La capitolul NE MÂNDRIM CU EI ! Astăzi: EUGEN OVIDIU CHIROVICI

  La capitolul NE MÂNDRIM CU EI !                                                                                     Astăzi: EUGEN OVIDIU CHIROVICI                                                                                 Un articol de Nicolae Sabin DORDEA

5508

“În România noastră latinobalcanică, patima este deseori mai importantă decât argumentul.”- Eugen Ovidiu Chirovici

 Să facem un exerciţiu de admiraţie având astăzi în centrul atenţiei pe unul din fiii Făgăraşului – Eugen Ovidiu Chirovici.                                                                        Romanul său, Cartea Oglinzilor, se ştie deja, a luat cu asalt marea piaţă internaţională de carte, este singurul titlu al unui scriitor român contemporan ale cărui drepturi de publicare au fost vândute în peste 38 de ţări, iar criticii se întrec în elogii la adresa autorului Eugen Ovidiu Chirovici. Face onoare familiei, prietenilor, oraşului natal şi bineînteles României. Puţini ştiu însă că autorul acestui roman este făgărăşean.                                              Deşi nu-l cunosc personal, urmărindu-i evoluţia de ceva timp, eu insumi făgărăşean fiind, eram mândru de el în sinea mea. Cu atât mai mult acum, mă bucur sincer pentru succesul său.                                                                                                                             Deosebit de inteligent, inteligenţa fiind o trăsătură de familie din câte ştiu eu, Eugen Ovidiu Chirovici este de o rară modestie, deşi cartea lui de vizita l-ar îndreptăţi să se comporte ca un super-VIP.

Stabilit de mai bine de trei ani în Marea Britanie, iată cum se autodescrie pe propriul website: “Scriitor, pictor, jurnalist și economist – mai mult decât suficient, nu crezi? Era anul 1964, când m-am născut (nu intr-o mlaștină, ci în Făgăraș, Transilvania, România). Eu locuiesc atât în Londra cat și la București, împreună cu Mihaela, soția mea, și fiul nostru în vârstă de 23 de ani, Eugene. E bine aici.”

Autorul mai scrie: “Îmi place să citesc o carte bună, deși cărțile bune par puține și departe în zilele noastre, mersul pe jos pe străzile orașelor care sunt noi pentru mine, statul la taifas cu prietenii mei și vizionarea de filme. Nu am nici tabu-uri, nici superstiții, nici excentricități sau obiceiuri scumpe. Am fost căsătorit timp de treizeci de ani cu aceeași femeie, Mihaela, și încă ne iubim. Eugen, fiul nostru, care este acum un tânăr bărbat, este un tip grozav și mă bucur că e băiatul meu.”

Despre Făgăraș, orașul copilariei, scrie: “M-am născut și am crescut într-un mic oraș din Transilvania, numit Făgăraș, într-o familie româno-maghiaro-germană*. Mama și fratele meu mai mare sunt încă acolo (tata a murit în 2010) și eu încă mai iubesc acel frumos, decent și liniștit mic oraș.” – Frumos!                                                                                      *(In Adevarul Financiar, apare informatia ca Eugen Ovidiu Chirovici, provine dintr-o familie de origine aromână, stabilită la sfârşitul secolului al XVlll-lea pe meleaguri româneşti. Sursa sustine ca datele sunt extrase de pe site-ul autorului,)                                                   Despre Făgăraș se aminteşte şi în recenzia romanului La Broasca Leşinată: balada unui pierde-vară , apărut în Romania la Editura RAO International Publishing Company, București, 2007: “La Broasca Leşinată este romanul unei generaţii născute între două lumi, sclipitoare prin umor şi prin miza profund umană. Construite după modelul antieroilor, personajele cărţii trec prin aventuri fabuloase, într-un spaţiu care devine mitic şi transcende geografia micului oraş ardelenesc, Făgăraşul, care este şi locul de naştere al autorului. Radu, Bulina sau Calu’ devin niste cavaleri ai unei Mese Rotunde situate dincolo de timp si spatiu. O carte pe care, daca o veţi citi, nu o veţi uita niciodata.”   chirovici_mediafax

Ne dorim cu toţii cât mai mulţi români de valoarea lui Eugen Ovidiu Chirovici, în speranţa că poate candva, această ţară va deveni un loc mai bun!

 

Cum a aparut ideea romanului – Jocul minții tale te poate suprinde chiar și pe tine

Autorul povesteşte:

“ Ideea de carte a început să germineze în 2013, când într-o conversație cu mama mea. I-am spus că mi-am amintit de înmormântarea unui jucător de fotbal local (Iuliu Naftanaila – Lulu – n.r.), care a murit foarte tânăr, într-un accident de mașină pe vremea când eram copil. Mama mi-a spus că eram prea mic la acel moment, așa că nu am fost acolo. Am continuat, spunându-i că mi-am amintit că sicriul era deschis, că era o minge de fotbal pusă pe pieptul mortului. Ea a spus că detaliul era adevărat, dar că probabil am auzit de la ea sau de la tata, dupa ce au participat la înmormântare. „In definitiv tu nu ai fost acolo”- a adăugat ea.                                                                                                                        Asta a fost doar o simpla poveste despre capacitatea minții umane de a cosmetiza și chiar de a falsifica amintirile, dar ea a plantat sămânța romanului meu. Ce se întâmplă dacă am uitat cu adevărat ce s-a întâmplat la un moment dat ? Ce se întâmplă dacă imaginația noastră este capabilă să transforme așa-numita realitate obiectivă în altceva, în propria noastră realitate separată? Ce se întâmplă dacă cineva nu este doar un mincinos, ci mai degrabă mintea lui sau a ei este capabilă de a rescrie un eveniment dat, ca un regizor de film? Este așa cum Impăratul Marcus Aurelius a spus odată: „Tot ceea ce auzim este o opinie, nu un fapt. Tot ceea ce vedem este o perspectivă, nu adevărul. ”         Deci, despre asta este vorba in Cartea Oglinzilor.”

Autorul si-a propus ca romanul său să fie mai mult decat un roman politist, să fie un roman literar si iată putem spune cu sigurantă că a izbutit. Cartea Oglinzilor – spun specialistii este un roman poliţist scris cu stil şi eleganţă literară, la capătul căruia cititorul află mai mult decât cine este criminalul.

“Întotdeauna am crezut că, după trei sute de pagini cititorul ar trebui să inţeleagă ceva mai mult decât doar “cine a ucis-o pe Jane sau cine l-a ucis pe John”. De asemenea, am crezut întotdeauna că un scriitor ar trebui să aspire să descopere tărâmul magic al poveștilor bune, care să fie si literare în același timp. Un așa-numit roman polițist ar trebui să fie la fel de elegant ca un roman literar.”eugen-ovidiu-chirovici

“Cred că povestea cărții este la fel de interesantă ca si povestea pe care o spune cartea. Am scris primul draft între februarie și iunie 2014. Am lustruit manuscrisul de patru sau cinci ori înainte de a-l trimite la o duzină de agenți literari. Șapte dintre ei au cerut manuscrisul integral, dar în cele din urmă l-au respins, fără să-mi spună de ce. L-am lustruit din nou, de două ori mai mult și am decis să-l vând la o editură mică. Robert Peett, fondatorul și managerul de la Holland Books, o mică editură din Newbury, la aproximativ douăzeci de mile de Reading, mi-a răspuns, spunându-mi că i-a placut cartea mea, dar că ar trebui să se ne întâlnim pentru a discuta înainte de a face o afacere. Ne-am întâlnit două săptămâni mai târziu, iar el mi-a spus la o cafea ca de fapt cartea era prea buna pentru editura sa si ca el nu-și putea permite să plătească un avans, iar distribuția sa ar fi fost prea mica. Am fost șocat și m-am întrebat dacă nu cumva face mișto de mine. M-a întrebat de ce nu am trimis manuscrisul la oricare alti agenți literari. I-am spus că am facut asta, dar că a fost respins. El mi-a spus că ar trebui să încerc din nou. A insistat și m-a convins să fac acest lucru în cele din urmă.”

Finalul îl ştiţi, a fost un mare succes!

eugen-chirovici

 

România era prea mică pentru el

O scriu fără urmă de ironie, România chiar era prea mică pentru el. Iată câteva spicuiri din presă:

“Chirovici, 51 ani, care locuiește în Reading, a scris zece romane în România în ultimele două decenii, dar piața era prea mică pentru ca el să poată trăi din cărțile sale și a lucrat ca jurnalist. Acum, este de așteptat ca el să facă o sumă de șapte cifre doar din cele mai bune oferte de publicare.”

“Rachel Mills, de la Peters Fraser and Dunlop (PFD), descrie “The Book of Mirrors” ca fiind “o crimă misterioasă foarte bine reprezentată”. “Este un roman incredibil, atât de sofisticat. Nu ţi-ai putea da seama niciodată că ar fi scris de cineva a cărui primă limbă nu este engleza”, a adăugat aceasta.”

Francesca Pathak, editor la Century-The Random House Group, a declarat ca The Book of Mirrors „este o carte cu adevărat geniala, care m-a captivat de la prima pagină. Aceasta va fi o lansare de debut imensa pentru noi „.

“Chirovici a spus că inspirațiile sale literare sunt „foarte clasice”, și includ Ernest Hemingway, John Steinbeck și William Golding.” (The Guardian)

„Intotdeauna mi-am dorit sa scriu. Mi-as fi dorit categoric sa scriu mai mult” – a declarat, pentru HotNews.ro, Eugen Ovidiu Chirovici. Incepand cu anul 2013, Eugen Ovidiu Chirovici s-a dedicat complet scrisului.
“… în Marea Britanie, totul este tratat mult mai cumpănit și mai profesionist, iar tonul este mai mereu ponderat. În România noastră latinobalcanică, patima este deseori mai importantă decât argumentul.”- (interviu Evenimentul Zilei Special) –  Mare adevăr!

 

Despre autor romanului (wikipedia)

Cartea sa de vizita este impresionantă, este de invidiat – si spun asta cu mare admiratie:

Eugen Ovidiu Chirovici (n. 11 mai 1964, Făgăraș, județul Brașov) este de profesie economist, scriitor și jurnalist român și a îndeplinit funcția de Mare Maestru al Marii Loji Naționale din România în perioada noiembrie 2003 – noiembrie 2010. Este al doilea născut în familia Radu și Maria Chirovici.

chirovici-600x300

A studiat la ASE București, (promoția 1988), University of Glasgow (Scoția) studii postuniversitare (1995) și Institutul de Dezvoltare Economică – EDI – de pe lângă Grupul Băncii Mondiale – SUA, studii postuniversitare (1996).

Deține trei titluri de Doctor Honoris Causa la: UniversitateaHYPERLINK „http://www.bioterra.ro/” HYPERLINKhttp://www.bioterra.ro/”Bioterra, Bucuresti, UniversitateaHYPERLINK „http://www.uav.ro/” HYPERLINK „http://www.uav.ro/”Aurel Vlaicu Arad, și Universitatea Oradea, este membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință din România din anul 2007 și membru al Clubului de la Berna.

I-a fost decernată, în 2009, distincția „Kent Medallion” de către Alteța Sa Regală Ducele de Kent.

A primit Marele Premiu pentru Jurnalism (1999), Premiul Pamfil Șeicaru (2000), Medalia de Aur a Centrului Ecumenic Internațional (2000), Premiul pentru Jurnalism al ANSVM (2002), etc. In 2002 a fost decorat de Președintele Romaniei, Ion Iliescu cu Ordinul „Steaua Romaniei„.

A colaborat cu unele dintre cele mai importante televiziuni și radiouri din România, cu BBC și Radio Europa Liberă, Radio România Actualități, TVR, MONEY CHANNEL TV . În perioada 1992-2000 a parcurs toate ierarhiile, de la simplu redactor la redactor șef, la Cotidianul “Curierul Național” și a fost director executiv și manager de proiect la postul B1 TV (2000-2002). A colaborat ca editorialist cu www.bloombiz.ro în perioada 2008 – 2011.

In perioada 2002-2003 a fost consilier de stat pentru probleme economice al primului ministru Adrian Nastase, între anii 2003-2007 a îndeplinit funcția de președinte cu rang de secretar de stat al Agenției Naționale pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii din cadrul Guvernului României iar din 2008 este consilier al Consiliului de Administrație al Băncii Naționale a României.

Activitate publicistică

A publicat peste 1000 de articole în România și străinătate și este autorul a cinci romane și mai multe cărți de eseistică și istorie economică. Ca scriitor a debutat în 1989 cu proză scurtă în România LiterarăAstraVatraLuceafărul, iar primul său roman, Masacrul, a fost vândut în 1991, în 60.000 de exemplare. Au urmat mai multe succese literare, printre care Comando pentru general (bestseller), Spectacolul reformei văzut de la galerie. România, zece ani după…(o istorie economică și politică a primei decade postdecembriste), Națiunea virtuală (eseu despre globalizare). În anul 2005, începe colaborarea cu Editura RAO, publicând: Misterele istoriei: religie, politică și bani, A doua moarte, Suflete la preț redus și La broasca leșinată, Noua economie: ABC pentru viitorii milionari, Puterea, Labyrinth.com, Voodoo, Pulbere Neagră, Hoodoo Creek, Cine a ucis-o pe Nora Jones ?, Sanitarium. Locul în care nimic nu este ce pare a fi, O amintire de la Paris.

La trei ani după ce s-a mutat în Marea Britanie, scriitorul român Eugen Ovidiu Chirovici a scris primul roman în limba engleză, iar cartea a devenit un fenomen global, scrie publicația britanică The Guardian.

Cel mai recent roman al său, „The Book of Mirrors” (Cartea Oglinzilor), reprezentat de agentul literar Marilia Savvides, se dovedește a fi o adevărată lovitură editorială internațională. Drepturile au fost deja vândute în peste douăzeci de țări, printre care Marea Britanie (Penguin Random House, Century), SUA (Simon and Schuster), Germania (Random House, Goldmann), Franța (Les Escales), Italia (Longanesi), Spania (Penguin Random House, Literatura), Olanda, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Brazilia și așa mai departe.

Cărți publicate

10 povestiri (1989) – proză scurtă în revistă literară

Masacrul (Editura Calipso, București, 1991) – roman

Comando pentru general (Ed. Calipso, București, 1991) – roman

Spectacolul reformei văzut de la Galerie. România, zece ani după… (Ed. Eficient, București, 1999)

Națiunea virtuală. Eseu despre globalizare (Ed. Polirom, Iași, 2001)

Best practice in the development of entrepreneurship and SMEs in countries in transition the romanian experience (ONU – Geneva, 2004)

UNCTAD/EMPRETEC programme for Romania (ONU – Geneva, Editura ECA, București, 2004)

Bazele dezvoltării economice a întreprinderilor mici și mijlocii în România” (Ed. Global, București, 2004)

Proprietatea intelectuală în activitatea întreprinderilor mici și mijlocii (Ed. Global, București, 2004)

Cultura antreprenorială din perspectiva programului UNCTAD / EMPRETEC în România (Ed. Global, București, 2004)

Bazele managementului calității și al competitivității în întreprinderi mici și mijlocii din România (Ed. București, 2004)

Misterele istoriei: religie, politică bani -istorie (Ed. RAO International Publishing Company, București, 2005)

A doua moarte (Ed. RAO International Publishing Company, București, 2006) -roman

Suflete la preț redus (Ed. RAO International Publishing Company, București, 2007)-roman

La broasca leșinată : balada unui pierde-vara (Ed. RAO International Publishing Company, București, 2007)-roman

Noua economie: ABC pentru viitorii milionari (Ed. RAO International Publishing Company, București, 2008)

Puterea (Ed. RAO International Publishing Company, București, 2009)

Labyrinth.com (Ed. RAO International Publishing Company, București, 2009)-roman

Voodoo (Ed. RAO International Publishing Company, București, 2010)-roman

Pulbere neagră (Ed. RAO International Publishing Company, București, 2010)-roman

Hoodoo Creek (Ed. RAO International Publishing Company, București, 2011)-roman

Cine a ucis-o pe Nora Jones ? (Ed. RAO International Publishing Company, București, 2011)-roman

Sanitarium. Locul în care nimic nu este ce pare a fi (Ed. RAO International Publishing Company, București, 2012)-roman

O amintire de la Paris (Ed. RAO International Publishing Company, București, 2012)-roman

Gods, Weapons and Money: The Puzzle of Power (Nortia Press, 2014), SUA

Rumors That Changed the World: A History of Violence and Discrimination (Rowman and Littlefield, 2014), SUA

The Second Death (eLectio Publishing, 2014), SUA

Long Gone (Zharmae Publishing/Porfirio Press, 2015), SUA

Surse: http://www.chirovici.com/; evz.ro; adevarulfinanciar.ro.; mediafax.ro; HotNews.ro;

Wikipedia; The Guardian.

Anunțuri

DACII – Îmbrăcămintea, armele şi stindardul dacilor

Îmbrăcămintea, armele şi stindardul dacilor

Autor: Nicolae Sabin DORDEA

banner 03

Dati click pe imagini pentru a mări şi a vedea detalii

DACII

dac Adac B

De milenii, Carpaţii au constituit fortăreaţa care i-a adăpostit pe daci, dar şi coloana vertebrală a Daciei. Strămoşii noştri nu au părăsit niciodata munţii în care s-au născut. Erau oameni harnici, în special păstori şi agricultori, dar şi războinici de temut. Viaţa aspră, ocupaţiile şi munca lor, pericolele din exterior, relieful şi clima, i-au făcut duri ca diamantul.

„18.Dacii trăiesc nedezlipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso*, obişnuiau să coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile. 19. Împăratul Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te apropii. Astfel, a trimis pe Lentulus** şi i-a alungat pe malul de dincolo [al Dunării]; dincoace au fost aşezate garnizoane. Astfel, atunci dacii n-au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi.” – Florus – Razboiul cu dacii II, 28 [IV,12],18-19

* A condus si pe dacii care s-au luptat în anul 29 a.Chr. cu Marcus Licinius Crassus (cf. Horatiu – Ode, III, 8, 18 si Suetoniu – Augustus, LXIII,4)

** Guvernatorul Panoniei, Cneius Cornelius Lentulus, a fost consul în anul 14 a.Chr., a condus celebra campanie împotriva dacilor (cf. Tacit – Anale, IV,44 si Faptele împăratului Augustus,V,30,2) care pare sa fi avut loc in anii 11-12 p.Chr.

„De când s-a ivit picior de om pe pamântul României – cu multe mii de ani înainte de naşterea României – sublinia academicianul Constantin Daicoviciu, în anul 1943 – pe amândouă laturile Carpaţilor a trăit aceeaşi seminţie de oameni, cu forme de viaţa asemănătoare, vorbind aceeaşi limbă, având aceleaşi credinţe.”

Cele mai vechi şi mai multe din informaţiile noastre despre geto-daci si Regatul Dacia provin din înregistrările istoricilor greci,  Strabon, Ptolemeu, şi Herodot. Conform informaţiilor rămase de la Strabon, dacii locuiau în zona muntoasă (este indicat râul Mureş) până în partea superioară a Dunării (denumită Danubius – de la izvoare şi până la Drobeta), iar geţii stăpâneau partea de şes şi cea inferioară a Dunării (denumită Istru) până la Marea Neagră. Tot el ne spune că „dacii au aceeaşi limbă cu geţii” şi că „elenii i-au socotit pe geţi de neam tracic”. Deci, grecii i-au numit geţi, iar mai târziu, romanii i-au numit daci, deşi era vorba de aceeaşi populatie.

Triburile geto-dace constituiau ramura de nord a numeroasei seminţii a tracilor. In sec al V-lea î.Chr, Herodot spunea: „tracii sunt seminţia cea mai numeroasă dupa cea a inzilor” şi de asemenea, că geto-dacii sunt „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci” (Herodot, IV, CIII).

Istoricul roman Tacitus, deşi nu recunoaste în mod explicit vitejia şi curajul dacilor, totuşi povestind despre traci, afirmă că aceştia „nu erau aşa de periculoşi ca sarmaţii sau dacii”. Tacitus afirmă de asemenea, că „dacii erau de nesupus şi niciodata loiali”. Această exprimare repetată, din care transpare antipatia faţă de daci, era provocată de faptul că regele Decebal în loc să folosească resursele acordate de împăratul Domiţian în anul 89 d.Chr.,  pentru apărarea granitelor imperiului roman contra incursiunilor barbare, el a consolidat apărarea Regatului Dac chiar împotriva romanilor.

Dacii sunt amintiți și în Cronica de la Jülich (Germania de Nord), publi­cată la Leipzig în 1611, unde scriindu-se despre granițele Ger­maniei în vechime, este citată Geografia lui Ptolemeu: „Toată Germania se separă de gali și reți, de panoni, prin fluviile Rin și Dunăre, de sarmați și daci printr-o teamă reciprocă și prin munți”.

Ocupaţiile geto-dacilor

Triburile dacice au fost întotdeauna atasate de relieful muntos. Munţii le-au oferit posibiliţăti de subzistentă si de apărare. În munţi vânau, îsi cresteau oile, vacile si caii, acolo erau minele de fier, argint, aur si sare. Triburile asezate în zone mai joase, mai la ses, se ocupau de agricultură, păstorit, apicultură, dar si de comerţ.

DSC05271 DSC05272

Modele de stupi din secolul al XIX-lea, identice cu cele utilizate de daci in creşterea albinelor

Istoricul german Petrus Albinus a scris între 1589 si 1590 Cronica Misniei (vechea denumire a Dresdei) si a mun­tilor ei, care a apărut în 1590 la Dresda.
În partea a doua a cărtii sale, Albinus, scriind despre prelucrarea metalelor, mentioneaază că „vechii germani, dacii si sarma
ții” erau renumiti în extragerea si făurirea obiectelor din aur si argint, metale care se găseau „în inima bătrânilor Munți Carpați”.

Teritoriul Daciei era acoperit aproape în totalitate de păduri seculare, care le ofereau locuitorilor săi lemnul necesar habitatului si refugiul în situaţii de pericol. Odata cu cresterea populaţiei triburilor a crescut si puterea dacilor. Istoricul Trogus Pompeius, în Prologul cărții XXXII, în contextul conflictului dintre Imperiul Roman și regele Macedoniei, Filip al V-lea, eveniment petrecut între anii 215-205 î.Chr, se referă la daci, menţionand „creșterea puterii dacilor sub regele Rubobostes”, ceea ce coincide cu începutul procesului de strămutare a centrului de greutate al puterii daco-geţilor din câmpia munteană în sud-vestul Transilvaniei. Dacia era împânzită de un mare număr de triburi ale căror capetenii deţineau doar o autoritate locală. Încet-încet, in faţa pericolelor externe reprezentate de celţi (sec IV-II î.Chr.) dar si de extinderea imperiului roman până la sud de Dunare (sec I î.Chr), triburile s-au unit, formând uniuni de triburi, cu autoritate extinsă pe zone mult mai largi.

Civilizaţia dacică, fără nici o îndoială, a fost una remarcabilă, dovadă este şi interesul deosebit care i-a fost acordat de către lumea ştiinţifică şi de către publicul larg. Ea este cunoscută astăzi datorită descoperirilor arheologice prin care a putut fi recuperat un mare volum de informaţii cu ajutorul cărora este posibilă reconstituirea, într-o oarecare măsură, a vieţii comunităţilor umane din acea perioadă. O altă sursă de informaţii pentru înţelegerea vieţii unei populaţii este dată de comparaţia cu viaţa altor populaţii contemporane. Din acest motiv, este util sã prezentăm una dintre civilizaţiile contemporane, cu care dacii au intrat în contact în mai multe rânduri, civilizatia celtica. Pentru a intelege mai bine ocupatiile dacilor, dar in special nivelul atins de cultura dacica in ultimele doua-trei secole inainte de Christos, este necesar sa studiem si influentele determinate de celti. Dezvoltarea, destul de stabilă a populaţiei autohtone, a fost dereglată la cumpăna secolelor IV – III î.Chr. de pătrunderea şi stabilirea purtătorilor civilizaţiei La Tène. Invazia celtilor a marcat de fapt trecerea spatiului carpato-balcanic la cea de-a doua etapa a fierului, La Tene. Analiza situaţiei arheologice evidenţiază faptul că celții, care au colonizat cateva zone ale bazinului carpatic, au impus, iar apoi au dezvoltat într-o manieră specifică, o serie de trăsături generale ale culturii La Tène, alături de care au fost mixate elemente ale dacilor. Au fost descoperite piese lucrate cu mâna care demonstrează o strânsă legătură cu populatia băștinașă. Acest fapt a imprimat, din punct de vedere arheologic, un aspect celtic aparte zonei bazinului carpatic. Apariţia culturii materiale de tip La Tène în Transilvania, nord-vestul şi vestul Daciei, dar si la est de Carpaţi, a adus schimbări adânci în viaţa economico-socială a tuturor comunităţilor. O schimbare radicală s-a petrecut în domeniul meşteşugurilor, numărul uneltelor de factură sau influenţă celtică, lucrate sau în curs de prelucrare, din fier, este destul de mare. Asistăm la o adevărată „revoluţie” a metalurgiei fierului şi a altor metale (bronz, argint, aur). Metalurgii însoţeau războinicii în campanii militare, iar mobilitatea lor a permis difuzarea pe spaţii largi a unor tehnici şi tehnologii specifice.

„Creşterea puterii dacilor” petrecută deja în ultimul sfert al secolului al III-lea î.Chr. şi continuată apoi în deceniile următoare, a determinat reocuparea teritoriile invadate de celţi, ceea ce semnifică o încetare bruscă a „dominației” celtice în podişul transilvănean. În nord-vestul Transilvaniei, înaintarea dacilor spre regiunile de câmpie, probabil prin culoarele Crasnei, Barcăului, pârâului Zalău sau din zona Tisei Superioare în Câmpia Someșului, luând în considerare marile centre dacice de la Moigrad, Şimleul Silvaniei, au pus în mişcare pe celţii din acest spaţiu, dar probabil şi pe cei din interiorul arcului carpatic, care s-au retras spre Dunărea de mijloc (Budapest-Tabán, Békásmegyer) unde s-a putut urmări evoluţia comunităţilor celtice (evariscii), până la apariţia romanilor din timpul lui Augustus.

Burebista, unul din cei mai mari regi ai dacilor, dacă nu chiar cel mai mare, prin diplomatie sau luptă, a unit in jurul anului 82 î.Chr. toate triburile dacice sub conducerea sa, formand astfel, Regatul Dac. În timpul regelui Burebista, in jurul anului 61 î.Chr., Regatul Dac a pornit o campanie de recucerire a teritoriilor ocupate de triburile celtice. Strabon spunea: „Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, Burebista, bărbat get, l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani. Căci trecând plin de îndrăzneală Dunărea şi jefuind Thracia — până în Macedonia şi Illyria —, a pustiit pe celţii care erau amestecaţi cu tracii şi cu illirii; i-a nimicit pe de-a întregul pe boii aflaţi sub conducerea lui Critasiros şi pe taurisci”. Regatul s-a extins spre nord-vest în regiunile Tisei Superioare şi dincolo de versantul nordic al Carpatilor, în zona bazinului superior al Vistulei, iar în vest până la muntii Pădurea Neagră.

Dacii se pricepeau să-şi creeze singuri uneltele, armele, obiectele de gospodărie, îmbrăcămintea, podoabele şi în general, cam tot ce aveau nevoie, din materiile prime pe care le aveau din belşug. Utilizau şi bunuri obţinute în urma schimburilor comerciale cu populaţiile învecinate de la vest sau cu cele de la sud, aflate sub influenţa culturii grecesti. În sec I î.Chr s-au dezvoltat schimburile comerciale şi cu lumea romana. Aduceau de la sud de Dunăre în special vinuri, obiecte de lux utilizate în gospodărie şi podoabe. Dacii exportau animale vii pentru carne sau transport, miere, ceara, fructe, brânză, sare, metale, piei de animale salbatice.

„Cantitatea de grâu adusă din Pont este mai mare decât tot ceea ce ne parvine din celelalte porturi comerciale, deoarece, acest ţinut produce cea mai mare cantitate de grâu.” – Demostene, Discursuri

 „4. În privinţa celor necesare vieţii, ţinuturile pontice ne dau vite şi sclavi, în număr foarte mare şi de o calitate mărturisită de toţi ca excelentă. Dintre articolele de lux, ne procură din belşug, miere, ceară, peşte sărat. 5. În schimb primesc din prisosul regiunilor noastre ulei şi tot felul de vinuri. Cu grâu facem un schimb reciproc. Uneori, la nevoie, ne dau ei. Alteori iau dânşii de la noi*.”  – Polibiu (200-118 a.Chr) – Istorii,IV,38,4-5                                                                                                                                                    *În secolele al III-lea şi al II-lea a.Chr., regiunile pontice încetează de a mai fi grânarul Greciei, locul lor fiind preluat de Egipt.

 „Apoi [oile] nu numai că-i satură pe ţărani prin belşugul brânzei şi al laptelui, ci acoperă şi mesele bogaţilor cu mâncăruri numeroase şi plăcute. Iar unor neamuri lipsite de grâu le procură toată hrana, de aceea cei mai mulţi dintre nomazi* şi dintre geţi se numesc <băutori de lapte>”. – Columella**(20-70 p.Chr.) Despre agricultură, VII,2                  

* Se referă la sarmati care locuiau în carele lor trase de boi.                                                          ** L. Iuni Moderati Columellae, cel mai de seamă agronom latin, a scris lucrarea în 12 cărti De re rustica – Despre agricultură.

 “….Localnicii fug in toate părţile; nimeni nu mai păzeşte ogoarele                                        şi avutul lor nepăzit cade pradă jafului;                                                                            bogăţii mici, ca la ţară: vite şi care ce scârţâie,                                                                     şi avutul ce-l are un locuitor sărman.                                                                                   Unii sunt duşi ca prizonieri cu mâinile legate la spate                                                            şi zadarnic mai privesc înapoi la ţarinile şi casele lor.

Ceea ce năvălitorii nu pot lua şi duce cu ei, distrug;                                                   şi flacăra duşmană mistuie nevinovatele colibe.                                                         Chiar când e pace, lumea tremură de groaza războiului                                           şi nimeni nu mai brăzdeaza pământul, cu mâna pe plug.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, III,10,51-69

imbrac daci1

Sarmați și Daci – Antichitate
Litografie originală realizata de Friedrich Hottenroth, anul 1883
Dimensiune foaie: 20 x 28 cm – litografie: 16.5 x 24 cm. Friedrich Hottenroth (1840-1917) a fost un cercetător german în domeniul costumelor populare tradiționale, litograf, pictor și scriitor.
În registrul de sus, bine realizate, sunt reprezentate două personaje tipice de daci din patura socială superioară, un războinic și un tarabostes. Am estompat in mod special personajele reprezentând pe sarmați, pentru a nu se crea confuzie. În partea mediană a litografiei, sunt prezentate doar câteva tipuri de arme și echipamente, ca idee despre ce se presupunea că utilizau cele două populații vecine. În registrul inferior al litografiei căciulile dacilor par fesuri turcești. Coloritul nu este cel potrivit, cunoscând faptul că portul popular românesc, descendent din portul dacilor, nu a utilizat decat rareori culori vii, paleta cromatică fiind destul de redusă și de sobră: alb, negru, maro, ocru, rosu. Penultimul personaj, reprezentat jos-dreapta, este imaginea despre cum se credea că ar fi arătat un rege dac. Litografiile expuse ne dau totuși o imagine despre concepția cercetătorilor germani în domeniul costumelor tradiționale, la sfârșitul secolului al XIX-lea, despre portul și armele dacilor.

imbrac daci2

Sarmați, daci și sciți – Litografie originală de aproximativ 24×20 cm, realizată de Albert Kretschmer (1825-1891) editată la Gera în anul1900

Pentru a nu se crea confuzie si a ne concentra pe portul dacic, am estompat in mod special personajele reprezentând pe sarmați și sciți. Litografia prezentată  ne dă o imagine despre concepția cercetătorilor germani la sfârșitul secolului al XIX-lea, despre portul și armele dacilor. În registrul de sus sunt reprezentate mai multe personaje tipice de daci atât din pătura socială superioară – pileati, cât și din pătura socială inferioară – comati. Un prim războinic înarmat cu sica și scut, poartă stindardul dacic cu cap de lup – draco. În partea de jos a litografiei iese în evidență o izbutită reprezentare a unui rege dac. Observația de mai sus privind coloritul rămâne valabilă și în acest caz.

Îmbrăcămintea dacilor

Din scrierile antice ne putem da seama de trasaturile fizice ale Dacilor. Erau oameni inalti, puternici, mustaciosi si barbosi, cu pielea alba, ochi caprui sau negri, mai rar albastri. “Dacii au pielea rece şi umedă şi din această pricină moale, albă şi fără păr.”- Galenus

„Dacă privesc oamenii, căci abia sunt vrednici de acest nume,                                         văd la ei mult mai cumplită sălbăticie decât la lupi.                                                              Nu se tem de legi, ci dreptatea cedează în faţa forţei                                                            şi zace la pământ învinsă de sabia cu care se duc luptele.                                                 Se apără împotriva frigului năpraznic cu piei de animale şi cu pantaloni largi,                    iar feţele lor aspre sunt acoperite cu păr lung.                                                                       La puţini dintre ei se mai păstreaza urme ale limbii greceşti,                                                iar aceasta a devenit şi ea barbară din pricina accentului ei getic.                                         În această mulţime nu-i nimeni care întâmplător să ştie latineşte                                         şi care să poată rosti măcar câteva cuvinte.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, V,7,45-54

“…Au glas aspru, chip sălbatic şi sunt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte*.       Părul şi barba lor n-au fost tunse niciodată…” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, V,7,9-20                                                                                                                              *Zeul războiului la romani.

Ca şi astăzi, clima temperat-continentală a teritoriului Daciei îi determina pe locuitorii săi să poarte două feluri de îmbrăcăminte: haine uşoare pentru perioadele calde şi haine mai groase pentru perioadele reci ale anului. Portul dacilor se diferenţia deci, în primul rând în funcţie de anotimp, apoi în funcţie de ocazii, vârsta, sex, adaptat bineînţeles şi ocupatiilor specifice.

“…Oamenii se feresc de gerurile grele îmbrăcând piei de animale şi pantaloni cusuţi*;                                                                                                                            numai faţa li se vede din tot trupul.                                                                                Deseori auzi sunând firele de păr, când sunt mişcate, din pricina gheţii ce atârnă de ele                                                                                                                                           şi barba cea albă le străluceşte din pricina gerului care a pătruns-o.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, III,10,19-22                                                                                 *Romanii nu purtau pantaloni.

Usor de recunoscut în orice reprezentare imagistică, căciulile dacilor, cu nota specifică – vârful aplecat în față, erau confecţionate din material ţesut în casă pentru timp de vară sau din blană de miel pentru iarnă. Căciula dacică, numită pileus, era nu numai un acoperământ de cap, ci si un semn distinctiv. Dacii care purtau pileus – pileati –  făceau parte din pătura socială superioară, formată din aristocraţi (tarabostes) şi războinici. Cei din patură socială  inferioară – comati  (sing.:comatus) – nu purtau pileus, aveau capul descoperit. Nu deţinem informaţii certe referitoare la dreptul de a purta pileus, probabil acest drept era dat de ocupatia sau funcţia în cadrul comunitaţii, disponibilitatea si abilităţile  războinice, vârstă, poate chiar mărimea averii şi desigur, reprezenta o onoare. Probabil că acest drept putea fi dobândit pe parcursul vieţii, în funcţie de meritele fiecăruia. Am intâlnit în literatură şi termenul de „bonetă” dacică, probabil prin asociere cu „bonetă frigiană”, cu care se aseamănă, dar care era puțin mai înaltă. Cuvântul bonetă descrie un acoperământ de cap confecționat din pânză sau stofă, dar nu şi din blană. Termenul ar putea fi acceptat cred, doar în contextul unei explicatii: „căciula dacică avea forma unei bonete, cu vârful aplecat în față”, ca şi „opincile dacilor erau un fel de mocasini”. Prin urmare, mi se pare mult mai potrivit, mai românesc, termenul de căciulă dacică. Chiar şi astăzi, în anotimpul friguros, în foarte multe zone din România țăranii poarta căciuli din blană de miel (nu bonete), cu vârful îndoit în față sau într-o parte, asemenea dacilor. Toate căciulile sunt făcute din blană tăbăcită de miel, ale căror culori consacrate sunt negru, cafeniu şi gri-brumăriu, niciodată alb sau tărcat.

Dacii purtau îmbrăcăminte ţesută din lână, in, cânepă sau îmbrăcăminte croită şi cusută din piei de animale pentru anotimpul rece.

Portul bărbătesc era mai simplu, compus dintr-o cămaşă cu mâneci lungi, cu croială de tip tunică, lungă, albă, din pânză si pantalonii lungi şi strâmţi (ciareci, iţari), confecţionaţi din pânza sau postav ţesut din lână. Peste cămaşa bărbaţii îsi puneau un brâu tesut tot din lână sau un chimir de piele, în funcţie de zonă sau de ocupatie. Brâul, de culoare roşie, cu o lăţime de 25 cm, putea avea o lungime de până la 2 metri. Chimirul, brâu lat din piele, compartimentat la interior, era înfrumuseţat cu tinte din bronz la exterior. Iarna, peste hainele enumerate mai sus se purtau pieptare, mantii din postav prinse cu agrafă sau cojoace din blană de oaie.

Daci Columna

Daci reprezentati pe Columna lui Traian – detaliu din scena 94; Probabil ca personajul din dreapta imaginii este Regele Decebal – Muzeul Civilizatiei Romane din Roma

Portul femeiesc era compus dintr-o cămaşa de pânză (ie), poale şi o piesă tesută din lână, având ornamentaţie mai simplă sau mai complicată, care acoperea partea inferioară a corpului. Aceasta din urmă a primit ulterior diferite denumiri, în funcţie de formă si de zonă: catrinţă, valnic, fotă, opreg. O completare a portului femeiesc era găteala capului, care utiliza  ţesături si podoabe sub forma unor marame, năframe sau cununi. O caracteristică  generală a portului femeilor dace consta în utilizarea albului ca fond, în ţesăturile de in, cânepă si lână. Paleta cromatică a portului dacilor era destul de sobră. Probabil că piesele vestimentare femeieşti şi cele pentru copii, mai mult decât cele bărbăteşti, erau colorate cu pigmenti organici obtinuţi din plante sau pigmenţi minerali identificaţi în mediul natural.

Femei dace  Femeie daca

Portul femeilor dace

Tradiţia încălţărilor purtate în antichitate de daci s-a transmis până în zilele noastre. Ele sunt cunoscute sub numele de opinci (sing.: opinca; pl.: opinci) şi constituiau pana nu demult  piese vestimentare ale portului popular românesc. În unele zone rurale s-au purtat până pe la mijlocul secolului XX. Treptat, acest tip de încălţăminte a fost înlocuit de cizme, bocanci sau pantofi. Purtate în trecut atât de bărbaţi cât şi de femei şi având o origine atât de veche, opincile au evoluat într-o mare varietate de forme. Cele mai obişnuite erau opincile cu cusătură la mijloc, realizate dintr-o singură bucată aproximativ dreptunghiulară de piele de porcină sau de bovină, cu legături numite nojiţe. Nojiţele opincilor pentru femei erau făcute din păr împletit în timp ce nojiţele opincilor bărbăteşti erau sub forma unor cureluşe subţiri, din piele. Opincile nu se purtau pe piciorul gol. Rolul ciorapului de astăzi era substituit de obiele, bucăti dreptunghiulare din pânză sau tesătură de lână, cu care era invelit piciorul, peste care se legau nojitele.

DSC05260 DSC05267

Opinci ţărăneşti din secolul al XIX-lea, foarte asemănătoare cu cele purtate de daci cu două milenii în urmă

Vestimentaţia anticilor daci are corespondent astăzi în portul popular tradiţional românesc specific, conservat de păstratorii tradiţiei populare, satul românesc şi ţărănimea română. Această clasă socială, din păcate astăzi pe cale de dispariţie, a fost cea care a păstrat zestrea poporului român. Pâna nu demult, ţăranii şi ciobanii purtau căciuli, cămăşi lungi din pânză, iţari, brâu (sau chimir) şi opinci, haine din postav sau cojoace din blană de oaie.

Tarani Ardeal

Tărani din Ardeal la începutul secolului al XX-lea

Iată mai jos un bun exemplu de asemănare izbitoare între portul dacilor antici si portul popular al ţăranilor români. Pe la sfarsitul secolului al XIX-lea, un cunoscut ţăran-cărturar din Tara Făgăraşului, pe nume Gheorghe Cârţan (1849-1911), cunoscut și ca Badea Cârţan, a făcut o primă călătorie pe jos până la Roma. A fost un susţinător al unirii tuturor românilor, transportând în desagi sute de cărţi românești peste Carpaţi, pentru a le face cunoscute românilor din Transilvania. Mare iubitor de carte românească și de istorie, dorea să vadă Columna cu ochii lui. Când a ajuns în Forumul roman şi s-a apropiat de Columna lui Traian, cum se făcuse seară, iar el era singur și al nimănui, și-a așternut cojocul și s-a culcat la baza Columnei. A doua zi dimineața, trecătorii, polițiștii, ziariștii, au avut o revelație: un țăran din Corjati, un dac la picioarele Columnei lui Traian. Presa din Roma a scris în ziua următoare:„Un dac a coborât de pe Columnă: cu plete, cu cămașă și cușmă, cu ițari și cu opinci”. I s-a publicat fotografia, i s-au luat interviuri. Badea Cârțan a făcut senzație la Roma, a fost invitat în mediile politice, culturale și jurnalistice din Italia, fiind primit cu simpatie și prietenie. Iată deci, dovada că portul dacilor nu se schimbase aproape deloc, el a fost ușor recunoscut de locuitorii Romei, deși trecuseră aproape optsprezece secole de la construcţia Columnei.

388px-Badea_Cartan

tarani 01

Tarani din Munţii Neamţului – România, Enciclopedia Fotografică, 1938 – Nicolae Ionescu

DSC05269

Tipare din lemn pentru imprimarea ţesăturilor

DSC05270

Tipare din lemn pentru imprimarea caşului

Portul popular autentic, care a conservat foarte bine  tradiţia şi care aminteste de portul  dacilor, poate fi întâlnit chiar şi în prezent încă în multe zone din România, în special în zonele montane, pe ambii versanti ai Carpaţilor, acolo unde locuitorii autohtoni au fost mai bine protejați fizic, dar protejați şi de influenţele culturale ale populațiilor care au trecut sau care s-au asezat pentru o vreme pe teritoriul actual al Romaniei. Oricum, popoarele migratoare venite din stepele Asiei nu au fost niciodată interesate să se așeze în zonele montane. Mai devreme sau mai târziu, acestea au migrat spre ținuturi mai calde.

Armele dacilor

lupul 01

Stindardul dacilor

Stindardul dacilor, lupul cu trup de șarpe, denumit Draco (sau Dracon) a fost simbolul războinicilor daci. Construit prin simbioza unui cap de lup cu gura deschisă, continuat cu un corp serpentiform, de dragon, constituia flamura de luptă a dacilor. Realizat din bronz sau chiar argint, capul de lup era fixat pe o lance. În bătaia vântului stindardul dac avea o miscare ondulatorie si în plus capul metalic producea un puternic șuierat, care avea ca efect îmbărbătarea propriilor luptători și panicarea inamicilor. De asemenea, inducea o stare de nervozitate cailor inamicului, care nu mai auziseră un asemenea sunet. Atestarea stindardului dacic este dată de reprezentările acestuia pe basoreliefurile Columnei lui Traian din Roma, în special în scenele de luptă, în preajma unor cetăti dacice sau a unor căpetenii din rândul dacilor. În cateva cazuri, reprezentarea stindardului este legată de prezenta lui Decebal pe Columnă, dar apare și printre prăzile de război cucerite în Dacia.

DSC05398 DSC05399 DSC05403

Reprezentari ale stindardului dacic pe soclul Columnei lui Traian – Roma

Stindard Columna

Stindardul Dacilor – detaliu de pe Columna lui Traian; Personajul din partea stanga este probabil Regele Decebal – Muzeul Civilizatiei Romane din Roma

„[La intrarea triumfală în Roma a lui Constantin cel Mare] s-au strâns în jurul draconilor, legaţi în vârfurile aurite ale suliţelor şi ferecaţi cu pietre strălucitoare, umflaţi de un vânt mare şi astfel şuierând ca şi stârniţi de mânie, lăsând să fluture în vânt cozile ample.” – Ammianus Marcelinus, Rerum gestarum, 16,10,17                                             *Stindardul de lupta dacic cu cap de lup a fost adoptat, ulterior războaielor dacice, de armata romană

DSC05371

Trofeul armelor din Piazza del Popolo – Roma

Falxul dacic

Dac cap4

Pe reversul acestui denar de argint emis de împăratul Traian după cucerirea Daciei, este reprezentat un luptător dac, aşezat pe scut în atitudine resemnată, cu falx-ul lângă el. Putem observa ca el poarta căciula tipic dacică – pileus.

 Printre reprezentările în basorelief aparținând monumentului Tropaeum Traiani de la Adamclisi, care prezintă, desigur, romani victoriosi şi prizonieri daci, sarmati sau germani, se găsesc câteva metope cu scene de luptă între legionari romani și războinici daci.

Ceea ce ne interesează acum este reprezentarea războinicului dac. Dacul, întotdeauna reprezentat cu barbă, poartă ca îmbrăcăminte o tunică largă, pantaloni strâmți și căciulă cu vârful îndoit în față. În mod invariabil, războinicul dac mânuieste un falx cu două mâini, protejând în unele scene, un alt războinic rănit, sueb, dac sau sarmat. Legionarul roman este de obicei reprezentat cu coif, armură și manica la brațul drept. El  este înarmat cu sabie și scut curbat dreptunghiular. (pentru ilustrare, vezi pe acest site articolul Apollodor din Damasc si Dacia – Monumentul Tropaeum Traiani)

Falxul dacic (în latina: falx dacica) era o sabie grea, curbată, folosită cu două mâini și care se presupune că lovea cu o putere foarte mare. Lama falxului era ascuțită pe interiorul curburii, la fel ca o secere sau o coasă. Falxul dacic era o armă de atac și datorită dimensiunii și greutății, avea ca efect o lovitură devastatoare. Având o lungime de aproximativ 1 metru, din care o treime reprezenta mânerul, falxul avea avantajul lungimii, în comparație cu sabia scurtă romană. În plus, curbura falxului avea și un efect de agățare, zădărnicind orice eschivă. Lovitura falxului dacic era atât de puternică, încât putea reteza cu ușurință un brat, un picior, un cap. Pentru a se apăra de grozăvia unei asemenea lovituri, romanii au inventat pentru războaiele cu dacii, un tip de apărătoare pentru brațul drept, realizată din lamele de metal, numită manica (în limba română: mânecă, mânecar). Din campaniile lui Traian în Dacia vin singurele dovezi de reprezentare privind utilizarea acestui tip de apărătoare. Nu se știe dacă utilizarea sa în aceste campanii a fost larg răspândită sau mai rară, cert este că manica apare pe monumentele care descriu războaiele dacice, Tropaeum Traiani de la Adamclisi și Columna lui Traian de la Roma. Columna lui Traian din Roma pare să sugereze că manica a existat numai în dotarea legionarilor romani și nu și a auxiliarilor. Cu toate acestea, Tropaeum Traiani, care este considerat un ghid mai bun referitor la realitatea echipamentului de teren, portretizează legionari romani, precum și auxiliari de infanterie grea, echipați în același mod – purtând atât armură, cât si protecția pentru brațul drept.

În timpul campaniei romane împotriva regatului Parthiei, începută în anul 114 d. Chr., amintindu-şi războaiele cu dacii, împăratul Traian îşi nota: „…când romanii erau atacaţi de parţi cu celebrele lor arcuri cu săgeţi, acestea erau nimic pe lângă săbiile curbate ale dacilor (falx-urile dacice), care au provocat atât de  mult rău în rândurile armatei noastre”.

„…dacă nu voi înroşi mai întâi cu sângele meu săgeţile scitice                                            şi un get sălbatic nu-mi va tăia capul cu sabia.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Scrisori din Pont, II,1,63-66

Sica

Varianta ușoară a falxului dacic se numea sica (secere în limba dacă). Sica era o sabie cu aceeași formă curbată, ascuțită pe interiorul curburii, dar de dimensiuni mai reduse și se folosea cu o singură mână. Era utilizată atât în atac cât și în apărare, în combinație cu scutul dacic.

Arcul cu săgeți

Călăreții daci erau maeștri la tras cu arcul din goana calului. Arcul era arma ofensivă folosită atât în atacurile pedeștrilor cât și în atacurile rapide ale călăreților. Tehnica de realizare a arcurilor, în ce privește tratarea si modelarea lemnului, era destul de avansată . Utilizau în special săgeți cu vârful în trei muchii, păstrate în tolbe ornamentate.

„…Ca urmare, când puterea sălbatică a lui Boreas*                                                      fixeaza pe loc apa mării sau pe cea care curge în fluvii,                                                      pe dată – tocmai pentru că vânturile uscate au făcut Istrul la fel ca pământul –            duşmanii barbari** năvălesc pe caii lor iuţi;                                                               duşmanii sunt călăreţi destoinici, trag bine cu săgeata                                                      şi pustiesc până departe tot ţinutul vecin.                                                                                 * Crivăţul                                                                                                                                   ** Geţii făceau dese incursiuni atacând oraşele greceşti de pe ţărmul Mării Negre   

Alţii cad, nenorociţii, străpunşi de săgeţi cu cârlig la vârf,                                                   căci şi fierul zburător e uns cu otravă…” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, III,10,51-69

 „Eşti curios să ştii ce populaţie se află în ţinutul tomitan                                                        şi ce obiceiuri au oamenii printre care locuiesc?                                                               Deşi în acest loc sunt amestecaţi greci şi geţi,                                                               ţărmul tine mai mult de geţii nedomoliţi.                                                                       Sarmaţii şi geţii sunt mai numeroşi.                                                                                         Îi vezi călări, venind şi ducându-se prin mijlocul drumurilor.                                                  Între ei nu-i nici unul care să nu poarte tolbă, arc                                                               şi săgeţi îngălbenite de veninul viperei.                                                                             Mâna lor dreaptă e totdeauna gata să înfigă cuţitul,                                                                pe care îl are legat la şold orice barbar.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, V,7,9-20

„Ca rana să fie mai groaznică, spre a pricinui moartea pe două căi,                                  cei de aici ung vârfurile cu venin de viperă.                                                              Călare pe cai şi cu astfel de arme, ei dau târcoale zidurilor, între care domneşte groaza,                                                                                                                                   ca lupii în jurul ocoalelor în care sunt închise oile.                                                             Arcul lor întins cu o vână de cal                                                                                            nu trage numai o singură dată, ci este întotdeauna încordat.                                       Săgeţile se înfig în acoperişurile caselor, formând parcă o palisadă,                                    iar poarta solidă cu greu ne mai poate apăra de armele din depărtare.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Scrisori din Pont, I,2,15-24

 „Cei mai mulţi oameni de pe aici nu se sinchisesc de tine,                                              prea frumoasă Romă, şi nu se tem de armele soldatului ausonic.                                      Le dau inimă arcurile şi tolbele lor pline cu săgeţi,                                                             şi caii lor în stare să suporte curse oricât de lungi,                                                deprinderea de a îndura îndelung setea şi foamea                                                                şi faptul că duşmanul care i-ar urmări nu va găsi apă.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Scrisori din Pont, I,2,83-88

Sulița

Armă de atac asemănătoare constructiv cu lancea, era de dimensiuni mai mici (1,5-2m) pentru a fi folosită prin aruncare.

Intre echipamentele de protecție și apărare utilizate de daci se evidențiază:

Coiful, de forma cilindrica, cu partea superioară calotă sferică alungită, era realizat din metal (chiar si din aur – vezi coiful descoperit la Poiana Coțofenești) cu destinatia de a proteja capul razboinicului de loviturile de sabie, lance sau săgeți. Era purtat în special de aristocrația dacă.

Picture5

Coiful dacic regal descoperit la Cotofenesti, judetul Prahova in anul 1926

Cămașa de zale, asemănătoare cu cea a sarmaților, era purtată în special de aristocrația dacă.

Scutul dacic, de formă ovală în general sau romboidală era arma defensivă a războinicilor daci, utilizată în aparare dar și în atac. Realizat din lemn de esență tare și acoperit cu piele de bou, era ramforsat uneori pe față, cu lamele metalice dispuse în cruce, în al căror punct de întâlnire se fixa o calotă sferică metalică (umbo), pentru rezistență la lovituri.

„E de nepătruns platoşa* stăpânului nostru pentru săgeţile sarmaţilor                                 şi mai sigură decât scutul getic** al lui Marte…” – Marţial – Epigrame, VII, 2, 1-2

*Cuirasa pe care Domiţian a purtat-o în anul 92 p.Chr. în cursul campaniei pannonice împotriva sarmaţilor iazygi                                                                                                                      **In reprezentările lui Marte, zeul războiului, scutul getic făcea parte din echipamentul său de luptă, probabil considerat etalon de rezistenţă.

 

 

GRAVURI INEDITE

Vă prezint mai jos două gravuri originale cu daci si romani:

At Dac

Atacul Dacilor („Attaque de tranchee par les daces” – Atacul tranșeei de către daci); Tab. XV, Tom II., pag. 227
Gravură originală, colorată manual, tipărita de Johann Thomas Trattner, la Praga, Viena și Trieste, în anul 1759 în lucrarea „Istoria dupa Polybius cu interpretări și observații ale Domnului Cavaler de Folard, colonel francez, lângă o lucrare cu atacurile …. în partea a doua „. În original: Geschichte des Polyb, mit den Auslegungen und Anmerkungen des Ritters Herrn von Folard, französischen Obersten : nebst einer Abhandlung von dem Angriffe ….Zweyter Theil /

Autorul principal: Folard, Jean Charles de, 1669-1752. Alți autori: Guischardt, Charles, 1724-1775, Bion, Johann Theobald, Johann Thomas Trattner. Johann Thomas von Trattner (1717-1798) a fost tipograf, librar si editor austriac.

Polybius (203-120 î.Chr.) în lucrarea Istorii, care cuprindea 40 de carti, a povestit evenimente cuprinse între anii  274 î.Chr. – despre primul razboi punic și 146 î.Chr. – despre distrugerea Cartaginei și anexarea Greciei ca provincie romană. Primele conflicte între romani si daci au avut loc după 100 de ani (46 i. Chr.), iar războaiele dacice după alti încă 150 de ani (101-102 d.Chr. și 105-106 d. Chr.). Am fost destul de surprins să aflu că volumul al doilea conţine gravuri vechi de peste 250 de ani, despre atacuri ale dacilor sau romanilor. Am consultat primul volum al lucrării originale și am observat că evenimentele din Istoriile lui Polybius sunt însoţite de diverse schiţe prin care colonelul francez Jean Charles de Folard dă explicaţii de strategie militară. Însă gravurile prezentate aici, fac parte din ilustraţiile volumului al doilea. Este posibil ca în volumul al doilea (pe care nu l-am găsit), din dorinta de a diversifica schemele strategice, de a continua să-și etaleze cunostinţele de strategie militară, Folard să fi extins perioada istorică studiată iniţial și să fi luat și alte exemple de bătălii antice, precum cele din războaiele romanilor cu dacii. Sursa colonelului francez pentru realizarea acestei prime gravuri este Columna lui Traian,  gravura XV – „Attaque de tranchee par les daces” – Atacul tranșeei de către daci (mai jos, același conţinut în limba germană)
Privind această gravură am putea presupune că ilustrează lupta de pe malul Dunării imediat după debarcarea romanilor sau bătălia de la Tapae din anul 101 d.Chr., în apropiere de zona numită astăzi Poarta de Fier a Transilvaniei. În cel de-al doilea detaliu al gravurii, în fundal, poate fi observat împăratul Traian, cu o mina îngrijorată, înconjurat de pretorienii care-l protejează.

Indrăznesc să cred că de fapt în acesta bătălie Traian si armata sa au fost înfrânti sau, în cel mai bun caz pentru romani, a fost o victorie nedecisă, cu pierderi imense. Am să argumentez de ce cred eu acest lucru. În primul rând, conform lucrării Istoria Romana a lui Dio Cassius, în concordanță cu tradiția lui Traian, de a fi un comandant plin de compasiune, se spune că: „Traian s-a angajat în luptă, a văzut mulți răniți de partea sa și a ucis mulți dintre inamici. Si atunci când bandajele s-au terminat, se spune că nu și-a păstrat nici măcar îmbrăcămintea, ci a tăiat-o în fâșii. În onoarea soldaților căzuți în bătălie el a ordonat ridicarea unui altar și indeplinirea unor ceremonii funerare anuale.”  A fost deci, o luptă crâncenă, cu pierderi mari de partea romanilor. Dacă ar fi fost o victorie netă a romanilor, în mod sigur Dio Cassius ar fi scris cuvinte menite sa glorifice victoria romană, în mod sigur ar fi hiperbolizat importanța evenimentului. În al doilea rând, dacă ar fi fost o victorie clară, Traian nu ar fi ordonat retragerea trupelor lângă Dunăre și întreruperea campaniei, ca să astepte încă aproape un an reluarea luptelor, în mod sigur el ar fi continuat campania de cucerire. Traian a avut motive serioase să întrerupă campania, și acestea erau, pierderile grele suferite, moralul scăzut și starea depreciată a armatei sale. Era nevoie de aducerea altor legiuni din imperiu pentru mărirea efectivelor armatei romane.

Atac Dac 1

Atacul Dacilor – detaliul 1

At Dac 2

Atacul Dacilor – detaliul 2. In acest al doilea detaliu al gravurii, in fundal, poate fi observat imparatul Traian, cu o mina ingrijorata, inconjurat de pretorienii care-l protejeaza.

At Dac3

Atacul Dacilor – detaliul 3

Atacul Sarmizegetusei

Descoperirea tranșeelor – Pasaj subteran; (Decouverte des tranchees dans l’arc de Severe, Galerie entre deux terres, Blindes, Belier non suspendu dans un tourbeliere) . Tab. XVI, Tom. II, pag. 227
Gravură originală, colorată manual, tipărita de Johann Thomas Trattner, la Praga, Viena și Trieste, în anul 1759, în lucrarea „Istoria dupa Polybius cu interpretări și observații ale Domnului Cavaler de Folard, colonel francez, lângă o lucrare cu atacurile …. în partea a doua „. În original: Geschichte des Polyb, mit den Auslegungen und Anmerkungen des Ritters Herrn von Folard, französischen Obersten : nebst einer Abhandlung von dem Angriffe ….Zweyter Theil /

Autorul principal: Folard, Jean Charles de, 1669-1752. Alți autori: Guischardt, Charles, 1724-1775, Bion, Johann Theobald, Johann Thomas Trattner. Johann Thomas von Trattner (1717-1798) a fost tipograf, librar si editor austriac.

După cele scrise în josul paginii ca explicaţie, se pare că sursa colonelului francez, pentru realizarea acestei gravuri cu numarul XVI, a fost un basorelief de pe Arcul de triumf al lui Septimius Severus. Cu toate acestea, gravura pare a fi ilustrarea atacului romanilor asupra Sarmizegetusei (Zarmigethusa pe unele hărţi vechi) În cel de-al treilea registru putem observa locuitorii daci ai unei cetăţi, reprezentaţi în diferite ipostaze, fără arme, surprinsi de atacul romanilor. Putem recunoaste dacii după vestimentaţia lor caracteristică: tunici albe, pantaloni strâmţi albi, mantii de culoare rosie, cu bărbi si plete (comati). În plus, doi dintre acești locuitori asediaţi poartă căciuli dacice, pileus (pileati).

At S 1

Descoperirea tranșeelor –  Pasaj subteran – detaliul 1

At S 2

Descoperirea tranșeelor – Pasaj subteran – detaliul 2

At S 3

Descoperirea tranșeelor –  Pasaj subteran – detaliul 3

 

Articol cu elemente preluate din:

„Romano-Dacica III – Izvoarele antice ale istoriei Romaniei – Tacit despre daci, sarmaţi și traci” de Eugen Cizek, Constant Georgescu, Liviu Franga

“Civilizatii antice ale europei temperate – Celţii” de Iosif Vasile Ferencz

„Badea Cârţan” – wikipedia

„Izvoare privind istoria României”, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1964

Nota: Imaginile utilizate pentru exemplificare au fost preluate în scop educativ, de pe site-uri care permit libera lor descărcare.

Mai jos, în această sectiune, puteti vedea articolele:

“NU UITA CA ESTI DOAR UN OM !” – TRIUMFUL ROMAN

ANUL CELOR SASE IMPARATI (235 p.Chr.) – Cei şase împărati au fost, de fapt, şapte

DACIA SI APOLLODOR DIN DAMASC – ROMA SI DACIA (IV)

DACIA SI DACII PE MONEDELE ROMANE – ROMA SI DACIA (III)

RAZBOAIELE DACO-ROMANE – ROMA SI DACIA (II)

IMPARATUL TRAIAN – ROMA SI DACIA (I)

TUMULII DE LA APOLD – O POSIBILA NECROPOLA CELTICA

POVESTEA LEULUI ROMANESC – LEUL SI DOLARUL AU UN STRAMOS COMUN

Leul este unitatea monetară a României. Puţini ştiu însă, care este originea denumirii acestei monede. Iată, pe scurt, povestea Leului românesc:

Talerul Leu olandez (engl.- Duch Lion Daalder) era o monedă mare din argint,  de aproximativ 41/42 mm în diametru şi cu o greutate in jurul valorii de 27 grame, emisă de provinciile olandeze în secolele XVI-XVII şi care s-a bucurat de o largă circulaţie în Europa şi în colonii. Mai era cunoscut şi sub denumirea de löwenthaler. Această monedă a fost utilizată în mod curent şi în Transilvania, Tara Românească şi Moldova, înainte de apariţia sistemului monetar Leu – Ban din anul 1867,  în Principatele Unite. Populaţia numea “leu” acest taler, după figura gravată pe revers şi treptat, s-a încetăţenit această denumire pentru termenul generic de “bani”. Astfel a ajuns Leul sa fie numele monedei noastre naţionale.

Leul şi dolarul au un strămoş comun. Acest tip de taler nu a influenţat numai istoria denumirii monedei româneşti. Se spune că în coloniile olandeze de pe coastele continentului american şi pe insulele cunoscute sub denumirea de “Indiile de Vest”, de la „daalder” s-a adoptat mai târziu denumirea  de „dolar“ pentru moneda americană.

Iată, mai jos, un excelent exemplar de Taler Leu din 1646 emis în provincia olandeză Gelderland, piesă care mai poartă încă luciul de batere iniţial:

Avers: Cavaler în armură spre dreapta, blazon cu leu în partea de jos, legenda: MO.ARG.PROCON-POE.B.ELG.GEL.

Revers: Leu rampant (ridicat în poziţie verticală), legenda: 1646.CONFIDENS.DNO.NON.MOVETUR.

Taleri emişi în provinciile olandeze:

Avers

Revers

Holand 1576, M dublu pe avers:

Holand 1576, eroare de batere – N invers:

Utrecht 1639:

Gelderland 1641:

Gelderland 1646 :

Campen 1648:

Gelderland 1648:

Zwolle 1648:

Nota: Imaginile monedelor prezentate pentru exemplificare, au fost preluate de pe site-uri care permit libera lor descarcare.

Nicolae Sabin Dordea

septembrie 2012