DACIA SI DACII IN SCRIERILE ANTICE – CITATE (I) Polibiu, Strabon, Ovidiu, Columella, Tacit, Pliniu cel Tânăr, Florus, Fronto, Dio Cassius

Stindardul 4

Polibiu (200-118 a.Chr) – Istorii,IV,38,4-5:

„4. În privinţa celor necesare vieţii, ţinuturile pontice ne dau vite şi sclavi, în număr foarte mare şi de o calitate mărturisită de toţi ca excelentă. Dintre articolele de lux, ne procură din belşug, miere, ceară, peşte sărat. 5. În schimb primesc din prisosul regiunilor noastre ulei şi tot felul de vinuri. Cu grâu facem un schimb reciproc. Uneori, la nevoie, ne dau ei. Alteori iau dânşii de la noi*.”

*În secolele al III-lea şi al II-lea a.Chr., regiunile pontice încetează de a mai fi grânarul Greciei, locul lor fiind preluat de Egipt.

 

Strabon (63 a.Chr.-19 p.Chr.) – Geografia,V,1,6:

„ (C.212) În vechime, după cum spuneam, în jurul fluviului [Pad] locuiau cei mai multi celţi [din Galia cisalpină]. Cele mai numeroase neamuri dintre celţi erau boii, insubrii şi senonii;  [aceştia din urmă] s-au întovărăşit cu gesaţii – ca şi odinioară, când, printr-un atac neaşteptat, au ocupat Roma*. Mai târziu, romanii i-au nimicit pe senoni şi pe gesaţi, iar pe boi i-au alungat din acele locuri. (C.213) Strămutându-se** în regiunea de lânga Istru, ei trăiau acum amestecaţi cu tauriscii, războindu-se cu dacii, până când aceştia din urma le-au şters neamul de pe fata pământului***. Teritoriul lor, care făcea parte din Iliria, a rămas un loc de păşunat pentru turmele neamurilor vecine.”

*In jurul anului 390 a.Chr.

**Spre sfârsitul secolului al IV-lea a.Chr. sau începutul secolului al III-lea a.Chr, celţii au ajuns până  în Transilvania (Istoria României, p. 234-235)

*** Afirmatia lui Strabon este exagerată, boii nu au fost exterminaţi în totalitate, ei au migrat spre nord-vest, in Boemia. Evenimentul s-a petrecut  în jurul anului 60 a.Chr. în timpul regelui dac Burebista (Cf. Cezar, Razboiul civil, I,18)

Strabon (63 a.Chr.-19 p.Chr.) – Geografia,VII,5,2:

„(C.313) O parte din teritoriul amintit (ţinuturile ilirice) dacii l-au prefăcut  într-un pustiu, în urma războiului în care i-au biruit pe boi şi pe taurisci – seminţii celtice de sub stăpânirea lui Critasiros. Dacii pretind că acest ţinut ar fi al lor, cu toate că e despărţit de ei prin râul Parisos* – care vine din munţi şi se varsă în Istru, prin părţile galilor numiti scordisci. Într-adevăr aceştia locuiau amestecaţi cu ilirii şi cu tracii. Dar dacii i-au nimicit pe cei dintâi, pe câtă vreme cu aceştia din urmă ei au făcut adeseori ori alianţă. Restul ţinutului, spre miazănoapte şi răsărit, îl ocupă panonii, până la Segestica şi Istru. Spre celelalte părţi, se întind mai mult. Orasul Segestica aparţine panonilor, fiind aşezat la confluenţa mai multor râuri, toate navigabile. El alcătuieşte o întăritură foarte potrivită pentru războiul** împotriva dacilor, căci se află la poalele Alpilor, care se întind până la iapodi – aceştia fiind un amestec de celţi şi iliri. „

*Râul Tisa, Pathissos, cf. Pliniu cel Bătrân, IV,12,(25),80

**Reluând planurile lui Cezar, Octavian Augustus urmărea să poarte un „război preventiv” împotriva urmaşilor lui Burebista (cf. Apian – Iliria, 22,65 şi23,67).

 

Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, I,5,61-62:

„După ce am străbătut mări  îndepărtate, pe sub atâtea stele, am fost adus de mânia cezarului*, pe meleagurile  îndepărtate ale geţilor .”

*Publius Ovidius Naso, poet latin, a fost exilat de împăratul Augustus la Tomis, Constanţa de astăzi. În operele sale se pot descoperi numeroase informaţii deosebit de preţioase despre Dobrogea antică.

Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, III,10,9-12:

„Când însă trista iarnă îşi arată hâda faţă

şi pământul s-a făcut alb ca marmura de ger

când se dezlănţuie şi Boreas* şi se aşterne zăpada sub Ursă**

populaţiile acestea par strivite de axa polului care tremură.”

* Crivăţul

** Constelaţia Carul Mic

Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, III,10,17-22:

Şi puterea crivăţului, când e dezlănţuit, este atât de mare,

încât face una cu pământul turnurile şi duce departe acoperisurile pe care le smulge

Oamenii se feresc de gerurile grele îmbrăcând piei de animale şi pantaloni cusuţi*;

numai faţa li se vede din tot trupul.

Deseori auzi sunând firele de păr, când sunt mişcate, din pricina gheţii ce atârnă de ele

şi barba cea albă le străluceşte din pricina gerului care a pătruns-o.”

* Romanii nu purtau pantaloni.

Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, III,10,51-69:

„…Ca urmare, când puterea sălbatică a lui Boreas

fixeaza pe loc apa mării sau pe cea care curge în fluvii,

pe dată – tocmai pentru că vânturile uscate au făcut Istrul la fel ca pământul –

duşmanii barbari năvălesc pe caii lor iuţi;

duşmanii sunt călăreti destoinici, trag bine cu săgeata

şi pustiesc până departe tot ţinutul vecin.

Localnicii fug in toate părţile; nimeni nu mai păzeşte ogoarele

şi avutul lor nepăzit cade pradă jafului;

bogăţii mici, ca la ţară: vite şi care ce scârţâie,

şi avutul ce-l are un locuitor sărman.

Unii sunt duşi ca prizonieri cu mâinile legate la spate

şi zadarnic mai privesc înapoi la ţarinile şi casele lor.

Altii cad, nenorociţii, străpunsi de săgeţi cu cârlig la vârf,

căci şi fierul zburător e uns cu otravă.

Ceea ce năvălitorii nu pot lua şi duce cu ei, distrug;

şi flacăra duşmană mistuie nevinovatele colibe.

Chiar când e pace, lumea tremură de groaza războiului

şi nimeni nu mai brăzdeaza pămantul, cu mâna pe plug.”

Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, V,7,9-20:

„Eşti curios să ştii ce populaţie se află în ţinutul tomitan

şi ce obiceiuri au oamenii printre care locuiesc?

Deşi în acest loc sunt amestecaţi greci şi geţi,

ţărmul tine mai mult de geţii nedomoliţi.

Sarmaţii şi geţii sunt mai numeroşi.

Îi vezi călări, venind şi ducându-se prin mijlocul drumurilor.

Între ei nu-i nici unul care să nu poarte tolbă, arc

şi săgeţi îngălbenite de veninul viperei.

Au glas aspru, chip sălbatic şi sunt cea mai adevarată întruchipare a lui Marte*.

Părul şi barba lor n-au fost tunse niciodată.

Mana lor dreaptă e totdeauna gata sa înfigă cuţitul,

pe care îl are legat la şold orice barbar.”

*Zeul războiului la romani.

Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, V,7,45-54:

„Dacă privesc oamenii, căci abia sunt vrednici de acest nume,

văd la ei mult mai cumplită sălbăticie decât la lupi.

Nu se tem de legi, ci dreptatea cedează în fata forţei

şi zace la pământ învinsă de sabia cu care se duc luptele.

Se apără împotriva frigului năpraznic cu piei de animale şi cu pantaloni largi,

iar feţele lor aspre sunt acoperite cu păr lung.

La puţini dintre ei se mai păstreaza urme ale limbii greceşti,

iar aceasta a devenit şi ea barbară din pricina accentului ei getic.

În această mulţime nu-i nimeni care întâmplător să ştie latineşte

şi care să poată rosti măcar câteva cuvinte.”

Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Scrisori din Pont, I,2,15-24:

„Trăiesc în mijlocul duşmanilor şi al primejdiilor,

ca şi cum mi-ar fi fost răpită şi liniştea odată cu patria.

Ca rana să fie mai groaznică, spre a pricinui moartea pe două căi,

cei de aici ung vârfurile cu venin de viperă.

Călare pe cai şi cu astfel de arme, ei dau târcoale zidurilor, între care domneşte groaza,

ca lupii în jurul ocoalelor în care sunt închise oile.

Arcul lor întins cu o vână de cal

nu trage numai o singură dată, ci este întotdeauna încordat.

Săgeţile se înfig în acoperişurile caselor, formând parcă o palisadă,

iar poarta solidă cu greu ne mai poate apăra de armele din depărtare.”

Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Scrisori din Pont, I,2,83-88:

„Cei mai mulţi oameni de pe aici nu se sinchisesc de tine,

prea frumoasă Romă, şi nu se tem de armele soldatului ausonic.

Le dau inimă arcurile şi tolbele lor pline cu săgeţi,

şi caii lor în stare să suporte curse oricât de lungi,

deprinderea de a îndura îndelung setea şi foamea

şi faptul că duşmanul care i-ar urmări nu va găsi apă.”

Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Scrisori din Pont, II,1,19-20:

„Datorita ţie, Faimă, eu, care trăiesc în mijlocul geţilor care mă înconjoară,

am putut vedea alaiul triumfului*.”

*Triumful lui Tiberiu din anul 13 p.Chr. împotriva panonilor şi a dalmaţilor.

Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Scrisori din Pont, II,1,63-66:

„Voi slăvi în poeziile mele si acest triumf,

dacă voi supravieţui nenorocirilor;

dacă nu voi înroşi mai întâi cu sângele meu săgeţile scitice

şi un get sălbatic nu-mi va tăia capul cu sabia.”

Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Scrisori din Pont, II,2,1-4:

„Cel care din primii săi ani a venerat familia voastră,

Naso cel izgonit pe ţărmul stâng al Pontului Euxin,

îti trimite, o Mesallinus, de la geţii cei nesupuşi, acest salut,

pe care obişnuia să ţi-l prezinte în persoană.”

Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Scrisori din Pont, IV,13,17-23:

„Nu trebuie să te miri, dacă versurile mele sunt cumva rele:

eu care le scriu am devenit aproape un poet get.

Ah ! Mi-e ruşine: am scris o cărţulie în limba getica,

în care cuvintele barbare au fost aşezate după ritmul versurilor noastre.

Le-au plăcut – felicită-mă – şi am început să am

faima de poet printre neomenoşii geţi barbari.

Mă întrebi de subiect? Am adus laude împăratului…”

Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Scrisori din Pont, IV,13,33-40:

„Când am terminat de citit aceste versuri inspirate de o muză straină,

când sfârşitul hârtiei a trecut prin degetele mele*,

toti au dat din cap şi şi-au mişcat tolbele pline:

un murmur lung s-a auzit din gura geţilor.

Iar unul din ei spuse:<Deoarece scrii astfel de lucruri despre împărat

ar fi trebuit sa fii trimis înapoi sub stăpânirea împăratului>.

El a grăit întocmai: dar iată, o Carus, pe mine acum

a şasea iarnă mă găseşte sub polul acoperit de zapadă.”

*In antichitate se scria pe un fel de sul de hârtie.

 

Columella*(20-70 p.Chr.) Despre agricultură, VII,2:

„Apoi [oile] nu numai că-i satură pe ţărani prin belşugul brânzei şi al laptelui, ci acoperă şi mesele bogatilor cu mâncăruri numeroase şi plăcute. Iar unor neamuri lipsite de grâu le procură toată hrana, de aceea cei mai mulţi dintre nomazi** şi dintre geţi se numesc <băutori de lapte>”.

* L. Iuni Moderati Columellae, cel mai de seamă agronom latin, a scris lucrarea în 12 cărti De re rustica – Despre agricultură.

** Se referă la sarmati care locuiau în carele lor trase de boi.

 

Tacit (55-120 p.Chr.) – Agricola 41, 2:

„Într-adevar au urmat în stat împrejurări care nu permiteau ca numele lui Agricola* să fie trecut sub tăcere; atâtea armate pierdute în Moesia, Dacia**, Germania şi Panonia, prin îndrăzneala nebunească sau laşitatea comandanţilor, atâţia militari de valoare învinşi şi făcuţi prizonieri cu cohorte întregi, încât acum nu se mai punea în discuţie hotarul imperiului şi un mal, ci taberele de iarnă ale legiunilor şi stăpânirea provinciilor noastre”

*In 85 p.Chr., Agricola, socrul lui Tacit, fusese rechemat din postul de guvernator al Britaniei, desi inregistrase numeroase succese.

**Se face aluzie la invadarea Moesiei de catre daci in iarna 85-86 p. Chr. cand C.Oppius Sabinus, guvernatorul acestei provincii, a fost ucis si de asemenea, la infrangerea generalului Cornelius Fuscus, prefectul pretoriului, ucis si el in anul 87 p.Chr. pierzand mare parte din armata si stindardele legiunilor. Este si una din primele mentionari ale Daciei.

Tacit (55-120 p.Chr.) – Germania 1, 1:

„ Germania în totalitatea ei este separată de gali, reţi şi panoni prin fluviile Rin şi Dunăre, de sarmaţi şi de daci prin teama pe care o au unii fată de alţii şi prin munţi*.”

*Carpatii nord-vestici formau hotarul dacilor cu suebii.

Tacit (55-120 p.Chr.) – Istorii I, 2, 1:

„Încep o operă bogată în dezastre, plină de bătălii cumplite, de discordii şi de răscoale, şi înspăimantătoare chiar în timp de pace: …Iliricul tulburat…neamurile sarmaţilor şi ale suebilor ridicate împotriva noastră, dacii ajunsi vestiţi prin înfrângerile noastre şi ale lor*, chiar şi parţii fiind aproape împinşi să ia armele,…”

* Tacit se refera la luptele din timpul imparatilor Vespasian si Domitian.

Tacit (55-120 p.Chr.) – Istorii IV, 54, 1:

„ …Galii prinsesera curaj socotind că soarta armatelor noastre este pretutindeni aceeaşi, căci se răspândise zvonul că taberele de iarnă din Moesia şi Panonia erau înconjurate de sarmaţi şi daci*; la fel se născocise şi despre Britania.”

*Se face aluzie la invazia din iarna anului  70 p.Chr. cand a fost ucis C. Fonteius Agrippa, noul guvernator al provinciei.

Tacit (55-120 p.Chr.) – Anale IV, 44, 1:  

„În acest an* au murit doi bărbati vestiţi: Cn. Lentulus şi L Domitius. Pe lângă consulat şi podoabele triumfului obţinut asupra geţilor** Lentulus avusese şi gloria unei sărăcii îndurate frumos şi apoi a unei mari averi dobândite în mod cinstit şi folosite cu cumpătare.”

*In anul 25 p.Chr.

**Probabil in anii 11-12 p.Chr.(cf. Florus, II, 28, 19)

 

 Pliniu cel Tânăr (61-114 p.Chr.) – Scrisori VIII, 4,1-3:

„1. Foarte bine faci că te pregăteşti să scrii despre războiul dacic. Căci ce subiect poate fi mai actual, mai bogat, mai vast, în sfârşit, mai plin de poezie şi mai de domeniul legendelor, deşi e vorba de lucruri foarte adevărate? 2. Vei cânta râuri noi, fluvii conduse peste câmpii, noi poduri aruncate peste fluvii, tabere aşezate pe coastele abrupte ale munţilor, un rege* alungat din reşedinţa sa, izgonit chiar şi din viaţă, fără ca să fi pierdut niciodată nădejdea; pe lângă acestea, două triumfuri, din care unul a fost dintâi împotriva unui neam neînvins, iar celălalt, cel din urmă. 3. O singură greutate, însă foarte însemnată, anume că în poezie este nespus de anevoios să te ridici la înălţimea acestor întâmplări, neînchipuit de greu chiar pentru talentul tău, care se înalţă totuşi până la sublim şi se întrece pe sine în lucrările cele mai măreţe. Oarecare greutăţi provin şi din faptul că numele barbare şi sălbatice, în primul rând cel al regelui însuşi, refuză să intre în versurile greceşti.”

*Regele Decebal

Pliniu cel Tânăr (61-114 p.Chr.) – Scrisori catre Traian 71.1:

„Stăpâne, ostaşul Appuleius din garnizoana de la Nicomedia mi-a scris că un anume Callidromus,… a arătat că a fost cândva sclavul lui Laberius Maximus, că a fost luat prizonier în Moesia de către Susagus* şi că a fost trimis în dar de către Decebal lui Pacorus, regele parţilor, că a fost mai multi ani în slujba acestuia, de unde mai târziu a fugit şi că astfel a ajuns în Nicomedia.”

*Capetenie roxolana din armata daco-sarmata, care a navalit in Moesia in iarna 101-102 p.Chr.

 

Florus – Razboiul cu dacii II, 28 [IV,12],18-19:

„18.Dacii trăiesc nedezlipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso*, obişnuiau să coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile. 19. Împăratul Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te apropii. Astfel, a trimis pe Lentulus** şi i-a alungat pe malul de dincolo [al Dunării]; dincoace au fost aşezate garnizoane. Astfel, atunci dacii n-au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi.”

 * A condus si pe dacii care s-au luptat în anul 29 a.Chr. cu Marcus Licinius Crassus (cf. Horatiu – Ode, III, 8, 18 si Suetoniu – Augustus, LXIII,4)

** Guvernatorul Panoniei, Cneius Cornelius Lentulus, a fost consul în anul 14 a.Chr., a condus celebra campanie împotriva dacilor (cf. Tacit – Anale, IV,44 si Faptele împăratului Augustus,V,30,2) care pare sa fi avut loc in anii 11-12 p.Chr.

 

Fronto (100-169 p.Chr.) – Începuturile Istoriei, II pag. 204:

„… [Traian] a plecat în război* cu soldati încercaţi, care-i dispreţuiau pe parţi, duşmanii noştri, şi nu se sinchiseau de loviturile de săgeţi ale acestora, după grozavele** răni ce le-au fost pricinuite de săbiile încovoiate*** ale dacilor.”

* In anul 114 p.Chr. Traian a pornit razboiul împotriva partilor.

** Aluzie la violenta luptelor din timpul razboaielor cu dacii.

*** Denumindu-le falces = seceri, autorul vrea sa arate ca este vorba de niste sabii încovoiate.

Fronto (100-169 p.Chr.) – Începuturile Istoriei, II pag. 206:

” [Hadrian] a vrut mai curând să părăseasca provinciile cucerite de braţul lui Traian în războaie schimbătoare şi care trebuiau să mai coste unul pentru a le organiza, decât să le păstreze cu ajutorul armelor*…toate aceste provincii, Dacia şi regiunile pierdute de parţi, el le-a restituit de bună voie.**

* Afirmatia conţine un sâmbure de adevar (cf. Eutropiu VIII,6,2 si Dio Cassius LXVIII, 13,6) care îşi găseste explicaţia în părăsirea Munteniei şi a unei părţi din sudul Moldovei (vezi Ist.Rom. pag.350 si 448-9)

** Este o lacună restituită de Hauler şi preluată de Haines în ediţia sa. Ca să placă împăratului Verus, Fronto prezintă drept fapt îndeplinit intenţia lui Hadrian.

 

Dio Cassius (150-235 p.Chr.) – Istoria Romană LXVIII, 13, 1:

”Traian construi peste Istru un pod de piatră, pentru care nu ştiu cum să-l admir îndeajuns. Minunate sunt şi celelalte construcţii ale lui Traian, dar acesta este mai presus de toate acelea. Stâlpii, din piatră în patru muchii, sunt în număr de douăzeci; înălţimea este de o sută cincizeci de picioare, în afară de temelie, iar lăţimea de şaizeci. 2. Ei se află, unul faţă de altul, la o distanţă de o sută şaptezeci de picioare şi sunt uniţi printr-o boltă. Cum să nu ne mirăm de cheltuiala făcută pentru aceşti stâlpi? Nu trebuie oare să ne uimească şi felul meşteşugit în care a fost aşezat în mijlocul fluviului fiecare stâlp, într-o apă plină de vârtejuri, într-un pământ nămolos, de vreme ce cursul apei nu putea fi abătut? 3. Am arătat lăţimea fluviului, nu pentru că ar curge numai cu această lăţime – căci pe parcurs se lăţeşte de două ori şi de trei ori pe atât, – ci pentru că acolo este locul cel mai îngust şi cel mai potrivit pentru construirea unui pod. 4. Cu cât spaţiul se îngustează mai mult aici – deoarece apa coboară dintr-o întindere largă, pentru a intra din nou în alta şi mai mare – cu atât se face mai năvalnică şi mai adâncă. Încât şi împrejurarea aceasta se adaugă la greutatea construirii podului. 5. Concepţia măreaţă a lui Traian se vădeşte şi din aceste lucrări. Astăzi însă podul nu foloseşte la nimic, căci nu mai există decît stâlpii, iar pe deasupra lor nu se mai poate trece: ai zice ca au fost făcuţi numai ca să facă dovada că firii omeneşti nimic nu-i este cu neputinţă. 6. Traian se temea că, după ce îngheaţă Istrul, să nu se pornească război împotriva romanilor rămaşi dincolo şi construi acest pod, pentru ca transporturile să se facă cu uşurinţă peste el. Dimpotrivă, lui Hadrian îi fu teamă că barbarii vor birui străjile acestuia şi vor avea trecere lesnicioasă spre Moesia; de aceea distruse partea de deasupra.”

 

Sursa: Izvoare privind istoria României, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1964

Mai jos, în această sectiune, puteti vedea articolele:

TROPAEUM TRAIANI – IMPRESII DE VACANTA (II)

DACII – Îmbrăcămintea, armele şi stindardul dacilor

“NU UITA CA ESTI DOAR UN OM !” – TRIUMFUL ROMAN

ANUL CELOR SASE IMPARATI (235 p.Chr.) – Cei şase împărati au fost, de fapt, şapte

DACIA SI APOLLODOR DIN DAMASC – ROMA SI DACIA (IV)

DACIA SI DACII PE MONEDELE ROMANE – ROMA SI DACIA (III)

RAZBOAIELE DACO-ROMANE – ROMA SI DACIA (II)

IMPARATUL TRAIAN – ROMA SI DACIA (I)

TUMULII DE LA APOLD – O POSIBILA NECROPOLA CELTICA

Reclame

DACII – Îmbrăcămintea, armele şi stindardul dacilor

Îmbrăcămintea, armele şi stindardul dacilor

Autor: Nicolae Sabin DORDEA

banner 03

Dati click pe imagini pentru a mări şi a vedea detalii

DACII

dac Adac B

De milenii, Carpaţii au constituit fortăreaţa care i-a adăpostit pe daci, dar şi coloana vertebrală a Daciei. Strămoşii noştri nu au părăsit niciodata munţii în care s-au născut. Erau oameni harnici, în special păstori şi agricultori, dar şi războinici de temut. Viaţa aspră, ocupaţiile şi munca lor, pericolele din exterior, relieful şi clima, i-au făcut duri ca diamantul.

„18.Dacii trăiesc nedezlipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso*, obişnuiau să coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile. 19. Împăratul Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te apropii. Astfel, a trimis pe Lentulus** şi i-a alungat pe malul de dincolo [al Dunării]; dincoace au fost aşezate garnizoane. Astfel, atunci dacii n-au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi.” – Florus – Razboiul cu dacii II, 28 [IV,12],18-19

* A condus si pe dacii care s-au luptat în anul 29 a.Chr. cu Marcus Licinius Crassus (cf. Horatiu – Ode, III, 8, 18 si Suetoniu – Augustus, LXIII,4)

** Guvernatorul Panoniei, Cneius Cornelius Lentulus, a fost consul în anul 14 a.Chr., a condus celebra campanie împotriva dacilor (cf. Tacit – Anale, IV,44 si Faptele împăratului Augustus,V,30,2) care pare sa fi avut loc in anii 11-12 p.Chr.

„De când s-a ivit picior de om pe pamântul României – cu multe mii de ani înainte de naşterea României – sublinia academicianul Constantin Daicoviciu, în anul 1943 – pe amândouă laturile Carpaţilor a trăit aceeaşi seminţie de oameni, cu forme de viaţa asemănătoare, vorbind aceeaşi limbă, având aceleaşi credinţe.”

Cele mai vechi şi mai multe din informaţiile noastre despre geto-daci si Regatul Dacia provin din înregistrările istoricilor greci,  Strabon, Ptolemeu, şi Herodot. Conform informaţiilor rămase de la Strabon, dacii locuiau în zona muntoasă (este indicat râul Mureş) până în partea superioară a Dunării (denumită Danubius – de la izvoare şi până la Drobeta), iar geţii stăpâneau partea de şes şi cea inferioară a Dunării (denumită Istru) până la Marea Neagră. Tot el ne spune că „dacii au aceeaşi limbă cu geţii” şi că „elenii i-au socotit pe geţi de neam tracic”. Deci, grecii i-au numit geţi, iar mai târziu, romanii i-au numit daci, deşi era vorba de aceeaşi populatie.

Triburile geto-dace constituiau ramura de nord a numeroasei seminţii a tracilor. In sec al V-lea î.Chr, Herodot spunea: „tracii sunt seminţia cea mai numeroasă dupa cea a inzilor” şi de asemenea, că geto-dacii sunt „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci” (Herodot, IV, CIII).

Istoricul roman Tacitus, deşi nu recunoaste în mod explicit vitejia şi curajul dacilor, totuşi povestind despre traci, afirmă că aceştia „nu erau aşa de periculoşi ca sarmaţii sau dacii”. Tacitus afirmă de asemenea, că „dacii erau de nesupus şi niciodata loiali”. Această exprimare repetată, din care transpare antipatia faţă de daci, era provocată de faptul că regele Decebal în loc să folosească resursele acordate de împăratul Domiţian în anul 89 d.Chr.,  pentru apărarea granitelor imperiului roman contra incursiunilor barbare, el a consolidat apărarea Regatului Dac chiar împotriva romanilor.

Dacii sunt amintiți și în Cronica de la Jülich (Germania de Nord), publi­cată la Leipzig în 1611, unde scriindu-se despre granițele Ger­maniei în vechime, este citată Geografia lui Ptolemeu: „Toată Germania se separă de gali și reți, de panoni, prin fluviile Rin și Dunăre, de sarmați și daci printr-o teamă reciprocă și prin munți”.

Ocupaţiile geto-dacilor

Triburile dacice au fost întotdeauna atasate de relieful muntos. Munţii le-au oferit posibiliţăti de subzistentă si de apărare. În munţi vânau, îsi cresteau oile, vacile si caii, acolo erau minele de fier, argint, aur si sare. Triburile asezate în zone mai joase, mai la ses, se ocupau de agricultură, păstorit, apicultură, dar si de comerţ.

DSC05271 DSC05272

Modele de stupi din secolul al XIX-lea, identice cu cele utilizate de daci in creşterea albinelor

Istoricul german Petrus Albinus a scris între 1589 si 1590 Cronica Misniei (vechea denumire a Dresdei) si a mun­tilor ei, care a apărut în 1590 la Dresda.
În partea a doua a cărtii sale, Albinus, scriind despre prelucrarea metalelor, mentioneaază că „vechii germani, dacii si sarma
ții” erau renumiti în extragerea si făurirea obiectelor din aur si argint, metale care se găseau „în inima bătrânilor Munți Carpați”.

Teritoriul Daciei era acoperit aproape în totalitate de păduri seculare, care le ofereau locuitorilor săi lemnul necesar habitatului si refugiul în situaţii de pericol. Odata cu cresterea populaţiei triburilor a crescut si puterea dacilor. Istoricul Trogus Pompeius, în Prologul cărții XXXII, în contextul conflictului dintre Imperiul Roman și regele Macedoniei, Filip al V-lea, eveniment petrecut între anii 215-205 î.Chr, se referă la daci, menţionand „creșterea puterii dacilor sub regele Rubobostes”, ceea ce coincide cu începutul procesului de strămutare a centrului de greutate al puterii daco-geţilor din câmpia munteană în sud-vestul Transilvaniei. Dacia era împânzită de un mare număr de triburi ale căror capetenii deţineau doar o autoritate locală. Încet-încet, in faţa pericolelor externe reprezentate de celţi (sec IV-II î.Chr.) dar si de extinderea imperiului roman până la sud de Dunare (sec I î.Chr), triburile s-au unit, formând uniuni de triburi, cu autoritate extinsă pe zone mult mai largi.

Civilizaţia dacică, fără nici o îndoială, a fost una remarcabilă, dovadă este şi interesul deosebit care i-a fost acordat de către lumea ştiinţifică şi de către publicul larg. Ea este cunoscută astăzi datorită descoperirilor arheologice prin care a putut fi recuperat un mare volum de informaţii cu ajutorul cărora este posibilă reconstituirea, într-o oarecare măsură, a vieţii comunităţilor umane din acea perioadă. O altă sursă de informaţii pentru înţelegerea vieţii unei populaţii este dată de comparaţia cu viaţa altor populaţii contemporane. Din acest motiv, este util sã prezentăm una dintre civilizaţiile contemporane, cu care dacii au intrat în contact în mai multe rânduri, civilizatia celtica. Pentru a intelege mai bine ocupatiile dacilor, dar in special nivelul atins de cultura dacica in ultimele doua-trei secole inainte de Christos, este necesar sa studiem si influentele determinate de celti. Dezvoltarea, destul de stabilă a populaţiei autohtone, a fost dereglată la cumpăna secolelor IV – III î.Chr. de pătrunderea şi stabilirea purtătorilor civilizaţiei La Tène. Invazia celtilor a marcat de fapt trecerea spatiului carpato-balcanic la cea de-a doua etapa a fierului, La Tene. Analiza situaţiei arheologice evidenţiază faptul că celții, care au colonizat cateva zone ale bazinului carpatic, au impus, iar apoi au dezvoltat într-o manieră specifică, o serie de trăsături generale ale culturii La Tène, alături de care au fost mixate elemente ale dacilor. Au fost descoperite piese lucrate cu mâna care demonstrează o strânsă legătură cu populatia băștinașă. Acest fapt a imprimat, din punct de vedere arheologic, un aspect celtic aparte zonei bazinului carpatic. Apariţia culturii materiale de tip La Tène în Transilvania, nord-vestul şi vestul Daciei, dar si la est de Carpaţi, a adus schimbări adânci în viaţa economico-socială a tuturor comunităţilor. O schimbare radicală s-a petrecut în domeniul meşteşugurilor, numărul uneltelor de factură sau influenţă celtică, lucrate sau în curs de prelucrare, din fier, este destul de mare. Asistăm la o adevărată „revoluţie” a metalurgiei fierului şi a altor metale (bronz, argint, aur). Metalurgii însoţeau războinicii în campanii militare, iar mobilitatea lor a permis difuzarea pe spaţii largi a unor tehnici şi tehnologii specifice.

„Creşterea puterii dacilor” petrecută deja în ultimul sfert al secolului al III-lea î.Chr. şi continuată apoi în deceniile următoare, a determinat reocuparea teritoriile invadate de celţi, ceea ce semnifică o încetare bruscă a „dominației” celtice în podişul transilvănean. În nord-vestul Transilvaniei, înaintarea dacilor spre regiunile de câmpie, probabil prin culoarele Crasnei, Barcăului, pârâului Zalău sau din zona Tisei Superioare în Câmpia Someșului, luând în considerare marile centre dacice de la Moigrad, Şimleul Silvaniei, au pus în mişcare pe celţii din acest spaţiu, dar probabil şi pe cei din interiorul arcului carpatic, care s-au retras spre Dunărea de mijloc (Budapest-Tabán, Békásmegyer) unde s-a putut urmări evoluţia comunităţilor celtice (evariscii), până la apariţia romanilor din timpul lui Augustus.

Burebista, unul din cei mai mari regi ai dacilor, dacă nu chiar cel mai mare, prin diplomatie sau luptă, a unit in jurul anului 82 î.Chr. toate triburile dacice sub conducerea sa, formand astfel, Regatul Dac. În timpul regelui Burebista, in jurul anului 61 î.Chr., Regatul Dac a pornit o campanie de recucerire a teritoriilor ocupate de triburile celtice. Strabon spunea: „Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, Burebista, bărbat get, l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani. Căci trecând plin de îndrăzneală Dunărea şi jefuind Thracia — până în Macedonia şi Illyria —, a pustiit pe celţii care erau amestecaţi cu tracii şi cu illirii; i-a nimicit pe de-a întregul pe boii aflaţi sub conducerea lui Critasiros şi pe taurisci”. Regatul s-a extins spre nord-vest în regiunile Tisei Superioare şi dincolo de versantul nordic al Carpatilor, în zona bazinului superior al Vistulei, iar în vest până la muntii Pădurea Neagră.

Dacii se pricepeau să-şi creeze singuri uneltele, armele, obiectele de gospodărie, îmbrăcămintea, podoabele şi în general, cam tot ce aveau nevoie, din materiile prime pe care le aveau din belşug. Utilizau şi bunuri obţinute în urma schimburilor comerciale cu populaţiile învecinate de la vest sau cu cele de la sud, aflate sub influenţa culturii grecesti. În sec I î.Chr s-au dezvoltat schimburile comerciale şi cu lumea romana. Aduceau de la sud de Dunăre în special vinuri, obiecte de lux utilizate în gospodărie şi podoabe. Dacii exportau animale vii pentru carne sau transport, miere, ceara, fructe, brânză, sare, metale, piei de animale salbatice.

„Cantitatea de grâu adusă din Pont este mai mare decât tot ceea ce ne parvine din celelalte porturi comerciale, deoarece, acest ţinut produce cea mai mare cantitate de grâu.” – Demostene, Discursuri

 „4. În privinţa celor necesare vieţii, ţinuturile pontice ne dau vite şi sclavi, în număr foarte mare şi de o calitate mărturisită de toţi ca excelentă. Dintre articolele de lux, ne procură din belşug, miere, ceară, peşte sărat. 5. În schimb primesc din prisosul regiunilor noastre ulei şi tot felul de vinuri. Cu grâu facem un schimb reciproc. Uneori, la nevoie, ne dau ei. Alteori iau dânşii de la noi*.”  – Polibiu (200-118 a.Chr) – Istorii,IV,38,4-5                                                                                                                                                    *În secolele al III-lea şi al II-lea a.Chr., regiunile pontice încetează de a mai fi grânarul Greciei, locul lor fiind preluat de Egipt.

 „Apoi [oile] nu numai că-i satură pe ţărani prin belşugul brânzei şi al laptelui, ci acoperă şi mesele bogaţilor cu mâncăruri numeroase şi plăcute. Iar unor neamuri lipsite de grâu le procură toată hrana, de aceea cei mai mulţi dintre nomazi* şi dintre geţi se numesc <băutori de lapte>”. – Columella**(20-70 p.Chr.) Despre agricultură, VII,2                  

* Se referă la sarmati care locuiau în carele lor trase de boi.                                                          ** L. Iuni Moderati Columellae, cel mai de seamă agronom latin, a scris lucrarea în 12 cărti De re rustica – Despre agricultură.

 “….Localnicii fug in toate părţile; nimeni nu mai păzeşte ogoarele                                        şi avutul lor nepăzit cade pradă jafului;                                                                            bogăţii mici, ca la ţară: vite şi care ce scârţâie,                                                                     şi avutul ce-l are un locuitor sărman.                                                                                   Unii sunt duşi ca prizonieri cu mâinile legate la spate                                                            şi zadarnic mai privesc înapoi la ţarinile şi casele lor.

Ceea ce năvălitorii nu pot lua şi duce cu ei, distrug;                                                   şi flacăra duşmană mistuie nevinovatele colibe.                                                         Chiar când e pace, lumea tremură de groaza războiului                                           şi nimeni nu mai brăzdeaza pământul, cu mâna pe plug.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, III,10,51-69

imbrac daci1

Sarmați și Daci – Antichitate
Litografie originală realizata de Friedrich Hottenroth, anul 1883
Dimensiune foaie: 20 x 28 cm – litografie: 16.5 x 24 cm. Friedrich Hottenroth (1840-1917) a fost un cercetător german în domeniul costumelor populare tradiționale, litograf, pictor și scriitor.
În registrul de sus, bine realizate, sunt reprezentate două personaje tipice de daci din patura socială superioară, un războinic și un tarabostes. Am estompat in mod special personajele reprezentând pe sarmați, pentru a nu se crea confuzie. În partea mediană a litografiei, sunt prezentate doar câteva tipuri de arme și echipamente, ca idee despre ce se presupunea că utilizau cele două populații vecine. În registrul inferior al litografiei căciulile dacilor par fesuri turcești. Coloritul nu este cel potrivit, cunoscând faptul că portul popular românesc, descendent din portul dacilor, nu a utilizat decat rareori culori vii, paleta cromatică fiind destul de redusă și de sobră: alb, negru, maro, ocru, rosu. Penultimul personaj, reprezentat jos-dreapta, este imaginea despre cum se credea că ar fi arătat un rege dac. Litografiile expuse ne dau totuși o imagine despre concepția cercetătorilor germani în domeniul costumelor tradiționale, la sfârșitul secolului al XIX-lea, despre portul și armele dacilor.

imbrac daci2

Sarmați, daci și sciți – Litografie originală de aproximativ 24×20 cm, realizată de Albert Kretschmer (1825-1891) editată la Gera în anul1900

Pentru a nu se crea confuzie si a ne concentra pe portul dacic, am estompat in mod special personajele reprezentând pe sarmați și sciți. Litografia prezentată  ne dă o imagine despre concepția cercetătorilor germani la sfârșitul secolului al XIX-lea, despre portul și armele dacilor. În registrul de sus sunt reprezentate mai multe personaje tipice de daci atât din pătura socială superioară – pileati, cât și din pătura socială inferioară – comati. Un prim războinic înarmat cu sica și scut, poartă stindardul dacic cu cap de lup – draco. În partea de jos a litografiei iese în evidență o izbutită reprezentare a unui rege dac. Observația de mai sus privind coloritul rămâne valabilă și în acest caz.

Îmbrăcămintea dacilor

Din scrierile antice ne putem da seama de trasaturile fizice ale Dacilor. Erau oameni inalti, puternici, mustaciosi si barbosi, cu pielea alba, ochi caprui sau negri, mai rar albastri. “Dacii au pielea rece şi umedă şi din această pricină moale, albă şi fără păr.”- Galenus

„Dacă privesc oamenii, căci abia sunt vrednici de acest nume,                                         văd la ei mult mai cumplită sălbăticie decât la lupi.                                                              Nu se tem de legi, ci dreptatea cedează în faţa forţei                                                            şi zace la pământ învinsă de sabia cu care se duc luptele.                                                 Se apără împotriva frigului năpraznic cu piei de animale şi cu pantaloni largi,                    iar feţele lor aspre sunt acoperite cu păr lung.                                                                       La puţini dintre ei se mai păstreaza urme ale limbii greceşti,                                                iar aceasta a devenit şi ea barbară din pricina accentului ei getic.                                         În această mulţime nu-i nimeni care întâmplător să ştie latineşte                                         şi care să poată rosti măcar câteva cuvinte.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, V,7,45-54

“…Au glas aspru, chip sălbatic şi sunt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte*.       Părul şi barba lor n-au fost tunse niciodată…” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, V,7,9-20                                                                                                                              *Zeul războiului la romani.

Ca şi astăzi, clima temperat-continentală a teritoriului Daciei îi determina pe locuitorii săi să poarte două feluri de îmbrăcăminte: haine uşoare pentru perioadele calde şi haine mai groase pentru perioadele reci ale anului. Portul dacilor se diferenţia deci, în primul rând în funcţie de anotimp, apoi în funcţie de ocazii, vârsta, sex, adaptat bineînţeles şi ocupatiilor specifice.

“…Oamenii se feresc de gerurile grele îmbrăcând piei de animale şi pantaloni cusuţi*;                                                                                                                            numai faţa li se vede din tot trupul.                                                                                Deseori auzi sunând firele de păr, când sunt mişcate, din pricina gheţii ce atârnă de ele                                                                                                                                           şi barba cea albă le străluceşte din pricina gerului care a pătruns-o.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, III,10,19-22                                                                                 *Romanii nu purtau pantaloni.

Usor de recunoscut în orice reprezentare imagistică, căciulile dacilor, cu nota specifică – vârful aplecat în față, erau confecţionate din material ţesut în casă pentru timp de vară sau din blană de miel pentru iarnă. Căciula dacică, numită pileus, era nu numai un acoperământ de cap, ci si un semn distinctiv. Dacii care purtau pileus – pileati –  făceau parte din pătura socială superioară, formată din aristocraţi (tarabostes) şi războinici. Cei din patură socială  inferioară – comati  (sing.:comatus) – nu purtau pileus, aveau capul descoperit. Nu deţinem informaţii certe referitoare la dreptul de a purta pileus, probabil acest drept era dat de ocupatia sau funcţia în cadrul comunitaţii, disponibilitatea si abilităţile  războinice, vârstă, poate chiar mărimea averii şi desigur, reprezenta o onoare. Probabil că acest drept putea fi dobândit pe parcursul vieţii, în funcţie de meritele fiecăruia. Am intâlnit în literatură şi termenul de „bonetă” dacică, probabil prin asociere cu „bonetă frigiană”, cu care se aseamănă, dar care era puțin mai înaltă. Cuvântul bonetă descrie un acoperământ de cap confecționat din pânză sau stofă, dar nu şi din blană. Termenul ar putea fi acceptat cred, doar în contextul unei explicatii: „căciula dacică avea forma unei bonete, cu vârful aplecat în față”, ca şi „opincile dacilor erau un fel de mocasini”. Prin urmare, mi se pare mult mai potrivit, mai românesc, termenul de căciulă dacică. Chiar şi astăzi, în anotimpul friguros, în foarte multe zone din România țăranii poarta căciuli din blană de miel (nu bonete), cu vârful îndoit în față sau într-o parte, asemenea dacilor. Toate căciulile sunt făcute din blană tăbăcită de miel, ale căror culori consacrate sunt negru, cafeniu şi gri-brumăriu, niciodată alb sau tărcat.

Dacii purtau îmbrăcăminte ţesută din lână, in, cânepă sau îmbrăcăminte croită şi cusută din piei de animale pentru anotimpul rece.

Portul bărbătesc era mai simplu, compus dintr-o cămaşă cu mâneci lungi, cu croială de tip tunică, lungă, albă, din pânză si pantalonii lungi şi strâmţi (ciareci, iţari), confecţionaţi din pânza sau postav ţesut din lână. Peste cămaşa bărbaţii îsi puneau un brâu tesut tot din lână sau un chimir de piele, în funcţie de zonă sau de ocupatie. Brâul, de culoare roşie, cu o lăţime de 25 cm, putea avea o lungime de până la 2 metri. Chimirul, brâu lat din piele, compartimentat la interior, era înfrumuseţat cu tinte din bronz la exterior. Iarna, peste hainele enumerate mai sus se purtau pieptare, mantii din postav prinse cu agrafă sau cojoace din blană de oaie.

Daci Columna

Daci reprezentati pe Columna lui Traian – detaliu din scena 94; Probabil ca personajul din dreapta imaginii este Regele Decebal – Muzeul Civilizatiei Romane din Roma

Portul femeiesc era compus dintr-o cămaşa de pânză (ie), poale şi o piesă tesută din lână, având ornamentaţie mai simplă sau mai complicată, care acoperea partea inferioară a corpului. Aceasta din urmă a primit ulterior diferite denumiri, în funcţie de formă si de zonă: catrinţă, valnic, fotă, opreg. O completare a portului femeiesc era găteala capului, care utiliza  ţesături si podoabe sub forma unor marame, năframe sau cununi. O caracteristică  generală a portului femeilor dace consta în utilizarea albului ca fond, în ţesăturile de in, cânepă si lână. Paleta cromatică a portului dacilor era destul de sobră. Probabil că piesele vestimentare femeieşti şi cele pentru copii, mai mult decât cele bărbăteşti, erau colorate cu pigmenti organici obtinuţi din plante sau pigmenţi minerali identificaţi în mediul natural.

Femei dace  Femeie daca

Portul femeilor dace

Tradiţia încălţărilor purtate în antichitate de daci s-a transmis până în zilele noastre. Ele sunt cunoscute sub numele de opinci (sing.: opinca; pl.: opinci) şi constituiau pana nu demult  piese vestimentare ale portului popular românesc. În unele zone rurale s-au purtat până pe la mijlocul secolului XX. Treptat, acest tip de încălţăminte a fost înlocuit de cizme, bocanci sau pantofi. Purtate în trecut atât de bărbaţi cât şi de femei şi având o origine atât de veche, opincile au evoluat într-o mare varietate de forme. Cele mai obişnuite erau opincile cu cusătură la mijloc, realizate dintr-o singură bucată aproximativ dreptunghiulară de piele de porcină sau de bovină, cu legături numite nojiţe. Nojiţele opincilor pentru femei erau făcute din păr împletit în timp ce nojiţele opincilor bărbăteşti erau sub forma unor cureluşe subţiri, din piele. Opincile nu se purtau pe piciorul gol. Rolul ciorapului de astăzi era substituit de obiele, bucăti dreptunghiulare din pânză sau tesătură de lână, cu care era invelit piciorul, peste care se legau nojitele.

DSC05260 DSC05267

Opinci ţărăneşti din secolul al XIX-lea, foarte asemănătoare cu cele purtate de daci cu două milenii în urmă

Vestimentaţia anticilor daci are corespondent astăzi în portul popular tradiţional românesc specific, conservat de păstratorii tradiţiei populare, satul românesc şi ţărănimea română. Această clasă socială, din păcate astăzi pe cale de dispariţie, a fost cea care a păstrat zestrea poporului român. Pâna nu demult, ţăranii şi ciobanii purtau căciuli, cămăşi lungi din pânză, iţari, brâu (sau chimir) şi opinci, haine din postav sau cojoace din blană de oaie.

Tarani Ardeal

Tărani din Ardeal la începutul secolului al XX-lea

Iată mai jos un bun exemplu de asemănare izbitoare între portul dacilor antici si portul popular al ţăranilor români. Pe la sfarsitul secolului al XIX-lea, un cunoscut ţăran-cărturar din Tara Făgăraşului, pe nume Gheorghe Cârţan (1849-1911), cunoscut și ca Badea Cârţan, a făcut o primă călătorie pe jos până la Roma. A fost un susţinător al unirii tuturor românilor, transportând în desagi sute de cărţi românești peste Carpaţi, pentru a le face cunoscute românilor din Transilvania. Mare iubitor de carte românească și de istorie, dorea să vadă Columna cu ochii lui. Când a ajuns în Forumul roman şi s-a apropiat de Columna lui Traian, cum se făcuse seară, iar el era singur și al nimănui, și-a așternut cojocul și s-a culcat la baza Columnei. A doua zi dimineața, trecătorii, polițiștii, ziariștii, au avut o revelație: un țăran din Corjati, un dac la picioarele Columnei lui Traian. Presa din Roma a scris în ziua următoare:„Un dac a coborât de pe Columnă: cu plete, cu cămașă și cușmă, cu ițari și cu opinci”. I s-a publicat fotografia, i s-au luat interviuri. Badea Cârțan a făcut senzație la Roma, a fost invitat în mediile politice, culturale și jurnalistice din Italia, fiind primit cu simpatie și prietenie. Iată deci, dovada că portul dacilor nu se schimbase aproape deloc, el a fost ușor recunoscut de locuitorii Romei, deși trecuseră aproape optsprezece secole de la construcţia Columnei.

388px-Badea_Cartan

tarani 01

Tarani din Munţii Neamţului – România, Enciclopedia Fotografică, 1938 – Nicolae Ionescu

DSC05269

Tipare din lemn pentru imprimarea ţesăturilor

DSC05270

Tipare din lemn pentru imprimarea caşului

Portul popular autentic, care a conservat foarte bine  tradiţia şi care aminteste de portul  dacilor, poate fi întâlnit chiar şi în prezent încă în multe zone din România, în special în zonele montane, pe ambii versanti ai Carpaţilor, acolo unde locuitorii autohtoni au fost mai bine protejați fizic, dar protejați şi de influenţele culturale ale populațiilor care au trecut sau care s-au asezat pentru o vreme pe teritoriul actual al Romaniei. Oricum, popoarele migratoare venite din stepele Asiei nu au fost niciodată interesate să se așeze în zonele montane. Mai devreme sau mai târziu, acestea au migrat spre ținuturi mai calde.

Armele dacilor

lupul 01

Stindardul dacilor

Stindardul dacilor, lupul cu trup de șarpe, denumit Draco (sau Dracon) a fost simbolul războinicilor daci. Construit prin simbioza unui cap de lup cu gura deschisă, continuat cu un corp serpentiform, de dragon, constituia flamura de luptă a dacilor. Realizat din bronz sau chiar argint, capul de lup era fixat pe o lance. În bătaia vântului stindardul dac avea o miscare ondulatorie si în plus capul metalic producea un puternic șuierat, care avea ca efect îmbărbătarea propriilor luptători și panicarea inamicilor. De asemenea, inducea o stare de nervozitate cailor inamicului, care nu mai auziseră un asemenea sunet. Atestarea stindardului dacic este dată de reprezentările acestuia pe basoreliefurile Columnei lui Traian din Roma, în special în scenele de luptă, în preajma unor cetăti dacice sau a unor căpetenii din rândul dacilor. În cateva cazuri, reprezentarea stindardului este legată de prezenta lui Decebal pe Columnă, dar apare și printre prăzile de război cucerite în Dacia.

DSC05398 DSC05399 DSC05403

Reprezentari ale stindardului dacic pe soclul Columnei lui Traian – Roma

Stindard Columna

Stindardul Dacilor – detaliu de pe Columna lui Traian; Personajul din partea stanga este probabil Regele Decebal – Muzeul Civilizatiei Romane din Roma

„[La intrarea triumfală în Roma a lui Constantin cel Mare] s-au strâns în jurul draconilor, legaţi în vârfurile aurite ale suliţelor şi ferecaţi cu pietre strălucitoare, umflaţi de un vânt mare şi astfel şuierând ca şi stârniţi de mânie, lăsând să fluture în vânt cozile ample.” – Ammianus Marcelinus, Rerum gestarum, 16,10,17                                             *Stindardul de lupta dacic cu cap de lup a fost adoptat, ulterior războaielor dacice, de armata romană

DSC05371

Trofeul armelor din Piazza del Popolo – Roma

Falxul dacic

Dac cap4

Pe reversul acestui denar de argint emis de împăratul Traian după cucerirea Daciei, este reprezentat un luptător dac, aşezat pe scut în atitudine resemnată, cu falx-ul lângă el. Putem observa ca el poarta căciula tipic dacică – pileus.

 Printre reprezentările în basorelief aparținând monumentului Tropaeum Traiani de la Adamclisi, care prezintă, desigur, romani victoriosi şi prizonieri daci, sarmati sau germani, se găsesc câteva metope cu scene de luptă între legionari romani și războinici daci.

Ceea ce ne interesează acum este reprezentarea războinicului dac. Dacul, întotdeauna reprezentat cu barbă, poartă ca îmbrăcăminte o tunică largă, pantaloni strâmți și căciulă cu vârful îndoit în față. În mod invariabil, războinicul dac mânuieste un falx cu două mâini, protejând în unele scene, un alt războinic rănit, sueb, dac sau sarmat. Legionarul roman este de obicei reprezentat cu coif, armură și manica la brațul drept. El  este înarmat cu sabie și scut curbat dreptunghiular. (pentru ilustrare, vezi pe acest site articolul Apollodor din Damasc si Dacia – Monumentul Tropaeum Traiani)

Falxul dacic (în latina: falx dacica) era o sabie grea, curbată, folosită cu două mâini și care se presupune că lovea cu o putere foarte mare. Lama falxului era ascuțită pe interiorul curburii, la fel ca o secere sau o coasă. Falxul dacic era o armă de atac și datorită dimensiunii și greutății, avea ca efect o lovitură devastatoare. Având o lungime de aproximativ 1 metru, din care o treime reprezenta mânerul, falxul avea avantajul lungimii, în comparație cu sabia scurtă romană. În plus, curbura falxului avea și un efect de agățare, zădărnicind orice eschivă. Lovitura falxului dacic era atât de puternică, încât putea reteza cu ușurință un brat, un picior, un cap. Pentru a se apăra de grozăvia unei asemenea lovituri, romanii au inventat pentru războaiele cu dacii, un tip de apărătoare pentru brațul drept, realizată din lamele de metal, numită manica (în limba română: mânecă, mânecar). Din campaniile lui Traian în Dacia vin singurele dovezi de reprezentare privind utilizarea acestui tip de apărătoare. Nu se știe dacă utilizarea sa în aceste campanii a fost larg răspândită sau mai rară, cert este că manica apare pe monumentele care descriu războaiele dacice, Tropaeum Traiani de la Adamclisi și Columna lui Traian de la Roma. Columna lui Traian din Roma pare să sugereze că manica a existat numai în dotarea legionarilor romani și nu și a auxiliarilor. Cu toate acestea, Tropaeum Traiani, care este considerat un ghid mai bun referitor la realitatea echipamentului de teren, portretizează legionari romani, precum și auxiliari de infanterie grea, echipați în același mod – purtând atât armură, cât si protecția pentru brațul drept.

În timpul campaniei romane împotriva regatului Parthiei, începută în anul 114 d. Chr., amintindu-şi războaiele cu dacii, împăratul Traian îşi nota: „…când romanii erau atacaţi de parţi cu celebrele lor arcuri cu săgeţi, acestea erau nimic pe lângă săbiile curbate ale dacilor (falx-urile dacice), care au provocat atât de  mult rău în rândurile armatei noastre”.

„…dacă nu voi înroşi mai întâi cu sângele meu săgeţile scitice                                            şi un get sălbatic nu-mi va tăia capul cu sabia.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Scrisori din Pont, II,1,63-66

Sica

Varianta ușoară a falxului dacic se numea sica (secere în limba dacă). Sica era o sabie cu aceeași formă curbată, ascuțită pe interiorul curburii, dar de dimensiuni mai reduse și se folosea cu o singură mână. Era utilizată atât în atac cât și în apărare, în combinație cu scutul dacic.

Arcul cu săgeți

Călăreții daci erau maeștri la tras cu arcul din goana calului. Arcul era arma ofensivă folosită atât în atacurile pedeștrilor cât și în atacurile rapide ale călăreților. Tehnica de realizare a arcurilor, în ce privește tratarea si modelarea lemnului, era destul de avansată . Utilizau în special săgeți cu vârful în trei muchii, păstrate în tolbe ornamentate.

„…Ca urmare, când puterea sălbatică a lui Boreas*                                                      fixeaza pe loc apa mării sau pe cea care curge în fluvii,                                                      pe dată – tocmai pentru că vânturile uscate au făcut Istrul la fel ca pământul –            duşmanii barbari** năvălesc pe caii lor iuţi;                                                               duşmanii sunt călăreţi destoinici, trag bine cu săgeata                                                      şi pustiesc până departe tot ţinutul vecin.                                                                                 * Crivăţul                                                                                                                                   ** Geţii făceau dese incursiuni atacând oraşele greceşti de pe ţărmul Mării Negre   

Alţii cad, nenorociţii, străpunşi de săgeţi cu cârlig la vârf,                                                   căci şi fierul zburător e uns cu otravă…” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, III,10,51-69

 „Eşti curios să ştii ce populaţie se află în ţinutul tomitan                                                        şi ce obiceiuri au oamenii printre care locuiesc?                                                               Deşi în acest loc sunt amestecaţi greci şi geţi,                                                               ţărmul tine mai mult de geţii nedomoliţi.                                                                       Sarmaţii şi geţii sunt mai numeroşi.                                                                                         Îi vezi călări, venind şi ducându-se prin mijlocul drumurilor.                                                  Între ei nu-i nici unul care să nu poarte tolbă, arc                                                               şi săgeţi îngălbenite de veninul viperei.                                                                             Mâna lor dreaptă e totdeauna gata să înfigă cuţitul,                                                                pe care îl are legat la şold orice barbar.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, V,7,9-20

„Ca rana să fie mai groaznică, spre a pricinui moartea pe două căi,                                  cei de aici ung vârfurile cu venin de viperă.                                                              Călare pe cai şi cu astfel de arme, ei dau târcoale zidurilor, între care domneşte groaza,                                                                                                                                   ca lupii în jurul ocoalelor în care sunt închise oile.                                                             Arcul lor întins cu o vână de cal                                                                                            nu trage numai o singură dată, ci este întotdeauna încordat.                                       Săgeţile se înfig în acoperişurile caselor, formând parcă o palisadă,                                    iar poarta solidă cu greu ne mai poate apăra de armele din depărtare.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Scrisori din Pont, I,2,15-24

 „Cei mai mulţi oameni de pe aici nu se sinchisesc de tine,                                              prea frumoasă Romă, şi nu se tem de armele soldatului ausonic.                                      Le dau inimă arcurile şi tolbele lor pline cu săgeţi,                                                             şi caii lor în stare să suporte curse oricât de lungi,                                                deprinderea de a îndura îndelung setea şi foamea                                                                şi faptul că duşmanul care i-ar urmări nu va găsi apă.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Scrisori din Pont, I,2,83-88

Sulița

Armă de atac asemănătoare constructiv cu lancea, era de dimensiuni mai mici (1,5-2m) pentru a fi folosită prin aruncare.

Intre echipamentele de protecție și apărare utilizate de daci se evidențiază:

Coiful, de forma cilindrica, cu partea superioară calotă sferică alungită, era realizat din metal (chiar si din aur – vezi coiful descoperit la Poiana Coțofenești) cu destinatia de a proteja capul razboinicului de loviturile de sabie, lance sau săgeți. Era purtat în special de aristocrația dacă.

Picture5

Coiful dacic regal descoperit la Cotofenesti, judetul Prahova in anul 1926

Cămașa de zale, asemănătoare cu cea a sarmaților, era purtată în special de aristocrația dacă.

Scutul dacic, de formă ovală în general sau romboidală era arma defensivă a războinicilor daci, utilizată în aparare dar și în atac. Realizat din lemn de esență tare și acoperit cu piele de bou, era ramforsat uneori pe față, cu lamele metalice dispuse în cruce, în al căror punct de întâlnire se fixa o calotă sferică metalică (umbo), pentru rezistență la lovituri.

„E de nepătruns platoşa* stăpânului nostru pentru săgeţile sarmaţilor                                 şi mai sigură decât scutul getic** al lui Marte…” – Marţial – Epigrame, VII, 2, 1-2

*Cuirasa pe care Domiţian a purtat-o în anul 92 p.Chr. în cursul campaniei pannonice împotriva sarmaţilor iazygi                                                                                                                      **In reprezentările lui Marte, zeul războiului, scutul getic făcea parte din echipamentul său de luptă, probabil considerat etalon de rezistenţă.

 

 

GRAVURI INEDITE

Vă prezint mai jos două gravuri originale cu daci si romani:

At Dac

Atacul Dacilor („Attaque de tranchee par les daces” – Atacul tranșeei de către daci); Tab. XV, Tom II., pag. 227
Gravură originală, colorată manual, tipărita de Johann Thomas Trattner, la Praga, Viena și Trieste, în anul 1759 în lucrarea „Istoria dupa Polybius cu interpretări și observații ale Domnului Cavaler de Folard, colonel francez, lângă o lucrare cu atacurile …. în partea a doua „. În original: Geschichte des Polyb, mit den Auslegungen und Anmerkungen des Ritters Herrn von Folard, französischen Obersten : nebst einer Abhandlung von dem Angriffe ….Zweyter Theil /

Autorul principal: Folard, Jean Charles de, 1669-1752. Alți autori: Guischardt, Charles, 1724-1775, Bion, Johann Theobald, Johann Thomas Trattner. Johann Thomas von Trattner (1717-1798) a fost tipograf, librar si editor austriac.

Polybius (203-120 î.Chr.) în lucrarea Istorii, care cuprindea 40 de carti, a povestit evenimente cuprinse între anii  274 î.Chr. – despre primul razboi punic și 146 î.Chr. – despre distrugerea Cartaginei și anexarea Greciei ca provincie romană. Primele conflicte între romani si daci au avut loc după 100 de ani (46 i. Chr.), iar războaiele dacice după alti încă 150 de ani (101-102 d.Chr. și 105-106 d. Chr.). Am fost destul de surprins să aflu că volumul al doilea conţine gravuri vechi de peste 250 de ani, despre atacuri ale dacilor sau romanilor. Am consultat primul volum al lucrării originale și am observat că evenimentele din Istoriile lui Polybius sunt însoţite de diverse schiţe prin care colonelul francez Jean Charles de Folard dă explicaţii de strategie militară. Însă gravurile prezentate aici, fac parte din ilustraţiile volumului al doilea. Este posibil ca în volumul al doilea (pe care nu l-am găsit), din dorinta de a diversifica schemele strategice, de a continua să-și etaleze cunostinţele de strategie militară, Folard să fi extins perioada istorică studiată iniţial și să fi luat și alte exemple de bătălii antice, precum cele din războaiele romanilor cu dacii. Sursa colonelului francez pentru realizarea acestei prime gravuri este Columna lui Traian,  gravura XV – „Attaque de tranchee par les daces” – Atacul tranșeei de către daci (mai jos, același conţinut în limba germană)
Privind această gravură am putea presupune că ilustrează lupta de pe malul Dunării imediat după debarcarea romanilor sau bătălia de la Tapae din anul 101 d.Chr., în apropiere de zona numită astăzi Poarta de Fier a Transilvaniei. În cel de-al doilea detaliu al gravurii, în fundal, poate fi observat împăratul Traian, cu o mina îngrijorată, înconjurat de pretorienii care-l protejează.

Indrăznesc să cred că de fapt în acesta bătălie Traian si armata sa au fost înfrânti sau, în cel mai bun caz pentru romani, a fost o victorie nedecisă, cu pierderi imense. Am să argumentez de ce cred eu acest lucru. În primul rând, conform lucrării Istoria Romana a lui Dio Cassius, în concordanță cu tradiția lui Traian, de a fi un comandant plin de compasiune, se spune că: „Traian s-a angajat în luptă, a văzut mulți răniți de partea sa și a ucis mulți dintre inamici. Si atunci când bandajele s-au terminat, se spune că nu și-a păstrat nici măcar îmbrăcămintea, ci a tăiat-o în fâșii. În onoarea soldaților căzuți în bătălie el a ordonat ridicarea unui altar și indeplinirea unor ceremonii funerare anuale.”  A fost deci, o luptă crâncenă, cu pierderi mari de partea romanilor. Dacă ar fi fost o victorie netă a romanilor, în mod sigur Dio Cassius ar fi scris cuvinte menite sa glorifice victoria romană, în mod sigur ar fi hiperbolizat importanța evenimentului. În al doilea rând, dacă ar fi fost o victorie clară, Traian nu ar fi ordonat retragerea trupelor lângă Dunăre și întreruperea campaniei, ca să astepte încă aproape un an reluarea luptelor, în mod sigur el ar fi continuat campania de cucerire. Traian a avut motive serioase să întrerupă campania, și acestea erau, pierderile grele suferite, moralul scăzut și starea depreciată a armatei sale. Era nevoie de aducerea altor legiuni din imperiu pentru mărirea efectivelor armatei romane.

Atac Dac 1

Atacul Dacilor – detaliul 1

At Dac 2

Atacul Dacilor – detaliul 2. In acest al doilea detaliu al gravurii, in fundal, poate fi observat imparatul Traian, cu o mina ingrijorata, inconjurat de pretorienii care-l protejeaza.

At Dac3

Atacul Dacilor – detaliul 3

Atacul Sarmizegetusei

Descoperirea tranșeelor – Pasaj subteran; (Decouverte des tranchees dans l’arc de Severe, Galerie entre deux terres, Blindes, Belier non suspendu dans un tourbeliere) . Tab. XVI, Tom. II, pag. 227
Gravură originală, colorată manual, tipărita de Johann Thomas Trattner, la Praga, Viena și Trieste, în anul 1759, în lucrarea „Istoria dupa Polybius cu interpretări și observații ale Domnului Cavaler de Folard, colonel francez, lângă o lucrare cu atacurile …. în partea a doua „. În original: Geschichte des Polyb, mit den Auslegungen und Anmerkungen des Ritters Herrn von Folard, französischen Obersten : nebst einer Abhandlung von dem Angriffe ….Zweyter Theil /

Autorul principal: Folard, Jean Charles de, 1669-1752. Alți autori: Guischardt, Charles, 1724-1775, Bion, Johann Theobald, Johann Thomas Trattner. Johann Thomas von Trattner (1717-1798) a fost tipograf, librar si editor austriac.

După cele scrise în josul paginii ca explicaţie, se pare că sursa colonelului francez, pentru realizarea acestei gravuri cu numarul XVI, a fost un basorelief de pe Arcul de triumf al lui Septimius Severus. Cu toate acestea, gravura pare a fi ilustrarea atacului romanilor asupra Sarmizegetusei (Zarmigethusa pe unele hărţi vechi) În cel de-al treilea registru putem observa locuitorii daci ai unei cetăţi, reprezentaţi în diferite ipostaze, fără arme, surprinsi de atacul romanilor. Putem recunoaste dacii după vestimentaţia lor caracteristică: tunici albe, pantaloni strâmţi albi, mantii de culoare rosie, cu bărbi si plete (comati). În plus, doi dintre acești locuitori asediaţi poartă căciuli dacice, pileus (pileati).

At S 1

Descoperirea tranșeelor –  Pasaj subteran – detaliul 1

At S 2

Descoperirea tranșeelor – Pasaj subteran – detaliul 2

At S 3

Descoperirea tranșeelor –  Pasaj subteran – detaliul 3

 

Articol cu elemente preluate din:

„Romano-Dacica III – Izvoarele antice ale istoriei Romaniei – Tacit despre daci, sarmaţi și traci” de Eugen Cizek, Constant Georgescu, Liviu Franga

“Civilizatii antice ale europei temperate – Celţii” de Iosif Vasile Ferencz

„Badea Cârţan” – wikipedia

„Izvoare privind istoria României”, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1964

Nota: Imaginile utilizate pentru exemplificare au fost preluate în scop educativ, de pe site-uri care permit libera lor descărcare.

Mai jos, în această sectiune, puteti vedea articolele:

“NU UITA CA ESTI DOAR UN OM !” – TRIUMFUL ROMAN

ANUL CELOR SASE IMPARATI (235 p.Chr.) – Cei şase împărati au fost, de fapt, şapte

DACIA SI APOLLODOR DIN DAMASC – ROMA SI DACIA (IV)

DACIA SI DACII PE MONEDELE ROMANE – ROMA SI DACIA (III)

RAZBOAIELE DACO-ROMANE – ROMA SI DACIA (II)

IMPARATUL TRAIAN – ROMA SI DACIA (I)

TUMULII DE LA APOLD – O POSIBILA NECROPOLA CELTICA

RAZBOAIELE DACO-ROMANE – ROMA SI DACIA (II)

Stindardul 4

RAZBOAIELE DACO-ROMANE

Primele conflicte armate ale dacilor cu romanii

Dacii au avut primele conflicte cu romanii atunci când imperiul roman în expansiunea sa, s-a apropiat prea mult de graniţa naturală a Daciei, fluviul Dunărea. Încă din timpul regelui Burebista (82 – 44 î.Chr.), întemeietorul regatului dac, dacii au reprezentat o amenințare pentru Imperiul Roman, însuși Cezar plănuind o campanie împotriva acestora, dupa înfrângerea suferită de armata romană în bătălia de la Histria. Se știe că în anul 61 î.Chr. s-au răsculat cetăţile greceşti de pe litoralul vestic al Pontului, care nu mai puteau suporta abuzurile lui Caius Antonius Hybrida, guvernatorul Macedoniei. Acesta venise cu trupe asupra lor cu intenţia de a ocupa întregul ţinut dintre Dunăre şi Marea Neagră (62 î.Chr.), dar în primăvara următoare a suferit, undeva „în preajma cetăţii histrionilor” (Dio Cassius), o gravă înfrângere din partea geto-dacilor, grecilor şi bastarnilor. Ca urmare a acestei înfruntări, oraşele greceşti şi-au redobândit independenţa. Steagurile capturate de la romani au ajuns în cetatea daco-getică Genucla (Cassius Dio, LI, 26).

 Picture1

HARTA DACIEI, Cartograf: Gerhard Mercator dupa Claudius Ptolemaeus; Din lucrarea:  „Orbis antiqui Tabulae geographicae Secundum Cl. Ptolemaeum,  cum Indice Philologico absolutissimo Omnium Locorum,…” Tipărită la Amsterdam, de Wetstein & Smith, 1730. Titlul hărţii: „Tab. IX. Europae, Continens Daciam, Misiam, Thraciam…”

Gerhard Mercator (1512-1594) a fost matematician, geograf, filosof, teolog şi cartograf, considerat un  Ptolemeu al timpului său.  Claudius Ptolemaeus (100-175 d.Chr.) a fost un celebru matematician grec, geograf, astronom, astrolog, filozof şi teoretician muzical.

decebal3

Regele Decebal

Între 85 si 89 d.Chr., dacii conduși de Decebal s-au confruntat de mai multe ori cu armatele romane. În iarna anilor 85-86 d.Chr, armata regelui Duras a trecut  Dunărea și a atacat şi jefuit provincia romană Moesia. În anul următor, 87 d.Chr, împăratul Domițian a organizat o campanie împotriva Daciei. Trupele romane sub conducerea generalului Cornelius Fuscus a fost însă învinsă la Tapae de dacii conduşi de Diurpaneus, iar generalul Fuscus a fost ucis. După această victorie, Diurpaneus și-a luat numele de Decebal. Deși, în anul următor 88 d.Chr., armata romană comandată de Tettius Iulianus a câștigat un avantaj semnificativ, romanii au fost obligaţi să încheie un tratat de pace cu Decebal, în urma înfrângerii armatelor împăratului Domiţian de către marcomani. Regatul Daciei a rămas în continuare independent, iar Roma a fost nevoită să cumpere pacea frontierelor.

În anul 92 d.Chr., la Adamclisi, a avut loc o luptă a dacilor aliati cu roxolanii împotriva Legiunii XXI Rapax care a fost învinsă și anihilată. Toți cei 3800 de legionari romani și-au pierdut viața în această luptă. În memoria lor, romanii au ridicat acolo un altar.

Înainte ca Traian să se întoarcă la Roma, în anul 99 d.Chr., ca să-și asume locul ca împărat, timpul petrecut cercetând dispozitivele inamice si fortificațiile Dunării, cu siguranță l-au inspirat să se pregătească pentru o ofensivă în Dacia. Campaniile anterioare ale lui Domițian împotriva dacilor, precum și împotriva triburilor germanice de la Dunăre, au avut un oarecare succes, dar situația a fost lăsata în mare parte nesoluționată. Regele dac Decebal, care a rămas la putere ca un proverbial ghimpe în coasta Imperiului roman, a petrecut cea mai mare parte a ultimului deceniu asigurându-și poziția și pregătind armatele în stil roman. Datorită în mare parte inginerilor trimiși de Domitian, Decebal a construit cetăți fortificate în regat și a creat un obstacol formidabil împotriva expansiunii romane în Dacia. Pentru că Decebal și-a ridicat statutul său la acela de a fi printre cei mai capabili și mai puternici inamici din istoria romană, Traian nu a avut de ales, decât sa planifice o campanie militară pentru a elimina amenințarea.

Au existat mai multe cauze care au declanșat războaiele daco-romane. Ca urmare a dezvoltării sale, puternicul regat Dacia condus de regele Decebal constituia o amenințare, deoarece devenise principalul rival al Imperiului Roman și stătea în calea expansiunii acestuia. O victorie romană, echivala cu anularea păcii rușinoase încheiate cu dacii în anul 89 d.Chr. de împaratul Domițian. În plus, Imperiul Roman trecea printr-o puternică criză economică în urma deselor campanii militare, criză care s-ar fi soluționat doar prin preluarea bogățiilor Daciei. Prin cucerirea Regatului Dac imperiul și-ar fi consolidat hotarul de nord, Dacia fiind cel mai înaintat bastion în lumea barbară.
Campania cea mai faimoasă a lui Traian a fost, fără îndoială, cea împotriva Daciei, un regat puternic aflat la nord de Dunăre (astăzi România). Gloria lui Traian s-a alimentat pe tot parcursul guvernării sale, în bună parte, din victoria împotriva dacilor. Au fost două războaie daco-romane, 101-102 si 105-106 d.Chr. Romanilor nu le-a fost deloc ușor. Regele Decebal putea ridica la luptă 150 000 de luptători daci, ceea ce reprezenta o forță armată formidabilă pentru acele timpuri.

Dacii sunt amintiți și în Cronica de la Jülich (Germania de Nord), publi­cată la Leipzig în 1611, unde scriindu-se despre granițele Ger­maniei în vechime, este citată Geografia lui Ptolemeu: „Toată Germania se separă de gali și reți, de panoni, prin fluviile Rin și Dunăre, de sarmați și daci printr-o teamă reciprocă și prin munți”.

 

Primul război daco-roman

Traian şi-a îndreptat atenția spre Dacia. Regatul Dac rămăsese o puternică amenințare pentru Roma. Dupa câştigarea sprijinului Senatului și consolidarea puterii sale,Traian a lansat o expediţie în regatul Dacia. Dorea sa pună capăt tratatului de pace încheiat de împăratul Domiţian cu regele Decebal, tratat considerat umilitor pentru Imperiul Roman. Prin acest tratat, din anul 89, regele Decebal era considerat “client al Romei” și se obliga să apere graniţa Imperiului Roman la Dunăre. În schimb, Imperiul Roman se obliga să plăteasca anual 8 milioane de sesterti și să trimită în Dacia, instructori militari, meşteri și  maşini de luptă.

În acea perioadă, Roma avea de luptat cu problemele financiare provocate de campaniile de cucerire din Europa. Un motiv real al invaziei, era de fapt restabilirea finanţelor Imperiului Roman prin dobândirea controlului asupra minelor de aur dacice din Transilvania de astăzi şi bineînteles, creșterea gloriei personale a cuceritorului.

Pentru cucerirea Britaniei, în anul 40 d.Chr., Imperiul Roman a avut nevoie de 4 legiuni (20 000 de soldati), care împreună cu auxiliarii, însumau aproximativ 40 000 de oameni.

De data aceasta, împăratul Traian a sosit în Dacia în perioada martie-mai anul 101 d.Chr., în fruntea unei armate alcătuită din 14 legiuni. O primă bătălie importantă a fost dusă la Tapae, în anul 101 d.Chr., pe parcursul campaniei spre capitala Daciei, Sarmizegetusa. Deoarece armata sa a suferit mari pierderi, Traian a întrerupt campania în acel an, a ordonat retragerea lângă Dunăre, pentru a permite trupelor să-şi revină, să se consolideze şi să se regrupeze.

Pe timpul iernii, dintre anii 101-102 d.Chr., regele Decebal a reușit să blocheze armata romană, ba mai mult, a contraatacat trupele romane din aval, de-a lungul  Dunării, cu scopul de a împiedica formarea unui al doilea front al armatei romane, însă atacurile sale au fost respinse. Traian și-a continuat campania de cucerire a Daciei în primăvara anului 102 d.Chr. pătrunzând în interiorul regatului. Armata dacă a fost înfrântă în bătălia de la Adamclisi. Curând dupa aceasta, romanii au avansat spre capitala dacică. După ce împaratul a asediat capitala Sarmizegetusa Regia, regele Decebal a fost forţat să ceara încheierea unui armistitiu (se spune că fusese capturată sora regelui dac). Războiul, care a durat un an și câteva luni, s-a terminat astfel cu o victorie romană. O delegație a regatului Daciei a fost invitată la Roma pentru a ratifica tratatul de pace. Surprinzator, puternicul rege Decebal, a fost lăsat în functie ca rege-client al Romei, dar a fost de acord sa dărâme cetatile, sa predea armele și prizonierii și probabil să plăteasca un tribut considerabil (deși Dio Cassius nu oferă nici un detaliu). Regatul Daciei a rămas intact și independent.

Traian s-a întors la Roma ca sa celebreze trimful. Încununat de succes, a fost răsplatit de Senat cu titlul de Dacicus Maximus. El a distrat poporul cu lupte de gladiatori și și-a răsplatit ofițerii pentru serviciile lor în campanie. În onoarea acestei victorii din anul 102 d.Chr. a împăratului Traian, câțiva ani mai târziu, între 106-109 d.Chr., a fost ridicat monumentul Tropaeum Traiani, de la Adamclisi (în Dobrogea – sud estul Romaniei de astăzi), această zonă fiind pe atunci înglobată în provincia Moesia, la sud de gurile de vărsare ale Dunării. Monumentul a fost ridicat pe locul unde Legiunea XXI Rapax a fost anterior învinsă si anihilată în anul 92 d.Chr. în lupta cu dacii aliați cu roxolanii.

Această victorie din primul război daco-roman a fost mai mult o victorie de palmares, pentru gloria împăratului, o victorie fără pradă de război. Premiul cel mare urma sa fie câştigat abia în cea de-a doua campanie de cucerire a Daciei. Decebal a interpretat greșit determinarea lui Traian în comparație cu cea a lui Domițian. Dupa „înfrângerea” în fata lui Domițian, dupa care romanii de fapt plăteau tribut lui Decebal pentru menținerea păcii, i-a fost permis să-și reconstruiască armata și sistemele de apărare, practic nestingherit. După mai recenta sa înfrângere din anul 102 d.Chr. însă, acțiunile similare ale lui Decebal, care practic rupeau aranjamentele de pace, au fost întâmpinate cu un răspuns imperial, rapid și decisiv.

 

Punct de vedere

Când istoria este scrisă de învingători, deci subiectivă, trebuie să fim mai rezervați în a lua informațiile drept adevăr istoric. Acest fapt ne impune să fim mai circumspecți cu informațiile scrise de cronicarii romani referitoare la Dacia și la daci.

Ni se spune că Traian a înfrânt o prima armată dacă în anul 101 d.Chr., în bătălia de la Tapae, în apropiere de zona numită astăzi Poarta de Fier a Transilvaniei. Eu cred că de fapt victoria în această bătălie a fost indecisă sau în cel mai bun caz pentru romani, a fost o victorie cu pierderi imense. Am să argumentez de ce cred eu acest lucru. În primul rând, conform lucrării Istoria Romana a lui Dio Cassius, în concordanță cu tradiția lui Traian, de a fi un comandant plin de compasiune, se spune că: „Traian s-a angajat în luptă, a văzut mulți răniți de partea sa și a ucis mulți dintre inamici. Si atunci când bandajele s-au terminat, se spune că nu și-a păstrat nici măcar îmbrăcămintea, ci a tăiat-o în fâșii. În onoarea soldaților căzuți în bătălie el a ordonat ridicarea unui altar și indeplinirea unor ceremonii funerare anuale.”  A fost deci, o luptă crâncenă, cu pierderi mari de partea romanilor. Dacă ar fi fost o victorie netă, în mod sigur Dio Cassius ar fi scris cuvinte menite sa glorifice victoria romană, în mod sigur ar fi hiperbolizat importanța evenimentului. În al doilea rând, dacă ar fi fost o victorie clară, Traian nu ar fi ordonat retragerea trupelor lângă Dunăre și întreruperea campaniei, ca să astepte încă aproape un an reluarea luptelor. Ar fi continuat campania de cucerire. Traian a avut motive serioase să întrerupă campania, și acestea erau, pierderile grele suferite, moralul scăzut și starea depreciată a armatei sale. Era nevoie de aducerea altor legiuni din imperiu pentru mărirea efectivelor armatei romane.

 

Cel de-al doilea război daco-roman – Cucerirea Daciei

După înfrângerea din primul război, regele Decebal și-a reconsolidat forța militară între anii 103 -105 d.Chr. și a încălcat tratatul de pace cu romanii în mai multe rânduri, atacând coloniile romane de la sud de Dunăre, din Moesia. El a încercat să convingă si regatele vecine nord-dunărene să i se alăture în revolta împotriva Imperiului Roman, acțiune care i-a reușit. Dintre vecinii dacilor, ies in evidență triburile germanice, cu care s-au aliat de mai multe ori împotriva romanilor. Despre bunele relații și alianțele dacilor cu triburile germanice avem câteva exemple. Aflăm că acestea au refuzat să-l ajute pe Domițian în războiul contra Regatului Dac în anul 88 d.Chr. În timpul celor două războaie daco-romane 101-102 şi 105-106 d.Chr., Decebal a primit sprijin militar de la triburile germanice si sarmatice (roxolani). Monumentul Tropaeum Traiani de la Adamclisi, este grăitor în acest sens, metopele reprezentând luptători romani victoriosi, dar și prizonieri daci, germani și sarmați. In acest sens, se evidențiază  metopa XV, pe care vedem că în fata unui legionar roman se află un luptător dac cu falx, protejând un luptător suev rănit, căzut la pământ.

Ca răspuns la acțiunile regelui Decebal, împăratul Traian, cunoscut pentru caracterul său optimist și întreprinzător, s-a hotărât să întreprindă o nouă campanie împotriva Regatului Daciei,  adunându-si încă o dată forțele, în anul 105 d.Chr. Din păcate detaliile campaniei lui Traian sunt in mare parte pierdute pentru istorie. Din De Bello Dacico – Despre Războiul Dacic, lucrare depre care se spune că ar fi continut, într-un stil laconic, sărac, notele lui Traian privind campania din Dacia, nu a rămas decât o singură propozitie care se referă la drumul prin Banat al armatei romane: Inde Berzobim, deinde Aixim processimus – De aici am mers la Berzobis, apoi la Aixis. Unii istorici au afirmat că scenele de pe Columna lui Traian ar fi chiar transpunerea în piatră a lucrării scrise de împărat. Scrierea lui Dio Cassius este în mare parte fragmentată și îi lipseste observația militară a scriitorilor, ca Cezar de exemplu. Ceilalti istorici notabili ai epocii, Suetonius, Tacitus, etc., nu au acordat prea multă atentie guvernărilor împăratilor contemporani, ci au scris în mare despre evenimente de dinaintea timpului lor, astfel lăsându-l pe Traian ignorat de cele mai elementare vechi resurse scrise. În ciuda acestui fapt știm că războiul dacic a fost o combinație de lupte grele cu minuni inginerești. Apărarea lui Decebal era impresionantă și Traian a fost nevoit să folosească lăudata disciplină și perseverență a armatei romane pentru a reuși. Pregătirile au fost foarte serioase, între anii 103-105 d.Chr., romanii au finalizat imensele lucrări de drumuri de-a lungul Dunării, începute cu un secol mai devreme, sub domnia lui Tiberiu, și au înfrânt dificultatea ridicată de logistică și de terenul dificil. Inginerii romani au construit un imens pod peste Dunăre, în apropiere de orașul Drobeta – Turnu Severin. El a fost proiectat de renumitul Apollodor din Damasc, arhitectul de mai târziu al Columnei, pe care Traian îl adusese la Roma în jurul anului 91 d.Chr. Podul, adevarată minune a artei ingineresti romane, era destinat să permită trecerea peste fluviu a armatelor romane împreună cu mașinile lor de luptă, în drumul lor spre Muntii Carpați. Traian a stabilit cartierul general al armatei romane în localitatea Drobeta situată pe Dunăre, coordonând armata din acel punct. Potrivit lui Dio Cassius, ” Traian, după ce a traversat Dunărea pe pod, a condus războiul cu prudență, fără grabă și în cele din urmă, după o luptă grea, i-a învins pe daci. În cursul campaniei el însuși a făcut multe fapte de vitejie și a aplicat bune tactici, iar trupele sale s-au expus multor riscuri și au dovedit pricepere sub conducerea lui.

Spre deosebire de primul conflict, cel de-al doilea război a implicat mai multe lupte care au provocat pierderi însemnate armatei romane care, aflată în fața a numeroase triburi aliate cu dacii lui Decebal, nu a reușit să obțină repede o victorie decisivă. Multe orașe din sudul Daciei, care  fuseseră fortificate de către armata romană erau acum asediate de daci, în special de-a lungul Dunării. În fruntea armatei romane s-a aflat și Traian în bătăliile din Dobrogea. A fost un război greu, care a durat peste un an si in care, in cele din urmă, Roma a triumfat, romanii ocupand Dacia. Un asediu asupra capitalei Sarmizegetusa a avut loc la începutul verii anului 106 d.Chr. Dacii au respins primul atac, însă romanii au distrus apeductele capitalei dace, după care Sarmizegetusa a fost incendiată. Decebal nu a dat romanilor satisfactia de a-l captura sau de a-l ucide. Decât sa-si sfârșească zilele ca trofeu in cel de-al doilea triumf al lui Traian ca si cuceritor al  Daciei, a ales să se sinucidă. Totuși, războiul a continuat. Ultima bătălie cu armata regelui dac a avut loc la Porolissum (Moigrad). Traian nu a acceptat condițiile de pace din tratatul de pace încheiat în urma primului război daco-roman, formulând alte prevederi.

Astfel, în anul 106 d.Chr. Traian a reuşit să cucerească o parte a Daciei si chiar capitala dacilor, Sarmizegetusa Regia, care a fost distrusă aproape total. Pentru cucerirea Daciei, Traian a folosit în total 24 legiuni, adică 135 000 de soldați și auxiliari. De campaniile lui Traian în Dacia, au beneficiat finanțele Imperiului prin preluarea  minelor de aur și capturarea comorii lui Decebal. Traian a reușit să găseasca și să duca la Roma, fabuloasa comoară a  lui Decebal. În urma trădării unui confident al regelui dac, numit Bicilis, romanii au descoperit comoara lui Decebal în râul Sargeția. Potrivit medicului lui Traian, Criton, contemporan a cărui lucrare a fost inițial pierdută, dar repovestită prin Ioannes Lydus în secolul VI,  din Dacia a fost luată „suma de cinci milioane aur, iar argint de două ori mai mult”. Deși această valoare este dificil sa fie tradusă în echivalent modern, savantul Jerome Carcopino a estimat comoara la cantitatea de 165 500 kg de aur și     331 000 kg de argint.

Atunci când Traian s-a întors la Roma în anul 106 d.Chr, a oferit un triumf care a fost de neegalat, în toată lunga istorie a Romei. Traian a anunțat sărbătoare în întreg imperiul. A oferit 123 de zile de jocuri în continuu, au avut loc lupte între mai mult de 10.000 de perechi de gladiatori și au fost sacrificate 11.000 de animale. Popularitatea sa printre oameni și marea aristocrație a atins apogeul. Chiar și ambasadele țărilor îndepărtate au venit la Roma pentru a omagia omul care a fost frecvent considerat ca fiind cel mai mare împărat de la Augustus, dacă nu cel mai mare dintre toți.

 

Concluzii și urmări

Războaiele dacice au reprezentat un triumf uriaș pentru Roma și armatele sale. Minele de aur bogate ale Daciei au fost folosite de romani, asigurând surse importante de finanțare pentru alte campanii romane. Cele două războaie au reprezentat victorii importante în cadrul campaniilor expansioniste ale Romei, câștigând sprijinul și admirația oamenilor pentru împăratul Traian. Prin cuceririle ulterioare din Asia, Traian a realizat cea mai mare întindere a Imperiului Roman din istorie. O mare parte a populației masculine a Daciei a fost ucisă în luptă, trecută în sclavie sau înrolată în legiuni romane și trimisă să lupte la mare distanță de Dacia, în parte pentru a descuraja alte rebeliuni. Mai puțin de jumătate din Dacia a fost oficial anexată și organizată ca provincie a imperiului (Dacia romana). Armata de ocupație staționată în Dacia dupa cucerire, număra 50 000 de soldati.

Perioada de după războaiele dacice a fost, prin folosirea tezaurului dacic și prin preluarea și extinderea exploatării aurului din Carpații Apuseni, una de creștere economică susținută și de o relativă pace la Roma. A fost început un mare proiect de construcții, îmbunătățind infrastructura Romei în general. Traian a devenit cu adevărat un împărat civil, deschizând drumul unei consolidări a imperiului, ca stat unitar.

În apropierea capitalei distruse, Traian a construit un nou oraș, numit Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. A hotărât să colonizeze Dacia cu cetateni romani și a anexat-o ca provincie romană sub denumirea de Dacia Traiana. În plus, Traian a lăsat în urma două monumente impresionante care să-i comemoreze victoria.  Povestea războaielor dacice este ilustrată într-o construcție monumentala în Forumul lui Traian din Roma, una dintre cele mai mari comori ale arhitecturii imperiale romane, o spirală crescătoare de basoreliefuri impresionante care alcatuiesc „Columna lui Traian” (113 d.Chr.). Deşi initial a servit drept instrument de propagandă glorificandu-l pe împărat şi realizările sale, astăzi ea reprezintă o inegalabila sursă primară de informații despre legiunile romane şi războaiele antice. Creatorul columnei a fost acelaşi celebru arhitect sirian, Apollodor din Damasc, cel care a realizat podul peste Dunare de la Drobeta-Turnu Severin (103-105 d.Chr.). şi monumentul Topaeum Traiani de la Adamclisi (106-109 d.Chr.). Tropaeum Traiani (restaurat în secolul al XX-lea după doua milenii de descompunere lentă) ridicat la Adamclisi și care domina împrejurimile, a fost o reamintire constantă a puterii anticei Rome.

Dacia a fost anexată ca provincie imperială, în care au fost fondate multe colonii noi, reprezentand baza influenței romane, care se vede şi astăzi. De fapt, în România, echivalentul modern al unei mari părți din vechiul teritoriu al Daciei, se vorbește limba română, o limbă care este una dintre limbile moderne printre cele mai strâns legate de latina veche.

Deşi romanii au cucerit și distrus vechiul regat al Daciei, cea mai mare parte a teritoriului a rămas în afara autorității imperiale romane, în stapânirea dacilor liberi. În plus, cucerirea Daciei a schimbat echilibrul de forțe în regiune, constituind un catalizator pentru reînnoirea alianțelor între triburile „barbare”, împotriva Imperiului Roman.

Astfel, prin cucerirea romana, numele şi destinul Daciei au fost legate pentru totdeauna de numele împăratului Traian.

Nicolae Sabin DORDEA

Nota: Imaginile utilizate pentru exemplificare au fost preluate în scop educativ, de pe site-uri care permit libera lor descărcare.