La capitolul NE MÂNDRIM CU EI ! Astăzi: EUGEN OVIDIU CHIROVICI

  La capitolul NE MÂNDRIM CU EI !                                                                                     Astăzi: EUGEN OVIDIU CHIROVICI                                                                                 Un articol de Nicolae Sabin DORDEA

5508

“În România noastră latinobalcanică, patima este deseori mai importantă decât argumentul.”- Eugen Ovidiu Chirovici

 Să facem un exerciţiu de admiraţie având astăzi în centrul atenţiei pe unul din fiii Făgăraşului – Eugen Ovidiu Chirovici.                                                                        Romanul său, Cartea Oglinzilor, se ştie deja, a luat cu asalt marea piaţă internaţională de carte, este singurul titlu al unui scriitor român contemporan ale cărui drepturi de publicare au fost vândute în peste 38 de ţări, iar criticii se întrec în elogii la adresa autorului Eugen Ovidiu Chirovici. Face onoare familiei, prietenilor, oraşului natal şi bineînteles României. Puţini ştiu însă că autorul acestui roman este făgărăşean.                                              Deşi nu-l cunosc personal, urmărindu-i evoluţia de ceva timp, eu insumi făgărăşean fiind, eram mândru de el în sinea mea. Cu atât mai mult acum, mă bucur sincer pentru succesul său.                                                                                                                             Deosebit de inteligent, inteligenţa fiind o trăsătură de familie din câte ştiu eu, Eugen Ovidiu Chirovici este de o rară modestie, deşi cartea lui de vizita l-ar îndreptăţi să se comporte ca un super-VIP.

Stabilit de mai bine de trei ani în Marea Britanie, iată cum se autodescrie pe propriul website: “Scriitor, pictor, jurnalist și economist – mai mult decât suficient, nu crezi? Era anul 1964, când m-am născut (nu intr-o mlaștină, ci în Făgăraș, Transilvania, România). Eu locuiesc atât în Londra cat și la București, împreună cu Mihaela, soția mea, și fiul nostru în vârstă de 23 de ani, Eugene. E bine aici.”

Autorul mai scrie: “Îmi place să citesc o carte bună, deși cărțile bune par puține și departe în zilele noastre, mersul pe jos pe străzile orașelor care sunt noi pentru mine, statul la taifas cu prietenii mei și vizionarea de filme. Nu am nici tabu-uri, nici superstiții, nici excentricități sau obiceiuri scumpe. Am fost căsătorit timp de treizeci de ani cu aceeași femeie, Mihaela, și încă ne iubim. Eugen, fiul nostru, care este acum un tânăr bărbat, este un tip grozav și mă bucur că e băiatul meu.”

Despre Făgăraș, orașul copilariei, scrie: “M-am născut și am crescut într-un mic oraș din Transilvania, numit Făgăraș, într-o familie româno-maghiaro-germană*. Mama și fratele meu mai mare sunt încă acolo (tata a murit în 2010) și eu încă mai iubesc acel frumos, decent și liniștit mic oraș.” – Frumos!                                                                                      *(In Adevarul Financiar, apare informatia ca Eugen Ovidiu Chirovici, provine dintr-o familie de origine aromână, stabilită la sfârşitul secolului al XVlll-lea pe meleaguri româneşti. Sursa sustine ca datele sunt extrase de pe site-ul autorului,)                                                   Despre Făgăraș se aminteşte şi în recenzia romanului La Broasca Leşinată: balada unui pierde-vară , apărut în Romania la Editura RAO International Publishing Company, București, 2007: “La Broasca Leşinată este romanul unei generaţii născute între două lumi, sclipitoare prin umor şi prin miza profund umană. Construite după modelul antieroilor, personajele cărţii trec prin aventuri fabuloase, într-un spaţiu care devine mitic şi transcende geografia micului oraş ardelenesc, Făgăraşul, care este şi locul de naştere al autorului. Radu, Bulina sau Calu’ devin niste cavaleri ai unei Mese Rotunde situate dincolo de timp si spatiu. O carte pe care, daca o veţi citi, nu o veţi uita niciodata.”   chirovici_mediafax

Ne dorim cu toţii cât mai mulţi români de valoarea lui Eugen Ovidiu Chirovici, în speranţa că poate candva, această ţară va deveni un loc mai bun!

 

Cum a aparut ideea romanului – Jocul minții tale te poate suprinde chiar și pe tine

Autorul povesteşte:

“ Ideea de carte a început să germineze în 2013, când într-o conversație cu mama mea. I-am spus că mi-am amintit de înmormântarea unui jucător de fotbal local (Iuliu Naftanaila – Lulu – n.r.), care a murit foarte tânăr, într-un accident de mașină pe vremea când eram copil. Mama mi-a spus că eram prea mic la acel moment, așa că nu am fost acolo. Am continuat, spunându-i că mi-am amintit că sicriul era deschis, că era o minge de fotbal pusă pe pieptul mortului. Ea a spus că detaliul era adevărat, dar că probabil am auzit de la ea sau de la tata, dupa ce au participat la înmormântare. „In definitiv tu nu ai fost acolo”- a adăugat ea.                                                                                                                        Asta a fost doar o simpla poveste despre capacitatea minții umane de a cosmetiza și chiar de a falsifica amintirile, dar ea a plantat sămânța romanului meu. Ce se întâmplă dacă am uitat cu adevărat ce s-a întâmplat la un moment dat ? Ce se întâmplă dacă imaginația noastră este capabilă să transforme așa-numita realitate obiectivă în altceva, în propria noastră realitate separată? Ce se întâmplă dacă cineva nu este doar un mincinos, ci mai degrabă mintea lui sau a ei este capabilă de a rescrie un eveniment dat, ca un regizor de film? Este așa cum Impăratul Marcus Aurelius a spus odată: „Tot ceea ce auzim este o opinie, nu un fapt. Tot ceea ce vedem este o perspectivă, nu adevărul. ”         Deci, despre asta este vorba in Cartea Oglinzilor.”

Autorul si-a propus ca romanul său să fie mai mult decat un roman politist, să fie un roman literar si iată putem spune cu sigurantă că a izbutit. Cartea Oglinzilor – spun specialistii este un roman poliţist scris cu stil şi eleganţă literară, la capătul căruia cititorul află mai mult decât cine este criminalul.

“Întotdeauna am crezut că, după trei sute de pagini cititorul ar trebui să inţeleagă ceva mai mult decât doar “cine a ucis-o pe Jane sau cine l-a ucis pe John”. De asemenea, am crezut întotdeauna că un scriitor ar trebui să aspire să descopere tărâmul magic al poveștilor bune, care să fie si literare în același timp. Un așa-numit roman polițist ar trebui să fie la fel de elegant ca un roman literar.”eugen-ovidiu-chirovici

“Cred că povestea cărții este la fel de interesantă ca si povestea pe care o spune cartea. Am scris primul draft între februarie și iunie 2014. Am lustruit manuscrisul de patru sau cinci ori înainte de a-l trimite la o duzină de agenți literari. Șapte dintre ei au cerut manuscrisul integral, dar în cele din urmă l-au respins, fără să-mi spună de ce. L-am lustruit din nou, de două ori mai mult și am decis să-l vând la o editură mică. Robert Peett, fondatorul și managerul de la Holland Books, o mică editură din Newbury, la aproximativ douăzeci de mile de Reading, mi-a răspuns, spunându-mi că i-a placut cartea mea, dar că ar trebui să se ne întâlnim pentru a discuta înainte de a face o afacere. Ne-am întâlnit două săptămâni mai târziu, iar el mi-a spus la o cafea ca de fapt cartea era prea buna pentru editura sa si ca el nu-și putea permite să plătească un avans, iar distribuția sa ar fi fost prea mica. Am fost șocat și m-am întrebat dacă nu cumva face mișto de mine. M-a întrebat de ce nu am trimis manuscrisul la oricare alti agenți literari. I-am spus că am facut asta, dar că a fost respins. El mi-a spus că ar trebui să încerc din nou. A insistat și m-a convins să fac acest lucru în cele din urmă.”

Finalul îl ştiţi, a fost un mare succes!

eugen-chirovici

 

România era prea mică pentru el

O scriu fără urmă de ironie, România chiar era prea mică pentru el. Iată câteva spicuiri din presă:

“Chirovici, 51 ani, care locuiește în Reading, a scris zece romane în România în ultimele două decenii, dar piața era prea mică pentru ca el să poată trăi din cărțile sale și a lucrat ca jurnalist. Acum, este de așteptat ca el să facă o sumă de șapte cifre doar din cele mai bune oferte de publicare.”

“Rachel Mills, de la Peters Fraser and Dunlop (PFD), descrie “The Book of Mirrors” ca fiind “o crimă misterioasă foarte bine reprezentată”. “Este un roman incredibil, atât de sofisticat. Nu ţi-ai putea da seama niciodată că ar fi scris de cineva a cărui primă limbă nu este engleza”, a adăugat aceasta.”

Francesca Pathak, editor la Century-The Random House Group, a declarat ca The Book of Mirrors „este o carte cu adevărat geniala, care m-a captivat de la prima pagină. Aceasta va fi o lansare de debut imensa pentru noi „.

“Chirovici a spus că inspirațiile sale literare sunt „foarte clasice”, și includ Ernest Hemingway, John Steinbeck și William Golding.” (The Guardian)

„Intotdeauna mi-am dorit sa scriu. Mi-as fi dorit categoric sa scriu mai mult” – a declarat, pentru HotNews.ro, Eugen Ovidiu Chirovici. Incepand cu anul 2013, Eugen Ovidiu Chirovici s-a dedicat complet scrisului.
“… în Marea Britanie, totul este tratat mult mai cumpănit și mai profesionist, iar tonul este mai mereu ponderat. În România noastră latinobalcanică, patima este deseori mai importantă decât argumentul.”- (interviu Evenimentul Zilei Special) –  Mare adevăr!

 

Despre autor romanului (wikipedia)

Cartea sa de vizita este impresionantă, este de invidiat – si spun asta cu mare admiratie:

Eugen Ovidiu Chirovici (n. 11 mai 1964, Făgăraș, județul Brașov) este de profesie economist, scriitor și jurnalist român și a îndeplinit funcția de Mare Maestru al Marii Loji Naționale din România în perioada noiembrie 2003 – noiembrie 2010. Este al doilea născut în familia Radu și Maria Chirovici.

chirovici-600x300

A studiat la ASE București, (promoția 1988), University of Glasgow (Scoția) studii postuniversitare (1995) și Institutul de Dezvoltare Economică – EDI – de pe lângă Grupul Băncii Mondiale – SUA, studii postuniversitare (1996).

Deține trei titluri de Doctor Honoris Causa la: UniversitateaHYPERLINK „http://www.bioterra.ro/” HYPERLINKhttp://www.bioterra.ro/”Bioterra, Bucuresti, UniversitateaHYPERLINK „http://www.uav.ro/” HYPERLINK „http://www.uav.ro/”Aurel Vlaicu Arad, și Universitatea Oradea, este membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință din România din anul 2007 și membru al Clubului de la Berna.

I-a fost decernată, în 2009, distincția „Kent Medallion” de către Alteța Sa Regală Ducele de Kent.

A primit Marele Premiu pentru Jurnalism (1999), Premiul Pamfil Șeicaru (2000), Medalia de Aur a Centrului Ecumenic Internațional (2000), Premiul pentru Jurnalism al ANSVM (2002), etc. In 2002 a fost decorat de Președintele Romaniei, Ion Iliescu cu Ordinul „Steaua Romaniei„.

A colaborat cu unele dintre cele mai importante televiziuni și radiouri din România, cu BBC și Radio Europa Liberă, Radio România Actualități, TVR, MONEY CHANNEL TV . În perioada 1992-2000 a parcurs toate ierarhiile, de la simplu redactor la redactor șef, la Cotidianul “Curierul Național” și a fost director executiv și manager de proiect la postul B1 TV (2000-2002). A colaborat ca editorialist cu www.bloombiz.ro în perioada 2008 – 2011.

In perioada 2002-2003 a fost consilier de stat pentru probleme economice al primului ministru Adrian Nastase, între anii 2003-2007 a îndeplinit funcția de președinte cu rang de secretar de stat al Agenției Naționale pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii din cadrul Guvernului României iar din 2008 este consilier al Consiliului de Administrație al Băncii Naționale a României.

Activitate publicistică

A publicat peste 1000 de articole în România și străinătate și este autorul a cinci romane și mai multe cărți de eseistică și istorie economică. Ca scriitor a debutat în 1989 cu proză scurtă în România LiterarăAstraVatraLuceafărul, iar primul său roman, Masacrul, a fost vândut în 1991, în 60.000 de exemplare. Au urmat mai multe succese literare, printre care Comando pentru general (bestseller), Spectacolul reformei văzut de la galerie. România, zece ani după…(o istorie economică și politică a primei decade postdecembriste), Națiunea virtuală (eseu despre globalizare). În anul 2005, începe colaborarea cu Editura RAO, publicând: Misterele istoriei: religie, politică și bani, A doua moarte, Suflete la preț redus și La broasca leșinată, Noua economie: ABC pentru viitorii milionari, Puterea, Labyrinth.com, Voodoo, Pulbere Neagră, Hoodoo Creek, Cine a ucis-o pe Nora Jones ?, Sanitarium. Locul în care nimic nu este ce pare a fi, O amintire de la Paris.

La trei ani după ce s-a mutat în Marea Britanie, scriitorul român Eugen Ovidiu Chirovici a scris primul roman în limba engleză, iar cartea a devenit un fenomen global, scrie publicația britanică The Guardian.

Cel mai recent roman al său, „The Book of Mirrors” (Cartea Oglinzilor), reprezentat de agentul literar Marilia Savvides, se dovedește a fi o adevărată lovitură editorială internațională. Drepturile au fost deja vândute în peste douăzeci de țări, printre care Marea Britanie (Penguin Random House, Century), SUA (Simon and Schuster), Germania (Random House, Goldmann), Franța (Les Escales), Italia (Longanesi), Spania (Penguin Random House, Literatura), Olanda, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Brazilia și așa mai departe.

Cărți publicate

10 povestiri (1989) – proză scurtă în revistă literară

Masacrul (Editura Calipso, București, 1991) – roman

Comando pentru general (Ed. Calipso, București, 1991) – roman

Spectacolul reformei văzut de la Galerie. România, zece ani după… (Ed. Eficient, București, 1999)

Națiunea virtuală. Eseu despre globalizare (Ed. Polirom, Iași, 2001)

Best practice in the development of entrepreneurship and SMEs in countries in transition the romanian experience (ONU – Geneva, 2004)

UNCTAD/EMPRETEC programme for Romania (ONU – Geneva, Editura ECA, București, 2004)

Bazele dezvoltării economice a întreprinderilor mici și mijlocii în România” (Ed. Global, București, 2004)

Proprietatea intelectuală în activitatea întreprinderilor mici și mijlocii (Ed. Global, București, 2004)

Cultura antreprenorială din perspectiva programului UNCTAD / EMPRETEC în România (Ed. Global, București, 2004)

Bazele managementului calității și al competitivității în întreprinderi mici și mijlocii din România (Ed. București, 2004)

Misterele istoriei: religie, politică bani -istorie (Ed. RAO International Publishing Company, București, 2005)

A doua moarte (Ed. RAO International Publishing Company, București, 2006) -roman

Suflete la preț redus (Ed. RAO International Publishing Company, București, 2007)-roman

La broasca leșinată : balada unui pierde-vara (Ed. RAO International Publishing Company, București, 2007)-roman

Noua economie: ABC pentru viitorii milionari (Ed. RAO International Publishing Company, București, 2008)

Puterea (Ed. RAO International Publishing Company, București, 2009)

Labyrinth.com (Ed. RAO International Publishing Company, București, 2009)-roman

Voodoo (Ed. RAO International Publishing Company, București, 2010)-roman

Pulbere neagră (Ed. RAO International Publishing Company, București, 2010)-roman

Hoodoo Creek (Ed. RAO International Publishing Company, București, 2011)-roman

Cine a ucis-o pe Nora Jones ? (Ed. RAO International Publishing Company, București, 2011)-roman

Sanitarium. Locul în care nimic nu este ce pare a fi (Ed. RAO International Publishing Company, București, 2012)-roman

O amintire de la Paris (Ed. RAO International Publishing Company, București, 2012)-roman

Gods, Weapons and Money: The Puzzle of Power (Nortia Press, 2014), SUA

Rumors That Changed the World: A History of Violence and Discrimination (Rowman and Littlefield, 2014), SUA

The Second Death (eLectio Publishing, 2014), SUA

Long Gone (Zharmae Publishing/Porfirio Press, 2015), SUA

Surse: http://www.chirovici.com/; evz.ro; adevarulfinanciar.ro.; mediafax.ro; HotNews.ro;

Wikipedia; The Guardian.

Poiana Narciselor – veritabilul paradis floral din Ţara Făgăraşului

Un articol de Nicolae Sabin DORDEA

Natura şi-a desăvârşit creaţia aici, în Poiana Narciselor din ţinutul istoric Ţara Făgăraşului. Peisajul feeric îţi taie respiraţia. Covorul alb de flori este imens. Oriunde vezi cu ochii, sunt milioane de narcise înflorite, care parcă te îmbie să le miroşi, să tragi adânc aer în piept. Spectacolul floral se întinde pe sute de hectare. La vederea acestei panorame mulţi rămân muţi de uimire. Oricine ar încântat să facă o plimbare prin acest paradis natural.

ATT00133

Poiana Narciselor, cea mai vestită rezervaţie naturală cu narcise din România, se află în apropierea satului Vad, comuna Șercaia, din depresiunea Făgărașului, la doar 24 de kilometri de municipiul Făgăraș şi la 60 de kilometri de capitala judetului, municipiul Brasov.

Rezervaţia naturală Dumbrava Vadului, cunoscută în special sub denumirea de Poiana Narciselor, iar de localnici ca Pădurea Vadului, este cea mai mare de acest gen din Europa, este declarată arie protejată de interes naţional şi are o întindere de 400 de hectare. În această zonă culesul frumoaselor narcise şi cositul ierbii sunt interzise.

ATT00142

Accesul la Poiana Narciselor este facil: din DN1, din centrul comunei Șercaia, situată la 16 kilometri de Făgăraş, se merge spre sud pe drumul judetean 73A (spre Poiana Mărului, Râsnov) circa 4 km până in satul Vad, unde se virează dreapta, apoi se parcurg ultimii 4 kilometri pe drumul comunal asfaltat 107C .

 Narcisa

Despre Narcisă

Narcisa face parte din familia Amaryllidacee şi este o specie din genul Narcissus, gen originar din nordul Africii, regiunile mediteraneene și Europa Centrală. Sunt cunoscute aproximativ 32 de specii de narcise.

Specia care creşte în Poiana Narciselor de la Vad se numeşte Narcissus poeticus (ce frumos!) şi înflorește spre sfârșitul primăverii, în luna mai.

Narcisa este o floare singulară dispusă terminal pe o tulpină înaltă de până la 45 cm. Elementele sale florale sunt cele şase petale de un alb curat în mijlocul carora se află coronula creponată, galbenă cu margine roșie, în care sunt găzduite staminele aurii.

Narcisele sunt flori extraordinar de parfumate. Se spune că la Poiana Narciselor parfumul lor atât de senzual şi pronunţat se simte de la sute de metri distanţă.

Prin urmare, în fiecare an, către finele lunii mai, Poiana Narciselor din Ţara Făgăraşului îşi asteaptă admiratorii.

Denumirea narcisă provine de la mitul frumosului Narcis din mitologia greacă, care s-ar fi îndrăgostit de propriul său chip (de aici şi termenul narcisist).

ATT00148

Din mitologia greacă

Narcis era, potrivit legendei, un tânăr frumos, fiul nimfei Liriope şi al râului Cephios. Deşi era înconjurat de dragostea și admirația celor care îl întâlneau, Narcis rămânea indiferent la atențiile și propunerile amoroase. De frumosul tânăr s-a îndrăgostit nebunește nimfa Echo, însă și ea a fost respinsă și s-a stins de durere, văzând că dragostea ei nu era împărtășită. Nemesis hotărăşte să îl pedepsească pe Narcis, făcându-l să îşi vadă chipul în apa unui izvor. Tânărul s-a îndrăgostit de acea imagine, murind de durere, fiindcă nu ajungea la tânărul din apă. O altă versiune povesteste că Narcis ar fi avut o soră geamănă, pe nume Narcisa, care s-ar fi înecat într-un lac. Într-o zi, acesta voind să bea apă dintr-un izvor; vede reflecția chipului său, care îl face să creadă că Narcisa îl priveşte din oglinda apei. Astfel el moare de durere lângă apă, deoarece nu ajunge la iubita lui sora. Deznodământul este acelaşi: Narcis moare, nimfele îl jelesc, iar trupul lui se transformă în floarea numită narcisă.

ATT00145

Poiana Narciselor este un adevărat spectacol floral, o minune a naturii.

Poiana Narciselor – decor de film

Frumuseţea locului i-a atras şi pe producătorii de filme. În Poiana Narciselor s-a filmat un episod din filmul „Neamul Şoimăreştilor“ ecranizare după romanul cu acelaşi nume al lui Mihail Sadoveanu.

Festivalul Narciselor

În fiecare an, la 21 mai, de sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena,
la Poiana Narciselor se organizează Festivalul Narciselor, un festival de etnologie şi folclor, însotit şi de o mare serbare câmpenească a sătenilor din zonă.

41
În luna mai puteţi admira milioane de narcise înflorite la Poiana Narciselor de la Vad, din Ţara Făgăraşului.

ROMÂNI CELEBRI, ROMÂNI CARE AU CONTRIBUIT LA PROGRESUL OMENIRII (I)

Motto: Există lucruri despre care ştim că sunt imposibil de realizat, până când vine cineva care nu ştie acest lucru şi le realizează. – Albert Einstein

Vizionari, mult înaintea timpului lor, aceşti români de geniu şi-au aşezat numele între legende, în panteonul de aur al umanității. Cu perseverență, ei şi-au demonstrat ideile revoluționare în ştiință şi artă şi au lăsat urmaşilor o moştenire neprețuită. Nici nu avem la îndemână destule superlative pentru realizările lor, pentru importanța acestora în istoria civilizației sau pentru a ne exprima gratitudinea. Se spune că familiile burgheze, dar nu neapărat, de oameni educați, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, au generat o elită, şcolită în străinătate, care si-a demonstrat valoarea încă din primii ani ai secolului următor. Apartenența lor la națiunea română ne face să fim mândri. Despre unii s-a scris mai mult, despre alții mult mai puțin, de aceea vom începe cu cei din urmă. Sunt români care au făcut istorie.

ŞTIAŢI CĂ ? DID YOU KNOW? LE SAVIEZ- VOUS ?

 

Nicolae Constantin PAULESCU (1869 -1931)

Știați că fiziologul român, profesorul în medicină Nicolae Constantin Paulescu a fost descoperitorul Pancreinei, numită mai târziu Insulină?

Nicolae_Paulescu Nic paulescu

Născut în anul 1869 în București, Nicolae Constantin Paulescu a fost primul dintre cei patru copii ai soților Maria și Costache Paulescu. Nicolae a dovedit abilități remarcabile foarte devreme, înca din primii ani de școală. A învățat franceza, latina și greaca veche la o vârstă fragedă, astfel încât câțiva ani mai târziu, a devenit fluent în toate aceste limbi, fiind capabil să citească opere clasice de literatură latină și greacă în original. El a avut, de asemenea, un talent special la desen, muzică și înclinații speciale față de științe ca fizica sau chimia. A absolvit Liceul Mihai Viteazul din București, în anul 1888.
În toamna anului 1888, Paulescu a plecat la Paris, unde s-a înscris la facultatea de medicină. În 1897 a absolvit facultatea, obținând diploma de Doctor în medicină, și a fost imediat numit chirurg asistent la spitalul de urgentă Notre-Dame du Perpétuel. În 1900, Paulescu a revenit în România, în calitate de șef al Departamentului de Fiziologie al Facultatii de Medicina de la Universitatea din București, precum si ca profesor de medicina clinica la spitalul St Vincent de Paul din București.
In 1916, Nicolae Paulescu a reușit să obtina un extract de pancreas solubil salin, care, injectat unui câine diabetic, s-a dovedit a avea un efect de normalizare asupra nivelului de zahăr din sânge (asupra glicemiei). Extractul de pancreas de bovine în soluție salină, în care impuritățile erau îndepărtate cu acid clorhidric și hidroxid de sodiu, a fost numit pancreină, redenumita ulterior insulină. După încheierea Primului Război Mondial, Paulescu si-a reluat cercetările.
De la 24 aprilie la 23 iunie 1921, Paulescu a publicat trei lucrări bazate pe rezultatele cercetărilor sale, la secțiunea română a Societății de Biologie din Paris:
– Efectul extractului pancreatic injectat unui animal diabetic prin intermediul sângelui.
– Influența timpului scurs de la injectarea intravenoasa a extractului pancreatic unui animal diabetic.
– Efectul extractului pancreatic injectat unui animal normal prin intermediul sângelui.
Cea de-a patra lucrare, un amplu document cu privire la acest subiect – Cercetări privind rolul pancreasului în asimilarea alimentelor – a fost prezentat de către Paulescu la 22 iunie la Arhivele Internationale de Fiziologie din Liège, Belgia si a fost publicat in numărul din august 1921 al revistei. Metoda utilizată de Paulescu pentru prepararea extractului său pancreatic si efectele sale, publicată în Arhivele Internationale de Fiziologie în 1921, era similară cu procedura descrisă de cercetătorul american Israel S. Kleiner într-un articol publicat în 1919 în Journal of Biological Chemistry. Utilizând procedura sa, Kleiner a fost în măsură să demonstreze o reducere semnificativă a concentrației de glucoză din sânge și urină după injecții intravenoase cu extractul său. Asta nu făcea altceva decât să confirme valabilitatea extractului descoperit de Paulescu în anul 1916.
Mai mult decât atât, Paulescu si-a asigurat paternitatea descopeririilor sale obtinând un brevet pentru metoda sa de fabricație a Pancreinei, la 10 aprilie 1922 (brevet nr. 6254), de la Ministerul Român al Industriei și Comerțului. În 1923, pentru meritul descoperirii insulinei și a tratamentului aferent, premiul Nobel nu i-a fost acordat lui Paulescu, ci unei echipe canadiene, sub pretextul că deși și-a patentat tehnica sa în România, rezultatul muncii sale nu a avut o utilitate clinică, deoarece extractul său salin încă nu putea fi folosit pe oameni.
În februarie 1922, doctorul Frederick Grant Banting și biochimistul John James Rickard Macleod de la Universitatea din Toronto, Canada, au publicat lucrarea lor cu privire la utilizarea cu succes a unui extract pancreatic diferit, pe baza de alcool, pentru normalizarea glicemiei la un pacient uman, un băiat tânăr. Lucrarea publicată de Banting, Best, Collip și McLeod a prezentat injectarea de insulină la diabetici, într-o forma de extract purificat, care ameliora simptomele individuale ale bolii. Astfel, Banting și Macleod au primit Premiul Nobel in 1923 pentru Fiziologie sau Medicină, pentru descoperirea tratamentului cu insulină.
Profesorul Ian Murray a fost deosebit de activ în efortul de a corecta „greșeala istorică” împotriva lui Paulescu. Murray a fost profesor de fiziologie la Colegiul de Medicină Anderson din Glasgow, Scoția, șeful departamentului de Boli Metabolice la spitalul lider Glasgow, vice-președinte al Asociației Britanice de Diabet, și membru fondator al Federației Internaționale de Diabet . Într-un articol din 1971 al Jurnalului de Istorie al Medicinei și Stiințelor asociate, Murray a scris:
„Prea puțină recunoaștere i-a fost dată lui Paulesco, distins om de știință român, care, la momentul când echipa din Toronto era la începutul cercetărilor, el reușise deja extragerea hormonul antidiabetic din pancreas, dovedind eficacitatea acestuia în reducerea hiperglicemiei la câini cu diabet zaharat.”
Într-o comunicare privată recentă, profesorul Tiselius, directorul Institutului Nobel, și-a exprimat opinia sa personală că „Paulesco a fost în egală măsură demn de premiul Nobel în 1923.”
În concluzie, deși pe plan international meritele știintifice ale lui Nicolae Paulescu nu au fost suficient recunoscute, din cauza vederilor sale politice antisemite, adevăratul descoperitor al insulinei rămâne tot omul de știință român. Datorită descoperirii sale din anul 1916, de-a lungul vremii, au fost salvate milioane de vieti. Paulescu a murit în 1931, în București. Este înmormântat în cimitirul Bellu.
În 1990, Nicolae Paulescu a fost ales postum membru al Academiei Române.
În 3 martie 1993, Institutul de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice din București, prin Decret al Ministerului Sănătății, a fost redenumit în onoarea sa Institutul de Diabet, Nutritie si Boli Metabolice „Nicolae Constantin Paulescu”.
La 27 iunie 1993, la Cluj-Napoca, a fost lansata o carte postala dedicata memoriei savantului Nicolae Paulescu, pentru a marca Ziua Mondiala impotriva Diabetului. 1994 – Nicolae Paulescu a fost de asemenea onorat, pe o marca postala emisa de Poșta Româna. Timbrul face parte dintr-o serie de sapte timbre emise în cinstea românilor celebri.

 
Traian VUIA (1872-1950)

Știați că inventatorul român Traian Vuia a fost primul om care, la 18 martie 1906, la Montesson, lângă Paris, a reușit cu aeroplanul său să realizeze decolarea de pe o suprafață plană, propulsia, sustentația si aterizarea, utilizând numai sistemele proprii ale aparatului? Ziarele din Franța, Statele Unite și Marea Britanie au scris atunci despre primul om care a zburat cu un aparat mai greu decât aerul, echipat cu sisteme proprii de decolare, propulsie și aterizare.                                        Trebuie însă mentionat că înaintea lui Vuia mai reuşiseră să zboare şi alti inventatori. Problema lor era că utilizaseră pentru decolare diverse metode şi surse ajutătoare, externe aparatelor de zbor: tractiune animală, pante descendente, catapulte, tracţiune cu alte vehicole. Fraţii Wright, creditaţi drept primii oameni care au întreprins un zbor cu un aparat mai greu decât aerul, se foloseau de şine pentru lansarea maşinii lor de zbor. Meritul lui Vuia este că a reuşit primul zbor cu un aparat mai greu decât aerul, dar care s-a înălţat prin propria forţă. Mai există încă şi astăzi contradicții şi dezbateri pe tema conceptului de aeroplan sau pe tema asumării întâietății primului zbor cu un aparat mai greu decât aerul, dar cel mai important, după cum chiar Traian Vuia spunea, este faptul că aceste lucruri au fost inventate, că ele există în realitate: “Eu nu am căutat niciodată gloria, fiindcă ştiu că gloria pierde adesea pe un om. Eu nu lucrez pentru gloria mea personală, lucrez pentru gloria geniului uman. Ce importanță are cine a realizat aceste lucruri? Important este că ele există.”

Traian Vuia Traian_Vuia_aero mobil Traian vuia si aeroplan automobil
Traian Vuia s-a născut în 17 august 1872 în satul Surducu Mic, parte a comunei Bujoru, din comitatul Caraş-Severin la acea vreme, astăzi județul Timiș, România. Cursurile primare le-a făcut la Bujoru (astăzi Traian Vuia) și Făget, după care, între anii 1884 și 1892, a urmat cursurile liceului din Lugoj . Copil fiind, micul Traian avea o atracție irezistibilă și o predilecție pentru mecanica aplicată și pentru fizică. La zece ani a asistat la primele manifestări cu caracter aviatic, care i-au creat o mare pasiune pentru zmeie. El le urmărea detaliile cu atentie, încercând să construiască altele mai perfecționate. Ajuns la liceu, Vuia și-a însușit noțiunile de fizică și mecanică și nu s-a rezumat numai la construirea zmeielor, ci a încercat să-și explice ce se petrece în jurul aparatului, să înțeleagă forțele care acționează la lansarea și menținerea lui în aer, condițiile sale de echilibru. Cu alte cuvinte, Traian Vuia voia să înțeleagă zborul. După absolvirea bacalaureatului în 1892, Vuia a plecat la Budapesta pentru a se înscrie la Politehnică. A urmat pentru un an cursurile Politehnicii, secția mecanică, la seral. Ulterior, din motive financiare, s-a înscris la Drept și a lucrat în birouri de avocatură din Banat pentru a se putea sustine material. O bună parte din studenție a fost astfel deviată de la adevăratele sale aspirații și aptitudini. Tânărul Vuia a reușit însă în domeniul științelor juridice, obtinând diploma de doctor în Științe Juridice în anul 1901, cu teza „Militarism și industrialism, regimul de Status și contractus”. Pentru scurt timp după terminarea facultății, Traian Vuia s-a întors la Lugoj, unde a continuat să studieze problema zborului uman și unde început să conceapă, să proiecteze și să construiască primul său aparat de zbor. Din cauza lipsurilor financiare, nu a reușit să-și ducă la capăt proiectul și a decis în schimb să plece la Paris, sperand că va găsi pe cineva interesat să-i finanțeze proiectul. În iulie 1902 Vuia a ajuns la Paris aducând în bagaje proiectul său original de aeroplan-automobil și macheta aferentă, realizate pe parcursul ultimelor douăsprezece luni. Desi ideea de mașină zburătoare s-a lovit de mult scepticism din partea celorlalti, Vuia l-a căutat pe Victor Tatin, un cunoscut teoretician, care avea deja experienta construirii în 1879 a unui model experimental de aeroplan. Tatin a fost interesat de proiect, dar a încercat să-l convingă pe Vuia că nu este nimic de făcut, pentru că are nevoie de un motor puternic şi uşor care să-i asigure propulsia şi sustentaţia. “Dacă un asemenea motor nu exista de fapt, cauza nu era imposibilitatea de a-l construi ci indiferenţa şi dispreţul fabricării de motoare pentru maşina de zbor şi pentru cei ce căutau să o realizeze”, a declarat Vuia câţiva ani mai târziu. În aceste condiţii, inventatorul s-a văzut nevoit să construiască el însuşi motorul, bazându-se pe cunoştinţele sale de mecanică şi termodinamică. Modificând radical un motor de tip Serpollet, l-a făcut să funcţioneze cu acid carbonic.. În iarna 1902/1903, Vuia a început construcția aparatului, perfecționând până la detaliu planurile originale la care lucrase cu un an înainte la Lugoj. La 16 februarie 1903 Traian Vuia a înaintat Academiei de Științe de la Paris proiectul avionului său cât și procedura de decolare. Posibilitatea ca o mașină cu o densitate mai mare decât cea a aerului să poată zbura, era privită cu mult scepticism, era considerată o idee utopică. Prin urmare, proiectul său a fost respins si el a primit următorul răspuns: „Găsirea unei soluţii la problema zborului cu un aparat mai greu decât aerul nu poate fi rezolvată și nu este decât o himeră”. Cu toate acestea Vuia nu s-a descurajat, ci si-a continuat eforturile pentru a-si realiza visul. Si-a înscris proiectul pentru un brevet de inventie, acordat pe 17 august 1903 și publicat pe 16 octombrie 1903. Aparatul de zbor brevetat se numea aeroplan automobil. Aparatul a fost gata în decembrie 1905 și a fost numit Vuia I sau Liliacul, poreclă datorată formei aripilor. Cu un motor de 20 CP, inventat, construit şi brevetat tot de Vuia in 1904 în Marea Britanie, aparatul avea o greutate totală de 250 kg, la o suprafață de susținere de 14 m². Primele probe au început utilizând aparatul cu aripile demontate, ca pe un automobil, pentru experiență în manevrare. Pe 18 martie 1906 la Montesson, lângă Paris, aparatul Vuia I a zburat pentru prima dată. După ce inventatorul a accelerat pe o distanță de 50 de metri, aparatul s-a desprins de sol la o înălțime de aproape un metru, a zburat pe o distanță de 12 m, după care palele elicei s-au oprit și a aterizat brusc. În acel an el a făcut mai multe zboruri cu aparatul său. Traian Vuia îsi îndeplinise visul, reusise să zboare, exclusiv cu mijloace proprii. În anul 1907 Traian Vuia a construit un nou aparat, numit Vuia II, brevetat în Belgia, cu care a zburat 70 de metri, a decolat si a aterizat normal. În cazul lui Traian Vuia se potriveste ca o mănuşă afirmația lui Albert Einstein: „Există lucruri despre care ştim că sunt imposibil de realizat, până când vine cineva care nu ştie acest lucru şi le realizează.” Mult mai târziu, în 1923, când deja oamenii învățaseră să zboare, Vuia i-a lăsat un mesaj unui prieten conațional: “Povesteşte prietenilor de acasă despre tot ce ai văzut aici. Am dovedit că se poate zbura cu un aparat ‘mai greu decât aerul’. (…) Acum, după ce s-au convins de posibilitatea zborului mecanic, numărul experimentărilor va creşte rapid, specialiştii vor realiza motoare speciale, aviația va avea o industrie infloritoare pe temeiul experienței mele, devenită bun comun. Ai putut vedea! Nu m-am ascuns, am experimentat în văzul tuturor. Vor continua alții, tot mai mulți. Aşa se realizează progresul…”.
Traian Vuia a fost un mare inventator, el nu era interesat numai de aerodinamică, ci şi de ameliorarea motoarelor si de alte cateva domenii in care si-a lasat amprenta. În perioada Primului Război Mondial, el a lucrat pentru Ministerul francez al Apărării. Împreună cu binecunoscutul Victor Tatin, a construit o torpilă folosită cu succes de marina militară. Traian Vuia şi-a extins permanent cercetările de navigaţie aeriană. Astfel, el a fost preocupat de zborul vertical şi de menţinerea aparatului la punct fix în zbor. Numeroasele experimente întreprinse s-aur concretizat în brevetul „Perfecţionări la mijloacele de propulsie, de tracţiune şi de sustentaţie”, cu aplicabilitate la nave, elicoptere sau la roţile cu pale ale turbinelor. Între 1918-1925 a conceput şi realizat două elicoptere, pe care intenţiona să le treacă în producţia de serie în România. În 1923 a ţinut o conferinţă pe tema elicopterelor, la Societatea Franceză de Navigaţie Aeriană la care a anunţat că noua masina de zbor era deja construită, dar trebuie perfecţionata. Românul a intuit corect utilitatea acestui aparat pentru zborul comercial sau transportul de pasageri pe distanţe scurte. Propunerile lui veneau în perioada în care dirijabilul şi aeroplanele nu puteau transporta decat mase relativ mici. M. Yvonneau, cu care a lucrat în acea perioadă, a dezvăluit abia în 1957, cu ocazia Expoziţiei Traian Vuia de la Bucureşti, care erau ideile ce îl stăpâneau pe inventatorul român.„Vuia proiectase pe vremea acea un aparat cu patru rotoare, în tandem, înzestrat cu o cabină pentru 100 de pasageri. Din nefericire, ideea a rămas în suspensie”, a spus Yvonneau la manifestarea amintită. În 1925, a realizat un generator de abur original, cu circulaţie forţată unică, cu presiune si temperatură înaltă şi cu randament termic ridicat.

30 aprilie 1918 – împreună cu alţi fruntaşi români aflaţi la Paris, Traian Vuia a pus bazele Comitetului Naţional al Românilor din Transilvania. Noua societate, avea drept organ de presă revista „La Transylvanie”, unde Vuia publica numeroase articole prin care să susţină cauza celor de acasă. 1918 – Traian Vuia a fost initiat în loja masonică pariziană, împreună cu Alexandru Vaida-Voievod, pentru a combate elementul maghiar pătruns în forţă în această organizaţie şi care acţiona pe toate căile pentru a împiedica unirea teritoriilor româneşti, din fostul Imperiu Austro-Ungar, cu ţara mamă, România. 1919-1920 – Traian Vuia a fost consilier în cadrul delegaţiei române de la Conferinţa de pace de la Paris
1943 – Traian Vuia a creat Frontul Naţional al Românilor din Franţa 27 mai 1946 – Traian Vuia a fost ales membru de onoare al Academiei Române.
3 septembrie 1950 – Vuia s-a stins din viaţă la Bucureşti, la varsta de 78 de ani. Este înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.
Este considerat inventatorul primelor avioane cu sisteme proprii de decolare, de propulsie si de aterizare.

 

Henri Marie COANDĂ (1886-1972)

Știați că savantul român Henri Coandă, a fost inventatorul primului avion cu reacție din lume, pilotat de el personal la 16 decembrie 1910, lângă Paris? Știați că Henri Coandă a inventat hidrogeneratorul pentru desalinizarea apei de mare (cu ajutorul energiei solare), sistemul de transport tubular cu mare viteză (o aplicație a efectului Coandă) și „rezervorul oceanic” destinat petrolului extras din sondele marine? Știați că a fost autorul a peste 250 de invenții pentru care a obținut 700 de brevete în diferite țări ale lumii? 

Henri Coanda  Coanda 2

Coanda-1910-copia-avionului
Henri Marie Coandă a fost academician și inginer român, pionier al aviației, fizician, inventator, inventator al motorului cu reacție și descoperitor al efectului care îi poartă numele. Henri Coandă s-a născut la București, la 7 iunie 1886, fiind al doilea copil al unei familii numeroase. Tatăl său a fost generalul Constantin Coandă, profesor de matematică la Școala națională de poduri și șosele din București și prim-ministru al României pentru o scurtă perioadă în 1918. Mama sa, Aida Danet, a fost fiica medicului francez Gustave Danet, originar din Bretania, Franta. Încă din copilărie viitorul inginer și fizician era fascinat de miracolul vântului, după cum își va și aminti mai târziu. Henri Coandă a fost mai întâi elev al Școlii Petrache Poenaru din București, apoi al Liceului Sf. Sava, unde a urmat primele 3 clase, după care, la 13 ani, în1899, a fost trimis de tatăl său, care voia să-l îndrume spre cariera militară, la Liceul Militar din Iași. Dupa terminarea liceului, în 1903, și-a continuat studiile la Școala de ofițeri de artilerie, geniu și marină din București. Detașat la un regiment de artilerie de câmp din Germania 1904, a fost trimis la Universitatea Tehnică din Berlin-Charlottenburg (Technische Hochschule). Pasionat de probleme tehnice și mai ales de tehnica aviaticii, în 1905 Coandă a construit un avion-rachetă pentru armata română. Între 1907-1908 a urmat de asemenea cursuri universitare în Belgia, la Liège, și la Institutul tehnic Montefiore. În 1908 s-a întors în țară și a fost încadrat ofițer activ în Regimentul 2 de artilerie. Datorită firii sale și spiritului inventiv care nu se împăcau cu disciplina militară, el a cerut și obținut aprobarea de a părăsi armata, după care, profitând de libertatea recâștigată, a întreprins o lungă călătorie cu automobilul pe ruta Isfahan – Teheran – Tibet. La întoarcerea din călătorie, a plecat în Franța și s-a înscris la Școala superioară de aeronautică și construcții, nou înființată la Paris în 1909, pe care a absolvit-o în anul 1910, ca șef de promoție, obtinând diploma de inginer aeronautic. Cu sprijinul inginerului Gustave Eiffel și savantului Paul Painlevé, care l-au ajutat să obțină aprobările necesare, Henri Coandă a efectuat experimentele aerodinamice prealabile și a construit în atelierul de carosaj al lui Joachim Caproni primul avion cu propulsie reactivă, de fapt un avion cu reacție, fără elice, numit convențional Coandă-1910 pe care l-a prezentat la al doilea Salon internațional aeronautic de la Paris. În timpul unei încercări de zbor din decembrie 1910, pe aeroportul Issy-les-Moulineaux de lângă Paris, aparatul pilotat de Henri Coandă a scăpat de sub control din cauza lipsei lui de experiență, s-a lovit de un zid de la marginea terenului de decolare și a luat foc. Din fericire, tânărul Henri a fost proiectat din avion înaintea impactului, alegându-se doar cu spaima și câteva contuzii minore la față și la mâini. Pentru o perioadă de timp, Coandă a abandonat experimentele datorită lipsei de interes din partea publicului și savanților vremii. În 1911 la Reims, Henri Coandă a prezentat un aparat de zbor cu două motoare cuplate ce acționau o singură elice.

Coanda      H Coanda
Între 1911-1914 Henri Coandă a lucrat ca director tehnic la Uzinele de aviație din Bristol și a construit avioane cu elice de mare performanță, de concepție proprie, aparate de zbor „clasice” (cu elice) cunoscute sub numele de Bristol-Coandă. În 1912 unul dintre ele a câștigat premiul întâi la Concursul internațional al aviației militare din Anglia.
În următorii ani s-a întors în Franța, unde în 1916 a construit un avion de recunoaștere foarte apreciat în epocă, prima sanie-automobil propulsată de un motor cu reacție, primul tren aerodinamic din lume și altele. Între anii 1914-1918 Henri Coandă a lucrat la „Saint-Chamond” și „SIA-Delaunay-Belleville” din Saint Denis. În această perioadă a proiectat trei tipuri de aeronave, dintre care cel mai cunoscut este Coandă-1916, cu două elici apropiate de coada aparatului. Coandă-1916 este asemănător cu avionul de transport Caravelle, la proiectarea căruia de fapt a și participat. A inventat un nou material de construcție, beton-lemnul, folosit pentru decorațiuni (de exemplu la Palatul culturii din Iași, ridicat în 1926, decorat în totalitate cu materialul lui H. Coandă)
În anul 1926, în România, Henri Coandă a pus la punct un dispozitiv de detecție a lichidelor în sol, folosit în prospectarea petroliferă.
În 1934 a obținut un brevet de invenție francez pentru Procedeu și dispozitiv pentru devierea unui curent de fluid ce pătrunde într-un alt fluid, constând în devierea unui jet de fluid care curge de-a lungul unui perete convex, fenomen observat prima oară de el în 1910, cu prilejul probării motorului cu care era echipat avionul său cu reacție. După ce avionul decola, Henri Coandă a observat că flăcările și gazul incandescent ieșite din reactoare tindeau să rămână pe lângă fuzelaj. După peste 20 de ani de studii proprii și ale altor savanți, inginerul român a formulat principiul ce defineste efectul Coandă, numit astfel de profesorul Albert Metral. Această descoperire l-a condus la importante cercetări aplicative privind hipersustentația aerodinelor, realizarea unor atenuatoare de sunet și altele. În Golful Persic inventatorul român a construit un rezervor din beton subacvatic pentru depozitarea petrolului.
În anul 1969 Henri Coandă a revenit definitiv în țară ca director al Institutului de creație științifică și tehnică (INCREST), iar în anul următor, 1970, a fost ales membru al Academiei Române. Henri Coandă a decedat la București, pe data de 25 noiembrie 1972, la vârsta de 86 de ani.

 

Dimitrie Haralamb CHIPĂRUŞ
(1886-1947)

Știați că sculptorul român Dimitrie Haralamb Chipăruş, a devenit la Paris maestrul de necontestat al stilului Art Deco, sub numele de Demetre Chiparius? El este nu numai cel mai cunoscut dintre artiștii Art Deco, ci este considerat și pionier al stilului Art Deco în tehnica criselefantină – bronz şi fildeş, tehnică utilizată în perioada anilor 1914-1933, inspirată de statuile antice greceşti.

Balerina Chiparus
Numele lui Dimitrie Chipăruş este binecunoscut cunoscătorilor de artă, dar şi amatorilor de frumos, celor care agrează stilul art deco. Lucrările sale sunt celebre, ca şi rolul său în evoluţia artei decorative. Lumea artistică mondială apreciază sculpturile acestui mare artist, fără a da prea multă importanţă originii sale româneşti. Este o consecinta a faptului că cea mai mare parte a vieţii şi-a petrecut-o la Paris, unde a cunoscut consacrarea ca sculptor de valoare. Astăzi, a avea un Chipăruş adevărat este ca şi cum ai avea un Picasso adevărat. Comparatia nu este deloc fortată, deoarece sculpturile sale originale, din bronz şi fildeş, în tehnica criselefantină, sunt în prezent foarte căutate de iubitorii de artă, ajungând la valoarea de cateva sute de mii sau chiar un milion de dolari. Considerat maestrul stilului Art Deco în sculptură, capturând esenţa Parisului elegant şi seducător, Chipăruş a redat cu deosebit talent femeia independentă, energică, misterioasă şi arogantă a anilor `20 şi `30. Creatiile sale sunt caracterizate de proportii umane perfecte, de un aspect delicat, lung, subțire și stilizat. Combinând eleganța și luxul, ele reușesc să redea spiritul epocii Art Deco. Un mare merit artistic al lui Dimitrie Chipăruş este faptul că a reușit să îşi surprindă modelele în mişcare, în timpul dansului, să realizeze perfect mâinile statuetelor cu o minuţiozitate de bijutier, devenit celebru încă de pe atunci. Sculpturile sale sunt remarcabile şi pentru efectul lor strălucitor și deosebit de decorativ. Importanţa contributiei sale in evolutia stilulului Art Deco şi influenţa sa asupra urmatoarelor generaţii de sculptori, îl plaseaza fara echivoc în rândul marilor sculptori ai lumii. 

D.H.Chiparus

Dimitrie Haralamb Chipăruş s-a născut la 16 septembrie 1886, la Dorohoi, judetul Botosani, România, fiind unul din fii sotilor Saveta și Haralamb Chipăruş, o familie de aristocraţi, din cea mai înaltă clasă socială, în care limba franceză se vorbea frecvent.
Se cunosc foarte puţine informaţii despre viaţa din România a sculptorului, motiv pentru care personalitatea lui Chipăruş a fost întotdeauna înconjurata de o aură de mister. În 1909, la vârsta de 22 de ani, el a plecat în Italia, unde a urmat cursurile sculptorului italian Raffaello Romanelli. Nu s-a mai întors niciodată în România. Motivul acestei înstrăinări este legat de decesul fratelui sau în circumstanţe misterioase şi despre care artistul a afirmat, mai târziu, că ar fi fost asasinat din motive politice. În anul 1912, atras de cultura mistică a Parisului, Dimitrie Chipăruş a plecat în Franţa. Printre sculptorii aflaţi în acea perioadă la Paris, se număra şi sculptorul român Constantin Brâncuşi. În Paris, la fel ca şi Brâncuşi, Chipăruş a studiat la prestigioasa şcoală pariziană „Ecole des Beaux-Arts”, sub îndrumarea lui Antonin Mercier și a lui Jean Boucher. Primele sculpturi a lui Chipăruş au fost create în stilul realist și au fost expuse la Salonul din 1914. El a folosit o combinatie de bronz și fildeș, o tehnică numită criselefantină, de mare efect. Cele mai multe dintre lucrările sale de renume au fost create între 1914 și 1933. Din anumite motive părăseşte şcoala de arte frumose, după anul 1916 analele şcolare nemaiamintind nimic de prolificul artist. Dimitrie Chipăruş îşi făcuse deja un renume in lumea artistică pariziană, fiind interesat mai mult să devină un scuptor de succes, decât să lucreze după stilul academic impus de prestigioasa instituţie. Enorma popularitate de care sculptorul român s-a bucurat în timpul vieţii s-a datorat caracterului decorativ al pieselor sale, oamenii devenind interesaţi în a adăuga mai mult şarm şi confort caselor lor. Statuetele art deco ale lui Chipăruş răspundeau tocmai acestei cererii pentru obiecte plăcute şi decorative. De prin anii 1920 stilul matur al lui Chipăruş a luat formă. Sculpturile lui Dimitrie Chipăruş reprezintă manifestarea clasică a stilului Art Deco în sculptura decorativă din bronz si fildeș. Se pot distinge patru factori de influență asupra activității creatoare a artistului: Baletul Rus al lui Serghei Diaghilev, arta Egiptului antic, teatrul francez și filmele timpurii ale epocii. Maestru al artei decorative, stil pe care astăzi îl reprezintă, Dimitrie Chipăruş a devenit renumit pentru statuetele care înfăţişeau dansatoare exotice şi balerine întâlnite la Baletul Rus sau în saloanele pariziene. Chipăruş a avut ca modele dansatoare și dansatori ruși și francezi, vedete și fotomodele din revistele de modă ale epocii.
Prima reprezentare a baletului rusesc a avut loc în mai 1909 şi a avut un succes atât de răsunător, încât a schimbat modul în care lumea percepea baletul până în acel moment şi, mai mult decât atât, a pus bazele baletului pe care îl ştim noi astăzi. Combinând coregrafia, cu muzica, cu aranjările în scenă, cu jocul de lumini şi costumele dansatoarelor (Picasso fiind unul dintre creatori), Serghei Diaghilev, producătorul principal al Baletului Rus, a ridicat baletul la un nivel de senzaţie, seducând publicul şi influenţând stilul de viaţă monden. Orientalismul, curentul cultural bazat pe teme egiptene, era foarte la modă în Parisul anilor `20, fiind foarte vizibil în modă (prin culori vii şi exotice), balet, teatru sau în domeniul decoraţiunilor interioare. O parte din succesul Baletului Rus a fost atribuit folosirii motivelor egiptene în costumele dansatoarelor şi în tema poveştii redată pe scenă. Multe dintre statuetele lui Chipăruş surprind tocmai exotismul şi misticismul acestei culturi antice, transformată în modernism pe toate planurile culturale.
Pe lângă seducătoarele şi sofisticatele inspiraţii feminine, Dimitrie Chipăruş a avut şi altfel de modele, reprezentate de copiii veciniilor care deseori veneau în vizită în atelierul artistului de pe strada Barrault. Prima serie de sculpturi create de Chipăruş a fost cea cunoscuta sub numele de „seria copiilor”, în care statuetele sale surprind prin inocenţă, realism şi entuziasm.
Dimitrie Chipăruş a muncit enorm, intr-o zi normală de lucru obişnuia să petreacă în studioul său între 12 şi 15 ore.
În 1924 a întâlnit-o pe Julienne Lullier, femeia care i-a devenit mai târziu soţie şi cu care şi-a petrecut tot restul vieţii. Dimitrie Chipăruş a murit în 1947, la vârsta de 61 de ani, după o paralizie în urma unui atac cerebral și a fost înmormântat în cimitirul Bagneux, la sud de Paris.

Stilul Art Deco, curent artistic născut în Franţa în perioada dintre cele două războaie mondiale, și-a luat numele de la Expoziția de Arte Decorative de la Paris din 1925 (în franceză Arts Decoratifs). Oraşul luminilor era un fel de paradis inspiraţional pentru foarte mulţi artişti, scriitori sau muzicieni. Deși poate fi considerat, din anumite puncte de vedere un stil luxos și elegant, stilul Art Deco s-a dovedit atât de popular încât trăsăturile sale caracteristice au fost, mai apoi, imitate și reproduse pe liniile de producție în masă. Prin urmare, între 1920 și 1930, aproape toate domeniile vieții cotidiene, au fost influențate de noul stil. După cum sugerează și numele, acest stil se referă la decorațiuni și grafică, noul design punându-și amprenta în multe domenii de activitate: de la arhitectură şi design, până la artele vizuale, modă, muzică, film, sculptură şi pictură. O formă majoră de manifestare artistică, sculptura, a fost prezentă în stilul Art Deco cu opere decorative remarcabile, produse de serie, caracterizate de un pronunţat caracter comercial, precum şi de sculpturi unicat, „pièces uniques”, care erau uneori expresia fazării stilistice cu cele mai evoluate realizări ale avangardei. Producţiile sculpturale de serie, sculptură de interior, de dimensiuni mici, cu tot caracterul lor comercial, erau executate adeseori cu o perfecţiune tehnică excepţională de factură criselefantină ce îşi avea rădăcinile în arta antică. Artiştii epocii au realizat unele opere de o remarcabilă calitate şi originalitate, în care se făcea o rafinată compoziţie utilizând materiale diverse, ca bronz, aur, fildeş,cristal, lemn, marmură şi pietre semipreţioase. Chipăruş a fost exponentul de exceptie al genului. Alţi reprezentanţi ai acestei forme de sculptură decorativă, de „salon”, au mai fost Max Blondat, Marcel Bouraine, Ferdinand David, Pierre le Faguays, Alexandre Kelety, Maurice Guiraud-Rivière şi Max Le Verrier. În Germania, Ferdinand Preiss a preluat principalele elemente impuse de şcoala pariziană, realizând, tot din bronz şi fildeş, opere de primă calitate. Pentru firma Preiss-Kreisler a lucrat o întreagă serie de sculptori, printre care Rudolf Belling, Otto Portzel, R.W.Lange şi Paul Philippe. Şcoala vieneză a fost reprezentată de operele rafinate ale sculptorilor Gerdago, K.LorenzI, G.Schmidtcassel şi Bruno Zach. O a doua direcţie a sculpturii Art Deco a fost cea care a căutat să realizeze o relaţie de permanentă simbioză cu marea avangardă, reprezentată de personalităţi fundamentale pentru arta modernă, ca Brâncuşi, Arp, Derain, Modigliani şi Archipenko.

 

Aurel PERŞU (1890-1977)

Știați că primul autovehicul cu profil perfect aerodinamic, cu roţile în interiorul caroseriei, de forma “picăturii de apă în cădere”, a fost realizat intre 1922-1924, de inginerul român Aurel Perşu?

”Şi România a avut un specialist în aerodinamică, un strălucit inginer care trebuia de mult trecut în elita mondială a tehnicienilor. Numele lui este Aurel Perşu”. Aşa începe capitolul dedicat inventatorului român din volumul publicat în germană şi engleză ”Automobile aerodinamice în Europa şi în Statele Unite”.
Aurel Perşu a fost inginer mecanic român, constructorul primului automobil cu profil aerodinamic din lume.

AurelPersu
Aurel Perşu s-a născut la 26 decembrie 1890, la Bucureşti. El şi-a descoperit înclinaţia spre inginerie în adolescenţă, aşa încât înaintea Primului Război Mondial a urmat cursurile Şcolii Superioare Tehnice din Berlin-Charlottenburg, absolvind Secţia Mecanică în 1913, ca şef de promoţie. În 1914 a fost medaliat de Ministerul Instrucţiunii Publice din Germania pentru un studiu avangardist deosebit, în domeniul comportării navelor în spaţiul cosmic.
Înainte de a imagina şi construi primul automobil aerodinamic din lume, Perşu a construit, în preajma primului război mondial, un automobil cu propulsie electrică, pe care îl putem vedea şi astăzi la Muzeul Naţional Tehnic Dimitrie Leonida din Bucureşti.

automobilul aerodinamic persu Automobil_Aurel_Persu
Invenţia care l-a făcut celebru a fost un „Automobil de formă aerodinamică cu patru roţi montate înăuntrul formei aerodinamice”. Brevetul a fost obţinut în Germania la 19 septembrie 1924, cererea de brevetare fiind adresată la 13 noiembrie 1922. Încercări de construire a unei forme aerodinamice de automobil mai făcuseră şi alţii înaintea sa. După multe calcule şi experimente de laborator, Aurel Perşu a ajuns la concluzia că forma aerodinamică ideală a unui automobil, a unui vehicul în mişcare, este forma picăturii de apă în cădere. El a ajuns la coeficienţi aerodinamici de 0,22 care şi astăzi sunt greu de atins. A construit automobilul în perioada 1922-1924, cu bani proprii, în Germania. Constructia a fost dificila si extrem de costisitoare, dar automobilul si-a aratat foarte repede valoarea. Caroseria a fost construită la diverse ateliere din Berlin. Aspect absolut original fata de alte automobile din epoca, Perşu a conceput roţile în interiorul caroseriei, fapt care la acea vreme era un lucru nemaivazut la automobile. Teoriile sunt simple: “Experimentele facute au aratat ca lasand rotile afara, rezistenta la inaintare este mult mai mare, deoarece aerul despicat axial face ca automobilul sa opuna rezistenta, iar forma aerodinamica perfecta este cea a unei picaturi de apa in cadere”, explica acum zeci de ani inginerul Aurel Persu. Deşi pentru standardele de azi, forma acestui automobil pare neobişnuită, cu habitaclul plasat în faţă şi motorul în spate, este imaginea tehnică a unei idei inspirate de picătura de apă – de unde şi denumirea uzuală a acestui automobil: ”Raindrop car” (maşina cu formă de picătură de apă).
Aurel Perşu a adus automobilul în România, parcurgând cu el peste 120.000 de kilometri cu acest prototip, dovedindu-i astfel fiabilitatea. Maşina are panourile caroseriei din aluminiu iar consumul de combustibil a fost estimat de specialişti undeva la 5 litri/100 km, fapt absolut remarcabil, având în vedere că motorul, amplasat în spate, era unul de 1.400 cmc, cu 4 cilindri în linie, pe benzină. Atât motorul şi cutia erau produse de Automobilbau Berlin şi propulsau maşina spre o viteză maximă de circa 80 km/h. Datorită lipsei diferenţialului putea lua viraje foarte strânse cu 60 km pe oră în deplină siguranţă. Automobilul a fost donat Muzeului Naţional Tehnic „Dimitrie Leonida” în 1969, şi in prezent nu mai este în stare de funcţionare. Deşi automobilul nu a fost realizat în serie, uzinele Ford şi General Motors au solicitat cumpărarea brevetului, fără a garanta însă şi construirea acestuia. Acest fapt l-a determinat pe inventator să refuze propunerea.
În ţară Aurel Perşu a fost conferenţiar la Şcoala Politehnică, iar din 1938 director general la Fabrica de avioane I.A.R. Braşov. După ce s-a retras la pensie în 1950, a continuat să lucreze la Institutul de Documentare Tehnică din Bucureşti dar, încercările sale de a contribui la dezvoltarea cercetării româneşti au fost subminate de conducerea comunistă, deoarece Aurel Perşu a refuzat categoric orice formă de colaborare cu organele statului. A murit în 5 mai 1977, la Bucureşti.

 

Gheorghe LEONIDA (1892-1942)

Știați că autorul chipului celebrei statui a lui Iisus, din Rio de Janeiro, a fost sculptorul român Gheorghe Leonida?

Chipul lui Iisus Rio Statuia_lui_Iisus_Hristos

Despre celebra statuie a lui Iisus din Rio de Janeiro a auzit toată lumea, însă foarte puţini ştiu că autorul chipului Mântuitorului este sculptorul gălăţean Gheorghe Leonida.

Gh Leonida
Provenit dintr-o familie care a dat numeroase personalităţi, Gheorghe Leonida s-a născut la Galaţi, România, în anul 1892. Pentru că tatăl său, ofiţer de carieră, a fost nevoit să se transfere în capitală, Gheorghe a absolvit liceul la Bucureşti, unde apoi a urmat Conservatorul de Arte Frumoase, secţia sculptură. Şi-a făcut debutul în 1915, la un salon naţional. După ce a luptat în Primul Război Mondial, şi-a continuat studiile de artă în Italia, timp de trei ani, unde operele sale au fost încununate de mari premii, la Roma, pentru lucrarea „Reveil” (Visul) şi la Paris, Marele Premiu pentru lucrarea „Le Diable”. În 1922, Leonida s-a mutat în capitala Franţei.
Unanim recunoscut pentru expresivitatea chipurilor pe care le realiza si devenind celebru în Franța ca portretist, sculptorul român Gheorghe Leonida a fost inclus de sculptorul Paul Landowsky în echipa care a început să lucreze la statuia gigantică de la Rio de Janeiro în 1922, având sarcina să realizeze capul statuii Mântuitorului, fapt care l-a făcut celebru pe Leonida în intreaga lume.
Monumentul a fost planificat cu ocazia aniversării de 100 de ani de la declararea independenței Braziliei. Schițele proiectului au fost întocmite de inginerul Heitor Silva Costa. Din motive financiare, numai după zece ani a început construcția lui. Constructia a durat nouă ani, intre 1922-1931 și a costat echivalentul a 250.000 dolari SUA (3.3 milioane dolari în 2014). Cu sprijinul Franței și Vaticanului s-a reușit realizarea proiectului și astfel monumentul a fost sfințit și inaugurat la 12 octombrie 1931. Lucrarea a devenit în timp un adevărat simbol al Americii Latine. Cu o înălţime totală de 38 de metri (numai capul are 3,75 metri) şi o greutate de 1145 de tone, simbol al creștinismului brazilian și al păcii, statuia lui Cristos Mântuitorul cu brațele deschise a devenit imaginea simbol a orașului Rio de Janeiro. Ea a fost considerată mult timp cea mai mare statuie Art Deco din lume, iar astăzi este considerată una dintre minunile lumii moderne. Statuia este realizată din beton armat, acoperit la suprafată cu un strat de mozaic. În soclu se află o capelă unde pot intra 150 de persoane. Monumentul este folosit de biserica catolică la diferite aniversări ca loc de pelerinaj.
Revenit în ţară, Gheorghe Leonida a continuat să sculpteze, însă a murit la numai 49 de ani, în primăvara lui 1942, căzând de pe acoperişul casei familiei sale din Bucureşti, în timp ce culegea flori de tei. Regimul comunist i-a minimalizat opera, din cauza faptului că Leonida a sculptat mai multe busturi ale membrilor Casei Regale, astfel că faimoasa sa contribuţie la minunea din Rio a rămas uitată.
Lucrările sale se află în principal la Castelul Bran şi la Muzeul Naţional de Artă, dar pot fi admirate şi in alte mari muzee bucureştene.

 

George Emil PALADE (1912–2008)

Știați că George Emil Palade medic și om de știință american de origine română, specialist în domeniul biologiei celulare, a fost laureat al premiului Nobel pentru fiziologie și medicină în anul 1974?

Palade 1 Palade 2
George Emil Palade s-a născut la 19 noiembrie 1912 în Iași, România; tatăl său a fost profesor de filozofie la universitate, iar mama sa a fost profesoară de liceu. La vârsta de 7 ani, el și-a început pregătirea școlară la Școala „Mihail Kogălniceanu” din Iași. Pe placa de pe fațada școlii, stă scris:
„În această școală, între 1919-1922, și-a început drumul spre știință GEORGE EMIL PALADE, medic de origine română, născut la Iași, pe stradela Sărăriei, la 19.XI.1912. Descoperirile sale reprezintă eforturile susținute în domeniul cercetării fundamentale în biologie și medicină, eforturi apreciate de Comunitatea științifică internațională, prin acordarea în 1974 a Premiului Nobel, ceea ce conferă un prestigiu strălucit științei și culturii românești.” Dupa terminarea studiilor liceale, s-a înscris la Facultatea de Medicină „Carol Davila” a Universității din București, pe care a absolvit-o în 1940, obținând titlul de doctor în medicină cu o teză asupra unor probleme de structuri histologice. În perioada 1942-1945, Palade a servit în Corpul Medical al Armatei Române. În 1946 s-a căsătorit cu Irina Malaxa, fiica industriașului Nicolae Malaxa. In același an a plecat pentru studii post-doctorale în Statele Unite, unde a fost angajat pe post de cercetător la Universitatea Rockefeller din New York. Acolo l-a întâlnit pe Albert Claude, omul de știință care i-a devenit mentor. Claude lucra la Institutul Rockefeller pentru Cercetări Medicale și l-a invitat pe Palade să lucreze împreună cu el în departamentul de patologie celulară. George Palade a realizat importanța excepțională a microscopiei electronice și a biochimiei în studiile de citologie. Împreună cu biochimistul Philip Siekevitz cu care a inceput o colaborare, a combinat metodele de fracționare a celulei cu microscopie electronică, producând componenți celulari care erau omogeni morfologic. Analiza biochimică a fracțiunilor mitocondriale izolate a stabilit definitiv rolul acestor organule subcelulare ca un component major producător de energie.
Cel mai important element al cercetărilor lui Palade a fost explicația mecanismului celular al producției de proteine. A pus în evidență particule intracitoplasmatice bogate în ARN, la nivelul cărora se realizează biosinteza proteinelor, numite ribozomi sau corpusculii lui Palade. Împreună cu Keith Porter a editat revista The Journal of Cell Biology („Revista de Biologie Celulară”), una dintre cele mai importante publicații științifice din domeniul biologiei celulare..
În 1952, Palade a primit cetătenie americană. El a lucrat la Institutul Rockefeller pentru Cercetări Medicale între anii 1958-1973. În 1973 a părăsit Institutul Rockefeller, transferându-se la Universitatea Yale. A fost profesor la Universitatea Yale Medical School între anii1973-1990. Palade a fost primul presedinte al Departamentului de Biologie Celulara de la Universitatea Yale. În prezent, Catedra de Biologie Celulara de la Yale se numește catedra „George Palade”.

Emil Palade 3
În 1974 dr.George Emil Palade a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină, împreună cu Albert Claude și Christian de Duve „pentru descoperirile privind organizarea funcțională a celulei, care au avut un rol esențial în dezvoltarea biologiei celulare moderne” cu referire la cercetările sale medicale efectuate la Institutul Rockefeller pentru Cercetări Medicale. Prezentarea făcută de Palade la ceremonia conferirii oficiale a premiului Nobel a avut loc la 12 decembrie 1974, cu tema „Aspecte intracelulare în procesul de secreție a proteinelor”. Textul a fost publicat în 1992 de Fundația Premiului Nobel.
La Universitatea din California, San Diego, unde a lucrat din 1990, George Emil Palade a fost profesor emerit în Medicina, în cadrul Departamentului de Medicina Celulara si Moleculara, precum si Decan emerit pentru Probleme Știintifice, la Școala de Medicina de la La Jolla, California.
George Emil Palade s-a stins în anul 2008, în Statele Unite, la venerabila vârstă de 96 de ani.

1961 – a fost ales membru al Academiei de Știinte a SUA.
1970 – a fost distins cu premiul Louisa Gross Horwitz la Universitatea Columbia, împreună cu Renato Dulbecco, un alt viitor laureat al Nobelului (1975).
1974 – a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină, împreună cu Albert Claude și Christian de Duve „pentru descoperirile privind organizarea funcțională a celulei, care au avut un rol esențial în dezvoltarea biologiei celulare moderne”
1975 – a fost ales membru de onoare al Academiei Române.
1986 – i s-a conferit Medalia Națională pentru Știință pentru „descoperiri fundamentală (de pionierat) în domeniul unei serii esențiale de structuri complexe cu înaltă organizare prezente în toate celulele biologice”.
1989 – a fost ales membru de onoare al Academiei româno-americane de arte și științe (ARA) la Universitatea din California
2007 – a fost decorat cu Ordinul național „Steaua României” în grad de Colan.

 

Sergiu CELIBIDACHE (1912 -1996)

Știați că învățăturile Zen i-au influentat viața și activitatea celebrului dirijor, compozitor și profesor român Sergiu Celibidache?

sergiu-celibidache- Sergiu-Celibidache 2
Sergiu Celibidache a fost dirijor, compozitor și profesor român, de renume mondial. Educat în România și mai târziu în Germania, el a avut o exceptională carieră în muzică, de peste cinci decenii, incluzând și mandatele ca dirijor principal la Filarmonica din München, la Filarmonica din Berlin și la mai multe orchestre europene. Spre sfârsitul carierei, a predat la Universitatea Mainz din Germania și la Institutul de Muzica Curtis din Philadelphia, Pennsylvania. A fost unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului XX.
El a câștigat recunoașterea internațională pentru interpretările sale celebre din repertoriul muzicii clasice și a fost cunoscut pentru stilul său energic de interpretare în spectacole, influentat de studiul și experiențele sale în Zen budism. Învățătura Zen, expresie a școlii Budismului Mahayana, care s-a dezvoltat în China pe parcursul secolului al VI-lea, pune accent pe introspecție, pe cunoasterea preceptelor budimului și pe exprimarea personală a aceastei înțelegeri în viața de zi cu zi, în special în beneficiul celorlalti. De aceea, în timpul fiecărui concert, Celibidache punea accent pe crearea condițiilor optime pentru ceea ce el numea o „experiență transcendentală”. Celibidache a refuzat în mod frecvent să-si înregistreze spectacolele în scopuri comerciale în timpul vieții sale, având convingerea că un ascultător nu putea obține aceea experiență transcendentală, în afara de sălii de concert, doar ascultand muzică înregistrată. Așa cum explica Celibidache, spațiul acustic în care se aude un concert influețează în mod direct posibilitatea apariției experienței transcendentale, pe care el o căuta. Multe dintre înregistrările performanțelor sale au fost realizate postum.                                                                                         Sergiu Celibidache s-a născut într-o familie de intelectuali, la 28 iunie 1912, în Roman, un mic oraș din nord-estul României. De mic a început să studieze pianul și după absolvirea liceului în orașul natal și-a petrecut urmatorii ani la Iași, unde a luat lecții de pian și compoziție, iar apoi s-a înscris la cursurile de filosofie și matematică ale Universității din București. Deși tatăl său se aștepta ca el să urmeze o carieră politică în România, în 1936, Sergiu Celibidache a ales să se înscrie la Academia de Muzică (Hochschule für Musik) din Berlin, Germania, unde a studiat compoziția cu Heinz Thiessen și mai târziu cu Kurt Thomas, Walter Gmeindl și Fritz Stein. Si-a perfectionat educatia urmând studii de doctorat la Universitatea Friedrich Wilhelm (Friedrich-Wilhelms-Universität) din Berlin, unde a studiat filosofia cu Nicolai Hartmann, Eduard Spranger și muzicologia cu Arnold Schering și Georg Schünemann. El a prezentat o disertație de doctorat având ca subiect pe compozitorul franco-flamand Josquin des Prez (c. 1450-1521) și activitatea acestuia în perioada Renașterii. A obținut diploma în 1944. În timpul studiilor sale la Berlin, Celibidache a fost inițiat in tainele budismului Zen sub influența profesorului său, Martin Steinke. Principiile budismului i-au dat o imagine asupra lumii și asupra muncii sale, l-au educat și l-au influențat puternic pentru tot restul vieții. Între 1945 si 1952, Sergiu Celibidache a fost dirijor principal al Filarmonicii din Berlin unde a dirijat peste 400 concerte, impunându-se ca personalitate muzicală de o excepțională exigență artistică. El a lucrat și în Marea Britanie, la sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950, sprijinind eforturilor de promovare ale pianistei Eileen Joyce și ale partenerului ei, Christopher Mann, pentru obținerea unor angajamente cât mai bune. Într-un interviu acordat în 1969, Eileen Joyce a spus că cel mai mare dirijor cu care ea a lucrat vreodată a fost Sergiu Celibidache, arătând și apropierea sufletească între cei doi muzicieni: „el a fost singurul pe care l-am primit în sufletul meu”. Pentru un timp, Celibidache nu a mai avut o funcție permanentă, fiind însă invitat cu regularitate la pupitrul unor renumite orchestre simfonice europene: Orchestra Radio din Stuttgart (Germania), Orchestra Națională din Paris (Franța), Orchestra Simfonică Radio din Stockholm (Suedia). Între 1960 și 1962 a predat cursuri de perfecționare în arta dirijorală, pentru tineri dirijori selecționați cu multă grijă, la Accademia Musicale Chigiana din Sienna (Italia), iar mai târziu la Fontainebleau (Franța) și la München (Germania).        În anul 1970, a fost distins cu Premiul Léonie Sonning in Danemarca. Din 1979 și până la moartea sa, în 1996, el a fost directorul muzical al Filarmonicii din Munchen. A predat regulat la Universitatea Mainz din Germania, și în 1984 a predat la Institutul Curtis din Philadelphia, Pennsylvania. Activitatea profesorală a fost un aspect major de-a lungul vieții sale, iar cursurile sale au fost frecvent deschise tuturor, fără taxă. Printre elevii săi notabili au fost Françoys Bernier, Jordi Mora, Peter Perret, Markand Thakar, Konrad von Abel și Nils-Göran Areskoug. El a apărut în filmul Botschafter der Musik (Ambasador al Muzicii), unde a dirijat Filarmonica din Berlin într-un spectacol complet în care s-a interpretat uvertura Egmont de Ludwig van Beethoven.

sergiu-celibidache 3 Sergiu Celibidache 4
Printre atâtea mari realizari, Sergiu Celibidache a compus și un impresionant Requiem, patru simfonii și un Concert pentru pian și orchestră, rămase în cea mai mare parte inedite. Pe parcursul întregii sale cariere, activitatea artistică a lui Sergiu Celibidache a fost recunoscută printr-o serie de onoruri, distincții și premii:
• 1970: Premiul pentru Muzica „Léonie Sonning” (Danemarca)
• 1992: Cetățean de Onoare al orașului München (Ehrenbürgerrecht von München)
• 1992: Crucea cu stele in grad de Mare Ofițer, Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania (Großes Verdienstkreuz mit Stern, Verdienstorden der Bundesrepublik Deutschland),
• 1992: membru de onoare al Academiei Române
• 1992: Doctor honoris causa, Academia de Artă din Iași și Universitatea din Iași
• 1993: Membru al Ordinul bavarez Maximilian pentru Știință și Artă (Bayerische Maximiliansorden für Wissenschaft und Kunst) (Germania)
• Ordinul bavarez de Merit (Bayerischer Verdienstorden)
• Cetățean de Onoare al municipiului Iași, România
ACUM ŞTIŢI ! NOW YOU KNOW! MAINTENANT VOUS SAVEZ!

Un articol de Nicolae Sabin Dordea

cu elemente de la sursele: Wikipedia, the free encyclopedia; Wikipedia, enciclopedia liberă; altermedia.ro; wapedia.mobi/ro; ro.wikipedia.org/wiki/; promotor.ro; automobileromanesti.ro;

POVESTE DIN ŢARA FĂGĂRAŞULUI – Mătuşa Dina din Breaza

Autorul articolului: Nicolae Sabin DORDEA

Mătuşa Dina din Breaza Făgăraşului – imagine a ospitalităţii româneşti, în Enciclopedia Fotografică, 1938

 Mi-a parvenit prin poşta electronica un prim volum al Enciclopediei Fotografice, tipărit de Imprimeriile Adevărul în anul 1938, în care am descoperit o referire la “Breaza Făgăraşului”.

În prefaţa albumului, autorul Nicolae Ionescu, împătimit peregrin şi fotograf, povesteşte cum în anii ’30 a cutreierat pe jos România, imortalizând  în cele 7000 de clişee ale sale, “locurile minunate şi monumentele, manifestările culturale şi locuitorii acestei ţări, comorile artistice şi virtuţile rare”. A străbătut mai întâi Banatul şi Oltenia, apoi Muntenia. A urmat Balcicul, Valea Batovei, Caliacra, apoi Moldova, Bucovina si Maramureşul. Ţara Oltului, Sibiul, părţile Bistriţei au venit şi ele la rând. Apoi altele si altele. Aşa s-a născut ideea Enciclopediei Fotografice. Acest prim volum cu 50 de fotografii ar fi trebuit să fie un prim pas dintr-un program amplu care să conţină două milioane de clişee, iar visul său suprem, ar fi fost o expoziţie permanentă în capitală. Din păcate, acest vis a fost spulberat de izbucnirea celui de-al doilea război mondial.

Cutuma editorială cerea ca prefaţa albumului său să fie urmată de o descriere. Mi-a atras atenţia faptul că autorul bucureştean a ales să relateze o scurtă poveste, plină de semnificaţii, despre ospitalitatea cu care au fost primiţi în satul Breaza din Ţara Făgăraşului (Ţara Oltului) şi despre un personaj care i-a impresionat – mătuşa Dina.

Ceea ce mi s-a părut interesant, este faptul că din multitudinea de locuri şi oameni întâlniti în călătoriile din toată ţara pe parcursul mai multor ani, făcând o selecţie, autorul a ales episodul petrecut la Breaza Făgăraşului împreună cu personajul său principal. Nicolae Ionescu descrie plăcuta surpriză de a descoperi “la ţară”, ospitalitatea şi alte lucruri minunate, printre care confortul: “Intrăm înăuntru, ne aprinde lampa şi rămânem cu gurile căscate. Două camere mari acoperite cu covoare, paturi bune cu saltele moi ne îmbiau la odihnă. Nu ne-ar mai fi trebuit nimic. Nu mai spun, că preţul cerut era pe sfert cât s-ar fi cuvenit.”  curăţenia: “…unde pe o masă acoperită de un şervet curat trona o mămăliguţă, jumări, lapte, ba şi niste costiţă friptă.” atmosfera destinsă: “La mătuşa Dina toate au înfăţişare veselă; ea nu vede decât partea comică a lucrurilor, de aceea noi râderm, râdem de ne tăvălim.” si respectul pentru educaţie: “…ne povesteşte într-un fel care ne face să uităm de oboseală şi de somn. Mătuşa Dina are toţi copiii învăţaţi. Unul este inginer, o fată profesoară, altul la liceu.” Rândurile de mai sus ne fac să credem că atât autorul albumului fotografic, cât şi însoţitorii săi, au fost cu adevărat impresionaţi şi că, peste ani, imprimată adânc în memorie, le-a rămas amintirea de neuitat a oamenilor acestor  locuri.

Remarcabil este că mătuşa Dina – o ţărancă harnică şi înţeleaptă din Breaza Făgăraşului, gazdă primitoare, energică şi veselă – este prezentată ca imagine a ospitalităţii româneşti. Autorul crează din acest personaj, un arhetip al gazdei ospitaliere, întâlnită oriunde în România anilor ‘30, în mediul rural:” O veţi întâlni oricând şi oriunde în ţinuturile româneşti. Va fi poate mai înaltă, mai bătrână sau mai tânără; va avea şi alte nume, dar până la urmă va trebui să recunoaşteţi, că tot ea este.”  

În scurta poveste mai apar şi alte personaje din Breaza: Ghiţă călăuza, “adevărat om de munte” şi Grigore, dezmierdat “Gligoriţă”, băiatul cel mic al mătuşii Dina. Chiar dacă probabil de mult nu mai sunt în viaţă, în deschiderea albumului Enciclopedia Fotografică, ei toţi, au fost imortalizaţi ca români adevăraţi, iar urmaşii lor ar putea fi mândri.

Iată reprodus textul la care m-am referit, cu mici retuşuri cerute de ortografia modernă şi cu câteva explicaţii:

 

                                                  ROMANIA

“În cadrul restrâns, impus de formatul Enciclopediei Fotografice, imaginile din acest album încearcă să dea o idee sumară asupra totalităţii ţării noastre, atât cât poate reda o colecţie de 50 de fotografii dintr-o ţară de aproape 300.000 km2*.

Colţurile prezentate ni s-au părut a fi mai reprezentative prin aceea că viaţa românească, s-ar fi manifestat  în ele cu mai multă vigoare. S-a căutat, ca fiecare regiune să fie înfăţişată prin ceea ce are particular, fără a se insista asupra uneia, în dauna alteia. De altfel diferitele regiuni ale ţării, deşi deosebite ca înfăţişare, au un singur suflet, un singur crez de viaţă, deosebirile nefăcând decât să le unească, completându-se prin aceasta una pe alta.

Şi pentru că obiceiul cere ca la începutul unui album să se dea şi o descriere, care să uşureze înţelegerea ilustraţiilor, o vom da şi noi pentru România din pozele noastre.

Nu vom da date istorice şi nici geografice, pentru că pe acestea le puteţi avea mai complete şi mai exacte, din lucrările savanţilor noştri.

Vă vom prezenta însă unul din miile de tipuri întâlnite în timpul peregrinărilor pe întinsul ţării.

Este mătuşa Dina din Breaza Făgăraşului. O veţi întâlni oricând şi oriunde în ţinuturile româneşti. Va fi poate mai înaltă, mai bătrână sau mai tânără; va avea şi alte nume, dar până la urmă va trebui să recunoaşteţi, că tot ea este.

Iat-o pe a noastră.

Dacă vii din Făgăraş, ca să ajungi la Breaza, nu este alt mijloc decât căruţa sau… picioarele. Pentru că aduceam mult material fotografic, am închiriat o căruţă** şi pornind după amiază din Făgăraş, pe înnoptat am ajuns la Breaza. Cu mine mai erau încă două persoane. Găzduirea o aranjasem dinainte, la o notabilitate a satului, aşa că nu aveam nici o grijă. În ajun însă, această notabilitate găzduise un om care s-ar fi putut să fie hoţ. Cazul era suspect şi se cerceta de jandarmi. Fapt este că intrase frica de hoţi în bietul om şi când ne-a văzut venind, a refuzat să ne mai găzduiască. Insistenţe, legitimaţii, implorări, zadarnic. Între timp, noapte. Ce să facem ?

Pe când stam şi chibzuiam, vedem trecând pe lângă noi, o umbră. O oprim şi cerem găzduire. Ne răspunde o voce sonoră, energică:

– Păi numai de v-o place!

Mai era de ales? Trecem câteva case mai departe şi ne oprim în faţa uneia strălucind în lumina focului din cuhnie***. Intrăm înăuntru, ne aprinde lampa şi rămânem cu gurile căscate. Două camere mari acoperite cu covoare, paturi bune cu saltele moi ne îmbiau la odihnă. Nu ne-ar mai fi trebuit nimic. Nu mai spun, că preţul cerut era pe sfert cât s-ar fi cuvenit.

– Domnişorilor, oare n-aţi fi flămânzi? Până vă desfaceţi lucrurile eu vă pregătesc ceva de mâncare.

Întreba şi răspundea singură.

Nici n-am terminat bine, că ne pomenim cu mătuşa Dina – căci ea este:

– Ei, gata sunteti Domnişorilor ?

– Gata! – răspundem noi şi luându-ne proviziile trecem în cuhnie, unde pe o masă acoperită de un şervet curat trona o mămăliguţă, jumări, lapte, ba şi niste costiţă friptă.

O chemăm lângă noi, dar vine numai ca să stea de vorbă şi ne povesteşte într-un fel care ne face să uităm de oboseală şi de somn. Mătuşa Dina are toţi copiii învăţaţi. Unul este inginer, o fată profesoară, altul la liceu. Nu s-a prea înţeles cu bărbatul, care i-ar fi vrut mai de ajutor acasă. A făcut ea singură cum a putut; a închiriat casa drumeţilor care veneau să urce munţii, a negustorit, a făcut de toate, dar a reuşit. La mătuşa Dina toate au înfăţişare veselă; ea nu vede decât partea comică a lucrurilor, de aceea noi râderm, râdem de ne tăvălim. Ne povesteşte viaţa satului, conflictele ei cu oamenii din cauza deosebirilor de vederi şi câte altele. Când ne aducem aminte de somn este ora două şi jumătate noaptea.

A doua zi abia s-a luminat de ziuă şi vocea mătuşii Dina ne trezeşte şi ne îndeamnă la treabă.

Călăuza noastră, Ghiţă, un adevărat om al munţilor, a şi fost chemat de mătuşa Dina şi ne aşteaptă.

În ajunul înapoierii la Făgăraş, pe valea Brescioarei, ne-a prins o furtună grozavă. Drumul ducea pe marginea pârâului. Ploaia însă a umflat pârâul şi a ridicat apele, acoperind drumul. Ne-am scos ciorapii din bocanci şi am pornit aşa la trap spre sat, drum de 10 km. Morţi de oboseală, uzi complet de ploaia care nu vroia să înceteze şi nemaisimţind frigul care ne înconjura, ajungem în sfârşit în sat.

Cum ne vede, mătuşa Dina strigă înfocată pe ,,Gligoriţă„, cel mai mic băiat al ei şi îl trimite să ia o sticlă de spirt. Până când vine Gligoriţă, ne scoatem toate boarfele ude de pe noi şi îmbrăcăm straie ţărăneşti. Vine spirtul, îl fierbe, nu ştiu ce dresuri mai adaugă în el şi ni-l dă să bem.

Ne-a culcat apoi ca pe nişte copii şi ne-a sculat la masă.

A doua zi, sănătoşi şi teferi, ne-am despărţit de mătuşa Dina cum ne-am despărţit de atâţia alţii.

Alte peisaje, alte mătuşi Dina. Tuturor, dragostea şi recunoştinţa noastră.

N. I.”

 *În 1938 Basarabia, Bucovina de nord, Tinutul Herței (1918-1940) și Dobrogea de sud (1913-1940) aparţineau României.România interbelică a avut extinderea teritorială maximă din istoria României (295.641 km2)

**În anii 1930 autovehicolele de transport persoane erau foarte rare.

***Cuvânt de origine ucraineană desemnând bucătăria de vară a unei gospodării țărănești.

ROMANIA_1938

TROFEUL ARMELOR – SIMBOL AL PUTERII ARMATEI ROMANE

TROFEUL ARMELOR – SIMBOL AL PUTERII ARMATEI ROMANE

TROFEU

În greacătropaion, latină –  tropaeum, italianătrofeo, română – trofeu, francezătrophée, englezătrophy

 În Dictionarul explicativ al limbii române, editia 1998 (DEX ’98), definiția dată pentru trofeu este: TROFÉU, trofee, s.n. 1. (În antichitate) Armura unui dușman învins, așezată de obicei pe un trunchi de copac, în semn de victorie; p. ext. monument ridicat în amintirea unei victorii sau în cinstea unui erou, pe care se așezau de obicei armele învinsului. 2. Pradă de război luată de la un inamic.

 

 TROFEUL ARMELOR

Pornit de la un obicei antic al armatelor învingătoare, de a face o astfel de constructie ca dovadă a victoriei și a prazilor de război dobândite, trofeul armelor a devenit un simbol al puterii armatei romane și a autoritatii Romei. Treptat, în locul armurii dușmanului învins, piesele principale care dominau trofeul erau coiful și armura romană, expuse cu mândrie pe un suport din lemn (trunchi de copac), la baza căruia erau așezate armele și prăzile de război capturate, precum și captivii armatei învinse. Devenind simbol al puterii armatelor imperiale, a fost consacrat ca monument, din piatra sau marmură, care sa marcheze amintirea unor victorii sau a unor eroi. Trofeul armelor este omiprezent în arta romană, ca monument independent, dar și ca o componentă a unor frize și metope în basorelief, dedicate eroilor învingători.

 DSC05726 DSC05706 DSC05718

Cel mai elocvent exemplu este trofeul armelor aflat pe soclul hexagonal de la partea superioară a monumentului triumfal Tropaeum Traiani – Trofeul lui Traian. La baza marelui trofeu se află un grup statuar reprezentând captivi daci, înconjurați de armele capturate de legiunile romane.

 DSC05780

Originalul sculptat în piatră al marelui trofeu se află în muzeul de la Adamclisi (România). Trofeul, cu doua fețe identice, are ca element central armura romană (lorica) pe fața căreia se pot distinge elemente decorative florale (acant) și narative: acvila romană, gladius-ul (spada scurtă romană) și imaginea unui călăreț (se presupune că ar fi împăratul Traian) zdrobind sub picioarele calului un războinic dac. Aceste elemente decorative și imagistice, asemenea unui laitmotiv, se regăsesc și pe frizele si metopele monumentului triumfal. Încununat de o cască romană, trofeul avea în locul mâinilor, perechi de scuturi romboidale încrucișate, din care ieșeau mănunchiuri de sulițe dispuse radial. Masivitatea trofeului (6 m) impunea respect, sugerând puterea învingătorului.

 DSC05779

Acest Trofeu simbolic, de 2,65 m înălțime, care provine de la poarta estică a cetății Tropaeum Traiani, datat 316 p.Chr., când cetatea a fost reconstruită de împărații Constantin și Licinius, imită marele trofeu din vârful monumentului triumfal.

 DSC05486 

DSC05488 DSC05489

Această reprezentare a Trofeului armelor face parte din friza sarcofagului roman aflat în galeria curții octogonale (cortile ottagono) a Muzeului Pio Clementino (Museo Pio Clementino), unul din cele unsprezece muzee din Palatul Vaticanului, Roma. Muzeul a fost amenajat la cererea papilor Clement al XIV-lea (1769-1774) și Pius al VI-lea (1775-1799) pentru a găzdui colecția celor mai importante capodopere de sculptură clasică, greacă si romană, aflate la Vatican.

IMG_3271 IMG_3270

 DSC05361 DSC05370 

DSC05371

Trofeul armelor în dublu exemplar, încadrează în planul secund grupul statuar al zeiței Roma ca personaj central, de pe latura estică a Pietei Poporului (Piazza del Popolo) spre colina Pincio – mons Pincius, pe care se află grădinile Borghese. Mai sus, în planul al treilea, pe balustrada terasei rutiere, străjuiesc falnic și calm, patru statui de daci.

  Trof rev Trof Dacia rev Trofeul arm rev 

Trofeul armelor este prezent și pe denarii imperiali romani emisi în timpul împăratului Traian după războaiele dacice, piese contemporane monumentelor traiane, Tropaeum Traiani (Adamclisi, România) și Columna lui Traian (Roma, Italia).

 DSC05560

Trofeu al armelor – Muzeul National al Civilizatiei Romane – Roma

 DSC05607 DSC05616 DSC05617

Echipament roman (armură purtată de soldații legiunilor) din epoca lui Traian, reconstituit pe baza basoreliefurilor Columnei; Detalii gladius și scut; Model de stindard al unei legiuni romane, cu acvila și portretele lui Septimiu Sever și Caracalla, reconstituit pe baza basoreliefurilor Arcului Argentarii din Roma – Muzeul National al Civilizatiei Romane – Roma

 Autor: Nicolae Sabin DORDEA,

Puteti da click pe imagini pentru a mări si a vedea detalii

Mai jos, în această categorie – Istorie, puteti vedea articolele:

DACIA SI DACII IN SCRIERILE ANTICE – CITATE (I): Polibiu, Strabon, Ovidiu, Tacit, Columella, Tacit, Pliniu cel Tânăr, Florus, Fronto, Dio Cassius

TROPAEUM TRAIANI – IMPRESII DE VACANTA (II)

DACII – Îmbrăcămintea, armele şi stindardul dacilor

“NU UITA CA ESTI DOAR UN OM !” – TRIUMFUL ROMAN

ANUL CELOR SASE IMPARATI (235 p.Chr.) – Cei şase împărati au fost, de fapt, şapte

DACIA SI APOLLODOR DIN DAMASC – ROMA SI DACIA (IV)

DACIA SI DACII PE MONEDELE ROMANE – ROMA SI DACIA (III)

RAZBOAIELE DACO-ROMANE – ROMA SI DACIA (II)

IMPARATUL TRAIAN – ROMA SI DACIA (I)

TUMULII DE LA APOLD – O POSIBILA NECROPOLA CELTICA

DACIA SI DACII IN SCRIERILE ANTICE – CITATE (I) Polibiu, Strabon, Ovidiu, Columella, Tacit, Pliniu cel Tânăr, Florus, Fronto, Dio Cassius

Stindardul 4

Polibiu (200-118 a.Chr) – Istorii,IV,38,4-5:

„4. În privinţa celor necesare vieţii, ţinuturile pontice ne dau vite şi sclavi, în număr foarte mare şi de o calitate mărturisită de toţi ca excelentă. Dintre articolele de lux, ne procură din belşug, miere, ceară, peşte sărat. 5. În schimb primesc din prisosul regiunilor noastre ulei şi tot felul de vinuri. Cu grâu facem un schimb reciproc. Uneori, la nevoie, ne dau ei. Alteori iau dânşii de la noi*.”

*În secolele al III-lea şi al II-lea a.Chr., regiunile pontice încetează de a mai fi grânarul Greciei, locul lor fiind preluat de Egipt.

 

Strabon (63 a.Chr.-19 p.Chr.) – Geografia,V,1,6:

„ (C.212) În vechime, după cum spuneam, în jurul fluviului [Pad] locuiau cei mai multi celţi [din Galia cisalpină]. Cele mai numeroase neamuri dintre celţi erau boii, insubrii şi senonii;  [aceştia din urmă] s-au întovărăşit cu gesaţii – ca şi odinioară, când, printr-un atac neaşteptat, au ocupat Roma*. Mai târziu, romanii i-au nimicit pe senoni şi pe gesaţi, iar pe boi i-au alungat din acele locuri. (C.213) Strămutându-se** în regiunea de lânga Istru, ei trăiau acum amestecaţi cu tauriscii, războindu-se cu dacii, până când aceştia din urma le-au şters neamul de pe fata pământului***. Teritoriul lor, care făcea parte din Iliria, a rămas un loc de păşunat pentru turmele neamurilor vecine.”

*In jurul anului 390 a.Chr.

**Spre sfârsitul secolului al IV-lea a.Chr. sau începutul secolului al III-lea a.Chr, celţii au ajuns până  în Transilvania (Istoria României, p. 234-235)

*** Afirmatia lui Strabon este exagerată, boii nu au fost exterminaţi în totalitate, ei au migrat spre nord-vest, in Boemia. Evenimentul s-a petrecut  în jurul anului 60 a.Chr. în timpul regelui dac Burebista (Cf. Cezar, Razboiul civil, I,18)

Strabon (63 a.Chr.-19 p.Chr.) – Geografia,VII,5,2:

„(C.313) O parte din teritoriul amintit (ţinuturile ilirice) dacii l-au prefăcut  într-un pustiu, în urma războiului în care i-au biruit pe boi şi pe taurisci – seminţii celtice de sub stăpânirea lui Critasiros. Dacii pretind că acest ţinut ar fi al lor, cu toate că e despărţit de ei prin râul Parisos* – care vine din munţi şi se varsă în Istru, prin părţile galilor numiti scordisci. Într-adevăr aceştia locuiau amestecaţi cu ilirii şi cu tracii. Dar dacii i-au nimicit pe cei dintâi, pe câtă vreme cu aceştia din urmă ei au făcut adeseori ori alianţă. Restul ţinutului, spre miazănoapte şi răsărit, îl ocupă panonii, până la Segestica şi Istru. Spre celelalte părţi, se întind mai mult. Orasul Segestica aparţine panonilor, fiind aşezat la confluenţa mai multor râuri, toate navigabile. El alcătuieşte o întăritură foarte potrivită pentru războiul** împotriva dacilor, căci se află la poalele Alpilor, care se întind până la iapodi – aceştia fiind un amestec de celţi şi iliri. „

*Râul Tisa, Pathissos, cf. Pliniu cel Bătrân, IV,12,(25),80

**Reluând planurile lui Cezar, Octavian Augustus urmărea să poarte un „război preventiv” împotriva urmaşilor lui Burebista (cf. Apian – Iliria, 22,65 şi23,67).

 

Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, I,5,61-62:

„După ce am străbătut mări  îndepărtate, pe sub atâtea stele, am fost adus de mânia cezarului*, pe meleagurile  îndepărtate ale geţilor .”

*Publius Ovidius Naso, poet latin, a fost exilat de împăratul Augustus la Tomis, Constanţa de astăzi. În operele sale se pot descoperi numeroase informaţii deosebit de preţioase despre Dobrogea antică.

Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, III,10,9-12:

„Când însă trista iarnă îşi arată hâda faţă

şi pământul s-a făcut alb ca marmura de ger

când se dezlănţuie şi Boreas* şi se aşterne zăpada sub Ursă**

populaţiile acestea par strivite de axa polului care tremură.”

* Crivăţul

** Constelaţia Carul Mic

Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, III,10,17-22:

Şi puterea crivăţului, când e dezlănţuit, este atât de mare,

încât face una cu pământul turnurile şi duce departe acoperisurile pe care le smulge

Oamenii se feresc de gerurile grele îmbrăcând piei de animale şi pantaloni cusuţi*;

numai faţa li se vede din tot trupul.

Deseori auzi sunând firele de păr, când sunt mişcate, din pricina gheţii ce atârnă de ele

şi barba cea albă le străluceşte din pricina gerului care a pătruns-o.”

* Romanii nu purtau pantaloni.

Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, III,10,51-69:

„…Ca urmare, când puterea sălbatică a lui Boreas

fixeaza pe loc apa mării sau pe cea care curge în fluvii,

pe dată – tocmai pentru că vânturile uscate au făcut Istrul la fel ca pământul –

duşmanii barbari năvălesc pe caii lor iuţi;

duşmanii sunt călăreti destoinici, trag bine cu săgeata

şi pustiesc până departe tot ţinutul vecin.

Localnicii fug in toate părţile; nimeni nu mai păzeşte ogoarele

şi avutul lor nepăzit cade pradă jafului;

bogăţii mici, ca la ţară: vite şi care ce scârţâie,

şi avutul ce-l are un locuitor sărman.

Unii sunt duşi ca prizonieri cu mâinile legate la spate

şi zadarnic mai privesc înapoi la ţarinile şi casele lor.

Altii cad, nenorociţii, străpunsi de săgeţi cu cârlig la vârf,

căci şi fierul zburător e uns cu otravă.

Ceea ce năvălitorii nu pot lua şi duce cu ei, distrug;

şi flacăra duşmană mistuie nevinovatele colibe.

Chiar când e pace, lumea tremură de groaza războiului

şi nimeni nu mai brăzdeaza pămantul, cu mâna pe plug.”

Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, V,7,9-20:

„Eşti curios să ştii ce populaţie se află în ţinutul tomitan

şi ce obiceiuri au oamenii printre care locuiesc?

Deşi în acest loc sunt amestecaţi greci şi geţi,

ţărmul tine mai mult de geţii nedomoliţi.

Sarmaţii şi geţii sunt mai numeroşi.

Îi vezi călări, venind şi ducându-se prin mijlocul drumurilor.

Între ei nu-i nici unul care să nu poarte tolbă, arc

şi săgeţi îngălbenite de veninul viperei.

Au glas aspru, chip sălbatic şi sunt cea mai adevarată întruchipare a lui Marte*.

Părul şi barba lor n-au fost tunse niciodată.

Mana lor dreaptă e totdeauna gata sa înfigă cuţitul,

pe care îl are legat la şold orice barbar.”

*Zeul războiului la romani.

Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, V,7,45-54:

„Dacă privesc oamenii, căci abia sunt vrednici de acest nume,

văd la ei mult mai cumplită sălbăticie decât la lupi.

Nu se tem de legi, ci dreptatea cedează în fata forţei

şi zace la pământ învinsă de sabia cu care se duc luptele.

Se apără împotriva frigului năpraznic cu piei de animale şi cu pantaloni largi,

iar feţele lor aspre sunt acoperite cu păr lung.

La puţini dintre ei se mai păstreaza urme ale limbii greceşti,

iar aceasta a devenit şi ea barbară din pricina accentului ei getic.

În această mulţime nu-i nimeni care întâmplător să ştie latineşte

şi care să poată rosti măcar câteva cuvinte.”

Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Scrisori din Pont, I,2,15-24:

„Trăiesc în mijlocul duşmanilor şi al primejdiilor,

ca şi cum mi-ar fi fost răpită şi liniştea odată cu patria.

Ca rana să fie mai groaznică, spre a pricinui moartea pe două căi,

cei de aici ung vârfurile cu venin de viperă.

Călare pe cai şi cu astfel de arme, ei dau târcoale zidurilor, între care domneşte groaza,

ca lupii în jurul ocoalelor în care sunt închise oile.

Arcul lor întins cu o vână de cal

nu trage numai o singură dată, ci este întotdeauna încordat.

Săgeţile se înfig în acoperişurile caselor, formând parcă o palisadă,

iar poarta solidă cu greu ne mai poate apăra de armele din depărtare.”

Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Scrisori din Pont, I,2,83-88:

„Cei mai mulţi oameni de pe aici nu se sinchisesc de tine,

prea frumoasă Romă, şi nu se tem de armele soldatului ausonic.

Le dau inimă arcurile şi tolbele lor pline cu săgeţi,

şi caii lor în stare să suporte curse oricât de lungi,

deprinderea de a îndura îndelung setea şi foamea

şi faptul că duşmanul care i-ar urmări nu va găsi apă.”

Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Scrisori din Pont, II,1,19-20:

„Datorita ţie, Faimă, eu, care trăiesc în mijlocul geţilor care mă înconjoară,

am putut vedea alaiul triumfului*.”

*Triumful lui Tiberiu din anul 13 p.Chr. împotriva panonilor şi a dalmaţilor.

Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Scrisori din Pont, II,1,63-66:

„Voi slăvi în poeziile mele si acest triumf,

dacă voi supravieţui nenorocirilor;

dacă nu voi înroşi mai întâi cu sângele meu săgeţile scitice

şi un get sălbatic nu-mi va tăia capul cu sabia.”

Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Scrisori din Pont, II,2,1-4:

„Cel care din primii săi ani a venerat familia voastră,

Naso cel izgonit pe ţărmul stâng al Pontului Euxin,

îti trimite, o Mesallinus, de la geţii cei nesupuşi, acest salut,

pe care obişnuia să ţi-l prezinte în persoană.”

Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Scrisori din Pont, IV,13,17-23:

„Nu trebuie să te miri, dacă versurile mele sunt cumva rele:

eu care le scriu am devenit aproape un poet get.

Ah ! Mi-e ruşine: am scris o cărţulie în limba getica,

în care cuvintele barbare au fost aşezate după ritmul versurilor noastre.

Le-au plăcut – felicită-mă – şi am început să am

faima de poet printre neomenoşii geţi barbari.

Mă întrebi de subiect? Am adus laude împăratului…”

Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Scrisori din Pont, IV,13,33-40:

„Când am terminat de citit aceste versuri inspirate de o muză straină,

când sfârşitul hârtiei a trecut prin degetele mele*,

toti au dat din cap şi şi-au mişcat tolbele pline:

un murmur lung s-a auzit din gura geţilor.

Iar unul din ei spuse:<Deoarece scrii astfel de lucruri despre împărat

ar fi trebuit sa fii trimis înapoi sub stăpânirea împăratului>.

El a grăit întocmai: dar iată, o Carus, pe mine acum

a şasea iarnă mă găseşte sub polul acoperit de zapadă.”

*In antichitate se scria pe un fel de sul de hârtie.

 

Columella*(20-70 p.Chr.) Despre agricultură, VII,2:

„Apoi [oile] nu numai că-i satură pe ţărani prin belşugul brânzei şi al laptelui, ci acoperă şi mesele bogatilor cu mâncăruri numeroase şi plăcute. Iar unor neamuri lipsite de grâu le procură toată hrana, de aceea cei mai mulţi dintre nomazi** şi dintre geţi se numesc <băutori de lapte>”.

* L. Iuni Moderati Columellae, cel mai de seamă agronom latin, a scris lucrarea în 12 cărti De re rustica – Despre agricultură.

** Se referă la sarmati care locuiau în carele lor trase de boi.

 

Tacit (55-120 p.Chr.) – Agricola 41, 2:

„Într-adevar au urmat în stat împrejurări care nu permiteau ca numele lui Agricola* să fie trecut sub tăcere; atâtea armate pierdute în Moesia, Dacia**, Germania şi Panonia, prin îndrăzneala nebunească sau laşitatea comandanţilor, atâţia militari de valoare învinşi şi făcuţi prizonieri cu cohorte întregi, încât acum nu se mai punea în discuţie hotarul imperiului şi un mal, ci taberele de iarnă ale legiunilor şi stăpânirea provinciilor noastre”

*In 85 p.Chr., Agricola, socrul lui Tacit, fusese rechemat din postul de guvernator al Britaniei, desi inregistrase numeroase succese.

**Se face aluzie la invadarea Moesiei de catre daci in iarna 85-86 p. Chr. cand C.Oppius Sabinus, guvernatorul acestei provincii, a fost ucis si de asemenea, la infrangerea generalului Cornelius Fuscus, prefectul pretoriului, ucis si el in anul 87 p.Chr. pierzand mare parte din armata si stindardele legiunilor. Este si una din primele mentionari ale Daciei.

Tacit (55-120 p.Chr.) – Germania 1, 1:

„ Germania în totalitatea ei este separată de gali, reţi şi panoni prin fluviile Rin şi Dunăre, de sarmaţi şi de daci prin teama pe care o au unii fată de alţii şi prin munţi*.”

*Carpatii nord-vestici formau hotarul dacilor cu suebii.

Tacit (55-120 p.Chr.) – Istorii I, 2, 1:

„Încep o operă bogată în dezastre, plină de bătălii cumplite, de discordii şi de răscoale, şi înspăimantătoare chiar în timp de pace: …Iliricul tulburat…neamurile sarmaţilor şi ale suebilor ridicate împotriva noastră, dacii ajunsi vestiţi prin înfrângerile noastre şi ale lor*, chiar şi parţii fiind aproape împinşi să ia armele,…”

* Tacit se refera la luptele din timpul imparatilor Vespasian si Domitian.

Tacit (55-120 p.Chr.) – Istorii IV, 54, 1:

„ …Galii prinsesera curaj socotind că soarta armatelor noastre este pretutindeni aceeaşi, căci se răspândise zvonul că taberele de iarnă din Moesia şi Panonia erau înconjurate de sarmaţi şi daci*; la fel se născocise şi despre Britania.”

*Se face aluzie la invazia din iarna anului  70 p.Chr. cand a fost ucis C. Fonteius Agrippa, noul guvernator al provinciei.

Tacit (55-120 p.Chr.) – Anale IV, 44, 1:  

„În acest an* au murit doi bărbati vestiţi: Cn. Lentulus şi L Domitius. Pe lângă consulat şi podoabele triumfului obţinut asupra geţilor** Lentulus avusese şi gloria unei sărăcii îndurate frumos şi apoi a unei mari averi dobândite în mod cinstit şi folosite cu cumpătare.”

*In anul 25 p.Chr.

**Probabil in anii 11-12 p.Chr.(cf. Florus, II, 28, 19)

 

 Pliniu cel Tânăr (61-114 p.Chr.) – Scrisori VIII, 4,1-3:

„1. Foarte bine faci că te pregăteşti să scrii despre războiul dacic. Căci ce subiect poate fi mai actual, mai bogat, mai vast, în sfârşit, mai plin de poezie şi mai de domeniul legendelor, deşi e vorba de lucruri foarte adevărate? 2. Vei cânta râuri noi, fluvii conduse peste câmpii, noi poduri aruncate peste fluvii, tabere aşezate pe coastele abrupte ale munţilor, un rege* alungat din reşedinţa sa, izgonit chiar şi din viaţă, fără ca să fi pierdut niciodată nădejdea; pe lângă acestea, două triumfuri, din care unul a fost dintâi împotriva unui neam neînvins, iar celălalt, cel din urmă. 3. O singură greutate, însă foarte însemnată, anume că în poezie este nespus de anevoios să te ridici la înălţimea acestor întâmplări, neînchipuit de greu chiar pentru talentul tău, care se înalţă totuşi până la sublim şi se întrece pe sine în lucrările cele mai măreţe. Oarecare greutăţi provin şi din faptul că numele barbare şi sălbatice, în primul rând cel al regelui însuşi, refuză să intre în versurile greceşti.”

*Regele Decebal

Pliniu cel Tânăr (61-114 p.Chr.) – Scrisori catre Traian 71.1:

„Stăpâne, ostaşul Appuleius din garnizoana de la Nicomedia mi-a scris că un anume Callidromus,… a arătat că a fost cândva sclavul lui Laberius Maximus, că a fost luat prizonier în Moesia de către Susagus* şi că a fost trimis în dar de către Decebal lui Pacorus, regele parţilor, că a fost mai multi ani în slujba acestuia, de unde mai târziu a fugit şi că astfel a ajuns în Nicomedia.”

*Capetenie roxolana din armata daco-sarmata, care a navalit in Moesia in iarna 101-102 p.Chr.

 

Florus – Razboiul cu dacii II, 28 [IV,12],18-19:

„18.Dacii trăiesc nedezlipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso*, obişnuiau să coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile. 19. Împăratul Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te apropii. Astfel, a trimis pe Lentulus** şi i-a alungat pe malul de dincolo [al Dunării]; dincoace au fost aşezate garnizoane. Astfel, atunci dacii n-au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi.”

 * A condus si pe dacii care s-au luptat în anul 29 a.Chr. cu Marcus Licinius Crassus (cf. Horatiu – Ode, III, 8, 18 si Suetoniu – Augustus, LXIII,4)

** Guvernatorul Panoniei, Cneius Cornelius Lentulus, a fost consul în anul 14 a.Chr., a condus celebra campanie împotriva dacilor (cf. Tacit – Anale, IV,44 si Faptele împăratului Augustus,V,30,2) care pare sa fi avut loc in anii 11-12 p.Chr.

 

Fronto (100-169 p.Chr.) – Începuturile Istoriei, II pag. 204:

„… [Traian] a plecat în război* cu soldati încercaţi, care-i dispreţuiau pe parţi, duşmanii noştri, şi nu se sinchiseau de loviturile de săgeţi ale acestora, după grozavele** răni ce le-au fost pricinuite de săbiile încovoiate*** ale dacilor.”

* In anul 114 p.Chr. Traian a pornit razboiul împotriva partilor.

** Aluzie la violenta luptelor din timpul razboaielor cu dacii.

*** Denumindu-le falces = seceri, autorul vrea sa arate ca este vorba de niste sabii încovoiate.

Fronto (100-169 p.Chr.) – Începuturile Istoriei, II pag. 206:

” [Hadrian] a vrut mai curând să părăseasca provinciile cucerite de braţul lui Traian în războaie schimbătoare şi care trebuiau să mai coste unul pentru a le organiza, decât să le păstreze cu ajutorul armelor*…toate aceste provincii, Dacia şi regiunile pierdute de parţi, el le-a restituit de bună voie.**

* Afirmatia conţine un sâmbure de adevar (cf. Eutropiu VIII,6,2 si Dio Cassius LXVIII, 13,6) care îşi găseste explicaţia în părăsirea Munteniei şi a unei părţi din sudul Moldovei (vezi Ist.Rom. pag.350 si 448-9)

** Este o lacună restituită de Hauler şi preluată de Haines în ediţia sa. Ca să placă împăratului Verus, Fronto prezintă drept fapt îndeplinit intenţia lui Hadrian.

 

Dio Cassius (150-235 p.Chr.) – Istoria Romană LXVIII, 13, 1:

”Traian construi peste Istru un pod de piatră, pentru care nu ştiu cum să-l admir îndeajuns. Minunate sunt şi celelalte construcţii ale lui Traian, dar acesta este mai presus de toate acelea. Stâlpii, din piatră în patru muchii, sunt în număr de douăzeci; înălţimea este de o sută cincizeci de picioare, în afară de temelie, iar lăţimea de şaizeci. 2. Ei se află, unul faţă de altul, la o distanţă de o sută şaptezeci de picioare şi sunt uniţi printr-o boltă. Cum să nu ne mirăm de cheltuiala făcută pentru aceşti stâlpi? Nu trebuie oare să ne uimească şi felul meşteşugit în care a fost aşezat în mijlocul fluviului fiecare stâlp, într-o apă plină de vârtejuri, într-un pământ nămolos, de vreme ce cursul apei nu putea fi abătut? 3. Am arătat lăţimea fluviului, nu pentru că ar curge numai cu această lăţime – căci pe parcurs se lăţeşte de două ori şi de trei ori pe atât, – ci pentru că acolo este locul cel mai îngust şi cel mai potrivit pentru construirea unui pod. 4. Cu cât spaţiul se îngustează mai mult aici – deoarece apa coboară dintr-o întindere largă, pentru a intra din nou în alta şi mai mare – cu atât se face mai năvalnică şi mai adâncă. Încât şi împrejurarea aceasta se adaugă la greutatea construirii podului. 5. Concepţia măreaţă a lui Traian se vădeşte şi din aceste lucrări. Astăzi însă podul nu foloseşte la nimic, căci nu mai există decît stâlpii, iar pe deasupra lor nu se mai poate trece: ai zice ca au fost făcuţi numai ca să facă dovada că firii omeneşti nimic nu-i este cu neputinţă. 6. Traian se temea că, după ce îngheaţă Istrul, să nu se pornească război împotriva romanilor rămaşi dincolo şi construi acest pod, pentru ca transporturile să se facă cu uşurinţă peste el. Dimpotrivă, lui Hadrian îi fu teamă că barbarii vor birui străjile acestuia şi vor avea trecere lesnicioasă spre Moesia; de aceea distruse partea de deasupra.”

 

Sursa: Izvoare privind istoria României, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1964

Mai jos, în această sectiune, puteti vedea articolele:

TROPAEUM TRAIANI – IMPRESII DE VACANTA (II)

DACII – Îmbrăcămintea, armele şi stindardul dacilor

“NU UITA CA ESTI DOAR UN OM !” – TRIUMFUL ROMAN

ANUL CELOR SASE IMPARATI (235 p.Chr.) – Cei şase împărati au fost, de fapt, şapte

DACIA SI APOLLODOR DIN DAMASC – ROMA SI DACIA (IV)

DACIA SI DACII PE MONEDELE ROMANE – ROMA SI DACIA (III)

RAZBOAIELE DACO-ROMANE – ROMA SI DACIA (II)

IMPARATUL TRAIAN – ROMA SI DACIA (I)

TUMULII DE LA APOLD – O POSIBILA NECROPOLA CELTICA