Nicolae Sabin Dordea


Between Roman coins, one of the most popular coins issued in Dacia, in the name of Emperor Trajan Decius, is an antoninian which has on reverse the personification of the province (genius provincie) represented by a woman standing, facing left, with a specific apparel of Dacian women (with long chiton and pileus) and she keeps in his right hand an ensign of Dacia, the Dacian standard with wolf head. Around the person on the coin is inscribed the legend: DACIA.                                                                                                    The sales sites, describing the Dacian standard on reverse of this coin, instead of „wolf head” occurs frequently and totally wrong „donkey’s head.” Of course that’s not hurting anyone, but this description causes, at best, indulgent smiles, if not disapproval.

T Decius Stindard

Antoninian, Traian Decius, Dacia, Dacian standard with wolf head

Traian Decius sestert Dacia avTraian Decius sestert Dacia rev

Sesterces emitted by the Senate on behalf of Trajan Decius, also bears on the reverse personification of Dacia standing, facing left, wearing specific Dacian women and upholding in the right hand Dacia badge, Dacian banner with wolf head; legend:  DACIA and SC (Senatus consult) in the field of coin.

Traian Decius 2 Dacia

It is true that some coins, this wolf’s head is not very successful, often resembles the head of a camel, horse or donkey (see coin above), but it does not allow us to look at things in a superficial way, it does not justify ignoring the historical reality.                        For accurate information on this symbol in the history of Dacians, we feel ought to make a brief clarification accompanied by clear evidence and arguments.                                   The error occurred in the Dictionary of Roman coins, published in London 127 years ago and was perpetuated until today (Dictionary Of Roman Coins, Seth William Stevenson, London 1889). On page 663, the dictionary describes very nice and fair reverse of colonial coins strucked in Dacia, which quotes the work of renowned numismatists Jan Havercamp and Vaillant < „Dacia was the second province (Moesia was the first) that struck a medal in honour of Philip. It is dated of the year I. The type consists of a figure standing, clothed after the manner of the Dacians, and representing the genius of that province. She holds a Dacian sword in the right and a standard in the left hand, on which is marked the number XIII.” Vaillant, with its colonial coins, gives a medal of Aemilianus, with Provincia Dacia, AN VII, and female figure holding an ensign marked XIII, and a number V being in the field of the coin. “The numbers (says Havercamp) signify that the veterans of the fifth legion, called Macedonica, and of the thirteenth, called Gemina, had been placed in the province of Dacia by the Emperor Philip. These legions, from the time of Trajan, were almost always stationed in that province.”>                                        Another accurate description: ” But on the colonial imperial coins of Dacia in general, from Philip to Gallienus, the province is represented as follows: A woman, adorned with the pileus, and wearing a sort of tunic and long cloak, stand holding in each hand a military ensign. On the velum, or small flag, of the right hand is the numeral V; on that of the left, the numeral XIII. On others the woman bears in her right hand a curved sword, peculiar to the inhabitants of the country;”                                                                                            But here below, the scholars do a confusion. On page 664, where the dictionary describes the reverse of coins issued under the emperor Gallus, is a big error: „On a very rare second brass inscribed to Trebonianus Gallus, the female figure holds in her right hand a branch; and in her left a staff, on the top of wich is an ass’s head.” – (Right as „a wolf’s head „- n.r.).                                                                                                                 In the incriminated text there are actually two confusion. First, and most regrettable is that Dacian banner was actually a wolf’s head and not an ass’s head. The second confusion is the fact that the text describes the reverses amalgamated of two different monetary types issued in the name of emperors Trajan Decius and Trebonianus Gallus. The reality is this: colonial coins with a particular monetary type that were issued in the province of Dacia, mint of roman colony Ulpia Traiana Sarmizegetusa, really have to reverse a female figure who holds in her right hand an olive branch, but in her left hand she has a scepter or a parazonium, not a standard. Monetary type in question was first issued in the name of Decius and only later in name of Gallus.

Trebonianus Gallus PD avTrebonianus Gallus PD rev

The first part of the sentence refers to colonial coins, whereas the second part of the sentence refers to imperial coins issued by the Senate or the Emperor Decius (shown at top), on the reverse of which the female figure holds in her right hand the sign of Dacia, the standard with head wolf.                                                                                                     The error is repeated below, on the same page of the dictionary, where it describes the reverse of coins Imperial issued by Emperor Trajan Decius or Roman Senate: ” The figure in question bears in her left hand a tall staff, on which is placed the head of an ass, seemingly as thongh it were national ensign, as be observed on coins of Traianus Decius struck by the Senate; likewise on the silver mint of that emperor.” The entire text shows that these errors and confusion were taken in Dictionary from Vaillant.                            The information was taken by numismatists or dealers in this wrong form, without being filtered. I have seen on websites accurate descriptions made by people with knowledge, but the vast majority are simply vendors, whose primary goal is to sell, leaving the background or totally ignoring the history education.

To demonstrate the historical truth, we step back in time.                                                      Even during the reign of king Burebista  (82- 44 BC) the Dacians were perceived as a threat to the Roman Empire. Caesar had planned a campaign against the Dacians, but her intention was frustrated by his assassination in 44 BC. After a century and a half, but before the age of Trajan, during the reign of roman Emperor Domitian, the legions of general Fuscus were defeated and the roman flags was captured by Dacians (87 AD) fact which created panic in Rome. During heavy wars waged by Emperor Trajan in Dacia (101-102 and 105-106 AD) fierce resistance and bravery of Dacians aroused admiration in the Roman world.                                                                                                                     The Dacian banner,  the wolf head with snake body, called Draco (or Dracon), was a symbol of Dacian warriors. Built by the symbiosis of a wolf head with open mouth, continued with a serpentiform body – a dragon, was the fighting Dacian flag. Made of bronze or even silver, wolf’s head was stuck on a spear. Waving the banner if undulation have a metallic head and additionally produced a powerful hiss, which had the effect of encouraging Dacian warriors and panicking enemy fighters. Also, inducing nervousness for horses enemy who had never heard such a sound.                                                      The specific Dacian banner with wolf head is represented in several ancient monuments, the most famous representation of the Dacian flag being on Trajan’s Column in Rome. The cult of the Emperor Trajan considered a true god, it has resulted in raising monuments, sign of appreciation for his achievements in the expansion of the Roman Empire. One of them was built in Dacia, the present territory of Romania. It is Tropaeum Traiani, the triumphal monument of Traian at Adamclisi, built between 106-109 AD. to commemorate the victory of the Romans over the Dacians in 102 AD. The monuments which have withstood time, gives us more information about the ancient Dacians. The famous monument Trajan’s Column in Rome, erected in 113 AD., describes on the scenes immortalized in stone the whole story of roman wars against Dacians. The existence of Dacian standard is attested by the depictions on reliefs Column, especially in the fight scenes, around the Dacian fortresses or some chieftains among Dacians. In some cases, the representation of standard is related to the presence of king Decebal on Column, but it is also among the spoils of war from Dacia:


Dacian banner – detail from Trajan’s Column; The person on left is probably king Decebal  On the pedestal of the monument, as war prey, along with the weapons  are present the flags Dacian with wolf head, conquered by Romans in Dacia:


Representations of Dacian standards on the socket of Trajan’s Column – Rome

This ensign of Dacians or dragon banner with wolf head, was adopted after the Dacian wars, by the Roman army and it is known in Roman history as „draco”:                               „[ At the triumphal entry of Constantine the Great in Rome] gathered around draco (standards) tied to the tops of gilded spears and overlaid with stones bright, swollen by a great wind and thus whistling with anger, letting  to flit the ample tails in the wind „- Ammianus Marcelinus, Rerum gestarum, 16,10,17                                                            For the Romans the meaning “donkey head” was completely opposite the meaning “wolf head”. For the Romans at the beginning of the Christian era, the head of an ass was a sign of mockery. Therefore, if the banner carried by the Dacians as symbolized an ass’s head, we can say with certainty that the Romans would not be taken as a ensign of the Roman army or element in decorating monuments. In addition, the she-wolf has always been the symbol of Rome.                                                                                                        On the eastern side of the People’s Square in Rome (Piazza del Popolo) to the Pincio hill and Villa Borghese park, there is a group of statues of the goddess Roma, flanked by two columns, each of them supporting a trophy weapons; above, in the background, on the terrace railing road, towering guard and calm, four statues of Dacians. Each of the two trophies of arms contains besides armor and weapons, two flags with wolf heads arranged side:


One of the two trophies of weapons of Piazza del Popolo in Rome which flanke the group of statues of the goddess Roma


English dictionary in 1889 which sparked the controversy is forgiven, because in the end of the brief chapter Dacia says about Dacian following: ” Although eventually compelled to give way before the strategic skill and superior discipline of the imperial legionaries, the Dacian people, both before and after their subjection to the Romans, shewed themselves to be Prodiga gens animae, studiisque asperrima belli „- People with a wonderful heart, concerned about the hardships of war.



Un articol de Nicolae Sabin Dordea



În monetăria romană una din cele mai cunoscute monede emise în numele împăratului Traian Decius, referitoare la provincia Dacia, este un antoninian care are pe revers personificarea provinciei (genius provincie) reprezentată de o femeie în picioare, orientată spre stânga, cu îmbrăcăminte specifică femeilor dace (cu chiton lung si pileus) şi care ține în mâna dreaptă insemnul Daciei, stindardul dacic cu cap de lup. Pe marginea monedei în jurul personajului, este inscripționată legenda DACIA.                                                         Pe site-urile de vânzări, în descrierea stindardului purtat de personificarea Daciei pe revers, în loc de “cap de lup” apare în mod frecvent şi total eronat, “cap de măgar”. Sigur că asta nu jigneste pe nimeni, însă greseala provoacă, în cel mai bun caz, zâmbete îngăduitoare, dacă nu dezaprobare.

T Decius Stindard

Antoninian, Traian Decius, Dacia, stindardul dacic cu cap de lup

Traian Decius sestert Dacia avTraian Decius sestert Dacia rev

Sesterții şi dupondii emişi de Senat în numele lui Traian Decius, poartă de asemenea pe revers personificarea provinciei Dacia în picioare, orientată spre stânga, îmbrăcată specific femeilor dace şi care ține în mâna dreaptă insemnul Daciei, stindardul dacic cu cap de lup; legenda DACIA si SC (Senatus consulta) în câmpul monedei.

Traian Decius 2 Dacia

Este adevărat că pe unele monede acest cap de lup nu este tocmai reuşit, de multe ori seamănă cu un cap de cămilă, de cal sau de măgar (vezi moneda de mai sus), dar asta nu ne îngăduie să privim lucrurile la modul superficial, nu justifică ignorarea realității istorice.                                                                                                                             Pentru acuratețea informațiilor privind acest simbol din istoria Dacilor ne simțim datori să facem o scurtă clarificare insoțită de dovezi şi argumente certe.                                   Eroarea a apărut în Dicționarul monedelor romane, editat la Londra în urmă cu 127 de ani şi s-a perpetuat până în zilele noastre (Dictionary Of Roman Coins, Seth William Stevenson, London 1889). La pagina 663, dicționarul descrie foarte frumos şi corect reversul monedelor coloniale ale provinciei Dacia, unde sunt citați renumiți numismați Jan Havercamp şi Vaillant: <„Dacia a fost cea de-a doua provincie (Moesia a fost prima) care a emis o monedă în onoarea lui Philip. Aceasta este datată din anul I al erei dacice. Tipul monetar constă dintr-o figură feminină in picioare, îmbrăcată după felul dacilor și care reprezintă geniul provinciei. Ea ține o sabie dacică în mâna dreaptă și un stindard în mâna stângă, pe care este marcat numărul XIII.” Vaillant, în monedele  sale coloniale, oferă o medalie a impăratului Aemilianus, cu Provincia Dacia, AN VII, și o figură feminină care ține un steag marcat cu numărul XIII, și un altul marcat cu numărul V, în câmpul monedei. „Numerele (spune Jan Havercamp) semnifică faptul că veteranii legiunii a cincea, numită Macedonica, și a treisprezecea, numită Gemina, au fost plasati în provincia Dacia de împăratul Filip. Aceste legiuni, incă din timpul lui Traian, au fost aproape întotdeauna staționate în provincie. „>                                                                                                         O altă descriere corectă: „Dar, pe monedele coloniale ale Daciei în general, de la Philip la Gallienus, provincia este reprezentată după cum urmează: O femeie, stand in picioare, împodobită cu pileus, ea purtand un fel de tunică și o mantie lungă, ținând în fiecare mână un drapel militar. Pe membrana sau pavilionul mic din dreapta ei este înscris numărul V, pe cel din stânga ei, numărul XIII. Pe alte monede femeia poartă în mâna dreaptă o sabie curbată, specifică locuitorilor țării;”                                                                                           Dar iată că, mai jos, erudiții mai fac şi confuzii. La pagina 664, acolo unde dicționarul descrie reversul monedelor emise sub împăratul Gallus, se face o mare eroare: “Pe o a doua monedă de alamă foarte rară emisă în numele împăratului Trebonianus Gallus, figura feminină ține în mâna dreaptă o ramură; și în mâna stângă un toiag, care pe partea superioara are un cap de măgar” (on the top of wich is an ass’s head) – [Corect ar fi „un cap de lup” – n.r.].                                                                                                                     În textul incriminat există de fapt două confuzii. Prima, şi cea mai regretabilă, este faptul ca stindardul dacilor era în realitate un cap de lup şi nicidecum un cap de măgar. Cea de-a doua confuzie este legată de faptul că în text sunt descrise amalgamat reversurile a două tipuri monetare diferite, emise în numele împăraților Trebonianus Gallus şi Traian Decius. Realitatea este aceasta: Monedele coloniale aparținând unui anumit tip monetar care au fost emise în Provincia Dacia la monetăria din colonia romană Ulpia Traiana Sarmizegetusa au într-adevăr pe revers figura feminină care ține în mâna dreaptă o ramură de măslin, însă în mâna stângă ea are un sceptru sau un parazonium, nu un stindard. Tipul monetar în discuție a fost emis pentru prima dată în numele lui Decius şi abia mai târziu în numele lui Gallus:

Trebonianus Gallus PD avTrebonianus Gallus PD rev

Sesterț emis în Provincia Dacia în numele lui Trebonianus Gallus                                         Prima parte a frazei in textul amintit se referă la monede coloniale, pe când partea a doua a frazei se referă la monedele imperiale emise de Senat sau de împăratul Decius (prezentate la inceput), pe reversul cărora figura feminină ține în mâna dreaptă insemnul Daciei, stindardul cu cap de lup.                                                                                               Eroarea se repetă mai jos, tot pe aceeaşi pagină 664 a dicționarului, acolo unde se descrie reversul monedelor imperiale, emise de împăratul Traian Decius sau de Senatul roman: „Figura în cauză poartă în mâna stângă un toiag înalt, pe care este plasat capul unui măgar, aparent ca și cum ar fi un insemn național, așa cum se observă pe monedele emise de Senat în numele împăratului Traianus Decius si de asemenea, pe monedele de argint emise de către împărat.” (bears in her left hand a tall staff, on which is placed the head of an ass, seemingly as thongh it were national ensign). Din intregul text reiese că aceste erori si confuzii au fost preluate în dictionar de la Vaillant.                                 Informația a fost a preluată de către numismati sau dealeri în această formă eronată, fără a mai fi filtrată. Am văzut pe site-uri şi descrieri corecte făcute de cunoscători, însă marea majoritate sunt simpli vânzători, al căror principal obiectiv este vânzarea, lăsând în plan secund sau ignorand total educația istorică.

Pentru a demonstra adevărul istoric, ne întoarcem puțin în timp.                                       Încă din timpul domniei regelui dac Burebista (82- 44 a.Chr.) Dacii erau percepuți ca o amenințare la adresa Imperiului Roman. Cezar îşi propusese o campanie împotriva Dacilor, dar intenția i-a fost zădărnicită de asasinarea sa în 44 a.Chr. După un secol şi jumătate, anterior epocii lui Traian, în timpul împăratului Domitian, înfrângerea legiunilor generalului Fuscus şi capturarea steagurilor romane de către Daci (87 p.Chr.) au creat panică la Roma. În timpul războaielor grele duse de împăratul Traian în Dacia (101-102 si 105-106 p.Chr.), rezistența acerbă şi vitejia dacilor a stârnit admirație în lumea romană.     Stindardul dacilor, lupul cu trup de şarpe, denumit draco (sau Dracon) a fost simbolul războinicilor daci. Construit prin simbioza unui cap de lup cu gura deschisă, continuat cu un corp serpentiform, de dragon, constituia flamura de luptă a dacilor. Realizat din bronz sau chiar argint, capul de lup era fixat pe o lance. În bătaia vântului stindardul dac avea o miscare ondulatorie si în plus capul metalic producea un puternic şuierat, care avea ca efect îmbărbătarea propriilor luptători şi panicarea inamicilor. De asemenea, inducea o stare de nervozitate cailor inamicului, care nu mai auziseră un asemenea sunet. Stindardul cu cap de lup specific Dacilor este reprezentat pe mai multe monumente antice, cea mai cunoscută reprezentare a steagului dacic aflandu-se  pe Columna lui Traian din Roma. Cultul pentru împăratul Traian, considerat un adevărat zeu, s-a concretizat prin ridicarea unor monumente în semn de prețuire pentru realizările sale în expansiunea Imperiului Roman. Unul dintre ele a fost construit în Dacia, pe actualul teritoriu al României. Este vorba de Monumentul Triumfal Tropaeum Traiani de la Adamclisi, construit între anii 106-109 p.Chr. pentru a comemora victoria Romanilor asupra Dacilor în anul 102 p.Ch.. Monumentele care au rezistat timpului, ne oferă multe informații despre anticii Daci. Celebrul monument Columna lui Traian de la Roma, inaugurat în anul 113 p.Chr., descrie în scenele sale imortalizate în piatră întreaga poveste a războaielor Romanilor cu Dacii. Existenta stindardului dacic este atestată de reprezentările de pe basoreliefurile Columnei, în special în scenele de luptă, în preajma unor cetăți dacice sau a unor căpetenii din rândul dacilor. În câteva cazuri, reprezentarea stindardului este legată de prezența lui Decebal pe Columnă, dar apare şi printre prăzile de război cucerite în Dacia:

stindard-columna                                                      Stindardul Dacilor – detaliu de pe Columna lui Traian; Personajul din partea stângă este probabil regele Decebal                                                                                                         Pe soclul monumentului, ca pradă de război, alături de armele Dacilor sunt prezente insemnele poporului cucerit, stindardele dacice cu cap de lup:


Reprezentări ale stindardului dacic pe soclul Columnei lui Traian – Roma

Acest insemn al Dacilor, stindardul cu cap de lup sau dragon, a fost adoptat ulterior războaielor dacice, de armata romană si este cunoscut în istoria romana ca “draco”:       „[La intrarea triumfală în Roma a lui Constantin cel Mare] s-au strâns în jurul draconilor, legaţi în vârfurile aurite ale suliţelor şi ferecaţi cu pietre strălucitoare, umflaţi de un vânt mare şi astfel şuierând ca şi stârniţi de mânie, lăsând să fluture în vânt cozile ample.” – Ammianus Marcelinus, Rerum gestarum, 16,10,17   

Semnificaţia capului de măgar la Romani era cu totul opusă semnificaţiei capului de lup. Pentru Romanii de la începutul erei crestine, capul de măgar era un semn de batjocură. Prin urmare, dacă acest stindard purtat de Daci ar fi simbolizat un cap de măgar, putem spune cu certitudine că Romanii nu l-ar fi preluat ca insemn al armatei romane sau ca element în împodobirea monumentelor. În plus, lupoaica cu pui a fost dintotdeauna simbolul oraşului Roma.                                                                                                         Pe latura estică a Pieţei Poporului din Roma (Piazza del Popolo), spre colina Pincio si parcul Vila Borghese, se află grupul statuar al zeiței Roma încadrat de două coloane care susţin fiecare un trofeu al armelor. Mai sus, în plan secund, pe balustrada terasei rutiere, străjuiesc falnic și calm, patru statui de Daci. Fiecare din cele două trofee ale armelor conţine pe lângă armură şi arme, câte două stindarde cu capete de lup dispuse lateral:


Unul din cele doua trofee ale armelor din Piazza del Popolo din Roma care încadrează grupul statuar al zeiței Roma


Dicţionarul englez din 1889, care a stârnit controversa, este iertat, deoarece în încheierea scurtului capitol dedicat Daciei afirmă despre Daci următoarele: „Deși în cele din urmă obligați să cedeze în fața abilității strategice şi disciplinei superioare a legionarilor imperiali, Dacii, atât înainte, cât şi după supunerea lor de către romani, s-au arătat ei înșiși a fi Prodiga gens animae, studiisque asperrima belli” – Oameni cu suflet minunat, preocupați de greutățile războaielor.

DACII – Îmbrăcămintea, armele şi stindardul dacilor

Îmbrăcămintea, armele şi stindardul dacilor

Autor: Nicolae Sabin DORDEA

banner 03

Dati click pe imagini pentru a mări şi a vedea detalii


dac Adac B

De milenii, Carpaţii au constituit fortăreaţa care i-a adăpostit pe daci, dar şi coloana vertebrală a Daciei. Strămoşii noştri nu au părăsit niciodata munţii în care s-au născut. Erau oameni harnici, în special păstori şi agricultori, dar şi războinici de temut. Viaţa aspră, ocupaţiile şi munca lor, pericolele din exterior, relieful şi clima, i-au făcut duri ca diamantul.

„18.Dacii trăiesc nedezlipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso*, obişnuiau să coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile. 19. Împăratul Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te apropii. Astfel, a trimis pe Lentulus** şi i-a alungat pe malul de dincolo [al Dunării]; dincoace au fost aşezate garnizoane. Astfel, atunci dacii n-au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi.” – Florus – Razboiul cu dacii II, 28 [IV,12],18-19

* A condus si pe dacii care s-au luptat în anul 29 a.Chr. cu Marcus Licinius Crassus (cf. Horatiu – Ode, III, 8, 18 si Suetoniu – Augustus, LXIII,4)

** Guvernatorul Panoniei, Cneius Cornelius Lentulus, a fost consul în anul 14 a.Chr., a condus celebra campanie împotriva dacilor (cf. Tacit – Anale, IV,44 si Faptele împăratului Augustus,V,30,2) care pare sa fi avut loc in anii 11-12 p.Chr.

„De când s-a ivit picior de om pe pamântul României – cu multe mii de ani înainte de naşterea României – sublinia academicianul Constantin Daicoviciu, în anul 1943 – pe amândouă laturile Carpaţilor a trăit aceeaşi seminţie de oameni, cu forme de viaţa asemănătoare, vorbind aceeaşi limbă, având aceleaşi credinţe.”

Cele mai vechi şi mai multe din informaţiile noastre despre geto-daci si Regatul Dacia provin din înregistrările istoricilor greci,  Strabon, Ptolemeu, şi Herodot. Conform informaţiilor rămase de la Strabon, dacii locuiau în zona muntoasă (este indicat râul Mureş) până în partea superioară a Dunării (denumită Danubius – de la izvoare şi până la Drobeta), iar geţii stăpâneau partea de şes şi cea inferioară a Dunării (denumită Istru) până la Marea Neagră. Tot el ne spune că „dacii au aceeaşi limbă cu geţii” şi că „elenii i-au socotit pe geţi de neam tracic”. Deci, grecii i-au numit geţi, iar mai târziu, romanii i-au numit daci, deşi era vorba de aceeaşi populatie.

Triburile geto-dace constituiau ramura de nord a numeroasei seminţii a tracilor. In sec al V-lea î.Chr, Herodot spunea: „tracii sunt seminţia cea mai numeroasă dupa cea a inzilor” şi de asemenea, că geto-dacii sunt „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci” (Herodot, IV, CIII).

Istoricul roman Tacitus, deşi nu recunoaste în mod explicit vitejia şi curajul dacilor, totuşi povestind despre traci, afirmă că aceştia „nu erau aşa de periculoşi ca sarmaţii sau dacii”. Tacitus afirmă de asemenea, că „dacii erau de nesupus şi niciodata loiali”. Această exprimare repetată, din care transpare antipatia faţă de daci, era provocată de faptul că regele Decebal în loc să folosească resursele acordate de împăratul Domiţian în anul 89 d.Chr.,  pentru apărarea granitelor imperiului roman contra incursiunilor barbare, el a consolidat apărarea Regatului Dac chiar împotriva romanilor.

Dacii sunt amintiți și în Cronica de la Jülich (Germania de Nord), publi­cată la Leipzig în 1611, unde scriindu-se despre granițele Ger­maniei în vechime, este citată Geografia lui Ptolemeu: „Toată Germania se separă de gali și reți, de panoni, prin fluviile Rin și Dunăre, de sarmați și daci printr-o teamă reciprocă și prin munți”.

Ocupaţiile geto-dacilor

Triburile dacice au fost întotdeauna atasate de relieful muntos. Munţii le-au oferit posibiliţăti de subzistentă si de apărare. În munţi vânau, îsi cresteau oile, vacile si caii, acolo erau minele de fier, argint, aur si sare. Triburile asezate în zone mai joase, mai la ses, se ocupau de agricultură, păstorit, apicultură, dar si de comerţ.

DSC05271 DSC05272

Modele de stupi din secolul al XIX-lea, identice cu cele utilizate de daci in creşterea albinelor

Istoricul german Petrus Albinus a scris între 1589 si 1590 Cronica Misniei (vechea denumire a Dresdei) si a mun­tilor ei, care a apărut în 1590 la Dresda.
În partea a doua a cărtii sale, Albinus, scriind despre prelucrarea metalelor, mentioneaază că „vechii germani, dacii si sarma
ții” erau renumiti în extragerea si făurirea obiectelor din aur si argint, metale care se găseau „în inima bătrânilor Munți Carpați”.

Teritoriul Daciei era acoperit aproape în totalitate de păduri seculare, care le ofereau locuitorilor săi lemnul necesar habitatului si refugiul în situaţii de pericol. Odata cu cresterea populaţiei triburilor a crescut si puterea dacilor. Istoricul Trogus Pompeius, în Prologul cărții XXXII, în contextul conflictului dintre Imperiul Roman și regele Macedoniei, Filip al V-lea, eveniment petrecut între anii 215-205 î.Chr, se referă la daci, menţionand „creșterea puterii dacilor sub regele Rubobostes”, ceea ce coincide cu începutul procesului de strămutare a centrului de greutate al puterii daco-geţilor din câmpia munteană în sud-vestul Transilvaniei. Dacia era împânzită de un mare număr de triburi ale căror capetenii deţineau doar o autoritate locală. Încet-încet, in faţa pericolelor externe reprezentate de celţi (sec IV-II î.Chr.) dar si de extinderea imperiului roman până la sud de Dunare (sec I î.Chr), triburile s-au unit, formând uniuni de triburi, cu autoritate extinsă pe zone mult mai largi.

Civilizaţia dacică, fără nici o îndoială, a fost una remarcabilă, dovadă este şi interesul deosebit care i-a fost acordat de către lumea ştiinţifică şi de către publicul larg. Ea este cunoscută astăzi datorită descoperirilor arheologice prin care a putut fi recuperat un mare volum de informaţii cu ajutorul cărora este posibilă reconstituirea, într-o oarecare măsură, a vieţii comunităţilor umane din acea perioadă. O altă sursă de informaţii pentru înţelegerea vieţii unei populaţii este dată de comparaţia cu viaţa altor populaţii contemporane. Din acest motiv, este util sã prezentăm una dintre civilizaţiile contemporane, cu care dacii au intrat în contact în mai multe rânduri, civilizatia celtica. Pentru a intelege mai bine ocupatiile dacilor, dar in special nivelul atins de cultura dacica in ultimele doua-trei secole inainte de Christos, este necesar sa studiem si influentele determinate de celti. Dezvoltarea, destul de stabilă a populaţiei autohtone, a fost dereglată la cumpăna secolelor IV – III î.Chr. de pătrunderea şi stabilirea purtătorilor civilizaţiei La Tène. Invazia celtilor a marcat de fapt trecerea spatiului carpato-balcanic la cea de-a doua etapa a fierului, La Tene. Analiza situaţiei arheologice evidenţiază faptul că celții, care au colonizat cateva zone ale bazinului carpatic, au impus, iar apoi au dezvoltat într-o manieră specifică, o serie de trăsături generale ale culturii La Tène, alături de care au fost mixate elemente ale dacilor. Au fost descoperite piese lucrate cu mâna care demonstrează o strânsă legătură cu populatia băștinașă. Acest fapt a imprimat, din punct de vedere arheologic, un aspect celtic aparte zonei bazinului carpatic. Apariţia culturii materiale de tip La Tène în Transilvania, nord-vestul şi vestul Daciei, dar si la est de Carpaţi, a adus schimbări adânci în viaţa economico-socială a tuturor comunităţilor. O schimbare radicală s-a petrecut în domeniul meşteşugurilor, numărul uneltelor de factură sau influenţă celtică, lucrate sau în curs de prelucrare, din fier, este destul de mare. Asistăm la o adevărată „revoluţie” a metalurgiei fierului şi a altor metale (bronz, argint, aur). Metalurgii însoţeau războinicii în campanii militare, iar mobilitatea lor a permis difuzarea pe spaţii largi a unor tehnici şi tehnologii specifice.

„Creşterea puterii dacilor” petrecută deja în ultimul sfert al secolului al III-lea î.Chr. şi continuată apoi în deceniile următoare, a determinat reocuparea teritoriile invadate de celţi, ceea ce semnifică o încetare bruscă a „dominației” celtice în podişul transilvănean. În nord-vestul Transilvaniei, înaintarea dacilor spre regiunile de câmpie, probabil prin culoarele Crasnei, Barcăului, pârâului Zalău sau din zona Tisei Superioare în Câmpia Someșului, luând în considerare marile centre dacice de la Moigrad, Şimleul Silvaniei, au pus în mişcare pe celţii din acest spaţiu, dar probabil şi pe cei din interiorul arcului carpatic, care s-au retras spre Dunărea de mijloc (Budapest-Tabán, Békásmegyer) unde s-a putut urmări evoluţia comunităţilor celtice (evariscii), până la apariţia romanilor din timpul lui Augustus.

Burebista, unul din cei mai mari regi ai dacilor, dacă nu chiar cel mai mare, prin diplomatie sau luptă, a unit in jurul anului 82 î.Chr. toate triburile dacice sub conducerea sa, formand astfel, Regatul Dac. În timpul regelui Burebista, in jurul anului 61 î.Chr., Regatul Dac a pornit o campanie de recucerire a teritoriilor ocupate de triburile celtice. Strabon spunea: „Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, Burebista, bărbat get, l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani. Căci trecând plin de îndrăzneală Dunărea şi jefuind Thracia — până în Macedonia şi Illyria —, a pustiit pe celţii care erau amestecaţi cu tracii şi cu illirii; i-a nimicit pe de-a întregul pe boii aflaţi sub conducerea lui Critasiros şi pe taurisci”. Regatul s-a extins spre nord-vest în regiunile Tisei Superioare şi dincolo de versantul nordic al Carpatilor, în zona bazinului superior al Vistulei, iar în vest până la muntii Pădurea Neagră.

Dacii se pricepeau să-şi creeze singuri uneltele, armele, obiectele de gospodărie, îmbrăcămintea, podoabele şi în general, cam tot ce aveau nevoie, din materiile prime pe care le aveau din belşug. Utilizau şi bunuri obţinute în urma schimburilor comerciale cu populaţiile învecinate de la vest sau cu cele de la sud, aflate sub influenţa culturii grecesti. În sec I î.Chr s-au dezvoltat schimburile comerciale şi cu lumea romana. Aduceau de la sud de Dunăre în special vinuri, obiecte de lux utilizate în gospodărie şi podoabe. Dacii exportau animale vii pentru carne sau transport, miere, ceara, fructe, brânză, sare, metale, piei de animale salbatice.

„Cantitatea de grâu adusă din Pont este mai mare decât tot ceea ce ne parvine din celelalte porturi comerciale, deoarece, acest ţinut produce cea mai mare cantitate de grâu.” – Demostene, Discursuri

 „4. În privinţa celor necesare vieţii, ţinuturile pontice ne dau vite şi sclavi, în număr foarte mare şi de o calitate mărturisită de toţi ca excelentă. Dintre articolele de lux, ne procură din belşug, miere, ceară, peşte sărat. 5. În schimb primesc din prisosul regiunilor noastre ulei şi tot felul de vinuri. Cu grâu facem un schimb reciproc. Uneori, la nevoie, ne dau ei. Alteori iau dânşii de la noi*.”  – Polibiu (200-118 a.Chr) – Istorii,IV,38,4-5                                                                                                                                                    *În secolele al III-lea şi al II-lea a.Chr., regiunile pontice încetează de a mai fi grânarul Greciei, locul lor fiind preluat de Egipt.

 „Apoi [oile] nu numai că-i satură pe ţărani prin belşugul brânzei şi al laptelui, ci acoperă şi mesele bogaţilor cu mâncăruri numeroase şi plăcute. Iar unor neamuri lipsite de grâu le procură toată hrana, de aceea cei mai mulţi dintre nomazi* şi dintre geţi se numesc <băutori de lapte>”. – Columella**(20-70 p.Chr.) Despre agricultură, VII,2                  

* Se referă la sarmati care locuiau în carele lor trase de boi.                                                          ** L. Iuni Moderati Columellae, cel mai de seamă agronom latin, a scris lucrarea în 12 cărti De re rustica – Despre agricultură.

 “….Localnicii fug in toate părţile; nimeni nu mai păzeşte ogoarele                                        şi avutul lor nepăzit cade pradă jafului;                                                                            bogăţii mici, ca la ţară: vite şi care ce scârţâie,                                                                     şi avutul ce-l are un locuitor sărman.                                                                                   Unii sunt duşi ca prizonieri cu mâinile legate la spate                                                            şi zadarnic mai privesc înapoi la ţarinile şi casele lor.

Ceea ce năvălitorii nu pot lua şi duce cu ei, distrug;                                                   şi flacăra duşmană mistuie nevinovatele colibe.                                                         Chiar când e pace, lumea tremură de groaza războiului                                           şi nimeni nu mai brăzdeaza pământul, cu mâna pe plug.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, III,10,51-69

imbrac daci1

Sarmați și Daci – Antichitate
Litografie originală realizata de Friedrich Hottenroth, anul 1883
Dimensiune foaie: 20 x 28 cm – litografie: 16.5 x 24 cm. Friedrich Hottenroth (1840-1917) a fost un cercetător german în domeniul costumelor populare tradiționale, litograf, pictor și scriitor.
În registrul de sus, bine realizate, sunt reprezentate două personaje tipice de daci din patura socială superioară, un războinic și un tarabostes. Am estompat in mod special personajele reprezentând pe sarmați, pentru a nu se crea confuzie. În partea mediană a litografiei, sunt prezentate doar câteva tipuri de arme și echipamente, ca idee despre ce se presupunea că utilizau cele două populații vecine. În registrul inferior al litografiei căciulile dacilor par fesuri turcești. Coloritul nu este cel potrivit, cunoscând faptul că portul popular românesc, descendent din portul dacilor, nu a utilizat decat rareori culori vii, paleta cromatică fiind destul de redusă și de sobră: alb, negru, maro, ocru, rosu. Penultimul personaj, reprezentat jos-dreapta, este imaginea despre cum se credea că ar fi arătat un rege dac. Litografiile expuse ne dau totuși o imagine despre concepția cercetătorilor germani în domeniul costumelor tradiționale, la sfârșitul secolului al XIX-lea, despre portul și armele dacilor.

imbrac daci2

Sarmați, daci și sciți – Litografie originală de aproximativ 24×20 cm, realizată de Albert Kretschmer (1825-1891) editată la Gera în anul1900

Pentru a nu se crea confuzie si a ne concentra pe portul dacic, am estompat in mod special personajele reprezentând pe sarmați și sciți. Litografia prezentată  ne dă o imagine despre concepția cercetătorilor germani la sfârșitul secolului al XIX-lea, despre portul și armele dacilor. În registrul de sus sunt reprezentate mai multe personaje tipice de daci atât din pătura socială superioară – pileati, cât și din pătura socială inferioară – comati. Un prim războinic înarmat cu sica și scut, poartă stindardul dacic cu cap de lup – draco. În partea de jos a litografiei iese în evidență o izbutită reprezentare a unui rege dac. Observația de mai sus privind coloritul rămâne valabilă și în acest caz.

Îmbrăcămintea dacilor

Din scrierile antice ne putem da seama de trasaturile fizice ale Dacilor. Erau oameni inalti, puternici, mustaciosi si barbosi, cu pielea alba, ochi caprui sau negri, mai rar albastri. “Dacii au pielea rece şi umedă şi din această pricină moale, albă şi fără păr.”- Galenus

„Dacă privesc oamenii, căci abia sunt vrednici de acest nume,                                         văd la ei mult mai cumplită sălbăticie decât la lupi.                                                              Nu se tem de legi, ci dreptatea cedează în faţa forţei                                                            şi zace la pământ învinsă de sabia cu care se duc luptele.                                                 Se apără împotriva frigului năpraznic cu piei de animale şi cu pantaloni largi,                    iar feţele lor aspre sunt acoperite cu păr lung.                                                                       La puţini dintre ei se mai păstreaza urme ale limbii greceşti,                                                iar aceasta a devenit şi ea barbară din pricina accentului ei getic.                                         În această mulţime nu-i nimeni care întâmplător să ştie latineşte                                         şi care să poată rosti măcar câteva cuvinte.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, V,7,45-54

“…Au glas aspru, chip sălbatic şi sunt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte*.       Părul şi barba lor n-au fost tunse niciodată…” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, V,7,9-20                                                                                                                              *Zeul războiului la romani.

Ca şi astăzi, clima temperat-continentală a teritoriului Daciei îi determina pe locuitorii săi să poarte două feluri de îmbrăcăminte: haine uşoare pentru perioadele calde şi haine mai groase pentru perioadele reci ale anului. Portul dacilor se diferenţia deci, în primul rând în funcţie de anotimp, apoi în funcţie de ocazii, vârsta, sex, adaptat bineînţeles şi ocupatiilor specifice.

“…Oamenii se feresc de gerurile grele îmbrăcând piei de animale şi pantaloni cusuţi*;                                                                                                                            numai faţa li se vede din tot trupul.                                                                                Deseori auzi sunând firele de păr, când sunt mişcate, din pricina gheţii ce atârnă de ele                                                                                                                                           şi barba cea albă le străluceşte din pricina gerului care a pătruns-o.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, III,10,19-22                                                                                 *Romanii nu purtau pantaloni.

Usor de recunoscut în orice reprezentare imagistică, căciulile dacilor, cu nota specifică – vârful aplecat în față, erau confecţionate din material ţesut în casă pentru timp de vară sau din blană de miel pentru iarnă. Căciula dacică, numită pileus, era nu numai un acoperământ de cap, ci si un semn distinctiv. Dacii care purtau pileus – pileati –  făceau parte din pătura socială superioară, formată din aristocraţi (tarabostes) şi războinici. Cei din patură socială  inferioară – comati  (sing.:comatus) – nu purtau pileus, aveau capul descoperit. Nu deţinem informaţii certe referitoare la dreptul de a purta pileus, probabil acest drept era dat de ocupatia sau funcţia în cadrul comunitaţii, disponibilitatea si abilităţile  războinice, vârstă, poate chiar mărimea averii şi desigur, reprezenta o onoare. Probabil că acest drept putea fi dobândit pe parcursul vieţii, în funcţie de meritele fiecăruia. Am intâlnit în literatură şi termenul de „bonetă” dacică, probabil prin asociere cu „bonetă frigiană”, cu care se aseamănă, dar care era puțin mai înaltă. Cuvântul bonetă descrie un acoperământ de cap confecționat din pânză sau stofă, dar nu şi din blană. Termenul ar putea fi acceptat cred, doar în contextul unei explicatii: „căciula dacică avea forma unei bonete, cu vârful aplecat în față”, ca şi „opincile dacilor erau un fel de mocasini”. Prin urmare, mi se pare mult mai potrivit, mai românesc, termenul de căciulă dacică. Chiar şi astăzi, în anotimpul friguros, în foarte multe zone din România țăranii poarta căciuli din blană de miel (nu bonete), cu vârful îndoit în față sau într-o parte, asemenea dacilor. Toate căciulile sunt făcute din blană tăbăcită de miel, ale căror culori consacrate sunt negru, cafeniu şi gri-brumăriu, niciodată alb sau tărcat.

Dacii purtau îmbrăcăminte ţesută din lână, in, cânepă sau îmbrăcăminte croită şi cusută din piei de animale pentru anotimpul rece.

Portul bărbătesc era mai simplu, compus dintr-o cămaşă cu mâneci lungi, cu croială de tip tunică, lungă, albă, din pânză si pantalonii lungi şi strâmţi (ciareci, iţari), confecţionaţi din pânza sau postav ţesut din lână. Peste cămaşa bărbaţii îsi puneau un brâu tesut tot din lână sau un chimir de piele, în funcţie de zonă sau de ocupatie. Brâul, de culoare roşie, cu o lăţime de 25 cm, putea avea o lungime de până la 2 metri. Chimirul, brâu lat din piele, compartimentat la interior, era înfrumuseţat cu tinte din bronz la exterior. Iarna, peste hainele enumerate mai sus se purtau pieptare, mantii din postav prinse cu agrafă sau cojoace din blană de oaie.

Daci Columna

Daci reprezentati pe Columna lui Traian – detaliu din scena 94; Probabil ca personajul din dreapta imaginii este Regele Decebal – Muzeul Civilizatiei Romane din Roma

Portul femeiesc era compus dintr-o cămaşa de pânză (ie), poale şi o piesă tesută din lână, având ornamentaţie mai simplă sau mai complicată, care acoperea partea inferioară a corpului. Aceasta din urmă a primit ulterior diferite denumiri, în funcţie de formă si de zonă: catrinţă, valnic, fotă, opreg. O completare a portului femeiesc era găteala capului, care utiliza  ţesături si podoabe sub forma unor marame, năframe sau cununi. O caracteristică  generală a portului femeilor dace consta în utilizarea albului ca fond, în ţesăturile de in, cânepă si lână. Paleta cromatică a portului dacilor era destul de sobră. Probabil că piesele vestimentare femeieşti şi cele pentru copii, mai mult decât cele bărbăteşti, erau colorate cu pigmenti organici obtinuţi din plante sau pigmenţi minerali identificaţi în mediul natural.

Femei dace  Femeie daca

Portul femeilor dace

Tradiţia încălţărilor purtate în antichitate de daci s-a transmis până în zilele noastre. Ele sunt cunoscute sub numele de opinci (sing.: opinca; pl.: opinci) şi constituiau pana nu demult  piese vestimentare ale portului popular românesc. În unele zone rurale s-au purtat până pe la mijlocul secolului XX. Treptat, acest tip de încălţăminte a fost înlocuit de cizme, bocanci sau pantofi. Purtate în trecut atât de bărbaţi cât şi de femei şi având o origine atât de veche, opincile au evoluat într-o mare varietate de forme. Cele mai obişnuite erau opincile cu cusătură la mijloc, realizate dintr-o singură bucată aproximativ dreptunghiulară de piele de porcină sau de bovină, cu legături numite nojiţe. Nojiţele opincilor pentru femei erau făcute din păr împletit în timp ce nojiţele opincilor bărbăteşti erau sub forma unor cureluşe subţiri, din piele. Opincile nu se purtau pe piciorul gol. Rolul ciorapului de astăzi era substituit de obiele, bucăti dreptunghiulare din pânză sau tesătură de lână, cu care era invelit piciorul, peste care se legau nojitele.

DSC05260 DSC05267

Opinci ţărăneşti din secolul al XIX-lea, foarte asemănătoare cu cele purtate de daci cu două milenii în urmă

Vestimentaţia anticilor daci are corespondent astăzi în portul popular tradiţional românesc specific, conservat de păstratorii tradiţiei populare, satul românesc şi ţărănimea română. Această clasă socială, din păcate astăzi pe cale de dispariţie, a fost cea care a păstrat zestrea poporului român. Pâna nu demult, ţăranii şi ciobanii purtau căciuli, cămăşi lungi din pânză, iţari, brâu (sau chimir) şi opinci, haine din postav sau cojoace din blană de oaie.

Tarani Ardeal

Tărani din Ardeal la începutul secolului al XX-lea

Iată mai jos un bun exemplu de asemănare izbitoare între portul dacilor antici si portul popular al ţăranilor români. Pe la sfarsitul secolului al XIX-lea, un cunoscut ţăran-cărturar din Tara Făgăraşului, pe nume Gheorghe Cârţan (1849-1911), cunoscut și ca Badea Cârţan, a făcut o primă călătorie pe jos până la Roma. A fost un susţinător al unirii tuturor românilor, transportând în desagi sute de cărţi românești peste Carpaţi, pentru a le face cunoscute românilor din Transilvania. Mare iubitor de carte românească și de istorie, dorea să vadă Columna cu ochii lui. Când a ajuns în Forumul roman şi s-a apropiat de Columna lui Traian, cum se făcuse seară, iar el era singur și al nimănui, și-a așternut cojocul și s-a culcat la baza Columnei. A doua zi dimineața, trecătorii, polițiștii, ziariștii, au avut o revelație: un țăran din Corjati, un dac la picioarele Columnei lui Traian. Presa din Roma a scris în ziua următoare:„Un dac a coborât de pe Columnă: cu plete, cu cămașă și cușmă, cu ițari și cu opinci”. I s-a publicat fotografia, i s-au luat interviuri. Badea Cârțan a făcut senzație la Roma, a fost invitat în mediile politice, culturale și jurnalistice din Italia, fiind primit cu simpatie și prietenie. Iată deci, dovada că portul dacilor nu se schimbase aproape deloc, el a fost ușor recunoscut de locuitorii Romei, deși trecuseră aproape optsprezece secole de la construcţia Columnei.


tarani 01

Tarani din Munţii Neamţului – România, Enciclopedia Fotografică, 1938 – Nicolae Ionescu


Tipare din lemn pentru imprimarea ţesăturilor


Tipare din lemn pentru imprimarea caşului

Portul popular autentic, care a conservat foarte bine  tradiţia şi care aminteste de portul  dacilor, poate fi întâlnit chiar şi în prezent încă în multe zone din România, în special în zonele montane, pe ambii versanti ai Carpaţilor, acolo unde locuitorii autohtoni au fost mai bine protejați fizic, dar protejați şi de influenţele culturale ale populațiilor care au trecut sau care s-au asezat pentru o vreme pe teritoriul actual al Romaniei. Oricum, popoarele migratoare venite din stepele Asiei nu au fost niciodată interesate să se așeze în zonele montane. Mai devreme sau mai târziu, acestea au migrat spre ținuturi mai calde.

Armele dacilor

lupul 01

Stindardul dacilor

Stindardul dacilor, lupul cu trup de șarpe, denumit Draco (sau Dracon) a fost simbolul războinicilor daci. Construit prin simbioza unui cap de lup cu gura deschisă, continuat cu un corp serpentiform, de dragon, constituia flamura de luptă a dacilor. Realizat din bronz sau chiar argint, capul de lup era fixat pe o lance. În bătaia vântului stindardul dac avea o miscare ondulatorie si în plus capul metalic producea un puternic șuierat, care avea ca efect îmbărbătarea propriilor luptători și panicarea inamicilor. De asemenea, inducea o stare de nervozitate cailor inamicului, care nu mai auziseră un asemenea sunet. Atestarea stindardului dacic este dată de reprezentările acestuia pe basoreliefurile Columnei lui Traian din Roma, în special în scenele de luptă, în preajma unor cetăti dacice sau a unor căpetenii din rândul dacilor. În cateva cazuri, reprezentarea stindardului este legată de prezenta lui Decebal pe Columnă, dar apare și printre prăzile de război cucerite în Dacia.

DSC05398 DSC05399 DSC05403

Reprezentari ale stindardului dacic pe soclul Columnei lui Traian – Roma

Stindard Columna

Stindardul Dacilor – detaliu de pe Columna lui Traian; Personajul din partea stanga este probabil Regele Decebal – Muzeul Civilizatiei Romane din Roma

„[La intrarea triumfală în Roma a lui Constantin cel Mare] s-au strâns în jurul draconilor, legaţi în vârfurile aurite ale suliţelor şi ferecaţi cu pietre strălucitoare, umflaţi de un vânt mare şi astfel şuierând ca şi stârniţi de mânie, lăsând să fluture în vânt cozile ample.” – Ammianus Marcelinus, Rerum gestarum, 16,10,17                                             *Stindardul de lupta dacic cu cap de lup a fost adoptat, ulterior războaielor dacice, de armata romană


Trofeul armelor din Piazza del Popolo – Roma

Falxul dacic

Dac cap4

Pe reversul acestui denar de argint emis de împăratul Traian după cucerirea Daciei, este reprezentat un luptător dac, aşezat pe scut în atitudine resemnată, cu falx-ul lângă el. Putem observa ca el poarta căciula tipic dacică – pileus.

 Printre reprezentările în basorelief aparținând monumentului Tropaeum Traiani de la Adamclisi, care prezintă, desigur, romani victoriosi şi prizonieri daci, sarmati sau germani, se găsesc câteva metope cu scene de luptă între legionari romani și războinici daci.

Ceea ce ne interesează acum este reprezentarea războinicului dac. Dacul, întotdeauna reprezentat cu barbă, poartă ca îmbrăcăminte o tunică largă, pantaloni strâmți și căciulă cu vârful îndoit în față. În mod invariabil, războinicul dac mânuieste un falx cu două mâini, protejând în unele scene, un alt războinic rănit, sueb, dac sau sarmat. Legionarul roman este de obicei reprezentat cu coif, armură și manica la brațul drept. El  este înarmat cu sabie și scut curbat dreptunghiular. (pentru ilustrare, vezi pe acest site articolul Apollodor din Damasc si Dacia – Monumentul Tropaeum Traiani)

Falxul dacic (în latina: falx dacica) era o sabie grea, curbată, folosită cu două mâini și care se presupune că lovea cu o putere foarte mare. Lama falxului era ascuțită pe interiorul curburii, la fel ca o secere sau o coasă. Falxul dacic era o armă de atac și datorită dimensiunii și greutății, avea ca efect o lovitură devastatoare. Având o lungime de aproximativ 1 metru, din care o treime reprezenta mânerul, falxul avea avantajul lungimii, în comparație cu sabia scurtă romană. În plus, curbura falxului avea și un efect de agățare, zădărnicind orice eschivă. Lovitura falxului dacic era atât de puternică, încât putea reteza cu ușurință un brat, un picior, un cap. Pentru a se apăra de grozăvia unei asemenea lovituri, romanii au inventat pentru războaiele cu dacii, un tip de apărătoare pentru brațul drept, realizată din lamele de metal, numită manica (în limba română: mânecă, mânecar). Din campaniile lui Traian în Dacia vin singurele dovezi de reprezentare privind utilizarea acestui tip de apărătoare. Nu se știe dacă utilizarea sa în aceste campanii a fost larg răspândită sau mai rară, cert este că manica apare pe monumentele care descriu războaiele dacice, Tropaeum Traiani de la Adamclisi și Columna lui Traian de la Roma. Columna lui Traian din Roma pare să sugereze că manica a existat numai în dotarea legionarilor romani și nu și a auxiliarilor. Cu toate acestea, Tropaeum Traiani, care este considerat un ghid mai bun referitor la realitatea echipamentului de teren, portretizează legionari romani, precum și auxiliari de infanterie grea, echipați în același mod – purtând atât armură, cât si protecția pentru brațul drept.

În timpul campaniei romane împotriva regatului Parthiei, începută în anul 114 d. Chr., amintindu-şi războaiele cu dacii, împăratul Traian îşi nota: „…când romanii erau atacaţi de parţi cu celebrele lor arcuri cu săgeţi, acestea erau nimic pe lângă săbiile curbate ale dacilor (falx-urile dacice), care au provocat atât de  mult rău în rândurile armatei noastre”.

„…dacă nu voi înroşi mai întâi cu sângele meu săgeţile scitice                                            şi un get sălbatic nu-mi va tăia capul cu sabia.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Scrisori din Pont, II,1,63-66


Varianta ușoară a falxului dacic se numea sica (secere în limba dacă). Sica era o sabie cu aceeași formă curbată, ascuțită pe interiorul curburii, dar de dimensiuni mai reduse și se folosea cu o singură mână. Era utilizată atât în atac cât și în apărare, în combinație cu scutul dacic.

Arcul cu săgeți

Călăreții daci erau maeștri la tras cu arcul din goana calului. Arcul era arma ofensivă folosită atât în atacurile pedeștrilor cât și în atacurile rapide ale călăreților. Tehnica de realizare a arcurilor, în ce privește tratarea si modelarea lemnului, era destul de avansată . Utilizau în special săgeți cu vârful în trei muchii, păstrate în tolbe ornamentate.

„…Ca urmare, când puterea sălbatică a lui Boreas*                                                      fixeaza pe loc apa mării sau pe cea care curge în fluvii,                                                      pe dată – tocmai pentru că vânturile uscate au făcut Istrul la fel ca pământul –            duşmanii barbari** năvălesc pe caii lor iuţi;                                                               duşmanii sunt călăreţi destoinici, trag bine cu săgeata                                                      şi pustiesc până departe tot ţinutul vecin.                                                                                 * Crivăţul                                                                                                                                   ** Geţii făceau dese incursiuni atacând oraşele greceşti de pe ţărmul Mării Negre   

Alţii cad, nenorociţii, străpunşi de săgeţi cu cârlig la vârf,                                                   căci şi fierul zburător e uns cu otravă…” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, III,10,51-69

 „Eşti curios să ştii ce populaţie se află în ţinutul tomitan                                                        şi ce obiceiuri au oamenii printre care locuiesc?                                                               Deşi în acest loc sunt amestecaţi greci şi geţi,                                                               ţărmul tine mai mult de geţii nedomoliţi.                                                                       Sarmaţii şi geţii sunt mai numeroşi.                                                                                         Îi vezi călări, venind şi ducându-se prin mijlocul drumurilor.                                                  Între ei nu-i nici unul care să nu poarte tolbă, arc                                                               şi săgeţi îngălbenite de veninul viperei.                                                                             Mâna lor dreaptă e totdeauna gata să înfigă cuţitul,                                                                pe care îl are legat la şold orice barbar.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, V,7,9-20

„Ca rana să fie mai groaznică, spre a pricinui moartea pe două căi,                                  cei de aici ung vârfurile cu venin de viperă.                                                              Călare pe cai şi cu astfel de arme, ei dau târcoale zidurilor, între care domneşte groaza,                                                                                                                                   ca lupii în jurul ocoalelor în care sunt închise oile.                                                             Arcul lor întins cu o vână de cal                                                                                            nu trage numai o singură dată, ci este întotdeauna încordat.                                       Săgeţile se înfig în acoperişurile caselor, formând parcă o palisadă,                                    iar poarta solidă cu greu ne mai poate apăra de armele din depărtare.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Scrisori din Pont, I,2,15-24

 „Cei mai mulţi oameni de pe aici nu se sinchisesc de tine,                                              prea frumoasă Romă, şi nu se tem de armele soldatului ausonic.                                      Le dau inimă arcurile şi tolbele lor pline cu săgeţi,                                                             şi caii lor în stare să suporte curse oricât de lungi,                                                deprinderea de a îndura îndelung setea şi foamea                                                                şi faptul că duşmanul care i-ar urmări nu va găsi apă.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Scrisori din Pont, I,2,83-88


Armă de atac asemănătoare constructiv cu lancea, era de dimensiuni mai mici (1,5-2m) pentru a fi folosită prin aruncare.

Intre echipamentele de protecție și apărare utilizate de daci se evidențiază:

Coiful, de forma cilindrica, cu partea superioară calotă sferică alungită, era realizat din metal (chiar si din aur – vezi coiful descoperit la Poiana Coțofenești) cu destinatia de a proteja capul razboinicului de loviturile de sabie, lance sau săgeți. Era purtat în special de aristocrația dacă.


Coiful dacic regal descoperit la Cotofenesti, judetul Prahova in anul 1926

Cămașa de zale, asemănătoare cu cea a sarmaților, era purtată în special de aristocrația dacă.

Scutul dacic, de formă ovală în general sau romboidală era arma defensivă a războinicilor daci, utilizată în aparare dar și în atac. Realizat din lemn de esență tare și acoperit cu piele de bou, era ramforsat uneori pe față, cu lamele metalice dispuse în cruce, în al căror punct de întâlnire se fixa o calotă sferică metalică (umbo), pentru rezistență la lovituri.

„E de nepătruns platoşa* stăpânului nostru pentru săgeţile sarmaţilor                                 şi mai sigură decât scutul getic** al lui Marte…” – Marţial – Epigrame, VII, 2, 1-2

*Cuirasa pe care Domiţian a purtat-o în anul 92 p.Chr. în cursul campaniei pannonice împotriva sarmaţilor iazygi                                                                                                                      **In reprezentările lui Marte, zeul războiului, scutul getic făcea parte din echipamentul său de luptă, probabil considerat etalon de rezistenţă.




Vă prezint mai jos două gravuri originale cu daci si romani:

At Dac

Atacul Dacilor („Attaque de tranchee par les daces” – Atacul tranșeei de către daci); Tab. XV, Tom II., pag. 227
Gravură originală, colorată manual, tipărita de Johann Thomas Trattner, la Praga, Viena și Trieste, în anul 1759 în lucrarea „Istoria dupa Polybius cu interpretări și observații ale Domnului Cavaler de Folard, colonel francez, lângă o lucrare cu atacurile …. în partea a doua „. În original: Geschichte des Polyb, mit den Auslegungen und Anmerkungen des Ritters Herrn von Folard, französischen Obersten : nebst einer Abhandlung von dem Angriffe ….Zweyter Theil /

Autorul principal: Folard, Jean Charles de, 1669-1752. Alți autori: Guischardt, Charles, 1724-1775, Bion, Johann Theobald, Johann Thomas Trattner. Johann Thomas von Trattner (1717-1798) a fost tipograf, librar si editor austriac.

Polybius (203-120 î.Chr.) în lucrarea Istorii, care cuprindea 40 de carti, a povestit evenimente cuprinse între anii  274 î.Chr. – despre primul razboi punic și 146 î.Chr. – despre distrugerea Cartaginei și anexarea Greciei ca provincie romană. Primele conflicte între romani si daci au avut loc după 100 de ani (46 i. Chr.), iar războaiele dacice după alti încă 150 de ani (101-102 d.Chr. și 105-106 d. Chr.). Am fost destul de surprins să aflu că volumul al doilea conţine gravuri vechi de peste 250 de ani, despre atacuri ale dacilor sau romanilor. Am consultat primul volum al lucrării originale și am observat că evenimentele din Istoriile lui Polybius sunt însoţite de diverse schiţe prin care colonelul francez Jean Charles de Folard dă explicaţii de strategie militară. Însă gravurile prezentate aici, fac parte din ilustraţiile volumului al doilea. Este posibil ca în volumul al doilea (pe care nu l-am găsit), din dorinta de a diversifica schemele strategice, de a continua să-și etaleze cunostinţele de strategie militară, Folard să fi extins perioada istorică studiată iniţial și să fi luat și alte exemple de bătălii antice, precum cele din războaiele romanilor cu dacii. Sursa colonelului francez pentru realizarea acestei prime gravuri este Columna lui Traian,  gravura XV – „Attaque de tranchee par les daces” – Atacul tranșeei de către daci (mai jos, același conţinut în limba germană)
Privind această gravură am putea presupune că ilustrează lupta de pe malul Dunării imediat după debarcarea romanilor sau bătălia de la Tapae din anul 101 d.Chr., în apropiere de zona numită astăzi Poarta de Fier a Transilvaniei. În cel de-al doilea detaliu al gravurii, în fundal, poate fi observat împăratul Traian, cu o mina îngrijorată, înconjurat de pretorienii care-l protejează.

Indrăznesc să cred că de fapt în acesta bătălie Traian si armata sa au fost înfrânti sau, în cel mai bun caz pentru romani, a fost o victorie nedecisă, cu pierderi imense. Am să argumentez de ce cred eu acest lucru. În primul rând, conform lucrării Istoria Romana a lui Dio Cassius, în concordanță cu tradiția lui Traian, de a fi un comandant plin de compasiune, se spune că: „Traian s-a angajat în luptă, a văzut mulți răniți de partea sa și a ucis mulți dintre inamici. Si atunci când bandajele s-au terminat, se spune că nu și-a păstrat nici măcar îmbrăcămintea, ci a tăiat-o în fâșii. În onoarea soldaților căzuți în bătălie el a ordonat ridicarea unui altar și indeplinirea unor ceremonii funerare anuale.”  A fost deci, o luptă crâncenă, cu pierderi mari de partea romanilor. Dacă ar fi fost o victorie netă a romanilor, în mod sigur Dio Cassius ar fi scris cuvinte menite sa glorifice victoria romană, în mod sigur ar fi hiperbolizat importanța evenimentului. În al doilea rând, dacă ar fi fost o victorie clară, Traian nu ar fi ordonat retragerea trupelor lângă Dunăre și întreruperea campaniei, ca să astepte încă aproape un an reluarea luptelor, în mod sigur el ar fi continuat campania de cucerire. Traian a avut motive serioase să întrerupă campania, și acestea erau, pierderile grele suferite, moralul scăzut și starea depreciată a armatei sale. Era nevoie de aducerea altor legiuni din imperiu pentru mărirea efectivelor armatei romane.

Atac Dac 1

Atacul Dacilor – detaliul 1

At Dac 2

Atacul Dacilor – detaliul 2. In acest al doilea detaliu al gravurii, in fundal, poate fi observat imparatul Traian, cu o mina ingrijorata, inconjurat de pretorienii care-l protejeaza.

At Dac3

Atacul Dacilor – detaliul 3

Atacul Sarmizegetusei

Descoperirea tranșeelor – Pasaj subteran; (Decouverte des tranchees dans l’arc de Severe, Galerie entre deux terres, Blindes, Belier non suspendu dans un tourbeliere) . Tab. XVI, Tom. II, pag. 227
Gravură originală, colorată manual, tipărita de Johann Thomas Trattner, la Praga, Viena și Trieste, în anul 1759, în lucrarea „Istoria dupa Polybius cu interpretări și observații ale Domnului Cavaler de Folard, colonel francez, lângă o lucrare cu atacurile …. în partea a doua „. În original: Geschichte des Polyb, mit den Auslegungen und Anmerkungen des Ritters Herrn von Folard, französischen Obersten : nebst einer Abhandlung von dem Angriffe ….Zweyter Theil /

Autorul principal: Folard, Jean Charles de, 1669-1752. Alți autori: Guischardt, Charles, 1724-1775, Bion, Johann Theobald, Johann Thomas Trattner. Johann Thomas von Trattner (1717-1798) a fost tipograf, librar si editor austriac.

După cele scrise în josul paginii ca explicaţie, se pare că sursa colonelului francez, pentru realizarea acestei gravuri cu numarul XVI, a fost un basorelief de pe Arcul de triumf al lui Septimius Severus. Cu toate acestea, gravura pare a fi ilustrarea atacului romanilor asupra Sarmizegetusei (Zarmigethusa pe unele hărţi vechi) În cel de-al treilea registru putem observa locuitorii daci ai unei cetăţi, reprezentaţi în diferite ipostaze, fără arme, surprinsi de atacul romanilor. Putem recunoaste dacii după vestimentaţia lor caracteristică: tunici albe, pantaloni strâmţi albi, mantii de culoare rosie, cu bărbi si plete (comati). În plus, doi dintre acești locuitori asediaţi poartă căciuli dacice, pileus (pileati).

At S 1

Descoperirea tranșeelor –  Pasaj subteran – detaliul 1

At S 2

Descoperirea tranșeelor – Pasaj subteran – detaliul 2

At S 3

Descoperirea tranșeelor –  Pasaj subteran – detaliul 3


Articol cu elemente preluate din:

„Romano-Dacica III – Izvoarele antice ale istoriei Romaniei – Tacit despre daci, sarmaţi și traci” de Eugen Cizek, Constant Georgescu, Liviu Franga

“Civilizatii antice ale europei temperate – Celţii” de Iosif Vasile Ferencz

„Badea Cârţan” – wikipedia

„Izvoare privind istoria României”, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1964

Nota: Imaginile utilizate pentru exemplificare au fost preluate în scop educativ, de pe site-uri care permit libera lor descărcare.

Mai jos, în această sectiune, puteti vedea articolele:


ANUL CELOR SASE IMPARATI (235 p.Chr.) – Cei şase împărati au fost, de fapt, şapte