), potrivit căreia la moartea unui rege, dacă acesta avea un frate, fratele avea drept de domnie, înaintea fiului regelui decedat . Prin urmare, Duras i-a urmat lui Scorilo la domnie şi nu Diurpaneus, deşi acesta era succesorul natural.
În anul 87 p.Chr. regele Duras era deja bătrân şi, în faţa ameninţării armatelor romane trimise de împăratul Domiţian asupra dacilor, a cedat puterea regală nepotului său, Diurpaneus, care a devenit astfel rege al tuturor dacilor. Cedarea conducerii de către Duras s-a făcut la bună întelegere, acesta continuând să trăiască la Sarmizegetusa, ca sfetnic al regelui Decebal.
„Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva dacilor, asupra cărora, în vremea aceea, domnea Decebal (Duras care domnise mai înainte, lăsase lui Decebal de bunăvoie domnia…)” – (Dio Cassius, Istoria romană, LXVII, 6, 1)

 

PORTRETUL LUI DECEBAL
Nu se cunosc prea multe detalii despre membri familiei regelui dac. Istoria aminteşte de trei dintre copiii regelui Scorilo: cei doi fii, Diurpaneus, Diegis şi o fiică, al cărui nume nu este consemnat în documente, deşi face obiectul unui pasaj în Istoria Romană a lui Dio Cassius.
Fiul cel mare, Diurpaneus, devenit apoi rege cu supranumele Decebal, s-a născut probabil între anii 55 si 60 p.Chr.. Se spune că Decebal ar fi avut o fiică, pe Dochia, despre care s-au ţesut în timp mai multe legende. Potrivit lui Gheorghe Asachi, numele iniţial şi corect ar fi fost Dachia, nume devenit ulterior Dochia. Renumitul om de cultură scria că în zona muntelui Ceahlău circula legenda că, după moartea regelui dac, Dochia a fugit travestită în păstoriţă, pentru a nu fi prinsă de romanii lui Traian. Ajunsă în cele din urmă pe vârful Ceahlăului, în faţa urmăritorilor ea s-a rugat lui Dumnezeu să fie prefăcută în stană de piatră, împreună cu oile ei. Despre al doilea fiu al lui Scorilo, Diegis, ştim că a negociat în anul 89 p.Chr. pacea cu împăratul Domiţian, ca trimis special al lui Decebal. Despre sora lui Decebal se aminteşte că în primăvara lui 102 p.Chr., în prima campanie a romanilor conduşi de împăratul Traian, a fost luată prizonieră cu întreaga familie, de Maximus, la cucerirea cetăţii Costeşti din Munţii Orăştiei. Acolo au găsit romanii şi stindardele armatei pierdute de împăratul Domiţian. Din nou, Dio Cassius este sursa informaţiei:
„Traian puse mâna pe munţii cei întăriţi cu ziduri… Din pricina aceasta şi mai ales după ce, în acelaşi timp, Maximus prinse pe sora lui şi luă o cetăţuie puternică, Decebal fu gata să se învoiască la toate cele ce i s-ar fi poruncit…” (Dio Cassius, Istoria romană, LXVIII, 8-9, 9,4). Împăratul Traian ştia că această captură putea deveni o preţioasă armă psihologică în mâinile sale. Este posibil ca între cauzele care l-au obligat pe regele dac să accepte pacea grea din 102 p.Chr., un rol major să-l fi jucat încercarea lui Decebal de a-şi elibera sora, îndeplinindu-şi, astfel, o datorie de onoare faţă de familia sa. Acest pasaj din rezumatele „Istoriei romane” a lui Dio Cassius a fost corelat cu o scenă de pe Columna lui Traian. Istoricul Radu Vulpe considera că scena XXX de pe Columnă trebuie corelată cu capturarea surorii lui Decebal, despre care scria istoricul grec (R. Vulpe,Columna lui Traian, monument al etnogenezei etnice, Bucureşti, 1988, p. 67-71).

Sora lui Decebal apare în această scenă (stânga-sus), invitată fiind de împăratul Traian print-un gest larg, să urce pe corabia care o va duce ca prizonieră în capitala imperiului.
Dio Cassius ne mărturiseşte că Decebal s-a arătat dispus să accepte încetarea ostilităţilor în orice condiţii, „nu fiindcă ar fi avut de gând să le respecte, ci ca să mai prindă putere, după pierderile suferite atunci”.
Decebal, ultimul rege dac, este considerat de urmaşi ca fiind cel care a refăcut Regatul dac, un talentat strateg şi un mare comandant militar. Personalitatea sa a lăsat urme de neşters în conştiinta natiunii române.
Este deja binecunoscută descrierea lui Decebal făcută de istoricul grec Dio Cassius:
“Era foarte priceput în ale războiului și iscusit la faptă, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman și a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă, știind a se folosi cu dibăcie de o victorie și a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, lucruri pentru care el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor..” – (Dio Cassius, Istoria romană, LXVII, 6). Referindu-se la acest text istoricul I.I.Russu scria în 1980 că trăsăturile portretuluiI lui Decebal de pe Columnă corespund întru totul descrierii regelui dac făcută de istoricul grec (I.I.Russu, Daco-geţii în imperiul roman, Bucureşti, 1980, p.84-85).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Detalii de pe Columna lui Traian, Roma

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Daci pe Arcul de Triumf al împăratului Constantin, Roma

Decebal şi stindardul dacic în bătălia de la Adamclisi – Columna lui Traian

Un bust de marmură aflat la muzeul Vatican, reprezentând un dac tipic, cu barbă şi căciulă de nobil dac – tarabostes, a atras de mult timp atenţia cercetătorilor. Acest bust a fost asociat tot mai mult cu numele regelui Decebal. Istoricul Emil Panaitescu (1885-1958), scria în Il ritratto di Decebalo, Ephemeris dacoromana, 1, 1923, p.387-413, că vede în bustul de marmură de la Vatican însumarea fidelă a tuturor apariţiilor chipului lui Decebal de pe Columnă.
Florin Rostariu, un adevărat artist, “a dat culoare istoriei” – după cum spune chiar el . În încercarea de a crea un aer de naturaleţe imaginii regelui dac, utilizând o aplicaţie specializată, a colorat imaginea bustului din marmură al regelui Decebal şi a făcut-o minunat, profesionist. Priviţi, arată de parcă i-ar fi dat din nou viaţă regelui dac:

Dacă ar fi să facem portretul fizic al lui Decebal având ca ghid bustul din marmură şi scenele de pe Columnă, am putea spune în legătură cu statura sa, că era un bărbat înalt, lat în spate, cu un gât puternic, de luptător. Oricum, după cum în mod clar se vede pe Columna lui Traian, pe Arcul de triumf al lui Constantin, dacii erau niste bărbaţi înalţi, bine clădiţi, vigurosi. În putinele scene (6) în care apare Decebal, este reprezentat parcă şi mai voinic decat ceilalţi luptători daci. Figura sa, cu frunte înaltă, semn al inteligenţei, cu ochi negri, pătrunzători, umbrit de sprâncene stufoase, cu cute la rădăcina nasului – care denotă tenacitate, dârzenie, cu nasul puternic şi drept – care exprimă vigoare, hotărâre, toate aceste trăsături, îl fac să fie un personaj care nu poate fi trecut cu vederea, un lider. Se spune că lobul inferior al urechii lipit de maxilar era ceva specific dacilor.Două frumoase busturi din bronz, al regelui Decebal şi al împăratului Traian, create în anul 1928 de sculptorul italian Ettore Ferrari, sunt găzduite de Muzeul de istorie din Cluj. Bustul regelui dac, maestuos, calm şi hotărât, domină atmosfera. Senzaţia pe care o ai privind cele două busturi alăturate e un pic hilară: ai spune că lui Traian i s-a facut părul măciucă în momentul când a fost aşezat lângă regele dac, senzaţie dată de cununa imperială purtată de împărat.

 

SFARSITUL DRAMATIC AL REGELUI DAC
Strălucita victorie împotriva romanilor şi tratatul favorabil încheiat în 89 p.Chr. cu împăratul Domiţian, i-a oferit lui Decebal răgazul necesar pentru a face alianţe antiromane cu popoarele vecine de la hotarele Daciei. Astfel, sarmaţii, iazigii şi roxolanii, marcomanii şi quadii germanici, au devenit aliaţii dacilor în faţa pericolului expansiunii Imperiului Roman.
Sub regele Decebal regatul dac s-a aflat la apogeul puterii sale. Mai restrâns ca arie geografică decât Dacia Magna – teritoriul stăpânit de regele Burebista (82-44 a.Chr.) – noul regat cuprindea numai Transilvania până la Tisa Superioară, Banatul, Oltenia, Muntenia, sudul şi vestul Moldovei, dar era mai puternic și mai bine organizat. În cei peste o sută de ani de la destrămarea regatului lui Burebista societatea dacică înregistrase în timp progrese multiple şi importante: o populație numeroasă, grupată în jurul multor aşezări numite dave în care pulsa o vie activitate economică, legături comerciale cu civilizaţiile greacă şi romană, o cultură înfloritoare cu elemente originale caracteristice, dar şi cu influenţe ale culturilor cu care a venit în contact. Criton, medicul lui Traian, vorbeşte despre o instituţie a prefecţilor, pe care Decebal îi numeşte în fruntea cetăţilor şi ca supraveghetori ai domeniului agricol. La nivel central, regele se putea baza pe un consiliu, constituit din membrii familiei regale şi nobilime, precum şi pe o cancelarie care emitea documente şi trimitea solii. Pe plan militar, Decebal a dezvoltat armata, a înzestrat-o cu maşini de război, a fortificat, cu ajutorul unor meşteri romani, cetăţile Daciei şi în special pe cele din jurul capitalei Sarmizegetusa Regia. Pe un imens vas descoperit în cetatea Sarmizegetusa Regia se poate citi textul „DECEBALVS PER SCORILO„. Vasul conic era prevăzut la partea superioară cu patru găuri dispuse în cruce, posibil pentru a fi suspendat cu lanţuri de grinzile tavanului şi utilizat în scop sacerdotal sau pur şi simplu pentru încălzire. Marea încăpere poligonală în care a fost descoperit acest vas ceramic, se presupune că ar face parte din locuinţa regelui dac. Unele interpretări consideră că textul descoperit este în limba dacă, posibilul sens fiind acela de Decebal fiul lui Scorilo, altele în latină, traducerea fiind Decebal prin Scorilo. Alţii cred că e vorba de o simplă marcă de olar, inscripţia traducându-se prin lucrat pentru Decebal.
După ce în 98 p.Chr. Traian se urcase pe tronul imperiului roman, el a sistat orice subsidii plătite Daciei considerând pacea lui Domiţian o mare ruşine şi o umilinţă pentru imperiu. După trei ani de pregătiri, la 25 martie 101 p.Chr, Traian a pornit din Roma pentru a ataca Dacia, în fruntea unei armate formate din 14 legiuni, totalizând 150.000 de soldaţi (cea mai mare armată la acea dată). Începea primul război daco-roman. Trecând în revistă războaiele daco-romane, se poate spune că dacă în prima campanie a lui Traian, după luptele crâncene de la Tapae si Adamclisi, rezultatul a fost indecis, iar Decebal a cerut pacea doar ca urmare a capturării surorii lui, cea de-a doua campanie însă, cea din 105-106 p.Chr., a avut ca deznodamânt desfiinţarea regatului dac şi moartea regelui său. Părăsiti de foştii aliaţi şi atacaţi pe trei direcţii de armatele romane, dacii s-au retras spre cetăţile întărite din Munţii Orăstiei. După numeroase lupte în munţi, armata romană, a reuşit să penetreze liniile de apărare ale dacilor, a cucerit complexul de cetăţi care protejau capitala şi a ajuns în faţa Sarmizegetusei. Cetatea asediată a fost greu de cucerit o bună perioadă de timp, pentru că apărătorii săi luptau aprig. Apoi, în urma unei trădări, romanii au găsit şi au reuşit să oprească alimentarea cu apă a cetăţii. După ce şi-au împărţit şi ultimele rezerve de apă, fapt înregistrat şi pe una din scenele Columnei, dacii n-au mai putut rezista, astfel că Decebal a decis să se părăsească cetatea. Împreună cu câteva căpetenii, Decebal s-a retras spre nord-est pentru o regrupare a armatei dace. Cavaleria auxiliară romană a fost trimisă în urmărirea regelui.
Pentru daci, libertatea era o religie. Un rege dac nu putea accepta să fie prins, înrobit sau umilit. Decebal nu putea accepta să fie capturat şi plimbat în lanţuri prin Roma în urma carului triumfal al împăratului Traian. Prin urmare, nu a vrut să fie prins viu şi a ales să se sinucidă, înainte ca legionarii romani să se apropie.
„Când a văzut Decebal că scaunul lui de domnie şi toată ţara sunt în mâinile duşmanului, că el însuşi este în primejdie să fie luat prizonier, îşi curmă zilele. Capul său fu dus la Roma. În felul acesta Dacia ajunse sub ascultarea romanilor şi Traian stabili în ea oraşe de colonişti” – (Dio Cassius, Istoria romană, LXVIII, 14, 3).

Printre ultimele scene redate pe Columnă, sunt două foarte importante: cea a sinuciderii lui Decebal şi cea în care sunt redaţi doi soldaţi romani care prezintă mulţimii pe un scut capul şi mâna dreaptă a regelui Decebal, în castrul roman de la Ranisstorum. Se spune că pentru a linişti plebea Romei, care de 20 de ani se temea de pericolul dacic, capul şi mâna regelui dac au fost conservate în miere şi trimise la Roma. O inscripţie descoperită pe o lespede de marmură, în portul Ostia de la gurile Tibrului, relatează că în anul 106 p.Chr. relicvele au fost arătate mulţimii, după care, în urlete de bucurie, au fost aruncate pe scările templului Gemoniei. Era locul unde erau expuse cadavrele duşmanilor imperiului roman.                                                                                                                                     În anul 1965 profesorul american Michael Speidel a descoperit, într-un sat din apropierea anticului oraş Philippi din Macedonia, un monument funerar închinat lui Tiberius Claudius Maximus, cel care i-a dus împăratului Traian capul lui Decebal. (The Captor of Decebalus a New Inscription from Philippi. The Journal of Roman Studies, Vol. 60, 1970). Monumentul conţine o inscripţie care spune: „Tiberius Claudius Maximus, veteran, fiind în viaţă s-a îngrijit să se facă acest monument…a fost făcut cercetaş… de două ori decorat în războiul dacic… de către acelaşi împărat făcut decurion… fiindcă prinsese pe Decebal şi îi dusese capul la Ranisstorum…” Basorelieful de pe monumentul funerar îl înfăţişează călare, repezindu-se la un dac prăbuşit la pământ, din mâinile căruia cade un pumnal încovoiat.
„Filmul” războaielor daco-romane, pe basoreliefurile în marmură ale Columnei sau pe Monumentul Triumfal de la Adamclisi, a fost magistral realizat de Apolodor din Damasc, arhitectul sirian creditat că ar fi realizat cea mai mare parte a capodoperelor arhitecturale din timpul domniei împăratului Traian. O copie a Columnei a fost adusă la Bucureşti în 1967 şi expusă la Muzeul Naţional de Istorie a României, unde doritorii o pot admira îndeaproape, datorită unui balcon circular pe care scenele sunt expuse separat, cu explicaţiile de rigoare. Alte copii ale Columnei pot fi văzute în muzeele din Londra, Roma şi în apropiere de Paris. Cercetările celebrului Cichorius, cel care a făcut observaţii foarte interesante şi care a numerotat scenele Columnei, cercetări definitivate de Petersen, constată că „realităţile topografice arheologice din România pe vechiul teatru de război, al conflictelor daco-romane, pot fi comparate cu reprezentările de pe Columnă”. O descoperire de senzaţie făcută în 2010 la Turnu Severin, România, în timpul unor lucrări de constructie, confirmă încă o dată că scenele sculptate pe monumentul din capitala imperiului roman nu au fost doar fantezii ale celebrului arhitect, ci o adevărată cronică în piatră a unor evenimente reale despre care istoria vorbeşte cu probe. Cercetările arheologice au identificat un amfiteatru roman amplasat lângă piciorul podului construit de Apolodor din Damasc peste Dunăre, amplasament care corespunde amfiteatrului reprezentat în una din scenele Columnei, prin urmare, acesta a fost găsit exact în locul indicat de monumentul roman.
După victoria romanilor, teritoriul cucerit în Dacia – Transilvania, Banatul, Oltenia – a fost proclamat provincie romană în vara anului 106 p.Chr., sub numele Dacia Felix. Dintre prizonierii daci, un număr de 50 000 au fost duşi la Roma ca sclavi. Alţii au fost selecţionaţi şi au format unităţi militare în cadrul legiunilor romane. Din perioada lui Traian sunt cunoscute Ala I Ulpia Dacorum în Cappadocia şi Cohors I Ulpia Dacorum în Siria, iar din perioada succesorului său, Hadrian, este cunoscută Cohors I Aelia Dacorum în Britania.
Despre sfârşitul regelui dac care nu şi-a pierdut niciodată speranţa în victorie şi despre neamul dacilor, neînvins până atunci, a scris şi Pliniu cel Tânăr (61-114 p.Chr.) în Scrisori VIII, 4,1-2: “1. Foarte bine faci că te pregăteşti să scrii despre războiul dacic. ….2. Vei cânta…. un rege* alungat din reşedinţa sa, izgonit chiar şi din viaţă, fără ca să fi pierdut niciodată nădejdea; pe lângă acestea, două triumfuri, din care unul a fost dintâi împotriva unui neam neînvins, iar celălalt, cel din urmă.” – (*este vorba de Decebal)
Deşi nu a fost glorificat în cronicile epocii precum Traian – explicaţia fiind aceea că istoria a fost scrisă de învingători – viteazul rege dac Decebal rămâne una dintre marile personalităţi istorice ale acestor meleaguri, unul din eroii neamului.

Articol de Nicolae Sabin DORDEA cu elemente de la:
Izvoare privind istoria României, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1964; Wikipedia, the free encyclopedia; Wikipedia, enciclopedia liberă
Foto: Nicolae Sabin Dordea, Florin Rostariu, internet

DACII – ADEVĂRAŢII STRĂMOŞI AI ROMÂNILOR

Autor: Nicolae Sabin DORDEA  

 

Motto: “Era un popor brav acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumii – Roma. Era un popor nobil acela a cărui cădere te împle de lacrimi, iar nu de disperare, iar a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de dragoste de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor, n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată.” – Mihai Eminescu

 

Se spune că un popor care nu are istorie, nu există. Noi românii, urmași peste milenii ai geto-dacilor, suntem astăzi aici și trăim pe acest teritoriu de sute de generaţii, în pofida tuturor vicisitudinilor: invaziei celţilor, cuceririi romane, invaziilor popoarelor migratoare, opresiunilor otomană și austro-ungară.  

“Acesti volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wölsche, ci vlahi, urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor, dacilor şi geţilor, care şi acum, îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane.” – Schlözer, Russische Annalen- sec XVIII

 Avem o veche istorie în urma noastră, iar această istorie trebuie cunoscută și preţuită în primul rând de noi românii, pentru a fi făcută cunoscută apoi și altora !

Există dovezi multiple că spaţiul carpato-danubiano-pontic și deci, actualul teritoriu al României, a fost unul din locurile de naștere a civilizaţiei europene (mandibula umană veche de 40 000 de ani din Peștera cu oase, tăbliţele ceramice descoperite la Tărtăria conţinând unele din primele mostre de scriere din istoria umanităţii, artefactele aparţinând unor culturi străvechi precum Cucuteni, Hamangia, Gumelniţa și multe, multe alte exemple)

“Este vorba de un popor care prin strămoşii săi îşi are rădăcini de patru ori milenare, aceasta este mândria şi aceasta este puterea noastră.” – Nicolae Iorga, Originea, firea şi destinul neamului românesc, Enciclopedia României

Curiozitatea pentru istoria Daciei preromane și enigmele istoriei în general, m-au făcut să studiez un pic sursele primare existente și opiniile specialiștilor de marcă în domeniu. Nu pot să nu observ însă, că de ceva timp, circulă pe tot felul de canale de comunicare, niște teorii despre daci, care frizeaza ridicolul, teorii de-a dreptul elucubrante.

Sunt un susţinător al dacismului, dar nu oricum, nu în orice condiţii. Am în vedere adevărul istoric, susţinut de dovezi provenite din surse solide multiple și nicidecum din afirmaţii gratuite, fără acoperire în realitate și care sunt total lipsite de etică. Celor care practică asemenea „tehnică”, le-aș recomanda filtrul triplu al lui Socrate, care este perfect valabil în relaţiile interumane dar care se aplică foarte bine și în acest caz: Afirmaţia este adevărată? Are un scop bun? Este utilă? Dacă răspunsul este afirmativ la toate cele trei întrebări, atunci se poate emite teoria. Orice teorie, orice construcţie logică, trebuie sprijinită, confirmată de argumente serioase, de dovezi arheologice, de izvoare scrise, pentru a fi de neclintit. Altfel, chiar o teorie interesantă, pierde mult din valoare, efectul fiind acela că afirmaţiile fără argumente devin ţinta ironiilor, ba mai rău, demonetizează chiar și tema dezbătutăși în final nimic nu este luat în serios. Ar fi un comportament de bun simţ ca atunci când nu există dovezi, autorii unor așa-zise teorii să facă, cu foarte mare prudentă, afirmaţii, presupuneri, ipoteze sau scenarii posibile, cel puţin până la confirmarea lor. Numai teoriile dovedite, dublate de surse, sunt într-adevăr durabile sau cum se spune, stau în picioare. Tot ce nu este dovedit rămâne la stadiul de legenda sau mit. Desigur, că pe de altă parte, prezentând dovezi, o legendă se poate transforma foarte bine în istorie veridică.

Celebrul istoric Vasile Pârvan scria în ediţia originală din Getica, pagina 1: ”Contemporan (cu Pulszky n.r.) Nicolae Densușianu scria romanul său fantastic Dacia preistorică, plin de mitologie și filologie absurdă, care la apariţia sa (postumă: 1913) deștepta o admiraţie și un entuziasm nemărginit printre diletanţii români în arheologie.”  Poate că lucrarea lui Densusianu apărută în 1913, a avut și un efect bun, prin faptul că a trezit mândria natională a românilor, ceea ce a culminat cu marea unire de la 1918. Cartea, care promoveaza ideea că dacii sunt urmașii divinilor pelasgi, că sunt strămoșii tuturor popoarelor Europei, stârnește exaltări gratuite chiar și astăzi, dar pentru că e de domeniul mitologiei, nefiind încă nimic dovedit, ea nu este utilă istoriei. Cei care citesc astfel de lucruri și care nu au noţiunile elementare de istorie, se întreabă pe bună dreptate: Ăștia suntem noi? Așa grozavi suntem?

Circulă pe mail teorii, care de care mai abracadabrante, teorii care au ca bază confuzii regretabile, care te lasă perplex, ţi se face rușine că unii oameni nu mai au simtul realităţii – te doare mintea dacă le citești.

De la ideea, oricum exagerată, că dacii sunt strămoșii tuturor europenilor s-a ajuns să se afirme că burii daci sunt, nici mai mult nici mai puţin decât strămoșii burilor din Africa de Sud (Nici o legătură cu dacii! Acei buri erau fermieri de origine olandeză stabiliţi de generaţii în Africa de Sud și care au susţinut un război de apărare împotriva ocupaţiei engleze la începutul secolului al XX-lea). Cu o „logica” ciudată, se fac niște asocieri și niste conexiuni bizare cu elemente din alte epoci și de pe alte meridiane geografice, într-un talmeș-balmeș de nedescris. De departe transpare lipsa de informare a acestor „istorici de ocazie” care emit  teorii stârnite de entuziasmul patriotic prost înţeles și care de multe ori degenereazăîn grandomanie.

Trebuie să ne păstrăm decenţa. Nu pot fi luate în serios povești care ignoră realitatea, de felul „Monumentul triumfal Tropaeum Traiani a fost ridicat de dacii lui Burebista ca simbol al respingerii invaziei unui popor migrator venit din Asia”. Eminenţii istorici care au studiat acest monument, dispăruţi astăzi dintre noi – Tocilescu, Pârvan, Florescu, Gramatopol – dacă ar fi putut auzi, ar fi murit a doua oară. Este o încercare de teorie, chipurile „într-o nouă interpretare”, pigmentată cu argumente superficiale și interpretări puerile. Astfel de afirmaţii nu stârnesc decât râsul între cunoscători, dar fac mult rău în rândul tinerilor care citesc așa ceva, de fapt dezinformându-i. Dacă afirmatia de mai sus ar fi considerată adevărată, aș putea pune doar câteva întrebări ca să o desfiinţez: Ce mai caută romanii victorioși pe metope, daca ei n-au avut nici un rol în scenariul amintit?  De ce sunt dacii reprezentaţi drept captivi pe metopele monumentului dacă au fost victorioși? Ce caută în vârful monumentului trofeul armatei romane?

Desigur, ca nimeni nu deţine adevărul absolut, dar pentru a avea habar despre ce vorbește, respectivul „producător” ar fi avut nevoie sa vadă bine, măcar o dată, monumentul sau doar imaginile trofeului roman si metopelor descoperite acolo. Articolul sus amintit este și el un monument, dar de ignoranţă.

Alta, la fel de gogonată, este teoria prin care se afirmă că nu exista dovezi că romanii au construit podul de la Drobeta, ci dacii, în timpul regelui Burebista, care dispuneau de o tehnică superioară celei romane ! Să fim realisti ! Este adevărat că dacii au fost un popor puternic, au avut o civilizatie specifică acelei epoci, dar trebuie să fim constienţi că în acele timpuri au existat civilizaţii contemporane superioare celei dacice. Respectivul autor, ne-ar fi scutit de „productia” lui, dacă ar fi descoperit, cu minim efort, că pe Columnă există o scenă în care împăratul Traian inaugurează podul de peste Dunăre, unde lucrarea inginerească este reprezentatăîn fundal. Ne-ar fi scutit și dacă ar fi citit un singur scurt capitol din Istoria Romană al lui Dio Cassius (Istoria Romană, LXVIII, 13,1) pentru a afla că podul a fost construit la ordinul împăratului Traian și chiar detalii despre construcţia acestui pod.

Regele Burebista nu a avut și nu are nevoie de scenarii fanteziste. Prin faptele si realizările sale, din mărturiile arheologice ajunse până la noi, el s-a dovedit a fi unul din cei mai mari regi ai Daciei, poate chiar cel mai mare.

Sigur că orice persoană are dreptul la opinie, orice iubitor de istorie, chiar fără să posede pregătirea necesară, are dreptul să emită o teorie, să interpreteze descoperirile arheologice, dar pentru a avea credibilitate în faţa lumii, trebuie să dăm cuvântul specialiștilor, fiindca ei sunt cei care știu să interpreteze descoperirile într-un context istoric global, într-un mod coerent și corect, ei au ultimul cuvânt. Trebuie să fim constienţi că cercetările făcute de istoricii și cercetătorii români sau chiar de istorici străini, obiectivi și bine intentionaţi, au dat roadele cele mai durabile.

A existat o perioadă și un curent în istoria românilor, când „toţi românii se trăgeau din romani”. Mișcarea culturală Scoala Ardeleană, reflexie a iluminismului francez si german, pe lângă emanciparea spirituală și politică a românilor, introducerea grafiei latine și multe alte beneficii aduse culturii românești, a comis și o mare eroare, încercând să impună ideea originii pur latine a poporului român, vehiculând teoria dispariţiei dacilor din istorie, după venirea goţilor*. 

*Teoria mai are ecou încă și astăzi, aruncată tendenţios sau din diletantism, de unele televiziuni din occident (vezi Goţii lui Terry Jones) Acest personaj, în mod sigur, nu și-a trecut afirmaţiile prin filtrul lui Socrate. Să fiu sincer, când am studiat cine e autorul, m-am liniștit, văzând că nu este luat în serios, că este apreciat ca mediocru, cu producţii de nivel preșcolar. Cu toate acestea, asemenea afirmaţii pot face mult rău.

Voci raţionale ale epocii,  Mihail Kogalniceanu și Alecu Russo atrăgeau atenţia asupra acestei erori:

“Nevinovata nenorocire de a fi produs o şcoală [Ardeleană] destul de numeroasă de romani noi, care făr a-şi sprijini zisele cu faptele, socot că-şi trag respectul lumii asupra-şi când strigă că se trag din romani, că sunt romani şi prin urmare cel întâiu popor din lume.” – Mihail Kogălniceanu

“Vom combate dar din toate puterile noastre direcţia falsă ce o parte din scriitorii de astăzi se încearcă a da limbii şi literaturii.” – Mihail Kogălniceanu
“Moldova s-a schimbat în 16 ani din talpă până în vârf: limbă, haine, obiceiuri, până şi numele, nu mai suntem moldoveni, ci romani.” – Alecu Russo
 Nu trebuie să facem aceeasi eroare și să cădem în aceeași capcană, de data aceasta impunând ideea de origine pur dacică, ignorând total elementul roman. Istoria trebuie să fie o sursă din care să mai tragem și învăţăminte, printre altele și acela de a nu repeta greșelile făcute. „Orice repetare a greșelilor istoriei are costuri din ce în ce mai mari ”– spunea cineva, și câtă dreptate avea.

Istoria dacilor are perioade extrem de clare, evidente și recunoscute de istoricii si cercetătorii din întreaga lume, dar și perioade mai estompate, care trebuie clarificate. Acestea rămân de studiat pentru următoarele generaţii.

Pozitionarea cât mai corecta a rolului geto-dacilor în peisajul european din punct de vedere istoric, geografic și chiar și numismatic, este un act de normalitate, o recunoaștere a adevărului istoric. În paranteză fie spus, faptul că toate monedele dacice sunt încă considerate celtice de către numismatica europeană, mă umple de indignare. Demolarea oricăror ipoteze răuvoitoare și nefondate făcute la adresa istoriei geto-dacilor și implicit a istoriei românilor, se poate face cu ușurintă, pe baza dovezilor de necontestat. Demonstraţiile trebuie făcute cu calm și raţiune pentru că altfel, multe ipoteze, deși viabile, sunt privite cu scepticism de istoricii străini, fie pe motiv că argumente nu au fost destul de convingătoare, fie că aceștia nu au vrut să vadă ceea ce este evident, urmărind un anumit interes. Pentru toate aceste motive, este ideal ca informaţiile să fie prelevate din cercetarea surselor primare și nu din surse retransmise, din auzite, reinterpretate distorsionat, gen „telefonul fără fir”.

Lansarea unei teorii fără argumente și dovezi istorice este o cărămidă necoaptă. Reconstituirea oricărui crâmpei de istorie este asemănătoare ridicării unei construcţii și deci, orice cărămida din lut nears se topește la prima ploaie și dărâmă întreaga costrucţie.

Orice citat găsit într-o lucrare veche, orice artefact descoperit în România, studiat de specialisti și interpretat corect, trebuie scos în evidentă, deoarece el poate fi de mare importantă pentru istoria acestui pamânt. Afirmaţia este valabilă pentru oricare epocă a istoriei noastre.

Surse si argumente de necontestat privind istoria dacilor există o mulţime, au apărut unele chiar mai noi și vor apărea încă multe altele, doar că ele trebuie descoperite în bibliotecile, arhivele și muzeele lumii, în siturile arheologice din România sau de pe întreg cuprinsul vechii Dacii. Prezentul demonstrează, iar viitorul va confirma acest lucru.

În cursul anului 2012, a fost publicat studiul de paleogenetică realizat în Germania de profesorul universitar doctor Alexander Rodewald, directorul Institutului de Biologie Umană și Antropologie al Universității din Hamburg, și de doamna doctor Georgeta Cardoș, cercetător științific biolog, specialist în genetică. Potrivit concluziilor acestui studiu, populația actuală a României este clar înrudită cu populațiile care au locuit pe teritoriul României în epoca bronzului și a fierului, adică acum 2.500-5.000 de ani, un lucru care pune în evidență continuitatea acestui popor, în pofida tuturor vicisitudinilor istoriei. Înainte de a aduce în discuție și celelalte concluzii uimitoare ale studiului, care răstoarnă teoria romanizării Daciei și a descendenței romane a poporului român, câteva cuvinte despre paleogenetica. Având ca obiect de studiu ADN-ul vechi și degradat, paleogenetica poate aduce informații importante despre originea și evoluția omului și a genomului uman, migrațiile populațiilor umane, relațiile de înrudire dintre populațiile vechi și cele actuale. Un astfel de demers a presupus compararea genetică a unor rămășițe osoase cert datate, aparținând populațiilor vechi care au trăit pe teritoriul României, cu situația genetică actuală a populației acestei țări, pentru a se verifica gradul de înrudire.

Concluziile sunt foarte interesante:

Între actuala populație a României și populațiile care au trăit pe teritoriul acestei țări în urmă cu 2.500–5.000 de ani există o clară înrudire genetică, ceea ce vorbește despre o continuitate incontestabilă a poporului român pe aceste meleaguri. Există și urme genetice aparținând diverselor populații migratoare care au trecut pe acest teritoriu, însa fondul genetic de bază dovedește continuitatea și legătura cu populațiile vechi;

Actuala populație a României se înrudește genetic în special cu populațiile Greciei și ale Bulgariei, care s-au dezvoltat într-un spațiu locuit cândva de traci, cu care s-au amestecat, și doar într-o mică măsură cu populația italiană;

S-a mai dovedit și că o parte dintre italieni, în special cei din nord, sunt la rândul lor înrudiți genetic cu populațiile vechi care au trăit în arcul carpatic acum 2.500–5.000 de ani.

Acest studiu de paleogenetică are o importanţă uriașă în stabilirea adevărului istoric, concluziile sale sunt extrem de utile. Așadar, studiul ne spune cine sunt strămoșii nostri reali și anume, traco-geto-dacii. 

Noi, cei vârstnici, avem mare încredere în voi, tineretul românesc dornic de cunoaștere. Voi veţi continua ceea ce au început înaintașii voștri. Fiecare cărămidă nou adăugată într-o asemenea construcţie, în limpezirea unor enigme ale istoriei, contează foarte mult! 

Cercetează! Descoperă! Dovedește! Scoate în evidenţă!

DACII PE MONUMENTUL TRIUMFAL TROPAEUM TRAIANI DE LA ADAMCLISI

  Autor: Nicolae Sabin Dordea    

        Prima campanie a împăratului Traian împotriva Regatului Dacia a debutat la 25 martie 101 p.Chr. când acesta părăseste Roma îndreptându-se spre Moesia Superior. După pregătiri de aproape trei ani, armata romană, condusă de împărat, traversează Dunărea pe poduri de vase la Lederata (Ramna) și Dierna (Orșova) pătrunzând în Dacia prin Banat, cu 13 legiuni și alte unități auxiliare.

       Este foarte probabil ca primele lupte să fi avut loc chiar acolo, pe malul Dunării. Despre acest episod nu s-a scris mai deloc. Conform lui Dio Cassius, regele Decebal era maestru în ambuscade şi în lupta de guerilă. Pe parcursul primei campanii romane pentru cucerirea Daciei, regele dac a dus un război continuu de hărţuire, pustiind totul în calea romanilor. Singurul care spune ceva despre această luptă este Criton, medicul lui Traian, care afirmă  în Geticele (pag.931, Suidas): „încă pe când treceau fluviul şi tocmai când debarcau, i-au atacat (dacii)”. Putem lua în calcul afirmatiile medicului militar, care se referă la fapte concrete legate de episodul de debut al primului război dacic, când romanii au traversat Dunărea, iar dacii i-au luat în primire. Este uşor de înţeles ce s-a întâmplat cu armata romană abia  debarcată, în curs de organizare, luată prin surprindere de războinicii daci.

      Apoi, în vara anului 101 p.Chr., are loc bătălia de la Tapae* (Poarta de fier a Transilvaniei), unde Decebal încearcă să oprească înaintarea romană. Bătălia se încheie însă cu o remiză, victoria trâmbiţată de romani a fost de fapt nedecisă. Este concludent citatul lui Dio Cassius din Istoria Romană LXVIII,8, 2: “Dar Traian s-a angajat în lupta cu ei şi a văzut răniţi pe mulţi dintre ai săi şi a ucis mulţi duşmani. Şi când bandajele nu le-au mai ajuns (romanilor), se zice că nu şi-a cruţat nici propriile sale veşminte, ci le-a tăiat fâşii. Apoi a poruncit să se ridice un altar soldaţilor căzuţi în luptă şi să li se aducă în fiecare an jertfă pentru morţi.” * Tapae este denumirea antică a trecătorii Poarta de Fier a Transilvaniei (700 m), situată pe râul Bistra, între munţii Poiana Ruscă şi munţii Retezat, care face legătura între Banat şi Ţara Haţegului. Pe aici trecea principalul drum spre Sarmizegetusa, capitala Daciei. În această zonă, între anii 88-106 p.Chr., dacii au dat trei bătălii cu romanii, cu succes variabil. A nu se confunda cu zona Porţile de Fier de pe Dunăre.

       În iarna 101-102 p.Chr. dacii traversează Dunărea îngheţată atacând castrele romane de la sud de fluviu, ajutați de buri şi sarmați, cu scopul de a deschide un al doilea front şi de a îndepărta de capitală armatele romane. În  primăvara anului 102 p.Chr. Traian primeşte lupta şi din păcate, Decebal este înfrânt la Nicopole pe Dunăre și la Adamclisi în Dobrogea.
Bătălia finală de la Adamclisi a fost un episod hotărâtor în timpul primei campanii a lui Traian în Dacia, unde, cu pierderi mari de partea romanilor, s-a decis soarta războiului. În ansamblu însă, această victorie romană, foarte greu smulsă duşmanilor, a însemnat pentru Traian nereuşita războiului său dacic. Ea a dus la încheierea unei păci neprevăzute în planurile împăratului, el fiind convins că-l va lichida pe Decebal şi va cuceri Regatul Dacia într-o unică şi simplă acţiune militară. Eşecul campaniei din Dacia, trâmbiţat totusi ca o „victorie” a proaspătului împărat, cerea răzbunare şi Dacia trebuia definitiv cucerită. În anii urmatori, împăratul Traian a ordonat pregătiri genistice de o amploare nemaiîntâlnită niciodată până atunci în Imperiul Roman împotriva vreunuia din adversarii săi. A dispus să se finalizeze lucrările la drumul roman de pe malul drept al Dunării (Trans Danubius) şi a ordonat construcţia podului peste Dunăre, cu cele două castre Pontes și Drobeta, ansamblu realizat între anii 103-105 p.Chr. A mărit efectivele de atac împotriva dacilor, forţele armatei romane ajungând la 150 000 de oameni.

        La Adamclisi a fost o luptă cumplită, lucru confirmat pe peretele altarului roman ridicat în apropierea monumentului triumfal, unde sunt consemnate 3 800 de nume de soldati romani care şi-au dat viaţa pentru imperiu. Deşi neconsemnate undeva, probabil că pierderile de vieţi ale apărătorilor Daciei au fost la fel de mari sau chiar mai mari. Un lucru este cert, balanţa victoriei a fost înclinată în favoarea romanilor în ultimul moment, prin intervenţia şi jertfa soldatilor romani din castru, condusi de comandantul lor. Scrierile pomenesc despre un praefectum castrorum (conducător militar al cetății) care, văzând că romanii sunt pe cale să piardă lupta, și-a mobilizat soldații din castru și a atacat trupele dacilor, oferind împăratului Traian, cu prețul vieții, șansa de a transforma înfrângerea în victorie.
Se spune că romanii au construit Trofeul Traian după cucerirea Daciei, cu mândria învingătorului. Au ales acest loc pentru a ridica monumentul triumfal nu numai pentru că aici au câştigat o victorie decisivă în urma unor lupte crâncene în anul 102 p.Chr., ci şi ca să steargă din conştiinţa urmasilor Romei o ruşine mai veche, faptul că în această zonă, în câteva rânduri, au fost distruse mai multe legiuni romane. În urmă cu peste un secol si jumatate de la acest eveniment, în aceeaşi regiune, o armată romană condusă de proconsulul Macedoniei Gaius Antonius Hybrida a suferit o gravă înfrângere în apropierea cetăţii Histria (61 a.Chr.), în fata histrienilor aliaţi cu sarmaţii şi geţii. Steagurile legiunilor dispărute au fost luate de învingători. Ele au fost recuperate abia 30 de ani mai târziu de generalul roman Licinius Crassus, la asediul cetăţii Genucla, în campania împotriva regelui get Zyraxes.
Iată ce scria istoricul Vasile Pârvan în Getica, p.78: „Principalii biruitori par însă a fi fost chiar acum tot Geţii, căci trofeele sunt luate chiar de ei; şi ne întrebăm dacă chiar din acest an nu însuşi Burebista va fi fost comandantul cetelor geto-bastarne care au sfărâmat pe Antonius şi luându-i steagurile le-au dus în cetatea getică Genucla de unde, treizeci de ani mai târziu, va veni Crassus să le recucerească de la regele get al ţinutului Dunării de Jos, Zyraxes, care şi de astă dată tot la Scythii din Basarabia adică la Sarmato-Bastarnii din stepă, plecase pentru a cere ajutor.”
Tot la Dunărea de Jos, deci în aceeaşi zonă, cu numai zece ani în urmă (92 p.Chr), roxolanii aliaţi cu geţii,  spulberaseră vestita Legiune romană XXI Rapax din Pannonia (rapax=prădător), aceasta disparând pentru totdeauna din listele legiunilor romane şi din istorie.
Încă mai era viu în mintea romanilor şi episodul distrugerii de către războinicii daci a Legiunii a V-a Alaudae (alaudae=ciocârlii) de sub comanda generalului Cornelius Fuscus în anul 86 p.Chr., undeva în defileul Oltului (probabil Turnu Rosu) unde acesta a şi fost ucis. Steagul legiunii a fost regăsit ulterior de romani la Sarmizegetusa.

        În secolul al XIX-lea, monumentul triumfal de la Adamclisi a stârnit interesul cercetătorilor. Istoricul şi arheologul Grigore Tocilescu a fost cel care a întreprins primele cercetări sistematice începând cu anul 1882. După ce a fost descoperită inscripția ce închina construcția zeului Marte Ultor (Răzbunătorul) şi în care era menționat „împăratul Caesar, fiul divinului Nerva, Nerva Traian” atribuirea sa a fost sigură, monumentul a fost ridicat de  împăratul Traian. În a cincea campanie de săpături arheologice a lui Grigore Tocilescu la monument, care avut loc în 1890, au fost invitați pentru colaborare doi specialist austrieci, arhitectul George Niemann, profesor la Academia Artelor Plastice din Viena  şi profesorul de arheologie clasică Otto Berndorf de la Universitatea din Viena (mai târziu, membru de onoare al Academiei Române). Pe baza ruinelor păstrate şi a pieselor simple sau ornamentale descoperite, Grigore Tocilescu împreună cu arhitectul George Niemann au făcut prima reconstituire grafică a monumentului, aşa cum credeau că ar fi fost proiectat în vremea lui Traian. În viziunea acestora metopele se aflau încadrate de cele două frize sub aticul festonat sau crenelul cu prizonieri.

Macheta monumentului triumfal Tropaeum Traiani după Niemann-Tocilescu, 1895 – Muzeul Civilizatiei Romane – Roma

Reconstituirea unui sector al Tropaeum Traiani (dupa Niemann-Tocilescu, 1895) cu brâul de metope la partea superioara a corpului cilindric al monumentului, sub atic – Muzeul Civilizatiei Romane – Roma

În anul 1977 s-a finalizat restaurarea autoportantă a monumentului triumfal, la care s-a avut în vedere studiul lui Radu Florescu, publicat în 1964 şi care schimba poziția brâului de metope la partea mediană a corpului cilindric al monumentului, diferită de imaginea grafică a monumentului realizată de Grigore Tocilescu, Otto Benndorf şi G. Neimann.

Macheta monumentului triumfal Tropaeum Traiani după Radu Florescu – Muzeul Adamclisi, Romania

Monumentul triumfal Tropaeum Traiani –  reconstituire realizată in 1977, după studiul lui Radu Florescu publicat în 1964, cu poziţia brâului de metope la partea mediană a corpului cilindric al monumentului – Adamclisi, Romania

De-a lungul timpului, cercetarea arheologică a monumentului a deschis calea mai multor idei şi teorii interesante. Una din ele este aceea că monumentul triumfal de la Adamclisi, construit între 106-109 p.Chr., deci anterior Columnei de la Roma (113 p.Chr.), este o cronică în piatră nu numai a primului război daco-roman din 101-102 p.Chr., asa cum se credea până nu demult, ci a ambelor războaie purtate de romani împotriva dacilor. Profesorul american Michael Speidel a făcut o descoperire foarte interesantă, publicată în 1970 în lucrarea “The captor of Decebalus. A new inscription from Philippi”. El a descoperit la Filippi, în Macedonia – Grecia, o inscripţie latină aflată pe o stelă funerară. Imaginea de pe partea superioară, reprezintă un călăreţ în galop spre dreapta, iar în faţa calului, un adversar căzut la pământ, orientat spre stânga, cu mâna dreaptă întinsă, pileus pe cap şi scut romboidal în mâna stângă. Textul înscris pe monumentul funerar nu lasă loc de dubii, precizează că e vorba de călăreţul Tiberius Claudius Maximus din legiunea VII Claudia Pia Fidelis, ridicat la rangul de decurion în a doua unitate de cavalerie pannonică (in ala* secunda pannoniorum) … pentru că l-a capturat pe Decebal (mort) şi i-a dus capul la Ranisstorum (quod cepisset Decebalum et caput eius pertulisset Ranisstoro). *Ală – aripă, flanc (în latină ala, plural alae) era o unitate tactică de cavalerie din cadrul trupelor auxiliare ale armatei romane. Se numea astfel deoarece, în cazul unei lupte, dispunerea cavaleriei se făcea pe flancuri faţă de corpul principal al armatei. Puteau fi de doua tipuri: ala quingenarie (500 de oameni) condusă de un prefect sau ala miliariae (1000 de oameni) condusă de un tribun. Alele erau recrutate din rândul populaţiei din provinciile romane, dar fără cetățenie romană, iar numele lor erau date de numele regiunii de provenienţă: gallorum (Gallia), hispanorum (Hispania), dardanorum (Dardania), în cazul de faţă – pannoniorum (Pannonia). Solda primită de acestea era mai mare decât cea a unităţilor pedestre. La încheierea serviciului, care dura 25 de ani, soldaţii erau împroprietăriţi prin diplome militare. În secolul al IV-lea, alele au devenit unităţi de apărare a graniţelor imperiului.

Profesorul american a avut un mare merit în descifrarea imaginilor monumentului triumfal. În urma descoperirii monumentului funerar din Macedonia, el a făcut legătura cu monumentul de la Adamclisi. Ulterior, în anul 1971, i s-a părut că identifică pe una din metopele monumentului triumfal, scena sinuciderii lui Decebal, de la finalul celui de-al doilea război dacic, o scenă asemănătoare celei de pe Columna. A publicat constatările sale in lucrarea “The suicide of Decebalus on the Tropaeum of Adamklissi”, 1971.

Concluzia sa a fost aceea ca monumentul triumfal Tropaeum Traiani este monumentul pereche, din provincie, al Columnei, iar cliseele din piatră narează evolutia ambelor războaie daco-romane. Michael Speidel a declarat: „Dacă aceste observaţii sunt corecte, ele vor avea urmări decisive în ce priveşte interpretarea Monumentului triumfal de la Adamclisi şi vor rezolva o problemă îndelung controversată  arătând că Tropaeum Traiani comemorează nu numai războiul nedecis al lui Traian din anii 101—102, ci şi cel de-al doilea război din 105— 106 după care Dacia a fost transformată în provincie romană. Monumentul de la Adamclisi se va dovedi pandantul, pe câmpul de luptă, al Coloanei traiane de la Roma întrucât ambele înregistrează acelaşi şir de evenimente. Mai mult încă, vom avea un punct de plecare în stabilirea ordinii originale a metopelor, lucru care rămâne încă de făcut. Odată acesta realizat, se va putea cerceta cronica sculptată a celor două războaie foarte importante duse de Roma imperială, cronică transpusă în piatră de soldaţii care au luat parte la ele”.

O alta teorie interesantă este aceea a profesorului Mihai Gramatopol în lucrarea sa “Arta imperiala a epocii lui Traian” – Editura Meridiane, Bucuresti, 1984, care a sustinut existenta unui singur programator al Trofeului si al Columnei, a unui singur arhitect, secondat de mesteri sculptori diferiti. Imaginile celor doua monumente sunt conduse de aceleasi idei de compoziţie, de acelasi fir narativ, dar cu desen mult simplificat în cazul monumentului triumfal. Între elementele imagistice ale celor două monumente există chiar unele identităţi tematice, ceea ce presupune un autor unic. Fiind coordonator al majoritătii monumentelor ridicate în timpul domniei lui Traian, se presupune că autorul concepţiei celor două monumente a fost  Apollodor din Damasc.
Observaţiile lui Michael Speidel  au fost utilizate şi completate de eruditul Mihai Gramatopol în lucrarea amintită, în argumentaţia ideii conform căreia cele două războaie dacice sunt reprezentate fiecare pe câte un hemiciclu, pe câte o jumătate a suprafeţei cilindrului care constituie corpul principal al monumentului triumfal.
Deşi ridicat pentru glorificarea puterii romane, monumentul Tropaeum Traiani este parte a istoriei noastre, el stă mărturie că dacii s-au dovedit a fi greu de învins, că şi-au apărat libertatea si pământul lor şi că Regatul Dacia a fost o piatră tare, greu de cucerit.

Iată câteva imagini ale metopelor monumentului triumfal:

DACII – TRIBURILE DACICE SI AREALURILE LOR GEOGRAFICE – HARTA

HARTA TRIBURILOR DACICE

Autor: NICOLAE SABIN DORDEA

Interesul deosebit acordat de lumea ştiinţifică şi de românii adevarati, pentru Dacia si triburile dacice, m-au determinat sa fac un mic studiu cu scopul realizarii unei posibile harti a principalelor triburi geto-dace din epoca preromana (sec.III-I a Chr.) mentionate de Ptolemeu.

Metoda de lucru, materiale utilizate in studiu:

A. Am analizat putinele informatii scrise care se refera la triburile din Dacia din acea epoca sau de mai tarziu, din înregistrările istoricilor greci, Herodot, Strabon, Ptolemeu şi Trogus Pompeius.

Triburile geto-dace constituiau ramura de nord a numeroasei seminţii a tracilor. In sec al V-lea a.Chr, Herodot spunea: „tracii sunt seminţia cea mai numeroasă dupa cea a inzilor” şi mai spunea de asemenea, că geto-dacii sunt „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci” (Herodot, IV, XCIII).

Conform informaţiilor rămase de la Strabon, dacii locuiau în zona muntoasă (este indicat râul Mureş) până în partea superioară a Dunării (denumită Danubius – de la izvoare şi până la Drobeta), iar geţii stăpâneau partea de şes şi cea inferioară a Dunării (denumită Istru) până la Marea Neagră. Tot el ne spune că „dacii au aceeaşi limbă cu geţii” şi că „elenii i-au socotit pe geţi de neam tracic”. Deci, grecii i-au numit geţi, iar mai târziu, romanii i-au numit daci, deşi era vorba de aceeaşi populatie.

Odata cu cresterea populaţiei triburilor a crescut si puterea dacilor. In Prologul cărții XXXII, în contextul conflictului dintre Imperiul Roman și regele Macedoniei, Filip al V-lea, episod petrecut între anii 215-205 a.Chr, istoricul Trogus Pompeius se referă la daci, menţionand „creșterea puterii dacilor sub regele Rubobostes”, ceea ce coincide cu începutul procesului de strămutare a centrului de greutate al puterii daco-geţilor din câmpia munteană în sud-vestul Transilvaniei. Aceasta „creştere a puterii dacilor” petrecută deja în ultimul sfert al secolului al III-lea a.Chr. şi continuată apoi în deceniile următoare, a determinat reocuparea teritoriile invadate de celţi, ceea ce semnifică o încetare bruscă a „dominației” celtice în podişul transilvănean. În nord-vestul Transilvaniei, înaintarea dacilor spre regiunile de câmpie au pus în mişcare pe celţii din acest spaţiu, dar probabil şi pe cei din interiorul arcului carpatic, care s-au retras spre Dunărea de mijloc.

Dacia era împânzită de un mare număr de triburi ale căror capetenii deţineau la inceput doar o autoritate locală. Încet-încet, in faţa pericolelor externe reprezentate de celţi (sec IV-II a.Chr.) dar si de extinderea imperiului roman până la sud de Dunare (sec I a.Chr), triburile s-au unit, formând uniuni de triburi, cu autoritate extinsă pe teritorii mult mai mari. Acest proces de unificare a culminat cu crearea Regatului Dacia, în jurul anului 82 p.Chr., cand toate triburile dacice s-au unit sub conducerea celui mai mare rege dac, Burebista, fiu al puternicului trib al burilor (buridavensi, buredensi).

Totusi, nu toate triburile celtice s-au retras spre vest. În timpul regelui Burebista, in jurul anului 61 a.Chr., Regatul Dac a pornit o campanie de recucerire a teritoriilor ocupate de triburile celtice. Regatul s-a extins spre nord-vest în regiunile Tisei Superioare şi dincolo de versantul nordic al Carpatilor, în zona bazinului superior al Vistulei, iar în vest până la muntii Pădurea Neagră.

„ (C.212) În vechime, după cum spuneam, în jurul fluviului [Pad] locuiau cei mai multi celţi [din Galia cisalpină]. Cele mai numeroase neamuri dintre celţi erau boii, insubrii şi senonii;  [aceştia din urmă] s-au întovărăşit cu gesaţii – ca şi odinioară, când, printr-un atac neaşteptat, au ocupat Roma*. Mai târziu, romanii i-au nimicit pe senoni şi pe gesaţi, iar pe boi i-au alungat din acele locuri. (C.213) Strămutându-se** în regiunea de lânga Istru, ei trăiau acum amestecaţi cu tauriscii, războindu-se cu dacii, până când aceştia din urma le-au şters neamul de pe fata pământului***. Teritoriul lor, care făcea parte din Iliria, a rămas un loc de păşunat pentru turmele neamurilor vecine.” – Strabon (63 a.Chr.-19 p.Chr.) – Geografia,V,1,6:

*In jurul anului 390 a.Chr.

**Spre sfârsitul secolului al IV-lea a.Chr. sau începutul secolului al III-lea a.Chr, celţii au ajuns până  în Transilvania (Istoria României, p. 234-235)

*** Afirmatia lui Strabon este exagerată, boii nu au fost exterminaţi în totalitate, ei au migrat spre nord-vest, in Boemia. Evenimentul s-a petrecut  în jurul anului 60 a.Chr. în timpul regelui dac Burebista (Cf. Cezar, Razboiul civil, I,18)

 „(C.313) O parte din teritoriul amintit (ţinuturile ilirice) dacii l-au prefăcut  într-un pustiu, în urma războiului în care i-au biruit pe boi şi pe taurisci – seminţii celtice de sub stăpânirea lui Critasiros. Dacii pretind că acest ţinut ar fi al lor, cu toate că e despărţit de ei prin râul Parisos* – care vine din munţi şi se varsă în Istru, prin părţile galilor numiti scordisci. Într-adevăr aceştia locuiau amestecaţi cu ilirii şi cu tracii. Dar dacii i-au nimicit pe cei dintâi, pe câtă vreme cu aceştia din urmă ei au făcut adeseori ori alianţă. Restul ţinutului, spre miazănoapte şi răsărit, îl ocupă panonii, până la Segestica şi Istru. Spre celelalte părţi, se întind mai mult. Orasul Segestica aparţine panonilor, fiind aşezat la confluenţa mai multor râuri, toate navigabile. El alcătuieşte o întăritură foarte potrivită pentru războiul** împotriva dacilor, căci se află la poalele Alpilor, care se întind până la iapodi – aceştia fiind un amestec de celţi şi iliri. „ – Strabon (63 a.Chr.-19 p.Chr.) – Geografia,VII,5,2

*Râul Tisa, Pathissos, cf. Pliniu cel Bătrân, IV,12,(25),80

**Reluând planurile lui Cezar, Octavian Augustus urmărea să poarte un „război preventiv” împotriva urmaşilor lui Burebista (cf. Apian – Iliria, 22,65 şi23,67).

 

B. Am consultat si analizat un mare numar de vechi harti ale Daciei, pe care figurau numele triburilor dacice. Aceste harti, elaborate pe parcursul a 300 de ani, au preluat in marea lor majoritate datele descrise in lucrarea geografului grec Ptolemeu – Geografia.

Hartile reprezentand teritoriul Daciei au avut ca sursa descrierea facuta de geograful grec Ptolemeu (cca. 90 – 168 p.Chr.), care a lasat ca mostenire si o incercare de coordonate geografice. Ptolemeu (Ptolemey), cel mai mare geograf al antichităţii, a trăit cea mai mare parte a vieţii sale la Alexandria. Cea mai importantă lucrare a sa în domeniul geografic a fost Geografia, un tratat care cuprindea cam tot ce se ştia despre lumea cunoscuta în Imperiul Roman al secolului al II-lea. Lucrarea făcea referire la circa 8000 de indicaţii toponimice şi cuprindea 28 de hărţi, realizate prin utilizarea unor proiecţii cartografice. Din păcate copiile care au rezistat vremurilor nu mai conţineau şi hărţile. Din această cauză ediţiile tipărite ale tratatului cuprindeau hărţi întocmite pe baza informaţiilor din textul ptolemeic. Metodele sale cartografice au dăinuit aproape un mileniu şi jumătate.

Pornim de la o sursa primara credibila, descrierea Daciei facuta de geograful grec, unde acesta spune:”Stăpânii Daciei cei mai de la nord, începând dinspre vest, [sunt] Anarti şi Teuriski şi Kistoboki;sub aceştia Predauensii şi Ratakensii şi Kaukoensii; tot aşa, sub aceştia Biephi şi Bouridauensii şi Kotensii, sub care încă Albokensii şi Potulatensii şi Sensii; sub aceştia cei mai la sud [sunt] Saldensii şi Keiageisi.”Ptolemeu detinea probabil date din surse mai vechi, deoarece el a descris o situatie anterioara vietii sale, stiind faptul ca majoritatea triburilor celtice  parasisera de mult teritoriul Daciei la momentul scrierii lucrarii Geografia. In schimb, costobocii erau contemporani cu el. Deci descrierea contine informatii din diferite epoci, adica tot ce se stia despre Dacia in acel moment. Cu mijloacele pe care le-a avut la dispozitie, el a localizat asezarile dacice (davele) cu o marja destul de mare de eroare uneori.

Daca am interpreta cuvant cu cuvant, in mod rigid, descrierea lui Ptolemeu referitoare la pozitionarea triburilor pe teritoriul Daciei, de la nord la sud, pe cinci randuri de cate trei, asezarea lor ar avea un aspect matricial:

                    Anarti (celt.), Teurisci (celt.),   Costoboci (sec.II) ;

                    Predavensi,   Racatensi,         Caucoensi;

                    Biesi,             Buridavensi,      Cotensi

                    Albocensi,      Potulatensi,       Sensi,

                    Saldensi,        Keiagisi,            Piefigi

Desigur ca un asemenea model nu poate fi aplicat in mod rigid prin suprapunere peste o harta geografica actuala, pretinzand apoi, obtinerea unor rezultate apropiate de realitate. Pozitionarea pe care o presupune o interpretare “mot a mot” a descrierii, este nesatisfacatoare. Probabil ca in realitate teritoriile controlate de triburi erau foarte diferite ca marime, in functie de populatie si putere militara. La fel de probabil este faptul ca unele erau situate mai la nord sau mai la sud, fata de enumerarea ptolemeica a cate trei triburi la aproximativ aceeasi latitudine. Limitele acestor areale erau constituite de multe ori de obstacolele naturale (munti, importante cursuri de apa, lacuri), elemente de care am tinut cont in studiul de fata. Exista si posibilitatea ca aceste hotare intre ariile de stapanire ale triburilor sa nu fi fost foarte bine delimitate sau chiar mai mult, sa fi avut un caracter schimbator, dinamic. Sa nu uitam ca in acea epoca lupta pentru existenta era esentiala, iar triburile cu populatie in crestere erau in continua cautare de noi pamanturi care sa le ofere pasuni pentru cresterea animalelor, conditii de practicare a agriculturii.

Dupa o lunga perioada lipsita de documente, abia in secolul XVI, cartografia geografica a inflorit din nou, iar apoi cartografia istorica, cu harti reconstituite pe baza izvoarelor vechi.

Harti studiate:

1522 Laurent Fries – Harta ptolemeică a părţii nordice a Peninsulei Balcanice 

Hartă gravată de Laurent Fries (1485–1532), a fost publicată prima oară într-o editie Ptolemeu în anul 1522 la Strasbourg. Harta consultata a fost extrasă dintr-o ediţie publicată la Viena de Gaspar Trechsel în anul 1541. Ea cuprinde nordul peninsulei balcanice între Marea Adriatică şi Marea Neagră.

1540 Munster (dupa Ptolemeu) – TABVLA EVROPAE IX – DACIA

Foarte interesant, pe harta lui Munster teritoriul Daciei cuprinde si zona situata la sud de Dunare, pana la muntii Balcani (Haemus). Cartograful a respectat descrierile scriitorilor antici.

1595 Abraham Ortels (nume latinizat Abraham Ortelius) – DACIARUM, MOESIARUM QVE, VETUS DESCRIPTIO

Abraham Ortels (1527 – 1598), cartograf și geograf flamand, s-a născut în orașul Antwerpen,  în Belgia de astăzi.  A fost creatorul primului atlas geografic modern, intitulat Theatrum Orbis Terrarum (Teatrul lumii) editat pentru prima oara in 1570, la Anvers. La acest atlas a adaugat in 1595 o sectiune istorica, un Parergon (adaos) in care a introdus si harta Daciei, pentru care a studiat tot ce a avut la dispozitie despre daci la vremea respectiva. Harta este insotita de un text in limba latina, in care Ortelius explica ce izvoare a avut la indemana si diverse lucruri cuprinse in harta. El face un fel de istorie a dacilor, pe baza informatiilor luate din Herodot, Strabon, Pliniu si alti istorici care au lasat ceva scris despre daci. S-a documentat temeinic si, foarte important, printre scrierile pe care le-a cercetat ca sa faca harta Daciei, figureaza scrieri care in zilele noastre nu mai exista. Totusi, harta lui Ortelius contine unele erori de localizare. Este scuzabil, fiind vorba de anii 1500, cand nu existau decat izvoare antice pentru a fi consultate, izvoare nu foarte sigure. Ulterior, pe baza sapaturilor arheologice si a cercetarilor istorice aceste erori au fost corectate.

In atlasul lui Ortelius exista si alte harti interesante pentru studii referitoare la geto-daci. Spre exemplu, harta Traciei, cu sudul Dunarii, stiut fiind faptul ca dacii se intindeau pe un teritoriu mult mai mare spre sud. La fel, harta bazinului Marii Negre, cu anumite zone locuite in mare parte de geti, alaturi de sciti, sarmati, greci si de alte populatii.

Harta editata initial in 1595 a fost retiparita de mai multe ori. In total, au existat in lume peste 3000 de exemplare, din care insa, putine au rezistat timpului.

In secolele urmatoare au mai fost editate multe harti ale Daciei, dar majoritatea autorilor s-au inspirat din hartile lui Munster si Ortelius. In secolul XVI  si pana mult mai tarziu, in tehnologia de imprimare se utilizau placi gravate din bronz, dupa care hartile imprimate pe carton sau pe hartie erau colorate manual.

1595 Pieter van den Keere (nume latinizat Petrus Kaerius) – VETUS DESCRIPTIO DACIARUM NON NEC MOESIARUM (dupa Ortelius) Foarte asemanatoare cu harta lui Ortelius

1629 Philip Cluver (1580-1622)(Clüver, Klüwer, Cluwer, sau Cluvier, nume latinizat Philippus Cluverius sau Philippi Cluverii) – DACIARUM, MOESIARUM et THRACIAE, vetus et Nova Descriptio

1650 – Cluverius – DACIARUM, MOESIARUM et THRACIAE, Vetus et Nova Descriptio

1652 Jan Jansson (1588-1664) (nume latinizat Johannes Janssonius) – VETUS DESCRIPTIO DACIARUM NON NEC MOESIARUM; Foarte asemanatoare cu harta lui Ortelius

1661 Philip Cluver (1580-1622) sau Clüver, Klüwer, Cluwer, sau Cluvier, (nume latinizat Philippus Cluverius sau Philippi Cluverii) – DACIARUM, MOESIARUM et THRACIAE si MOESIAE et DACIAE , Tabula continens una Poloniam, Russiam nigram, etc. din Introductionis in Universam Geographiam, harta gravata de Bertius

1695 Gerard Mercator (1512-1594) pe numele adevarat Gerhard Kremer (nume latinizat Gerardus Mercator), harta dupa Ptolemeu –TAB. IX EUROPAE, Continens  DACIAM, MISSIAM, THRACIAM ac MACEDONIAE partem

1782 Rigobert Bonne (1727-1805) – Pannonia, Dacia, Illyricum, Moesia

1796 C.Keller(1638-1707) (nume latinizat Christophorus Cellarius) – PANNONIA, MOESIA, DACIA, ILLYRICVM

Harta nu pastreaza proportiile, zona Moldovei este aproape inexistenta, redata doar printr-o fasie ingusta intre Carpatii Orientali si Prut. Contine foarte putine denumiri de triburi: Anarti, Teurisci, Iasci (Iazygi) Bastarnae, Britolagae, Getae

1801J. Roper PANNONIA, DACIA, ILLYRICUM et MOESIA, editata la Londra de R. Wilkinson

1828 R.Fenner – GERMANIA, DACIA, publicata în „Pocket Atlas of Modern and Ancient Geography”; Germania Magna se invecina la sud -est cu Dacia. Burii apar la sud-vest de izvoarele fluviului Vistula, la nord de Carpatii nordici. Contine cateva erori: Buridavensii (Buredensii) sunt figurati pe varfurile Carpatilor Meridionali, iar Ratacensii (Rhatacensii) sunt figurati in Moldova, intre Carpatii Orientali si Siret, aproximativ pe teritoriul Cauconilor. Tyragetii insa, sunt figurati corect, la gurile Nistrului (Tyras).

1837 Sidney Hall (1788 – 1831) – Macedonia, Thracia, Dacia; Contine o eroare, Iazigii Stramutati (Iazyges Maetanastaes) sunt postati pe harta pe zona dintre Carpatii Occidentali si Tisa, in loc sa figureze corect, intre Tisa si Dunare.

1850  Sidney Hall (1788 – 1831) – Macedonia, Moesia, Tracia et Dacia, editor Longman & Company; Foarte interesant, apare pe harta localitatea Buridava, deci existenta acestei cetati era cunoscuta inca din prima jumatate a sec. XIX.

1840 Andriveau-Goujon – Thrace, Moesia, Dacia

1845 A. Brue – Dacie ancienne, Pannonie, Moesie

1849 –  Macedonia, Thracia, Illyria, Moesia et Dacia, Atlas

1853  Keith Jonston – Pannonia, Dacia, Illyricum, Moesia , Macedonia et Thracia

1886 Gustav Droysen (1838 — 1908) The Roman provinces of the Lower Danube. Old historical map from Droysens Historical Atlas,

 

Triburile dacice

Costobocii sau Kistobokii – Triburi de daci liberi care au locuit în N şi NE Daciei. Apartenenţa lor etnică a fost dovedită arheologic. Aria de răspândire cuprinde bazinul superior al Nistrului şi cel superior al Prutului, respectiv regiunea Stanislav, Lvov şi Cernăuţi, din vestul Ucrainei, afectând deopotrivă Maramureşul (istoric) şi Bucovina. Prezenţa temporară a costobocilor prin Moesia Inferior, respectiv Dobrogea, este menţionată de două epitafe descoperite la Adamclisi. Corespund culturii arheologice de tip Poiana-Răcătău-Tinosul. Costobocii se impun, pe plan istoric, în special în sec. II, când o serie de izvoare literare şi epigrafice antice vorbesc despre incursiunile făcute de ei în Imperiul roman. Cel mai puternic atac a fost cel din anul 170, când pătrund în Moesia Inferior, Thracia şi Macedonia, ajungând până în Ellada şi profanând templul din oraşul Eleusis. După alungarea lor din imperiu, romanii i-au îndemnat pe asdingi, de neam germanic, să-i atace. În urma înfrângerilor suferite în anii 170-172, o parte s-au refugiat pe teritoriul carpic, iar alţii au continuat să trăiască pe teritoriile de baştină, alături de nou veniţii de neam germanic şi de sarmati. Nordul Moldovei, zonă de interferenţă între cultura carpică şi cea costobocă, a fost dominat de costoboci pînă în anul 170 e.n., după cum arată descoperirile arheologice. Costobocii, ca şi carpii, au lăsat o bogată moştenire perioadei de început a migraţiei popoarelor. Prin acţiunile militare întreprinse în sec. II-III e.n., costobocii şi carpii au fost adversari redutabili ai Imperiului roman.

 Predavensii –  Vorbind despre neamurile din centrul si vestul Daciei, autorul Geografiei, Ptolemeu, pomeneste si pe predavensi, de asemenea de origine dacica. Ei pot fi localizati la nord de Muresul inferior, pâna aproape de Crisuri, ceea ce îi identifica pe predavensi cu emitentii monedelor dacice de tip Toc-Cherelus, si care, la sfârsitul sec.II î.e.n., si începutul sec.I î.e.n., au locuit în partile din dreapta Muresului de Jos.

 Ratacensii sau Racatensii – Sunt pomeniti, de Ptolemeu, în grupa neamurilor din partile centrale ale Daciei. Au fost considerati fara rezerve de origine dacica si plasati în platoul transilvanean dintre Târnave si Somes (V.Pârvan, Getica). În ultima vreme, ei au fost identificati cu uniunea de triburi dace de pe valea Muresului si a Târnavelor, întinzându-se spre sud pâna la Carpati. Aceasta uniune de triburi corespunde monedelor de tip Rădulesti-Hunedoara, Aiud-Cugir si Petelea, precedând in timp, momentul unificarii de catre Burebista.

 Caucoensii sau Cauconii –  Trib dacic mentionat pe teritoriul Daciei de geograful grec Ptolemeu. Localizati de Vasile Pârvan în “regiunea de munte din Neamt si Bacău si tinutul spre apus din tara secuilor”, (Getica) caucoensii au fost vecinii de sud ai costobocilor, care au locuit în nordul Moldovei, inclusiv în partea carpaticã si dincolo de Siret pânã la Nistru, ceea ce ne face să adăugăm în mod logic la zona locuită de tribul caucoensilor, si centrul Moldovei. La aceeasi concluzie ne aduce si harta ce însotea textul operei geografice a lui Ptolemeu, pe care alte triburi vecine sunt amplasate în asa fel, încât se poate deduce existenta, în centrul Moldovei, a caucoensilor.

 Biefii – Trib dacic mentionat de Ptolemeu in vestul Daciei (Geografia, III, 8, 3). Numele probabil provine din biesi. Vasile Parvan situa acest trib in afara Transilvaniei si Olteniei, situarea lui in nord-estul Banatului fiind cea mai apropiata de realitate.

 Buridavensii – Neamul Burilor, Buridavensilor sau Buredensilor, a fost unul din cele mai puternice, longevive si dinamice triburi din Dacia. In Geografia lui Ptolemeu (Geographia, III, 8, 3)  apar sub denumirea de buridavensi.Cu centrul la Buridava (actuala Ocnita – jud. Valcea) stăpâneau cea mai importanta rezerva de sare din zona, minele de sare de la Ocnele Mari. Aici au fost descoperite inscripții latine care redau numele davei de odinioara – Buridava –  și un fragment al unui vas având inscripția BUR, indicând numele tribului dacilor buridavensi, menționați de Ptolemeu. Ei detineau controlul asupra Defileului Oltului, calea de legatura spre zonele de mijloc si de nord ale Daciei. Prin pozitia strategica deosebita, importanta lor in raport cu alte triburi precum si puterea lor militara, au crescut foarte mult in decursul secolelor III-II î.C.Formațiunea social-politică a dacilor buridavensi a putut fi localizată în nord-estul Olteniei si în nord-vestul Munteniei, deci ocupau regiunea subcarpatică a actualelor judeţe Valcea şi Arges, “pana pe culmile Sebesului si Fagarasului “(V. Parvan). Stăpaneau si ținuturile imediat învecinate de la nord de Carpatii Meridionali. Spre nord se invecinau cu Ratacensii, la vest cu Albocensii, iar la sud si sud-est, cu Potulatensii. Este posibil ca marele rege Burebista (de retinut radacina comuna “bur” sau “bure”- Buridavensi, Buredensi, Buridava, Burebista) sa fi provenit din randul Buridavensilor, ca sef al acestui puternic trib si care a luat in mainile sale destinul geto-dacilor, realizand unirea tuturor triburilor intr-un mare regat cu capitala la Sarmizegetusa Regia. Tot in cetatea Buridava (Ocnita –jud Valcea) a fost descoperit un vas cu inscriptia „Basileus Tiamarcos”, datat cu aproximatie in perioada 40 a.Chr.-10 p. Chr. 

Contingente ale tribului burilor, in urma campaniilor lui Burebista impotriva celtilor, s-au stabilit la nord de Carpatii nordici, in zona izvoarelor Vistulei (actual sudul Poloniei), unde au fost descoperite asezari dacice care atesta acest fapt. Au format un mix de populatie cu triburile de origine sueba din zona. Sunt mentionati de Tacitus impreuna cu marcomanii si quadii, ca facand parte din grupul Suebilor de la Dunarea Mijlocie. Au fost mentionati si de Ptolemeu sub numele de Buri Lugoi. Acest fapt ar explica participarea suebilor la primul razboi daco-roman, ca aliati ai dacilor (vezi monumental triumfal Tropaeum Traiani) Asezari dacice au fost descoperite si in Moravia (actual Slovacia) la Zemplin. Marcomanii si quadii sositi in tinuturile Boemiei si Moraviei pe la anul 8 a.Chr. i-au impins pe celti spre vest, iar pe buri spre sud-est. O alta ramura a burilor o regasim si mai tarziu, dupa cucerirea romana si transformarea Daciei in provincie romana, de-a lungul Tisei pana spre izvoare. Aliati ai marcomanilor si quadilor, burii au atacat de nenumarate ori Imperiul Roman (Razboaiele marcomane, 166-180 p.Chr.).  In anul 405 p.Chr., impinsi din spate de huni, au patruns in Imperiul Roman – in Gallia, impreuna cu vandalii, iar in anul 409 p.Chr. marcomanii, quadii, suebii si burii, au trecut muntii Pirinei stabilindu-se in provincia romana Gallaetia (Galitia –  nord-vestul Spaniei si nordul Portugalei). Suebii si burii au pus bazele Regatului Sueb cu capitala la Braga (fosta denumire romana a municipiului era Bracara Augusta). Dupa venirea vizigotilor la anul 586 p.Chr., burii nu au mai fost consemnati in istorie. Exista insa si in prezent in Portugalia o zona denumita terra de burros, ca marturie a trecerii unei ramuri a burilor pe acele meleaguri.

Cotensii – Trib mentionat de Ptolomeu în rândul principalelor neamuri geto-dacice. Geograful grec îl dispune la sud de caucoensi. De altfel, Vasile Pârvan îi si numeste enigmaticii cotensi si îi localizeaza în estul Daciei, respectiv în sudul regiunii istorice Moldova. Se invecineaza la nord cu ratacensii si caucoensii. Cercetarile arheologice din aceasta parte a Romaniei pledeaza pentru includerea cotensilor (sau cotilor) printre neamurile de origine geto-dacica.

Albocensii – Ptolomeu ii mentioneaza pe albocensi (Geografia;III;8,3) printre getii care locuiau în partile de sud-vest ale Daciei. Originea lor dacica nu este pusa la îndoiala. Se crede ca numele lor  provine de la localitatea Alboca, localizata în sudul Banatului de azi.

 Potulatensii –Neam dacic, pomenit de asemenea de Ptolomeu printre cele care locuiau în Dacia. Dupa opinia lui V.Pârvan, acest neam ar fi populat partile de nord ale Olteniei si zona deluroasa din vestul Munteniei. În parte localizarea potulatensilor coincide cu aceea a uniunii de triburi corespunzatoare monedelor geto-dacice de tip Adâncata-Manastirea, întâlnite mai frecvent în estul Olteniei si nord-vestul Munteniei (a doua jumatate a secolului al II-lea a.Chr).

Siensii –Alaturi de celelalte populatii din Dacia, pe care Ptolemeu le înregistra pe la mijlocul sec.II e.n., sunt mentionati si siensii sau sensii. Dupa calculele lui V.Pârvan, siensii ar fi locuit de-a lungul râurilor Ialomita si Buzau , adica în partea de nord-est a Munteniei, corespunzator judetelor actuale Buzau si Braila. Cercetarile numismatice recente, bazate pe o mai buna cunoastere a monedelor geto-dacice de tip Dumbraveni si Înotesti-Racoasa, au dus la identificarea unei importante uniuni de triburi, care se întindea de la râul Buzau si pâna pe cursul inferior al Siretului. Aceasta uniune de triburi ar putea fi constituita de neamul siensilor care, în acest caz, trebuie sa fi ocupat o zona mai mare fata de cea propusa de V.Pârvan. Important de amintit în aceasta privinta este faptul ca, însa din sec.III î.e.n., getii din aceasta regiune, siensii de atunci sau de mai târziu, au jucat un rol deosebit de însemnat de viata politica si economica a oraselor grecesti de pe coasta de vest a Marii Negre
 

Saldensii – Trib geto-dacic care trăia în partea de vest a Olteniei și menționat de geograful Ptolemeu în descrierea Daciei.

 Ceiagisii sau Keiageisii – Printre ultimele nume de triburi dace întâlnite în Geografia lui Ptolemeu se afla si neamul Ceiagisilor. Ei sunt amintiti alaturi de Piefigi si se apreciaza, dupa cercetarile lui V.Pârvan (Getica), ca ar fi locuit la sud de Potulatensi, adica în sud-vestul Munteniei si sud-estul Olteniei, pe cursul inferior al raului Olt, intre raurile Jiu si Vedea, pe teritoriul actualelor judete ale Romaniei: Dolj (partial), Olt, Teleorman (partial). Limita teritoriului lor era strajuita la sud de fluviul Dunarea (Ister, Danubius)

Piefigii – Printre neamurile din Dacia, mentionate de Ptolemeu în Geografia sa se întâlneste si numele Piefigilor. Toti istoricii sunt de acord în a le atribui o origine certa geto-dacica. V.Pârvan (Getica) i-a localizat în Câmpia munteana, aproximativ în fostul judet Vlasca (actual Giurgiu) si în actualele judete Ilfov si Ialomita, iar mai recent R.Vulpe i-a plasat pe valea Argesului, în jurul asezarii getice de la Popesti (jud.Ilfov), identificata de acelasi autor cu „orasul” Sornum, mentionat de Ptolomeu.
     Dupa toate probabilitatile, neamul Piefigilor este unul si acelasi cu marea uniune de triburi getice din secolele III-I î.e.n., determinata pe baza studiului monedelor geto-dacice de tip Vârteju – Bucuresti. Începuturile ei pot fi urcate în timp pâna în vremea regelui Dromichete, când getii se afirma prin victoriile repurtate în doua rânduri asupra armatei lui Lisimah.
     În perioada imediat premergatoare lui Burebista, uniunea de triburi getice din mijlocul Munteniei – foarte probabil acel neam al Piefigilor – reprezinta cel mai important centru economic si politic din toata Dacia. Acest nucleu getic va constitui unul din principalele puncte de sprijin ale lui Burebista în opera sa de unificare a tuturor geto-dacilor.

 

C. Am delimitat zone distincte care inglobeaza punctele in care au fost descoperite tezaure monetare geto-dacice apartinand unui anumit tip monetar, caracteristic, emis de un anumit trib sau uniune tribala. Am studiat hartile descoperirilor de tezaure monetare geto-dace corespunzatoare fiecarui tip monetar, din lucrarea Monedele geto-dacilor, a profesorului Constantin Preda,1973.

Trebuie sa preluam neaparat elementele care s-au dovedit corecte si unanim recunoscute din munca si realizarile inaintasilor nostri si sa mergem mai departe. Toate piesele monetare descoperite in atat de multe tezaure de pe teritoriul vechii Dacii, au fost clasificate in mod eronat de mai multi cercetatori straini (Pink, Serrer) ca monede est celtice. Cercetatorului roman, profesorului Constantin Preda ii revine meritul de a fi stabilit in urma cu 40 de ani, in mod clar, clasificarea tipurilor monetare geto-dace si o delimitare mai buna fata de cele celtice. Denumirea fiecarui tip monetar distinct a fost data dupa numele localitatilor unde au fost descoperite primele si principalele tezaure monetare.

 Un element deosebit de important in stabilirea ariei de stapanire a unui anumit trib, este constituit de descoperirile arheologice de asezari dacice, necropole si tezaure monetare. Totalitatea localitatilor in care s-au descoperit monede apartinand aceluiasi tip monetar dacic, schiteaza o zona, ne ofera o imagine asupra ariei de circulatie, in care a trait respectivul trib emitent, zone de influenta, populatii cu care au fost in contact pentru schimburi de marfuri.

 

D. Am avut in vedere informatiile certe, referitoare la noi descoperiri arheologice de asezari dacice, de necropole, de tezaure monetare, descoperiri ulterioare aparitiei lucrarii profesorului Preda. Inaintasii nostri, istoricul Vasile Parvan si cercetatorul Constantin Preda, au facut afirmatii foarte prudente referitoare la triburile dacice care au emis anumite tipuri monetare si zonele controlate de aceste triburi sau uniuni de triburi. Descoperirile arheologice ulterioare de asezari, necropole, tezaure monetare, au confirmat  afirmatiile lor, au largit anumite zone si ne-au dat o idee mult mai clara privind pozitionarea triburilor pe harta.

Facand o sinteza a tuturor acestor informatii,  se poate reconstitui, asemenea unui puzzle, o harta cu arealurile stapanite de triburile de pe teritoriul Daciei. Iata rezultatul:

 

 

Nota: Rezultatele prezente ale studiului constituie un punct de vedere personal, fara pretentia de a detine adevarul absolut.

 

Articol realizat cu elemente preluate din:

Constantin Preda, Monedele geto-dacilor,1973.

Al. Barnea, Bistonii, in Magazin istoric, anul X, nr. 4 (109), apr. 1976, p.16.

Constantin Preda, Tyragetii, in Magazin istoric, Anul XI, nr. 4 (121), apr., 1977, p. 33, p. 49.
 I. C. Dragan, Noi, tracii. Istoria noastră multimilenară, vol. I, Editura Scrisul Romanesc, Craiova, 1976
Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, ediţie îngrijită de Radu Florescu, Bucureşti,1982
Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic-sec. X), coord. D. M. Pippidi, Editura Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1976, p. 117.
Dumitru Berciu, Burii daci si stravechea lor cultura, in Magazin Istoric, 83, 1974.

enciclopedia-dacica.ro

DACII – Îmbrăcămintea, armele şi stindardul dacilor

Îmbrăcămintea, armele şi stindardul dacilor

Autor: Nicolae Sabin DORDEA

Dati click pe imagini pentru a mări şi a vedea detalii

DACII

De milenii, Carpaţii au constituit fortăreaţa care i-a adăpostit pe daci, dar şi coloana vertebrală a Daciei. Strămoşii noştri nu au părăsit niciodata munţii în care s-au născut. Erau oameni harnici, în special păstori şi agricultori, dar şi războinici de temut. Viaţa aspră, ocupaţiile şi munca lor, pericolele din exterior, relieful şi clima, i-au făcut duri ca diamantul.

„18.Dacii trăiesc nedezlipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso*, obişnuiau să coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile. 19. Împăratul Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te apropii. Astfel, a trimis pe Lentulus** şi i-a alungat pe malul de dincolo [al Dunării]; dincoace au fost aşezate garnizoane. Astfel, atunci dacii n-au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi.” – Florus – Razboiul cu dacii II, 28 [IV,12],18-19

* A condus si pe dacii care s-au luptat în anul 29 a.Chr. cu Marcus Licinius Crassus (cf. Horatiu – Ode, III, 8, 18 si Suetoniu – Augustus, LXIII,4)

** Guvernatorul Panoniei, Cneius Cornelius Lentulus, a fost consul în anul 14 a.Chr., a condus celebra campanie împotriva dacilor (cf. Tacit – Anale, IV,44 si Faptele împăratului Augustus,V,30,2) care pare sa fi avut loc in anii 11-12 p.Chr.

„De când s-a ivit picior de om pe pamântul României – cu multe mii de ani înainte de naşterea României – sublinia academicianul Constantin Daicoviciu, în anul 1943 – pe amândouă laturile Carpaţilor a trăit aceeaşi seminţie de oameni, cu forme de viaţa asemănătoare, vorbind aceeaşi limbă, având aceleaşi credinţe.”

Cele mai vechi şi mai multe din informaţiile noastre despre geto-daci si Regatul Dacia provin din înregistrările istoricilor greci,  Strabon, Ptolemeu, şi Herodot. Conform informaţiilor rămase de la Strabon, dacii locuiau în zona muntoasă (este indicat râul Mureş) până în partea superioară a Dunării (denumită Danubius – de la izvoare şi până la Drobeta), iar geţii stăpâneau partea de şes şi cea inferioară a Dunării (denumită Istru) până la Marea Neagră. Tot el ne spune că „dacii au aceeaşi limbă cu geţii” şi că „elenii i-au socotit pe geţi de neam tracic”. Deci, grecii i-au numit geţi, iar mai târziu, romanii i-au numit daci, deşi era vorba de aceeaşi populatie.

Triburile geto-dace constituiau ramura de nord a numeroasei seminţii a tracilor. In sec al V-lea î.Chr, Herodot spunea: „tracii sunt seminţia cea mai numeroasă dupa cea a inzilor” şi de asemenea, că geto-dacii sunt „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci” (Herodot, IV, CIII).

Istoricul roman Tacitus, deşi nu recunoaste în mod explicit vitejia şi curajul dacilor, totuşi povestind despre traci, afirmă că aceştia „nu erau aşa de periculoşi ca sarmaţii sau dacii”. Tacitus afirmă de asemenea, că „dacii erau de nesupus şi niciodata loiali”. Această exprimare repetată, din care transpare antipatia faţă de daci, era provocată de faptul că regele Decebal în loc să folosească resursele acordate de împăratul Domiţian în anul 89 d.Chr.,  pentru apărarea granitelor imperiului roman contra incursiunilor barbare, el a consolidat apărarea Regatului Dac chiar împotriva romanilor.

Dacii sunt amintiți și în Cronica de la Jülich (Germania de Nord), publi­cată la Leipzig în 1611, unde scriindu-se despre granițele Ger­maniei în vechime, este citată Geografia lui Ptolemeu: „Toată Germania se separă de gali și reți, de panoni, prin fluviile Rin și Dunăre, de sarmați și daci printr-o teamă reciprocă și prin munți”.

Ocupaţiile geto-dacilor

Triburile dacice au fost întotdeauna atasate de relieful muntos. Munţii le-au oferit posibiliţăti de subzistentă si de apărare. În munţi vânau, îsi cresteau oile, vacile si caii, acolo erau minele de fier, argint, aur si sare. Triburile asezate în zone mai joase, mai la ses, se ocupau de agricultură, păstorit, apicultură, dar si de comerţ.

Modele de stupi din secolul al XIX-lea, identice cu cele utilizate de daci in creşterea albinelor

Istoricul german Petrus Albinus a scris între 1589 si 1590 Cronica Misniei (vechea denumire a Dresdei) si a mun­tilor ei, care a apărut în 1590 la Dresda.
În partea a doua a cărtii sale, Albinus, scriind despre prelucrarea metalelor, mentioneaază că „vechii germani, dacii si sarmații” erau renumiti în extragerea si făurirea obiectelor din aur si argint, metale care se găseau „în inima bătrânilor Munți Carpați”.

Teritoriul Daciei era acoperit aproape în totalitate de păduri seculare, care le ofereau locuitorilor săi lemnul necesar habitatului si refugiul în situaţii de pericol. Odata cu cresterea populaţiei triburilor a crescut si puterea dacilor. Istoricul Trogus Pompeius, în Prologul cărții XXXII, în contextul conflictului dintre Imperiul Roman și regele Macedoniei, Filip al V-lea, eveniment petrecut între anii 215-205 î.Chr, se referă la daci, menţionand „creșterea puterii dacilor sub regele Rubobostes”, ceea ce coincide cu începutul procesului de strămutare a centrului de greutate al puterii daco-geţilor din câmpia munteană în sud-vestul Transilvaniei. Dacia era împânzită de un mare număr de triburi ale căror capetenii deţineau doar o autoritate locală. Încet-încet, in faţa pericolelor externe reprezentate de celţi (sec IV-II î.Chr.) dar si de extinderea imperiului roman până la sud de Dunare (sec I î.Chr), triburile s-au unit, formând uniuni de triburi, cu autoritate extinsă pe zone mult mai largi.

Civilizaţia dacică, fără nici o îndoială, a fost una remarcabilă, dovadă este şi interesul deosebit care i-a fost acordat de către lumea ştiinţifică şi de către publicul larg. Ea este cunoscută astăzi datorită descoperirilor arheologice prin care a putut fi recuperat un mare volum de informaţii cu ajutorul cărora este posibilă reconstituirea, într-o oarecare măsură, a vieţii comunităţilor umane din acea perioadă. O altă sursă de informaţii pentru înţelegerea vieţii unei populaţii este dată de comparaţia cu viaţa altor populaţii contemporane. Din acest motiv, este util sã prezentăm una dintre civilizaţiile contemporane, cu care dacii au intrat în contact în mai multe rânduri, civilizatia celtica. Pentru a intelege mai bine ocupatiile dacilor, dar in special nivelul atins de cultura dacica in ultimele doua-trei secole inainte de Christos, este necesar sa studiem si influentele determinate de celti. Dezvoltarea, destul de stabilă a populaţiei autohtone, a fost dereglată la cumpăna secolelor IV – III î.Chr. de pătrunderea şi stabilirea purtătorilor civilizaţiei La Tène. Invazia celtilor a marcat de fapt trecerea spatiului carpato-balcanic la cea de-a doua etapa a fierului, La Tene. Analiza situaţiei arheologice evidenţiază faptul că celții, care au colonizat cateva zone ale bazinului carpatic, au impus, iar apoi au dezvoltat într-o manieră specifică, o serie de trăsături generale ale culturii La Tène, alături de care au fost mixate elemente ale dacilor. Au fost descoperite piese lucrate cu mâna care demonstrează o strânsă legătură cu populatia băștinașă. Acest fapt a imprimat, din punct de vedere arheologic, un aspect celtic aparte zonei bazinului carpatic. Apariţia culturii materiale de tip La Tène în Transilvania, nord-vestul şi vestul Daciei, dar si la est de Carpaţi, a adus schimbări adânci în viaţa economico-socială a tuturor comunităţilor. O schimbare radicală s-a petrecut în domeniul meşteşugurilor, numărul uneltelor de factură sau influenţă celtică, lucrate sau în curs de prelucrare, din fier, este destul de mare. Asistăm la o adevărată „revoluţie” a metalurgiei fierului şi a altor metale (bronz, argint, aur). Metalurgii însoţeau războinicii în campanii militare, iar mobilitatea lor a permis difuzarea pe spaţii largi a unor tehnici şi tehnologii specifice.

„Creşterea puterii dacilor” petrecută deja în ultimul sfert al secolului al III-lea î.Chr. şi continuată apoi în deceniile următoare, a determinat reocuparea teritoriile invadate de celţi, ceea ce semnifică o încetare bruscă a „dominației” celtice în podişul transilvănean. În nord-vestul Transilvaniei, înaintarea dacilor spre regiunile de câmpie, probabil prin culoarele Crasnei, Barcăului, pârâului Zalău sau din zona Tisei Superioare în Câmpia Someșului, luând în considerare marile centre dacice de la Moigrad, Şimleul Silvaniei, au pus în mişcare pe celţii din acest spaţiu, dar probabil şi pe cei din interiorul arcului carpatic, care s-au retras spre Dunărea de mijloc (Budapest-Tabán, Békásmegyer) unde s-a putut urmări evoluţia comunităţilor celtice (evariscii), până la apariţia romanilor din timpul lui Augustus.

Burebista, unul din cei mai mari regi ai dacilor, dacă nu chiar cel mai mare, prin diplomatie sau luptă, a unit in jurul anului 82 î.Chr. toate triburile dacice sub conducerea sa, formand astfel, Regatul Dac. În timpul regelui Burebista, in jurul anului 61 î.Chr., Regatul Dac a pornit o campanie de recucerire a teritoriilor ocupate de triburile celtice. Strabon spunea: „Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, Burebista, bărbat get, l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani. Căci trecând plin de îndrăzneală Dunărea şi jefuind Thracia — până în Macedonia şi Illyria —, a pustiit pe celţii care erau amestecaţi cu tracii şi cu illirii; i-a nimicit pe de-a întregul pe boii aflaţi sub conducerea lui Critasiros şi pe taurisci”. Regatul s-a extins spre nord-vest în regiunile Tisei Superioare şi dincolo de versantul nordic al Carpatilor, în zona bazinului superior al Vistulei, iar în vest până la muntii Pădurea Neagră.

Dacii se pricepeau să-şi creeze singuri uneltele, armele, obiectele de gospodărie, îmbrăcămintea, podoabele şi în general, cam tot ce aveau nevoie, din materiile prime pe care le aveau din belşug. Utilizau şi bunuri obţinute în urma schimburilor comerciale cu populaţiile învecinate de la vest sau cu cele de la sud, aflate sub influenţa culturii grecesti. În sec I î.Chr s-au dezvoltat schimburile comerciale şi cu lumea romana. Aduceau de la sud de Dunăre în special vinuri, obiecte de lux utilizate în gospodărie şi podoabe. Dacii exportau animale vii pentru carne sau transport, miere, ceara, fructe, brânză, sare, metale, piei de animale salbatice.

„Cantitatea de grâu adusă din Pont este mai mare decât tot ceea ce ne parvine din celelalte porturi comerciale, deoarece, acest ţinut produce cea mai mare cantitate de grâu.” – Demostene, Discursuri

 „4. În privinţa celor necesare vieţii, ţinuturile pontice ne dau vite şi sclavi, în număr foarte mare şi de o calitate mărturisită de toţi ca excelentă. Dintre articolele de lux, ne procură din belşug, miere, ceară, peşte sărat. 5. În schimb primesc din prisosul regiunilor noastre ulei şi tot felul de vinuri. Cu grâu facem un schimb reciproc. Uneori, la nevoie, ne dau ei. Alteori iau dânşii de la noi*.”  – Polibiu (200-118 a.Chr) – Istorii,IV,38,4-5                                                                                                                                                    *În secolele al III-lea şi al II-lea a.Chr., regiunile pontice încetează de a mai fi grânarul Greciei, locul lor fiind preluat de Egipt.

 „Apoi [oile] nu numai că-i satură pe ţărani prin belşugul brânzei şi al laptelui, ci acoperă şi mesele bogaţilor cu mâncăruri numeroase şi plăcute. Iar unor neamuri lipsite de grâu le procură toată hrana, de aceea cei mai mulţi dintre nomazi* şi dintre geţi se numesc <băutori de lapte>”. – Columella**(20-70 p.Chr.) Despre agricultură, VII,2                  

* Se referă la sarmati care locuiau în carele lor trase de boi.                                                          ** L. Iuni Moderati Columellae, cel mai de seamă agronom latin, a scris lucrarea în 12 cărti De re rustica – Despre agricultură.

 “….Localnicii fug in toate părţile; nimeni nu mai păzeşte ogoarele                                        şi avutul lor nepăzit cade pradă jafului;                                                                            bogăţii mici, ca la ţară: vite şi care ce scârţâie,                                                                     şi avutul ce-l are un locuitor sărman.                                                                                   Unii sunt duşi ca prizonieri cu mâinile legate la spate                                                            şi zadarnic mai privesc înapoi la ţarinile şi casele lor.

Ceea ce năvălitorii nu pot lua şi duce cu ei, distrug;                                                   şi flacăra duşmană mistuie nevinovatele colibe.                                                         Chiar când e pace, lumea tremură de groaza războiului                                           şi nimeni nu mai brăzdeaza pământul, cu mâna pe plug.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, III,10,51-69

Sarmați și Daci – Antichitate
Litografie originală realizata de Friedrich Hottenroth, anul 1883
Dimensiune foaie: 20 x 28 cm – litografie: 16.5 x 24 cm. Friedrich Hottenroth (1840-1917) a fost un cercetător german în domeniul costumelor populare tradiționale, litograf, pictor și scriitor.
În registrul de sus, bine realizate, sunt reprezentate două personaje tipice de daci din patura socială superioară, un războinic și un tarabostes. Am estompat in mod special personajele reprezentând pe sarmați, pentru a nu se crea confuzie. În partea mediană a litografiei, sunt prezentate doar câteva tipuri de arme și echipamente, ca idee despre ce se presupunea că utilizau cele două populații vecine. În registrul inferior al litografiei căciulile dacilor par fesuri turcești. Coloritul nu este cel potrivit, cunoscând faptul că portul popular românesc, descendent din portul dacilor, nu a utilizat decat rareori culori vii, paleta cromatică fiind destul de redusă și de sobră: alb, negru, maro, ocru, rosu. Penultimul personaj, reprezentat jos-dreapta, este imaginea despre cum se credea că ar fi arătat un rege dac. Litografiile expuse ne dau totuși o imagine despre concepția cercetătorilor germani în domeniul costumelor tradiționale, la sfârșitul secolului al XIX-lea, despre portul și armele dacilor.

Sarmați, daci și sciți – Litografie originală de aproximativ 24×20 cm, realizată de Albert Kretschmer (1825-1891) editată la Gera în anul1900

Pentru a nu se crea confuzie si a ne concentra pe portul dacic, am estompat in mod special personajele reprezentând pe sarmați și sciți. Litografia prezentată  ne dă o imagine despre concepția cercetătorilor germani la sfârșitul secolului al XIX-lea, despre portul și armele dacilor. În registrul de sus sunt reprezentate mai multe personaje tipice de daci atât din pătura socială superioară – pileati, cât și din pătura socială inferioară – comati. Un prim războinic înarmat cu sica și scut, poartă stindardul dacic cu cap de lup – draco. În partea de jos a litografiei iese în evidență o izbutită reprezentare a unui rege dac. Observația de mai sus privind coloritul rămâne valabilă și în acest caz.

Îmbrăcămintea dacilor

Din scrierile antice ne putem da seama de trasaturile fizice ale Dacilor. Erau oameni inalti, puternici, mustaciosi si barbosi, cu pielea alba, ochi caprui sau negri, mai rar albastri. “Dacii au pielea rece şi umedă şi din această pricină moale, albă şi fără păr.”- Galenus

„Dacă privesc oamenii, căci abia sunt vrednici de acest nume,                                         văd la ei mult mai cumplită sălbăticie decât la lupi.                                                              Nu se tem de legi, ci dreptatea cedează în faţa forţei                                                            şi zace la pământ învinsă de sabia cu care se duc luptele.                                                 Se apără împotriva frigului năpraznic cu piei de animale şi cu pantaloni largi,                    iar feţele lor aspre sunt acoperite cu păr lung.                                                                       La puţini dintre ei se mai păstreaza urme ale limbii greceşti,                                                iar aceasta a devenit şi ea barbară din pricina accentului ei getic.                                         În această mulţime nu-i nimeni care întâmplător să ştie latineşte                                         şi care să poată rosti măcar câteva cuvinte.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, V,7,45-54

“…Au glas aspru, chip sălbatic şi sunt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte*.       Părul şi barba lor n-au fost tunse niciodată…” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, V,7,9-20                                                                                                                              *Zeul războiului la romani.

Ca şi astăzi, clima temperat-continentală a teritoriului Daciei îi determina pe locuitorii săi să poarte două feluri de îmbrăcăminte: haine uşoare pentru perioadele calde şi haine mai groase pentru perioadele reci ale anului. Portul dacilor se diferenţia deci, în primul rând în funcţie de anotimp, apoi în funcţie de ocazii, vârsta, sex, adaptat bineînţeles şi ocupatiilor specifice.

“…Oamenii se feresc de gerurile grele îmbrăcând piei de animale şi pantaloni cusuţi*;                                                                                                                            numai faţa li se vede din tot trupul.                                                                                Deseori auzi sunând firele de păr, când sunt mişcate, din pricina gheţii ce atârnă de ele                                                                                                                                           şi barba cea albă le străluceşte din pricina gerului care a pătruns-o.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, III,10,19-22                                                                                 *Romanii nu purtau pantaloni.

Usor de recunoscut în orice reprezentare imagistică, căciulile dacilor, cu nota specifică – vârful aplecat în față, erau confecţionate din material ţesut în casă pentru timp de vară sau din blană de miel pentru iarnă. Căciula dacică, numită pileus, era nu numai un acoperământ de cap, ci si un semn distinctiv. Dacii care purtau pileus – pileati –  făceau parte din pătura socială superioară, formată din aristocraţi (tarabostes) şi războinici. Cei din patură socială  inferioară – comati  (sing.:comatus) – nu purtau pileus, aveau capul descoperit. Nu deţinem informaţii certe referitoare la dreptul de a purta pileus, probabil acest drept era dat de ocupatia sau funcţia în cadrul comunitaţii, disponibilitatea si abilităţile  războinice, vârstă, poate chiar mărimea averii şi desigur, reprezenta o onoare. Probabil că acest drept putea fi dobândit pe parcursul vieţii, în funcţie de meritele fiecăruia. Am intâlnit în literatură şi termenul de „bonetă” dacică, probabil prin asociere cu „bonetă frigiană”, cu care se aseamănă, dar care era puțin mai înaltă. Cuvântul bonetă descrie un acoperământ de cap confecționat din pânză sau stofă, dar nu şi din blană. Termenul ar putea fi acceptat cred, doar în contextul unei explicatii: „căciula dacică avea forma unei bonete, cu vârful aplecat în față”, ca şi „opincile dacilor erau un fel de mocasini”. Prin urmare, mi se pare mult mai potrivit, mai românesc, termenul de căciulă dacică. Chiar şi astăzi, în anotimpul friguros, în foarte multe zone din România țăranii poarta căciuli din blană de miel (nu bonete), cu vârful îndoit în față sau într-o parte, asemenea dacilor. Toate căciulile sunt făcute din blană tăbăcită de miel, ale căror culori consacrate sunt negru, cafeniu şi gri-brumăriu, niciodată alb sau tărcat.

Dacii purtau îmbrăcăminte ţesută din lână, in, cânepă sau îmbrăcăminte croită şi cusută din piei de animale pentru anotimpul rece.

Portul bărbătesc era mai simplu, compus dintr-o cămaşă cu mâneci lungi, cu croială de tip tunică, lungă, albă, din pânză si pantalonii lungi şi strâmţi (ciareci, iţari), confecţionaţi din pânza sau postav ţesut din lână. Peste cămaşa bărbaţii îsi puneau un brâu tesut tot din lână sau un chimir de piele, în funcţie de zonă sau de ocupatie. Brâul, de culoare roşie, cu o lăţime de 25 cm, putea avea o lungime de până la 2 metri. Chimirul, brâu lat din piele, compartimentat la interior, era înfrumuseţat cu tinte din bronz la exterior. Iarna, peste hainele enumerate mai sus se purtau pieptare, mantii din postav prinse cu agrafă sau cojoace din blană de oaie.

Daci reprezentati pe Columna lui Traian – detaliu din scena 94; Probabil ca personajul din dreapta imaginii este Regele Decebal – Muzeul Civilizatiei Romane din Roma

Portul femeiesc era compus dintr-o cămaşa de pânză (ie), poale şi o piesă tesută din lână, având ornamentaţie mai simplă sau mai complicată, care acoperea partea inferioară a corpului. Aceasta din urmă a primit ulterior diferite denumiri, în funcţie de formă si de zonă: catrinţă, valnic, fotă, opreg. O completare a portului femeiesc era găteala capului, care utiliza  ţesături si podoabe sub forma unor marame, năframe sau cununi. O caracteristică  generală a portului femeilor dace consta în utilizarea albului ca fond, în ţesăturile de in, cânepă si lână. Paleta cromatică a portului dacilor era destul de sobră. Probabil că piesele vestimentare femeieşti şi cele pentru copii, mai mult decât cele bărbăteşti, erau colorate cu pigmenti organici obtinuţi din plante sau pigmenţi minerali identificaţi în mediul natural.

 

Portul femeilor dace

Tradiţia încălţărilor purtate în antichitate de daci s-a transmis până în zilele noastre. Ele sunt cunoscute sub numele de opinci (sing.: opinca; pl.: opinci) şi constituiau pana nu demult  piese vestimentare ale portului popular românesc. În unele zone rurale s-au purtat până pe la mijlocul secolului XX. Treptat, acest tip de încălţăminte a fost înlocuit de cizme, bocanci sau pantofi. Purtate în trecut atât de bărbaţi cât şi de femei şi având o origine atât de veche, opincile au evoluat într-o mare varietate de forme. Cele mai obişnuite erau opincile cu cusătură la mijloc, realizate dintr-o singură bucată aproximativ dreptunghiulară de piele de porcină sau de bovină, cu legături numite nojiţe. Nojiţele opincilor pentru femei erau făcute din păr împletit în timp ce nojiţele opincilor bărbăteşti erau sub forma unor cureluşe subţiri, din piele. Opincile nu se purtau pe piciorul gol. Rolul ciorapului de astăzi era substituit de obiele, bucăti dreptunghiulare din pânză sau tesătură de lână, cu care era invelit piciorul, peste care se legau nojitele.

Opinci ţărăneşti din secolul al XIX-lea, foarte asemănătoare cu cele purtate de daci cu două milenii în urmă

Vestimentaţia anticilor daci are corespondent astăzi în portul popular tradiţional românesc specific, conservat de păstratorii tradiţiei populare, satul românesc şi ţărănimea română. Această clasă socială, din păcate astăzi pe cale de dispariţie, a fost cea care a păstrat zestrea poporului român. Pâna nu demult, ţăranii şi ciobanii purtau căciuli, cămăşi lungi din pânză, iţari, brâu (sau chimir) şi opinci, haine din postav sau cojoace din blană de oaie.

Tărani din Ardeal la începutul secolului al XX-lea

Iată mai jos un bun exemplu de asemănare izbitoare între portul dacilor antici si portul popular al ţăranilor români. Pe la sfarsitul secolului al XIX-lea, un cunoscut ţăran-cărturar din Tara Făgăraşului, pe nume Gheorghe Cârţan (1849-1911), cunoscut și ca Badea Cârţan, a făcut o primă călătorie pe jos până la Roma. A fost un susţinător al unirii tuturor românilor, transportând în desagi sute de cărţi românești peste Carpaţi, pentru a le face cunoscute românilor din Transilvania. Mare iubitor de carte românească și de istorie, dorea să vadă Columna cu ochii lui. Când a ajuns în Forumul roman şi s-a apropiat de Columna lui Traian, cum se făcuse seară, iar el era singur și al nimănui, și-a așternut cojocul și s-a culcat la baza Columnei. A doua zi dimineața, trecătorii, polițiștii, ziariștii, au avut o revelație: un țăran din Corjati, un dac la picioarele Columnei lui Traian. Presa din Roma a scris în ziua următoare:„Un dac a coborât de pe Columnă: cu plete, cu cămașă și cușmă, cu ițari și cu opinci”. I s-a publicat fotografia, i s-au luat interviuri. Badea Cârțan a făcut senzație la Roma, a fost invitat în mediile politice, culturale și jurnalistice din Italia, fiind primit cu simpatie și prietenie. Iată deci, dovada că portul dacilor nu se schimbase aproape deloc, el a fost ușor recunoscut de locuitorii Romei, deși trecuseră aproape optsprezece secole de la construcţia Columnei.

Tarani din Munţii Neamţului – România, Enciclopedia Fotografică, 1938 – Nicolae Ionescu

Tipare din lemn pentru imprimarea ţesăturilor

Tipare din lemn pentru imprimarea caşului

Portul popular autentic, care a conservat foarte bine  tradiţia şi care aminteste de portul  dacilor, poate fi întâlnit chiar şi în prezent încă în multe zone din România, în special în zonele montane, pe ambii versanti ai Carpaţilor, acolo unde locuitorii autohtoni au fost mai bine protejați fizic, dar protejați şi de influenţele culturale ale populațiilor care au trecut sau care s-au asezat pentru o vreme pe teritoriul actual al Romaniei. Oricum, popoarele migratoare venite din stepele Asiei nu au fost niciodată interesate să se așeze în zonele montane. Mai devreme sau mai târziu, acestea au migrat spre ținuturi mai calde.

Armele dacilor

Stindardul dacilor

Stindardul dacilor, lupul cu trup de șarpe, denumit Draco (sau Dracon) a fost simbolul războinicilor daci. Construit prin simbioza unui cap de lup cu gura deschisă, continuat cu un corp serpentiform, de dragon, constituia flamura de luptă a dacilor. Realizat din bronz sau chiar argint, capul de lup era fixat pe o lance. În bătaia vântului stindardul dac avea o miscare ondulatorie si în plus capul metalic producea un puternic șuierat, care avea ca efect îmbărbătarea propriilor luptători și panicarea inamicilor. De asemenea, inducea o stare de nervozitate cailor inamicului, care nu mai auziseră un asemenea sunet. Atestarea stindardului dacic este dată de reprezentările acestuia pe basoreliefurile Columnei lui Traian din Roma, în special în scenele de luptă, în preajma unor cetăti dacice sau a unor căpetenii din rândul dacilor. În cateva cazuri, reprezentarea stindardului este legată de prezenta lui Decebal pe Columnă, dar apare și printre prăzile de război cucerite în Dacia.

Reprezentari ale stindardului dacic pe soclul Columnei lui Traian – Roma

Stindardul Dacilor – detaliu de pe Columna lui Traian; Personajul din partea stanga este probabil Regele Decebal – Muzeul Civilizatiei Romane din Roma

„[La intrarea triumfală în Roma a lui Constantin cel Mare] s-au strâns în jurul draconilor, legaţi în vârfurile aurite ale suliţelor şi ferecaţi cu pietre strălucitoare, umflaţi de un vânt mare şi astfel şuierând ca şi stârniţi de mânie, lăsând să fluture în vânt cozile ample.” – Ammianus Marcelinus, Rerum gestarum, 16,10,17                                             *Stindardul de lupta dacic cu cap de lup a fost adoptat, ulterior războaielor dacice, de armata romană

Trofeul armelor din Piazza del Popolo – Roma

Falxul dacic

Pe reversul acestui denar de argint emis de împăratul Traian după cucerirea Daciei, este reprezentat un luptător dac, aşezat pe scut în atitudine resemnată, cu falx-ul lângă el. Putem observa ca el poarta căciula tipic dacică – pileus.

 Printre reprezentările în basorelief aparținând monumentului Tropaeum Traiani de la Adamclisi, care prezintă, desigur, romani victoriosi şi prizonieri daci, sarmati sau germani, se găsesc câteva metope cu scene de luptă între legionari romani și războinici daci.

Ceea ce ne interesează acum este reprezentarea războinicului dac. Dacul, întotdeauna reprezentat cu barbă, poartă ca îmbrăcăminte o tunică largă, pantaloni strâmți și căciulă cu vârful îndoit în față. În mod invariabil, războinicul dac mânuieste un falx cu două mâini, protejând în unele scene, un alt războinic rănit, sueb, dac sau sarmat. Legionarul roman este de obicei reprezentat cu coif, armură și manica la brațul drept. El  este înarmat cu sabie și scut curbat dreptunghiular. (pentru ilustrare, vezi pe acest site articolul Apollodor din Damasc si Dacia – Monumentul Tropaeum Traiani)

Falxul dacic (în latina: falx dacica) era o sabie grea, curbată, folosită cu două mâini și care se presupune că lovea cu o putere foarte mare. Lama falxului era ascuțită pe interiorul curburii, la fel ca o secere sau o coasă. Falxul dacic era o armă de atac și datorită dimensiunii și greutății, avea ca efect o lovitură devastatoare. Având o lungime de aproximativ 1 metru, din care o treime reprezenta mânerul, falxul avea avantajul lungimii, în comparație cu sabia scurtă romană. În plus, curbura falxului avea și un efect de agățare, zădărnicind orice eschivă. Lovitura falxului dacic era atât de puternică, încât putea reteza cu ușurință un brat, un picior, un cap. Pentru a se apăra de grozăvia unei asemenea lovituri, romanii au inventat pentru războaiele cu dacii, un tip de apărătoare pentru brațul drept, realizată din lamele de metal, numită manica (în limba română: mânecă, mânecar). Din campaniile lui Traian în Dacia vin singurele dovezi de reprezentare privind utilizarea acestui tip de apărătoare. Nu se știe dacă utilizarea sa în aceste campanii a fost larg răspândită sau mai rară, cert este că manica apare pe monumentele care descriu războaiele dacice, Tropaeum Traiani de la Adamclisi și Columna lui Traian de la Roma. Columna lui Traian din Roma pare să sugereze că manica a existat numai în dotarea legionarilor romani și nu și a auxiliarilor. Cu toate acestea, Tropaeum Traiani, care este considerat un ghid mai bun referitor la realitatea echipamentului de teren, portretizează legionari romani, precum și auxiliari de infanterie grea, echipați în același mod – purtând atât armură, cât si protecția pentru brațul drept.

În timpul campaniei romane împotriva regatului Parthiei, începută în anul 114 d. Chr., amintindu-şi războaiele cu dacii, împăratul Traian îşi nota: „…când romanii erau atacaţi de parţi cu celebrele lor arcuri cu săgeţi, acestea erau nimic pe lângă săbiile curbate ale dacilor (falx-urile dacice), care au provocat atât de  mult rău în rândurile armatei noastre”.

„…dacă nu voi înroşi mai întâi cu sângele meu săgeţile scitice                                            şi un get sălbatic nu-mi va tăia capul cu sabia.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Scrisori din Pont, II,1,63-66

Sica

Varianta ușoară a falxului dacic se numea sica (secere în limba dacă). Sica era o sabie cu aceeași formă curbată, ascuțită pe interiorul curburii, dar de dimensiuni mai reduse și se folosea cu o singură mână. Era utilizată atât în atac cât și în apărare, în combinație cu scutul dacic.

Arcul cu săgeți

Călăreții daci erau maeștri la tras cu arcul din goana calului. Arcul era arma ofensivă folosită atât în atacurile pedeștrilor cât și în atacurile rapide ale călăreților. Tehnica de realizare a arcurilor, în ce privește tratarea si modelarea lemnului, era destul de avansată . Utilizau în special săgeți cu vârful în trei muchii, păstrate în tolbe ornamentate.

„…Ca urmare, când puterea sălbatică a lui Boreas*                                                      fixeaza pe loc apa mării sau pe cea care curge în fluvii,                                                      pe dată – tocmai pentru că vânturile uscate au făcut Istrul la fel ca pământul –            duşmanii barbari** năvălesc pe caii lor iuţi;                                                               duşmanii sunt călăreţi destoinici, trag bine cu săgeata                                                      şi pustiesc până departe tot ţinutul vecin.                                                                                 * Crivăţul                                                                                                                                   ** Geţii făceau dese incursiuni atacând oraşele greceşti de pe ţărmul Mării Negre   

Alţii cad, nenorociţii, străpunşi de săgeţi cu cârlig la vârf,                                                   căci şi fierul zburător e uns cu otravă…” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, III,10,51-69

 „Eşti curios să ştii ce populaţie se află în ţinutul tomitan                                                        şi ce obiceiuri au oamenii printre care locuiesc?                                                               Deşi în acest loc sunt amestecaţi greci şi geţi,                                                               ţărmul tine mai mult de geţii nedomoliţi.                                                                       Sarmaţii şi geţii sunt mai numeroşi.                                                                                         Îi vezi călări, venind şi ducându-se prin mijlocul drumurilor.                                                  Între ei nu-i nici unul care să nu poarte tolbă, arc                                                               şi săgeţi îngălbenite de veninul viperei.                                                                             Mâna lor dreaptă e totdeauna gata să înfigă cuţitul,                                                                pe care îl are legat la şold orice barbar.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, V,7,9-20

„Ca rana să fie mai groaznică, spre a pricinui moartea pe două căi,                                  cei de aici ung vârfurile cu venin de viperă.                                                              Călare pe cai şi cu astfel de arme, ei dau târcoale zidurilor, între care domneşte groaza,                                                                                                                                   ca lupii în jurul ocoalelor în care sunt închise oile.                                                             Arcul lor întins cu o vână de cal                                                                                            nu trage numai o singură dată, ci este întotdeauna încordat.                                       Săgeţile se înfig în acoperişurile caselor, formând parcă o palisadă,                                    iar poarta solidă cu greu ne mai poate apăra de armele din depărtare.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Scrisori din Pont, I,2,15-24

 „Cei mai mulţi oameni de pe aici nu se sinchisesc de tine,                                              prea frumoasă Romă, şi nu se tem de armele soldatului ausonic.                                      Le dau inimă arcurile şi tolbele lor pline cu săgeţi,                                                             şi caii lor în stare să suporte curse oricât de lungi,                                                deprinderea de a îndura îndelung setea şi foamea                                                                şi faptul că duşmanul care i-ar urmări nu va găsi apă.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Scrisori din Pont, I,2,83-88

Sulița

Armă de atac asemănătoare constructiv cu lancea, era de dimensiuni mai mici (1,5-2m) pentru a fi folosită prin aruncare.

Intre echipamentele de protecție și apărare utilizate de daci se evidențiază:

Coiful, de forma cilindrica, cu partea superioară calotă sferică alungită, era realizat din metal (chiar si din aur – vezi coiful descoperit la Poiana Coțofenești) cu destinatia de a proteja capul razboinicului de loviturile de sabie, lance sau săgeți. Era purtat în special de aristocrația dacă.

Coiful dacic regal descoperit la Cotofenesti, judetul Prahova in anul 1926

Cămașa de zale, asemănătoare cu cea a sarmaților, era purtată în special de aristocrația dacă.

Scutul dacic, de formă ovală în general sau romboidală era arma defensivă a războinicilor daci, utilizată în aparare dar și în atac. Realizat din lemn de esență tare și acoperit cu piele de bou, era ramforsat uneori pe față, cu lamele metalice dispuse în cruce, în al căror punct de întâlnire se fixa o calotă sferică metalică (umbo), pentru rezistență la lovituri.

„E de nepătruns platoşa* stăpânului nostru pentru săgeţile sarmaţilor                                 şi mai sigură decât scutul getic** al lui Marte…” – Marţial – Epigrame, VII, 2, 1-2

*Cuirasa pe care Domiţian a purtat-o în anul 92 p.Chr. în cursul campaniei pannonice împotriva sarmaţilor iazygi                                                                                                                      **In reprezentările lui Marte, zeul războiului, scutul getic făcea parte din echipamentul său de luptă, probabil considerat etalon de rezistenţă.

 

 

GRAVURI INEDITE

Vă prezint mai jos două gravuri originale cu daci si romani:

Atacul Dacilor („Attaque de tranchee par les daces” – Atacul tranșeei de către daci); Tab. XV, Tom II., pag. 227
Gravură originală, colorată manual, tipărita de Johann Thomas Trattner, la Praga, Viena și Trieste, în anul 1759 în lucrarea „Istoria dupa Polybius cu interpretări și observații ale Domnului Cavaler de Folard, colonel francez, lângă o lucrare cu atacurile …. în partea a doua „. În original: Geschichte des Polyb, mit den Auslegungen und Anmerkungen des Ritters Herrn von Folard, französischen Obersten : nebst einer Abhandlung von dem Angriffe ….Zweyter Theil /

Autorul principal: Folard, Jean Charles de, 1669-1752. Alți autori: Guischardt, Charles, 1724-1775, Bion, Johann Theobald, Johann Thomas Trattner. Johann Thomas von Trattner (1717-1798) a fost tipograf, librar si editor austriac.

Polybius (203-120 î.Chr.) în lucrarea Istorii, care cuprindea 40 de carti, a povestit evenimente cuprinse între anii  274 î.Chr. – despre primul razboi punic și 146 î.Chr. – despre distrugerea Cartaginei și anexarea Greciei ca provincie romană. Primele conflicte între romani si daci au avut loc după 100 de ani (46 i. Chr.), iar războaiele dacice după alti încă 150 de ani (101-102 d.Chr. și 105-106 d. Chr.). Am fost destul de surprins să aflu că volumul al doilea conţine gravuri vechi de peste 250 de ani, despre atacuri ale dacilor sau romanilor. Am consultat primul volum al lucrării originale și am observat că evenimentele din Istoriile lui Polybius sunt însoţite de diverse schiţe prin care colonelul francez Jean Charles de Folard dă explicaţii de strategie militară. Însă gravurile prezentate aici, fac parte din ilustraţiile volumului al doilea. Este posibil ca în volumul al doilea (pe care nu l-am găsit), din dorinta de a diversifica schemele strategice, de a continua să-și etaleze cunostinţele de strategie militară, Folard să fi extins perioada istorică studiată iniţial și să fi luat și alte exemple de bătălii antice, precum cele din războaiele romanilor cu dacii. Sursa colonelului francez pentru realizarea acestei prime gravuri este Columna lui Traian,  gravura XV – „Attaque de tranchee par les daces” – Atacul tranșeei de către daci (mai jos, același conţinut în limba germană)
Privind această gravură am putea presupune că ilustrează lupta de pe malul Dunării imediat după debarcarea romanilor sau bătălia de la Tapae din anul 101 d.Chr., în apropiere de zona numită astăzi Poarta de Fier a Transilvaniei. În cel de-al doilea detaliu al gravurii, în fundal, poate fi observat împăratul Traian, cu o mina îngrijorată, înconjurat de pretorienii care-l protejează.

Indrăznesc să cred că de fapt în acesta bătălie Traian si armata sa au fost înfrânti sau, în cel mai bun caz pentru romani, a fost o victorie nedecisă, cu pierderi imense. Am să argumentez de ce cred eu acest lucru. În primul rând, conform lucrării Istoria Romana a lui Dio Cassius, în concordanță cu tradiția lui Traian, de a fi un comandant plin de compasiune, se spune că: „Traian s-a angajat în luptă, a văzut mulți răniți de partea sa și a ucis mulți dintre inamici. Si atunci când bandajele s-au terminat, se spune că nu și-a păstrat nici măcar îmbrăcămintea, ci a tăiat-o în fâșii. În onoarea soldaților căzuți în bătălie el a ordonat ridicarea unui altar și indeplinirea unor ceremonii funerare anuale.”  A fost deci, o luptă crâncenă, cu pierderi mari de partea romanilor. Dacă ar fi fost o victorie netă a romanilor, în mod sigur Dio Cassius ar fi scris cuvinte menite sa glorifice victoria romană, în mod sigur ar fi hiperbolizat importanța evenimentului. În al doilea rând, dacă ar fi fost o victorie clară, Traian nu ar fi ordonat retragerea trupelor lângă Dunăre și întreruperea campaniei, ca să astepte încă aproape un an reluarea luptelor, în mod sigur el ar fi continuat campania de cucerire. Traian a avut motive serioase să întrerupă campania, și acestea erau, pierderile grele suferite, moralul scăzut și starea depreciată a armatei sale. Era nevoie de aducerea altor legiuni din imperiu pentru mărirea efectivelor armatei romane.

Atacul Dacilor – detaliul 1

Atacul Dacilor – detaliul 2. In acest al doilea detaliu al gravurii, in fundal, poate fi observat imparatul Traian, cu o mina ingrijorata, inconjurat de pretorienii care-l protejeaza.

Atacul Dacilor – detaliul 3

Descoperirea tranșeelor – Pasaj subteran; (Decouverte des tranchees dans l’arc de Severe, Galerie entre deux terres, Blindes, Belier non suspendu dans un tourbeliere) . Tab. XVI, Tom. II, pag. 227
Gravură originală, colorată manual, tipărita de Johann Thomas Trattner, la Praga, Viena și Trieste, în anul 1759, în lucrarea „Istoria dupa Polybius cu interpretări și observații ale Domnului Cavaler de Folard, colonel francez, lângă o lucrare cu atacurile …. în partea a doua „. În original: Geschichte des Polyb, mit den Auslegungen und Anmerkungen des Ritters Herrn von Folard, französischen Obersten : nebst einer Abhandlung von dem Angriffe ….Zweyter Theil /

Autorul principal: Folard, Jean Charles de, 1669-1752. Alți autori: Guischardt, Charles, 1724-1775, Bion, Johann Theobald, Johann Thomas Trattner. Johann Thomas von Trattner (1717-1798) a fost tipograf, librar si editor austriac.

După cele scrise în josul paginii ca explicaţie, se pare că sursa colonelului francez, pentru realizarea acestei gravuri cu numarul XVI, a fost un basorelief de pe Arcul de triumf al lui Septimius Severus. Cu toate acestea, gravura pare a fi ilustrarea atacului romanilor asupra Sarmizegetusei (Zarmigethusa pe unele hărţi vechi) În cel de-al treilea registru putem observa locuitorii daci ai unei cetăţi, reprezentaţi în diferite ipostaze, fără arme, surprinsi de atacul romanilor. Putem recunoaste dacii după vestimentaţia lor caracteristică: tunici albe, pantaloni strâmţi albi, mantii de culoare rosie, cu bărbi si plete (comati). În plus, doi dintre acești locuitori asediaţi poartă căciuli dacice, pileus (pileati).

Descoperirea tranșeelor –  Pasaj subteran – detaliul 1

Descoperirea tranșeelor – Pasaj subteran – detaliul 2

Descoperirea tranșeelor –  Pasaj subteran – detaliul 3

 

Articol cu elemente preluate din:

„Romano-Dacica III – Izvoarele antice ale istoriei Romaniei – Tacit despre daci, sarmaţi și traci” de Eugen Cizek, Constant Georgescu, Liviu Franga

“Civilizatii antice ale europei temperate – Celţii” de Iosif Vasile Ferencz

„Badea Cârţan” – wikipedia

„Izvoare privind istoria României”, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1964

Nota: Imaginile utilizate pentru exemplificare au fost preluate în scop educativ, de pe site-uri care permit libera lor descărcare.

Mai jos, în această sectiune, puteti vedea articolele:

“NU UITA CA ESTI DOAR UN OM !” – TRIUMFUL ROMAN

ANUL CELOR SASE IMPARATI (235 p.Chr.) – Cei şase împărati au fost, de fapt, şapte

DACIA SI APOLLODOR DIN DAMASC – ROMA SI DACIA (IV)

DACIA SI DACII PE MONEDELE ROMANE – ROMA SI DACIA (III)

RAZBOAIELE DACO-ROMANE – ROMA SI DACIA (II)

IMPARATUL TRAIAN – ROMA SI DACIA (I)

TUMULII DE LA APOLD – O POSIBILA NECROPOLA CELTICA

DACIA SI APOLLODOR DIN DAMASC – ROMA SI DACIA (IV)

Dati click pe imagini pentru a mări şi a vedea detalii

Apollodor din Damasc

Unul din cei mai importanți actori de pe scena istoriei Imperiului Roman a fost împăratul Traian, iar cea mai de succes prestație a sa, a fost cucerirea puternicului Regat Dacia. Prin cucerirea romană, numele Daciei a fost legat pentru totdeauna de numele împăratului Traian. De Dacia și de Traian, mai este legat încă un nume celebru din aceeași perioadă, cel al lui Apollodor din Damasc.

Apollodor din Damasc sau Apollodoros (60-130 d.Chr.) a fost un inginer grec din Siria, arhitect, maestru constructor de poduri și sculptor, favorit al împăratului Traian, pe care acesta îl adusese la Roma în jurul anului 91 d.Chr. El s-a afirmat în prima parte a secolului al II-lea și este creditat ca arhitect a numeroase monumente și construcții din Roma și din Imperiul Roman. Deși numele său a fost adesea incorect asociat cu realizarea unor clădiri pe care nu el le-a proiectat, a fost totuși creatorul multor lucrări mari ale epocii. Figură proeminentă a timpului său, Apollodor a proiectat Forumul lui Trajan, Columna lui Traian, Bazilica Ulpia, a proiectat arcele de triumf ale lui Traian de la Beneventum și Ancona. Este, de asemenea, pe larg creditat ca arhitect al Pantheonului și citat în calitate de constructor al podului Alconétar din Spania. De asemenea, în 106 d.Chr., el a completat sau restaurat Odeonul, teatrul roman în stil grecesc, început pe Câmpul lui Marte sub Domițian. Apollodor a scris mai multe tratate tehnice, printre care și un tratat privind armele de asediu (Πολιορκητικά ), care a fost dedicat lui Hadrian. Din păcate, nici unul din aceste tratate nu a supraviețuit timpului.

În mod clar, Apollodor a trăit și a creat în baza principiului prescris de Vitruviu (scriitor, arhitect și inginer din secolul I î.Chr.), conform căruia arhitecții trebuie să atingă un nivel ridicat de calificare în toate domeniile artistice. Astăzi, analizând monumentele și construcțiile realizate putem trage concluzia că Apollodor a fost un spirit inovator și un talentat arhitect. Lucrările sale întruchipează principiile centrale ale stilului roman imperial.

Apollodor a fost exilat de urmasul lui Traian, împăratul Hadrian (117-138 d.Chr.), probabil ca urmare a unor dezacorduri și la scurt timp, fiind acuzat de niste crime imaginare, a fost pedepsit cu moartea, în jurul anului 130 d.Chr. Povestea despre moartea lui Apolodor demonstrează ostilitatea față de Hadrian, persistent simțită în cercurile senatoriale mult timp după domnia lui și dacă Dio Cassius a inclus-o în istoria sa, înseamnă că a crezut-o, a considerat-o adevarată.

Numele lui Apollodor din Damasc este legat de Dacia prin cele trei mari construcții comandate de împăratul Traian, realizate în Dacia sau la Roma, pentru utilizare militară sau pentru a glorifica cucerirea acestui regat: Podul lui Traian de la Drobeta-Turnu Severin (România), Monumentul Trofeul lui Traian -Tropaeum Traiani de la Adamclisi (România) și Columna lui Traian de la Roma (Italia).

Observăm că inscripțiile lui Traian de pe plăcile comemorative care însoțesc monumentele, sunt similare cu inscripțiile de pe aversul şi reversul denarilor imperiali din argint emişi de Traian, care prezintă toate titlurile, realizările şi mesajele împăratului:  pe avers, legenda cu prescurtări în limba latină: IMP TRAIANO AVG GER DAC PM TR P; ceea ce înseamnă: IMP[erator] TRAIANO AVG[vstvs] GER[manicvs] DAC[icvs] P[ontifex] M[aximvs] TR[ibunicia] P[otestate] şi care în limba romană se traduc astfel: „Împăratul Traian Augustus; Cuceritorul Germaniei; Cuceritorul Daciei; Preot suprem; Tribun al Poporului”

Pe revers, legenda cu prescurtări în limba latină : COS VI PP SPQR OPTIMO PRINC; cuvintele complete în limba latină: CO[n]S[vl] VI P[ater]P[atriae] S[enatvs] P[opulus] Q[ue] R[omanus] OPTIMO PRINC[ipi] şi traducerea în limba română: „De şase ori consul; Părintele Patriei; Senatul şi poporul Romei: Cel mai bun împărat”

Podul lui Traian peste Dunăre

Deoarece regele Decebal  avea statutul de cel mai capabil și puternic adversar al Imperiului Roman, împăratul Traian nu a avut de ales, decât să planifice o campanie militară pentru a elimina amenințarea. În propaganda imperială romană victoria militară era un element fundamental. Victoria lui Traian din primul război daco-roman (101-102 d.Chr.) a fost mai mult o victorie de palmares, pentru gloria împăratului, fără pradă de război. Premiul cel mare urma sa fie câştigat abia în cea de-a doua campanie de cucerire a Daciei.

După înfrângerea din primul război, regele Decebal și-a reconsolidat forța militară și între anii 103 -105 d.Chr. a încălcat tratatul de pace cu romanii în mai multe rânduri, atacând coloniile romane de la sud de Dunăre, din provincia Moesia. El a încercat să convingă și regatele vecine nord-dunărene să i se alăture în revolta împotriva Imperiului Roman. Decebal primise întăriri tehnice și militare de la Traian pentru a crea o zonă aliată puternică împotriva unor eventuale expediții ale popoarelor migratoare din teritoriile estice și nordice. Resursele acestea au fost însă folosite pentru a face din Regatul Dac o mare putere independentă.

Apărarea lui Decebal era impresionantă și din acest motiv Traian a fost nevoit să folosească lăudata disciplină și perseverență a armatei romane pentru a reuși. Pregătirile au fost foarte serioase, iar între anii 103-105 d.Chr. romanii au finalizat imensele lucrări de drumuri de-a lungul Dunării, începute cu un secol mai devreme, sub domnia lui Tiberiu și au înfrânt dificultatea ridicată de logistică și de terenul dificil. În curs de pregătire pentru o alta trecere a Dunării, Traian a apelat din nou la inginerul său pentru acest proiect de grandoare militară fără precedent.

Apollodor din Damasc a proiectat și construit un imens pod peste Dunăre, între Drobeta (Drobeta-Turnu Severin, România) și Pontes (azi satul Kostol, Serbia). Denumirea ponte din limba latină este foarte asemănătoare cu denumirea punte din limba română, în ambele cazuri înțelegând noțiunea de pod. Podul, adevărată minune a artei inginerești romane, era destinat să permită trecerea peste fluviu a armatelor romane împreună cu mașinile lor de luptă, în drumul lor spre Muntii Carpați. Potrivit lui Dio Cassius (LXVIII, 13,1) podul avea o lungime de 1135 m, o lățime de aproximativ 12 m și o înălțime de 18 m.

Iată ce a scris Dio Cassius în Istoria Romană (LXVIII,13,1.) despre podul lui Traian: ”Traian construi peste Istru un pod de piatră, pentru care nu ştiu cum să-l admir îndeajuns. Minunate sunt şi celelalte construcţii ale lui Traian, dar acesta este mai presus de toate acelea. Stâlpii, din piatră în patru muchii, sunt în număr de douăzeci; înălţimea este de o sută cincizeci de picioare, în afară de temelie, iar lăţimea de şaizeci. 2. Ei se află, unul faţă de altul, la o distanţă de o sută şaptezeci de picioare şi sunt uniţi printr-o boltă. Cum să nu ne mirăm de cheltuiala făcută pentru aceşti stâlpi? Nu trebuie oare să ne uimească şi felul meşteşugit în care a fost aşezat în mijlocul fluviului fiecare stâlp, într-o apă plină de vârtejuri, într-un pământ nămolos, de vreme ce cursul apei nu putea fi abătut? 3. Am arătat lăţimea fluviului, nu pentru că ar curge numai cu această lăţime – căci pe parcurs se lăţeşte de două ori şi de trei ori pe atât, – ci pentru că acolo este locul cel mai îngust şi cel mai potrivit pentru construirea unui pod. 4. Cu cât spaţiul se îngustează mai mult aici – deoarece apa coboară dintr-o întindere largă, pentru a intra din nou în alta şi mai mare – cu atât se face mai năvalnică şi mai adâncă. Încât şi împrejurarea aceasta se adaugă la greutatea construirii podului. 5. Concepţia măreaţă a lui Traian se vădeşte şi din aceste lucrări. Astăzi însă podul nu foloseşte la nimic, căci nu mai există decît stâlpii, iar pe deasupra lor nu se mai poate trece: ai zice ca au fost făcuţi numai ca să facă dovada că firii omeneşti nimic nu-i este cu neputinţă. 6. Traian se temea că, după ce îngheaţă Istrul, să nu se pornească război împotriva romanilor rămaşi dincolo şi construi acest pod, pentru ca transporturile să se facă cu uşurinţă peste el. Dimpotrivă, lui Hadrian îi fu teamă că barbarii vor birui străjile acestuia şi vor avea trecere lesnicioasă spre Moesia; de aceea distruse partea de deasupra.” Sursa: Izvoare privind istoria României, Editura Republicii Populare Române, Bucureşti, 1964

Suprastructura podului, cu calea de rulare, alcătuită din imense arce construite din bârne de lemn, a fost fixată pe piloni de formă paralelipipedică. Cei douăzeci de piloni au fost construiți din piatră si carămidă, utilizându-se ca liant un amestec de piatră de var și cenușă vulcanică numită pozzolana. Denumirea de pozzolana este derivată de la Pozzuoli, unul din depozitele primare de cenușă vulcanică folosite de romani în Italia. Amestecul menționat reacționează cu apa, rezultând niște compuși pe bază de calciu și siliciu, cu proprietăți asemănătoare cimentului. Pe Columna lui Traian se poate distinge o imagine stilizată a podului, cu mai puțini piloni, dar în principiu conformă surselor scrise și care permite recunoașterea tehnicii de îmbinare a lemnului.

Podul de la Drobeta reprezentat pe Columna –  în prim-plan dreapta, împăratulTraian

După finalizarea podului, paza a fost asigurată prin două castre, Drobeta și Pontes. La fiecare capăt a fost construită câte o poartă monumentală în forma unui arc de triumf. Accesul era posibil numai trecând prin aceste castre. Castrul Drobeta s-a dezvoltat ca centru urban cu importanță militară, economică și religioasă, devenind unul din cele mai importante din Dacia. În anul 126 d.Chr.,  sub Hadrian, când orasul Drobeta avea o populație de 14 000 de locuitori, a fost ridicat la rangul de Municipiu (Municipium Publium Aelium Hadrianum Drobetense), iar mai târziu, sub Septimius Severus, în anul 193 d.Chr., a primit rangul de Colonie. Pe la mijlocul secolului al III-lea, Colonia Drobetei avea o întindere pe 60 de hectare și o populație de aproximativ 40 000 de locuitori.

Macheta Podului lui Traian peste Dunare de la Drobeta-Turnu Severin, scara 1:1500 – Muzeul National al Civilizatiei Romane – Roma

Cartea scrisă de Apollodor din Damasc despre construcția acestui pod nu ne-a parvenit, dar există descrieri indirecte și chiar detalii tehnice datorate unor cronicari ca Procopius din Cezareea (De aedificis, IV, 6) sau Dio Cassius. Toate aceste surse subliniază dificultățile pe care le-a antrenat construcția podului. Amplasamentul pentru pod a fost ales de Apollodor în avalul Severinului de astăzi, deoarece apele Dunării se calmau după ieșirea din defileul Cazanelor, iar fundul pietros al albiei constituia o bază stabilă pentru construcție. Se presupune că Apolodor a deviat cursul fluviului și astfel, a putut construi pe uscat primii 10-12 piloni ai  podului. Pentru realizarea celorlalți piloni s-au construit batardouri, folosind bârne de stejar cimentate între ele și epuizând apa din interior prin pompare. În interiorul batardourilor, niște incinte închise, se putea construi pe uscat. Măreția arhitectonică și tehnică a podului demonstrează importanța strategică pe care Traian a dat-o construcției în campania de cucerire a Daciei.

Construit pe parcursul a doi ani, acest pod a devenit principala cale de trafic spre Dacia și dinspre Dacia. În anul 105 d.Chr. a fost lansată noua campanie și potrivit lui Dio Cassius ” Traian, după ce a traversat Dunărea pe pod, a condus războiul cu prudență, fără grabă și în cele din urmă, după o luptă grea, i-a învins pe daci. În cursul campaniei el însuși a făcut multe fapte de vitejie și a aplicat bune tactici, iar trupele sale au înfruntat multe riscuri și au dovedit pricepere sub conducerea lui.”

Privind distrugerea intenționată a podului, istoricii consideră credibilă relatarea lui Cassius Dio, care scrie că îndepărtarea suprastructurii podului a fost ordonată de Hadrian, succesorul lui Traian. Crearea provinciei romane Dacia a adus puterea romană foarte aproape de teritoriul controlat de roxolani. Împăratul Hadrian a consolidat o serie de forturi pre-existente și a construit numeroase fortificații de-a lungul Dunării care să țină piept unei eventuale invazii roxolane. Împăratul Hadrian a considerat podul un mare risc pentru siguranța Moesiei, în cazul unei invazii barbare dinspre nord, a dacilor liberi, a iazygilor strămutați (iazyges maetanastae) sau a roxolanilor. Există însă surse care afirmă că autorul distrugerii a fost Aurelian, din aceleasi motive, dar la retragerea din Dacia, în anul 275 d.Chr. În ciuda faptului că podul a fost distrus intenționat un secol și jumătate mai târziu de către Aurelian, el a rămas pentru mai mult de o mie de ani cel mai lung pod care a fost construit vreodată. Distruși de timp, de apa fluviului sau în mod expres, din necesități de navigație, din cei douăzeci de piloni originali ai podului, astăzi se mai pot vedea primul și ultimul, pe cele două maluri ale Dunării.

Placa de marmură – Tabula Traiana, de 4 metri lungime și 1,75 metri înălțime, care comemorează finalizarea drumului militar roman și a podului lui Traian, este amplasată pe malul sârbesc, în punctul Pontes. Pe ea este gravat următorul text:

IMP. CAESAR. DIVI. NERVAE. F NERVA TRAIANVS. AVG. GERM PONTIF MAXIMUS TRIB POT IIII PATER PATRIAE COS III
MONTIBVS EXCISI(s) ANCO(ni)BVS SVBLAT(i)S VIA(m) F(ecit)

Textul în limba latină a fost tradus și interpretat de arheologul austriac Otto Benndorf (1838-1907), membru de onoare al Academiei Române:

„Împăratul, Cezarul, fiul divinului Nerva, Nerva Traian Augustul, Cuceritorul Germaniei, Preot Suprem, investit de patru ori ca Tribun, Părintele Patriei, Consul ales pentru a III-a oară, a făcut acest drum tăind  munții și folosind bârne de lemn”

Trofeul lui Traian – Tropaeum Traiani de la Adamclisi

Traian a lăsat posterității două monumente impresionante care să-i comemoreze victoriile. Unul dintre acestea este monumentul Tropaeum Traiani, restaurat în secolul al XX-lea după două milenii de descompunere lentă. În onoarea victoriei împăratului din anul 102 d.Chr., între 106-109 d.Chr., a fost ridicat monumentul triumfal Tropaeum Traiani, de la Adamclisi (în Dobrogea – sud estul României de astăzi), această zonă fiind pe atunci înglobată în provincia Moesia. Dobrogea fusese inclusă în provicia romană Moesia Inferioara, încă din a doua jumătate a secolului I î.Chr., de împăratul Augustus.

Monumentul a fost ridicat pe locul unde Legiunea XXI Rapax a fost anterior învinsă si anihilată în anul 92 d.Chr. în lupta romanilor cu dacii aliați cu roxolanii. Monumentul triumfal avea o înăltime de 39 m, era de formă circulară cu un diametru de 38 m, fiind alcătuit dintr-un corp cilindric de dimensiuni apreciabile (12,6 m înălțime, 31 m diametru), construit din blocuri de piatră, amplasat pe o platformă circulară cu șapte trepte. Metodele de îmbinare a blocurilor de piatră și compoziția liantului, sunt asemănătoare probabil cu cele utilizate la construcția pilonilor podului de la Drobeta. În zona mediană avea un brâu compus din 54 de basoreliefuri sculptate numite metope (din care s-au păstrat 49) reprezentând scene din timpul luptelor cu dacii. Friza de sus, cu 26 de creneluri sculptate (din care s-au păstrat 23), alcătuia coronamentul corpului cilindric principal. Deasupra se înălța un acoperiș tronconic îmbrăcat în solzi de piatră, precum și un soclu hexagonal înalt de 6 m, care susținea trofeul propriu-zis. Trofeul bifacial, sculptat în piatră, era reprezentat sub forma unui trunchi îmbrăcat în armură romană, cu coif și arme de luptă, având la bază două grupuri statuare a câte trei personaje fiecare, reprezentand captivi (daci, germani și sarmati) si arme. Pe monument a fost descoperită o inscripție dedicată lui Mars Ultor, zeul războiului. Inscripția s-a păstrat fragmentar pe două părți ale soclului hexagonal al Trofeului și ar putea fi reconstituită, după cum urmează:

MARTI ULTOR(I) IMP(ERATOR) CAES(AR) DIVI NERVA(E) F(ILIUS) N(E)RVA        TRA(IANUS) AUG(USTUS) GERM(ANICUS) DACI(CU)S PONT(IFEX) MAX(IMUS)        TRIB(UNICIA) POTEST(ATE) XIII  IMP(ERATOR) VI CO(N)S(UL) V P(ATER) P(ATRIE) ?VICTO EXERC(ITU)  D(ACORUM)  ?–- ET SARMATA)RUM  –––––––)E .

Traducerea în limba româna:

” Lui Marte răzbunătorul, Împăratul, Cezarul, fiul divinului Nerva, Nerva Traian Augustul, Cuceritorul Germaniei, Cuceritorul Daciei, Preot Suprem, investit de treisprezece ori ca Tribun, proclamat împărat de către armată pentru a șasea oară, Consul ales pentru a cincea oară, Părintele Patriei, după ce a învins armatele dacice, … și sarmatice”.

Autentice izvoare de informații, basoreliefurile de pe metopele sale reprezintă dovezi arheologice privind războaiele daco-romane, iar diferitele detalii ne ajută să cunoaştem mai bine aceste evenimente.

Deosebit de importantă, în cursul războaielor dacice, este participarea germanilor și sarmaților în alianță cu dacii. Dovada acestei afirmații este faptul că pe metopele monumentului sunt prezentați daci, germani și sarmați, ca prizonieri ai romanilor. Dintre vecinii dacilor, ies in evidență triburile germanice, cu care dacii s-au aliat de mai multe ori împotriva romanilor. Despre bunele relații și alianțele dacilor cu triburile germanice avem câteva exemple. Aflăm că acestea au refuzat să-l ajute pe Domițian în războiul contra Regatului Dac în anul 88 d.Chr. În timpul celor două războaie daco-romane 101-102 şi 105-106 d.Chr., Decebal a primit sprijin militar de la triburile germanice si sarmatice. Monumentul Tropaeum Traiani de la Adamclisi, este grăitor în acest sens, metopele reprezentând luptători romani victoriosi, dar și prizonieri daci, germani și sarmați. In acest sens, se evidențiază  metopa XX, pe care vedem că în fața unui legionar roman cu manica laminata, cu trupul apărat  de armură, înarmat cu sabie, se află un luptător dac înarmat cu falx, care protejează un războinic sueb (recunoscut după nodul suebian din păr) care zace rănit pe pământ. Pe metopa XLVIII este reprezentat, de asemenea, un războinic germanic captiv cu mâinile legate la spate, escortat de un legionar roman. Exemplele sunt mult mai multe.

Metopa XX – Tropaeum Traiani

Faptul că pe metope sunt prezentați și războinici germanici, ne îndreptățește să presupunem că formula completă a ultimelor două rânduri ale inscripției, ar putea fi: VICTO EXERCITU DACORUM GERMANORUM ET SARMATARUM, în traducere: …după ce a învins armatele dacice, germanice și sarmatice.

Pe metopa XVII vedem un legionar roman spre dreapta, echipat cu coif, apărat  de armură și manica la brațul drept, este înarmat cu sabie și scut curbat dreptunghiular. In dreapta metopei un prim războinic dac, cu barbă, care poartă căciula tipic dacică–pileus, îmbrăcăminte largă și mânuieste un falx cu două mâini, protejând un alt războinic rănit, căzut la pământ.

Metopa XVII – Tropaeum Traiani

Din campaniile lui Traian în Dacia vine singura dovadă de reprezentare privind utilizarea acestui tip de apărătoare numita Manica (în limba română – mânecă, mânecar). Manica este o apărătoare din lamele de metal pentru brațul drept, suplimentară armurii, utilizată ca protecție împotriva falxului dacic – sabia grea, curbată, folosită cu două mâini și care se presupune că lovea cu o putere foarte mare. Nu se știe dacă utilizarea sa în această campanie a fost larg răspândită sau mai rară, cert este că manica apare pe monumentele care descriu războaiele dacice, Tropaeum Traiani de la Adamclisi și Columna lui Traian de la Roma. Columna lui Traian din Roma pare să sugereze că manica a existat numai în dotarea legionarilor romani și nu și a auxiliarilor. Cu toate acestea, Tropaeum Traiani, care este considerat un ghid mai bun referitor la realitatea echipamentului de teren, portretizează legionari romani, precum și auxiliari de infanterie grea, echipați în același mod – purtând atât armură, cât si protectie pentru brațul drept – manica.

De numele monumentului de la Adamclisi se leagă cel al celebrului arhitect și inginer grec Apollodor din Damasc, care a proiectat și condus toate construcțiile legiunilor romane din acea epocă. Aflat pe vârful unei coline care domină împrejurimile, monumentul a fost o reamintire constantă a puterii Romei. Aici a fost construit si amenajat, două milenii mai tarziu, un muzeu care prezintă în original metopele, trofeul si frizele cu creneluri provenite de la anticul monument. În apropierea monumentului comemorativ se află un mausoleu ridicat în memoria unui ofițer superior sau chiar a unui general roman. Scrierile pomenesc despre un praefectum castrorum (conducător militar al cetății) care, văzând că romanii sunt pe cale să piardă lupta, și-a mobilizat soldații din castru și a atacat trupele dacilor, oferind împăratului Traian, cu prețul vieții, șansa de a transforma înfrângerea în victorie. În aceeași zonă se află un altar ridicat din ordinul împăratului Traian, pe pereții  căruia au fost înscrise numele celor 3.800 de legionari și auxiliari, care și-au dat viața pentru Imperiul Roman. La nord-vest de comuna Adamclisi se află și Cetatea Tropaeum Traiani ale cărei ruine au fost cercetate și identificate de celebrii istorici, Grigore Tocilescu între anii 1891-1909, și Vasile Pârvan în anul 1911. Considerată drept cea mai mare așezare civilă romană de pe teritoriul Dobrogei și construită în același timp cu Monumentul Tropaeum Traiani, cetatea era locuită de familiile veteranilor care au participat la războaiele dacice ale lui Traian și care ulterior au fost colonizați acolo. Orașul ajunsese la rangul de municipium pe vremea împăratului Septimiu Sever (193-211 d.Chr). La sfârșitul secolului al III-lea a fost distrus de goți și a fost nevoie să fie reconstruit din temelii, după cum arată o inscripție din anul 316 d.Chr. prin grija împăratului Constantin cel Mare. Cu acest prilej orașul a fost întărit cu ziduri de apărare masive, dar nerezistând atacurilor din anul 587 d.Chr. ale avarilor, a fost abandonat definitiv și a dispărut de pe scena istoriei, după o existență de aproape cinci secole.

Columna lui Traian

Creatorul Columnei a fost acelaşi celebru arhitect al împăratului Traian, Apollodor din Damasc. El a construit una dintre cele mai mari comori ale arhitecturii imperiale romane. Columna lui Traian, în centrul Forumului, este considerată ca fiind primul monument triumfal de acest gen din istorie. Povestea războaielor dacice este ilustrată într-o spirală crescătoare de basoreliefuri impresionante care alcatuiesc o coloana, un pilon sculptat cu o înăltime de 100 de picioare romane. Asemenea unei cronici sculptate în marmură, basoreliefurile cu o lungime totală de 200 m, prezintă 124 episoade despre războaiele împotriva Dacilor şi mai mult de 2500 de personaje.

Construcţie monumentală, Columna lui Traian a fost inaugurată la 12 mai 113 d.Chr. în Forumul lui Traian de la Roma. Este situată în spatele clădirii Basilica Ulpia, între cele două biblioteci, greacă și romană. Ea a fost sculptată în marmură de Carrara ( regiunea Toscana, Italia) şi înălţată pe un piedestal decorat la colţuri cu vulturi purtând festoni, iar pe suprafeţele postamentului, cu arme dacice în basorelief. Coroana de lauri din marmură, care înconjoară baza coloanei, a fost montată ca semn de glorie eternă. În camera mortuară de la baza columnei se afla, într-o urnă de aur, cenușa lui Traian.

Deși iniţial a servit drept instrument de propagandă, glorificându-l pe împărat si realizările sale, astăzi ea reprezintă o inegalabilă sursă primară de informaţii despre legiunile romane și războaiele cu dacii (101-102 şi 105-106 d.Chr.).

Din păcate detaliile campaniei lui Traian sunt în mare parte pierdute pentru istorie. Din De Bello Dacico – Despre Războiul Dacic, lucrare depre care se spune că ar fi conţinut, într-un stil laconic, destul de sărac ca exprimare, notele lui Traian privind campania din Dacia –  nu a rămas decât o singură propoziţie care se referă la drumul prin Banat al armatei romane: Inde Berzobim, deinde Aixim processimus – De aici am mers la Berzobis, apoi la Aixis. Unii istorici au afirmat că scenele de pe Columna lui Traian ar fi chiar transpunerea în marmură a lucrării scrise de împărat.

Columna lui Traian este înainte de toate o creaţie originală a artei romane din perioada de maximă maturitate de la începutul secolului al II-lea d.Chr. cu o deosebită  unitate compoziţională şi omogenitate a reprezentărilor de pe basoreliefuri. Sunt evidente, realismul personajelor reprezentate şi proprietatea scenelor de a fi perfect narative. Ca sursă arheologică şi istorică Columna este inestimabilă. Basoreliefurile Columnei prezintă detalii importante despre fizionomii, îmbrăcăminte, armament, fortificaţii, harnaşament şi despre multe altele. Scenele creionează atitudini şi mentalităţi. Despre Columnă s-au scris, probabil, tomuri întregi, de către specialişti mai vechi sau mai moderni. Chiar dacă unii o consideră o cronică exactă a războaielor cu dacii, iar alţii, doar o reprezentare artistică cu exagerări şi deformări ale evenimentelor descrise, ea rămane Columna lui Traian, primul monument triumfal de acest gen din istorie şi cea mai mare sculptură în basorelief din istoria antică.

Pe placa de marmură de la baza monumentului se poate citi:

Senatus populusque Romanus
Imp(eratori) Caesari divi Nervae f(ilio) Nervae
Traiano Aug(usto) Germ(anico) Dacico Ponti(fex)
Maximo Trib(unicia) Pot(estate) XVII imp(eratori)
VI co(n)s(uli) VI p(ater) p(atriae)
ad declarandum quantae altitudinis
mons et locus tantis operibus sit egestus

Senatus populusque Romanus imp. Caesari divi Nervae f. Nervae Traiano Aug. Germ. Dacico pontif. Maximo trib. pot. XVII imp. Cos.VI.  p.p. ad declarandum quantae altitudinis mons et locus tant[is oper]ibus sit egestus.

„Senatul şi poporul roman Împăratului Caesar, fiul divinului Nerva, Nerva Traian Augustul, Cuceritorul Germaniei, Cuceritorul Daciei, Preot suprem, învestit pentru a XVII- a oară cu puterea de Tribun, proclamat de şase ori Imperator, Consul ales pentru a şasea oară, Părinte al Patriei, pentru a se arăta înălțimea muntelui şi locul lucrărilor care au necesitat atâta efort”.

În mod evident, acest text lapidar şi modest, distonează cu măreţia şi splendoarea Columnei. Eu cred că acest text poate fi interpretat şi altfel, columna fiind destinată să marcheze locul împăratului Traian în istorie. Acesta ar putea fi un text metaforic, omagial, în care „muntele” este chiar împăratul Traian, „înălțimea” este gloria câştigată, iar „locul acestor lucrări care au necesitat atâta efort” este Roma şi realizările împăratului în timpul îndelungii sale guvernări.

Un istoric din secolul XVIII, Edward Gibbon, îl considera pe împăratul Traian, unul din împăraţii buni  ai Imperiului Roman. Mult timp după dispariţia sa, a rămas tradiţia ca oricărui nou împărat urcat pe tronul Romei, să i se ureze să fie felicitor Augusto, melior Traiano, adică “mai fericit decât Augustus şi mai bun decât Traian”. Împăratul  Traian este considerat de posteritate ca fiind cel mai mare împărat de la Augustus, dacă nu chiar cel mai mare dintre toți.

Nicolae Sabin DORDEA

Nota: Imaginile redate pentru exemplificare au fost preluate de la Wikipedia

Mai jos, în această sectiune, puteti vedea articolele:

DACIA SI DACII PE MONEDELE ROMANE – ROMA SI DACIA (III)

RAZBOAIELE DACO-ROMANE – ROMA SI DACIA (II)

IMPARATUL TRAIAN – ROMA SI DACIA (I)

TUMULII DE LA APOLD – O POSIBILA NECROPOLA CELTICA