DECEBAL, DACIA SI ROMA – PORTRETUL LUI DECEBAL

Nobil dac pe Arc ConstDacii au fost nişte bărbaţi viteji care au uimit antichitatea cu credinţa, simplitatea şi curajul lor. Deşi erau un popor de păstori şi agricultori, dacii erau obişnuiţi cu războaiele şi erau consideraţi războinici de temut. Scriitorul antic Dion Chrysostomos cunoscut şi ca Dion din Prusa sau Dio Cocceianus (cca. 40 – cca.115 p.Chr.) ca unul care a trăit printre ei, spunea: „acolo la ei [la geţi] puteai să vezi peste tot săbii, platoşe, lănci, peste tot cai, peste tot arme, peste tot oameni înarmaţi” şi tot el, mai spunea că „geţii sunt mai înțelepţi decât aproape toţi barbarii şi mai asemănători romanilor”. Prozatorul grec Lucian din Samosata (125 p.Chr.– după 180 p.Chr.) scria: „de câte ori am privit ţara geţilor, i-am văzut războindu-se”.

<  Nobil dac pe Arcul de Triumf al împăratului Constantin

Razboinici daciRăzboinici daci pe Columna lui Traian, Roma

La 131 de ani de la moartea regelui Burebista Unificatorul (44 a.Chr.) – întemeietorul regatului Dacia – a apărut un alt mare rege al dacilor, cunoscut pe scena istoriei sub numele de Decebal.
Interesul manifestat de Imperiul Roman pentru cucerirea Daciei a făcut ca, din cronicile scrise de învingători, să răzbată pâna la noi informaţii despre regele Decebal, mai multe decât despre orice alt rege dac. Războaiele cu romanii, în care au fost primi protagonişti, i-au făcut celebri în toată lumea antică, atât pe daci, cât şi pe regele lor Decebal.
Decebal, rege al dacilor între anii 87-106 p.Chr., a rămas una din figurile dominante ale istoriei românilor. În cele ce urmează vom trece în revista ascensiunea lui Decebal la conducerea regatului, portretul regelui dac şi dramatica sa ieşire din istorie.

 

ASCENSIUNEA
DecebalÎn iarna anului 85 p.Chr., comandantul dac Diurpaneus, fiul regelui Scorilo şi nepot al regelui Duras, a pustiit malurile sudice ale Dunării, care erau de mai multă vreme în stăpânirea romanilor. Guvernatorul Moesiei, C.Oppius Sabinus, a strâns o armată şi a pornit o campanie de pedeapsă împotriva dacilor, însă Diurpaneus, cu războinicii săi, i-a învins pe romani și l-a decapitat pe comandantul lor. Când s-a aflat despre aceasta, în capitala imperiului s-a produs mare spaimă, deoarece mulţimea se temea că duşmanul învingător va pătrunde în interiorul imperiului şi va devasta totul. Pericolul dacic era, în viziunea romanilor, cel putin la fel de mare ca şi cel germanic. Din această cauză, împăratul Domiţian a fost nevoit să treacă, cu întreaga sa armată în Iliria și Moesia, poruncind celui mai brav general al său, comandantul gărzii pretoriene, Cornelius Fuscus, să treacă Dunărea (87 p.Chr.). Sub amenintarea invaziei, dacii s-au pregătit de luptă şi, încă de la prima confruntare, au reuşit să obţină o mare victorie. Nu se cunoaste cu precizie locul unde s-au dat luptele, dar se presupune că romanii au fost atacaţi prin surprindere în zona Turnu Rosu, în defileul Oltului. Diurpaneus a izbutit să dea o lovitură nimicitoare legiunilor romane conduse de Fuscus, care şi-a şi găsit sfârsitul în această luptă. Se spune că imperiul a pierdut atunci în Dacia o întreagă armată, de câteva legiuni, plus trupele auxiliare însoţitoare. Prizonierii, trofeele, stindardele legiunilor şi al gărzii pretoriene au fost duse de daci în Munţii Orăştiei. A fost o mare umilinţă pentru romani ca garda pretoriană imperială, garda împăratului Romei, să-şi piardă stindardul pe câmpul de luptă. Conform obiceiului, ea ar fi trebuit desfiinţată.
După această victorie, Diurpaneus a primit supranumele de Decebal – cel puternic, cel viteaz.
Istoricul roman Tacit, în lucrarea despre socrul său, Agricola, face aluzie la invadarea Moesiei de către daci în iarna 85-86 p. Chr. când C.Oppius Sabinus, guvernatorul acestei provincii, a fost ucis şi de asemenea, la înfrângerea generalului Cornelius Fuscus, prefectul pretoriului, ucis şi el în anul 87 p.Chr. pierzând mare parte din armată şi stindardele legiunilor. Aceasta este şi una din primele menţionări ale Daciei:
„Într-adevar au urmat în stat împrejurări care nu permiteau ca numele lui Agricola să fie trecut sub tăcere; atâtea armate pierdute în Moesia, Dacia, Germania şi Panonia, prin îndrăzneala nebunească sau laşitatea comandanţilor, atâţia militari de valoare învinşi şi făcuţi prizonieri cu cohorte întregi, încât acum nu se mai punea în discuţie hotarul imperiului şi un mal, ci taberele de iarnă ale legiunilor şi stăpânirea provinciilor noastre” – (Tacit– Agricola 41, 2)
După acest eşec al armatei romane împăratul Domiţian a atacat din nou regatul lui Decebal trimiţându-l în anul 88 p.Chr. pe generalul Tettius Iulianus care, trecând din nou Dunărea şi pătrunzând în Dacia prin Banat, s-a confruntat cu armata dacă la Tapae. De această dată victoria a fost de partea romanilor. Totuşi, Tettius Iulianus nu a reusit să-şi exploateze victoria. Decebal şi-a retras armata în ordine, dovedind isteţime în a crea obstacole în calea urmăritorilor, împiedicându-i să continue înaintarea în interiorul Daciei. Este anecdotic episodul povestit de istoricul roman de limba greacă Dio Cassius (155 sau 163/164 – după 229):
“Decebal se temu ca romanii victorioşi să nu pornească spre capitala lui. De aceea tăie copacii din preajma lor [la o oarecare înălţime] şi puse arme pe trunchiuri, pentru ca duşmanii să creadă că sînt soldaţi şi să se retragă înspăimîntaţi. Ceea ce s-a şi întîmplat.” (Dio Cassius, Istoria romană, LXVII,10,3).
Cu toata victoria repurtată, din cauza dificultăţilor întâmpinate de armatele imperiale la Dunărea de Mijloc în lupta cu triburile germanice şi ca să pară totusi un învingător în ochii Romei, împăratul Domiţian a preferat să plăteasca pacea cu dacii, intenţionând să transforme Dacia într-un regat clientelar aliat. Astfel, în anul 89 p.Chr., Decebal a încheiat o pace avantajoasă în urma căreia regatul dac primea însemnate sume de bani, meșteri constructori şi instructori militari. Iată textul rămas de la Dio Cassius privind aranjamentul lui Domiţian:
„Învins şi pus pe fugă de marcomani, Domiţian a pornit grabnic o solie la Decebal, regele dacilor, îndemnându-l să încheie un tratat, pe care el [Domiţian] îl refuzase mai înainte, deşi [regele] i-l ceruse adesea. Decebal primi propunerea de pace (căci era la mare strâmtoare) dar nu a vrut să vină el însuşi să stea de vorbă cu Domiţian, ci l-a trimis pe Diegis, împreună cu câţiva bărbaţi, ca să-i predea armele şi câţiva prizonieri, sub cuvânt că i-ar avea numai pe aceştia. După sosirea acestuia, Domiţian puse lui Diegis o diademă pe cap – ca şi cum ar fi fost un adevărat învingător şi omul în stare să dea un rege dacilor -, iar soldaţilor lui le împărţi onoruri şi bani. Ca un biruitor, trimise la Roma, între altele, nişte aşa-zişi soli ai lui Decebal şi o pretinsă scrisoare de-a acestuia, despre care se spune că ar fi plăsmuit-o el. 4. Domiţian îşi împodobi triumful cu multe lucruri ce nu fuseseră luate ca pradă. (Dimpotrivă, el cheltuise foarte mulţi bani pentru încheierea păcii, căci fără întârziere dădu lui Decebal nu numai însemnate sume de bani, dar şi meşteri pricepuţi la felurite lucruri folositoare în timp de pace şi de război şi făgădui să-i dea mereu multe). Aceste lucruri el le-a scos din mobilierul împărătesc. Căci el folosea totdeauna asemenea lucruri ca pradă de război, ca unul care adusese împărăţia însăşi în stare de robie.” (Dio Cassius, Istoria romană, LXVII, 7, 2-4,)
Pentru a înţelege mai bine contextul istoric în care Decebal a ajuns rege, trebuie amintit că regatul dac se divizase după dispariţia regelui unificator Burebista, în patru, apoi în cinci regate mai mici. În cel mai important dintre acestea, regatul situat în Munţii Orăştiei, care a avut şi rol de nucleu, i-au succedat următorii regi: Deceneu, Comosicus, Scorilo şi Duras, fratele lui Scorilo. Este necesar să fie explicat un lucru important: în succesiunea regilor daci era aplicată cutuma tracică, întâlnită la tracii sud-dunăreni, pe principiul agnaţilor (rude pe linie paternă), potrivit căreia la moartea unui rege, dacă acesta avea un frate, fratele avea drept de domnie, înaintea fiului regelui decedat . Prin urmare, Duras i-a urmat lui Scorilo la domnie şi nu Diurpaneus, deşi acesta era succesorul natural.
În anul 87 p.Chr. regele Duras era deja bătrân şi, în faţa ameninţării armatelor romane trimise de împăratul Domiţian asupra dacilor, a cedat puterea regală nepotului său, Diurpaneus, care a devenit astfel rege al tuturor dacilor. Cedarea conducerii de către Duras s-a făcut la bună întelegere, acesta continuând să trăiască la Sarmizegetusa, ca sfetnic al regelui Decebal.
„Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva dacilor, asupra cărora, în vremea aceea, domnea Decebal (Duras care domnise mai înainte, lăsase lui Decebal de bunăvoie domnia…)” – (Dio Cassius, Istoria romană, LXVII, 6, 1)

 

PORTRETUL LUI DECEBAL
Nu se cunosc prea multe detalii despre membri familiei regelui dac. Istoria aminteşte de trei dintre copiii regelui Scorilo: cei doi fii, Diurpaneus, Diegis şi o fiică, al cărui nume nu este consemnat în documente, deşi face obiectul unui pasaj în Istoria Romană a lui Dio Cassius.
Fiul cel mare, Diurpaneus, devenit apoi rege cu supranumele Decebal, s-a născut probabil între anii 55 si 60 p.Chr.. Se spune că Decebal ar fi avut o fiică, pe Dochia, despre care s-au ţesut în timp mai multe legende. Potrivit lui Gheorghe Asachi, numele iniţial şi corect ar fi fost Dachia, nume devenit ulterior Dochia. Renumitul om de cultură scria că în zona muntelui Ceahlău circula legenda că, după moartea regelui dac, Dochia a fugit travestită în păstoriţă, pentru a nu fi prinsă de romanii lui Traian. Ajunsă în cele din urmă pe vârful Ceahlăului, în faţa urmăritorilor ea s-a rugat lui Dumnezeu să fie prefăcută în stană de piatră, împreună cu oile ei. Despre al doilea fiu al lui Scorilo, Diegis, ştim că a negociat în anul 89 p.Chr. pacea cu împăratul Domiţian, ca trimis special al lui Decebal. Despre sora lui Decebal se aminteşte că în primăvara lui 102 p.Chr., în prima campanie a romanilor conduşi de împăratul Traian, a fost luată prizonieră cu întreaga familie, de Maximus, la cucerirea cetăţii Costeşti din Munţii Orăştiei. Acolo au găsit romanii şi stindardele armatei pierdute de împăratul Domiţian. Din nou, Dio Cassius este sursa informaţiei:
„Traian puse mâna pe munţii cei întăriţi cu ziduri… Din pricina aceasta şi mai ales după ce, în acelaşi timp, Maximus prinse pe sora lui şi luă o cetăţuie puternică, Decebal fu gata să se învoiască la toate cele ce i s-ar fi poruncit…” (Dio Cassius, Istoria romană, LXVIII, 8-9, 9,4). Împăratul Traian ştia că această captură putea deveni o preţioasă armă psihologică în mâinile sale. Este posibil ca între cauzele care l-au obligat pe regele dac să accepte pacea grea din 102 p.Chr., un rol major să-l fi jucat încercarea lui Decebal de a-şi elibera sora, îndeplinindu-şi, astfel, o datorie de onoare faţă de familia sa. Acest pasaj din rezumatele „Istoriei romane” a lui Dio Cassius a fost corelat cu o scenă de pe Columna lui Traian. Istoricul Radu Vulpe considera că scena XXX de pe Columnă trebuie corelată cu capturarea surorii lui Decebal, despre care scria istoricul grec (R. Vulpe,Columna lui Traian, monument al etnogenezei etnice, Bucureşti, 1988, p. 67-71).sora lui Decebal

Sora lui Decebal apare în această scenă (stânga-sus), invitată fiind de împăratul Traian print-un gest larg, să urce pe corabia care o va duce ca prizonieră în capitala imperiului.
Dio Cassius ne mărturiseşte că Decebal s-a arătat dispus să accepte încetarea ostilităţilor în orice condiţii, „nu fiindcă ar fi avut de gând să le respecte, ci ca să mai prindă putere, după pierderile suferite atunci”.
Decebal, ultimul rege dac, este considerat de urmaşi ca fiind cel care a refăcut Regatul dac, un talentat strateg şi un mare comandant militar. Personalitatea sa a lăsat urme de neşters în conştiinta natiunii române.
Este deja binecunoscută descrierea lui Decebal făcută de istoricul grec Dio Cassius:
“Era foarte priceput în ale războiului și iscusit la faptă, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman și a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă, știind a se folosi cu dibăcie de o victorie și a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, lucruri pentru care el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor..” – (Dio Cassius, Istoria romană, LXVII, 6). Referindu-se la acest text istoricul I.I.Russu scria în 1980 că trăsăturile portretuluiI lui Decebal de pe Columnă corespund întru totul descrierii regelui dac făcută de istoricul grec (I.I.Russu, Daco-geţii în imperiul roman, Bucureşti, 1980, p.84-85).decebal pe coloana 2decebal (2)

 

 

 

 

 

 

 

decebal pe coloanadecebal3

 

 

 

 

 

 

Detalii de pe Columna lui Traian, Roma

DSC05423DSC05424DSC05425

 

 

 

 

 

 

DSC05426

 

 

 

 

Daci pe Arcul de Triumf al împăratului Constantin, Roma

Decebal si stindardul dacicDecebal şi stindardul dacic în bătălia de la Adamclisi – Columna lui Traian

Un bust de marmură aflat la muzeul Vatican, reprezentând un dac tipic, cu barbă şi căciulă de nobil dac – tarabostes, a atras de mult timp atenţia cercetătorilor. Acest bust a fost asociat tot mai mult cu numele regelui Decebal. Istoricul Emil Panaitescu (1885-1958), scria în Il ritratto di Decebalo, Ephemeris dacoromana, 1, 1923, p.387-413, că vede în bustul de marmură de la Vatican însumarea fidelă a tuturor apariţiilor chipului lui Decebal de pe Columnă.
Florin Rostariu, un adevărat artist, “a dat culoare istoriei” – după cum spune chiar el . În încercarea de a crea un aer de naturaleţe imaginii regelui dac, utilizând o aplicaţie specializată, a colorat imaginea bustului din marmură al regelui Decebal şi a făcut-o minunat, profesionist. Priviţi, arată de parcă i-ar fi dat din nou viaţă regelui dac:decebal-the-king-of-the-dacians-dacia-regele-dacilor-romania-romanians-vatican

Dacă ar fi să facem portretul fizic al lui Decebal având ca ghid bustul din marmură şi scenele de pe Columnă, am putea spune în legătură cu statura sa, că era un bărbat înalt, lat în spate, cu un gât puternic, de luptător. Oricum, după cum în mod clar se vede pe Columna lui Traian, pe Arcul de triumf al lui Constantin, dacii erau niste bărbaţi înalţi, bine clădiţi, vigurosi. În putinele scene (6) în care apare Decebal, este reprezentat parcă şi mai voinic decat ceilalţi luptători daci. Figura sa, cu frunte înaltă, semn al inteligenţei, cu ochi negri, pătrunzători, umbrit de sprâncene stufoase, cu cute la rădăcina nasului – care denotă tenacitate, dârzenie, cu nasul puternic şi drept – care exprimă vigoare, hotărâre, toate aceste trăsături, îl fac să fie un personaj care nu poate fi trecut cu vederea, un lider. Se spune că lobul inferior al urechii lipit de maxilar era ceva specific dacilor.Ettore Ferrari          Decebal si TraianDouă frumoase busturi din bronz, al regelui Decebal şi al împăratului Traian, create în anul 1928 de sculptorul italian Ettore Ferrari, sunt găzduite de Muzeul de istorie din Cluj. Bustul regelui dac, maestuos, calm şi hotărât, domină atmosfera. Senzaţia pe care o ai privind cele două busturi alăturate e un pic hilară: ai spune că lui Traian i s-a facut părul măciucă în momentul când a fost aşezat lângă regele dac, senzaţie dată de cununa imperială purtată de împărat.

 

SFARSITUL DRAMATIC AL REGELUI DAC
Strălucita victorie împotriva romanilor şi tratatul favorabil încheiat în 89 p.Chr. cu împăratul Domiţian, i-a oferit lui Decebal răgazul necesar pentru a face alianţe antiromane cu popoarele vecine de la hotarele Daciei. Astfel, sarmaţii, iazigii şi roxolanii, marcomanii şi quadii germanici, au devenit aliaţii dacilor în faţa pericolului expansiunii Imperiului Roman.
Sub regele Decebal regatul dac s-a aflat la apogeul puterii sale. Mai restrâns ca arie geografică decât Dacia Magna – teritoriul stăpânit de regele Burebista (82-44 a.Chr.) – noul regat cuprindea numai Transilvania până la Tisa Superioară, Banatul, Oltenia, Muntenia, sudul şi vestul Moldovei, dar era mai puternic și mai bine organizat. În cei peste o sută de ani de la destrămarea regatului lui Burebista societatea dacică înregistrase în timp progrese multiple şi importante: o populație numeroasă, grupată în jurul multor aşezări numite dave în care pulsa o vie activitate economică, legături comerciale cu civilizaţiile greacă şi romană, o cultură înfloritoare cu elemente originale caracteristice, dar şi cu influenţe ale culturilor cu care a venit în contact. Criton, medicul lui Traian, vorbeşte despre o instituţie a prefecţilor, pe care Decebal îi numeşte în fruntea cetăţilor şi ca supraveghetori ai domeniului agricol. La nivel central, regele se putea baza pe un consiliu, constituit din membrii familiei regale şi nobilime, precum şi pe o cancelarie care emitea documente şi trimitea solii. Pe plan militar, Decebal a dezvoltat armata, a înzestrat-o cu maşini de război, a fortificat, cu ajutorul unor meşteri romani, cetăţile Daciei şi în special pe cele din jurul capitalei Sarmizegetusa Regia. Pe un imens vas descoperit în cetatea Sarmizegetusa Regia se poate citi textul „DECEBALVS PER SCORILO„. Vasul conic era prevăzut la partea superioară cu patru găuri dispuse în cruce, posibil pentru a fi suspendat cu lanţuri de grinzile tavanului şi utilizat în scop sacerdotal sau pur şi simplu pentru încălzire. Marea încăpere poligonală în care a fost descoperit acest vas ceramic, se presupune că ar face parte din locuinţa regelui dac. Unele interpretări consideră că textul descoperit este în limba dacă, posibilul sens fiind acela de Decebal fiul lui Scorilo, altele în latină, traducerea fiind Decebal prin Scorilo. Alţii cred că e vorba de o simplă marcă de olar, inscripţia traducându-se prin lucrat pentru Decebal.
După ce în 98 p.Chr. Traian se urcase pe tronul imperiului roman, el a sistat orice subsidii plătite Daciei considerând pacea lui Domiţian o mare ruşine şi o umilinţă pentru imperiu. După trei ani de pregătiri, la 25 martie 101 p.Chr, Traian a pornit din Roma pentru a ataca Dacia, în fruntea unei armate formate din 14 legiuni, totalizând 150.000 de soldaţi (cea mai mare armată la acea dată). Începea primul război daco-roman. Trecând în revistă războaiele daco-romane, se poate spune că dacă în prima campanie a lui Traian, după luptele crâncene de la Tapae si Adamclisi, rezultatul a fost indecis, iar Decebal a cerut pacea doar ca urmare a capturării surorii lui, cea de-a doua campanie însă, cea din 105-106 p.Chr., a avut ca deznodamânt desfiinţarea regatului dac şi moartea regelui său. Părăsiti de foştii aliaţi şi atacaţi pe trei direcţii de armatele romane, dacii s-au retras spre cetăţile întărite din Munţii Orăstiei. După numeroase lupte în munţi, armata romană, a reuşit să penetreze liniile de apărare ale dacilor, a cucerit complexul de cetăţi care protejau capitala şi a ajuns în faţa Sarmizegetusei. Cetatea asediată a fost greu de cucerit o bună perioadă de timp, pentru că apărătorii săi luptau aprig. Apoi, în urma unei trădări, romanii au găsit şi au reuşit să oprească alimentarea cu apă a cetăţii. După ce şi-au împărţit şi ultimele rezerve de apă, fapt înregistrat şi pe una din scenele Columnei, dacii n-au mai putut rezista, astfel că Decebal a decis să se părăsească cetatea. Împreună cu câteva căpetenii, Decebal s-a retras spre nord-est pentru o regrupare a armatei dace. Cavaleria auxiliară romană a fost trimisă în urmărirea regelui. Fuga
Pentru daci, libertatea era o religie. Un rege dac nu putea accepta să fie prins, înrobit sau umilit. Decebal nu putea accepta să fie capturat şi plimbat în lanţuri prin Roma în urma carului triumfal al împăratului Traian. Prin urmare, nu a vrut să fie prins viu şi a ales să se sinucidă, înainte ca legionarii romani să se apropie.
„Când a văzut Decebal că scaunul lui de domnie şi toată ţara sunt în mâinile duşmanului, că el însuşi este în primejdie să fie luat prizonier, îşi curmă zilele. Capul său fu dus la Roma. În felul acesta Dacia ajunse sub ascultarea romanilor şi Traian stabili în ea oraşe de colonişti” – (Dio Cassius, Istoria romană, LXVIII, 14, 3).Sfarsitul lui Decebal

Printre ultimele scene redate pe Columnă, sunt două foarte importante: cea a sinuciderii lui Decebal şi cea în care sunt redaţi doi soldaţi romani care prezintă mulţimii pe un scut capul şi mâna dreaptă a regelui Decebal, în castrul roman de la Ranisstorum. Se spune că pentru a linişti plebea Romei, care de 20 de ani se temea de pericolul dacic, capul şi mâna regelui dac au fost conservate în miere şi trimise la Roma. O inscripţie descoperită pe o lespede de marmură, în portul Ostia de la gurile Tibrului, relatează că în anul 106 p.Chr. relicvele au fost arătate mulţimii, după care, în urlete de bucurie, au fost aruncate pe scările templului Gemoniei. Era locul unde erau expuse cadavrele duşmanilor imperiului roman.                                                                                                                                     mon Ti Cla MaxÎn anul 1965 profesorul american Michael Speidel a descoperit, într-un sat din apropierea anticului oraş Philippi din Macedonia, un monument funerar închinat lui Tiberius Claudius Maximus, cel care i-a dus împăratului Traian capul lui Decebal. (The Captor of Decebalus a New Inscription from Philippi. The Journal of Roman Studies, Vol. 60, 1970). Monumentul conţine o inscripţie care spune: „Tiberius Claudius Maximus, veteran, fiind în viaţă s-a îngrijit să se facă acest monument…a fost făcut cercetaş… de două ori decorat în războiul dacic… de către acelaşi împărat făcut decurion… fiindcă prinsese pe Decebal şi îi dusese capul la Ranisstorum…” Basorelieful de pe monumentul funerar îl înfăţişează călare, repezindu-se la un dac prăbuşit la pământ, din mâinile căruia cade un pumnal încovoiat.
„Filmul” războaielor daco-romane, pe basoreliefurile în marmură ale Columnei sau pe Monumentul Triumfal de la Adamclisi, a fost magistral realizat de Apolodor din Damasc, arhitectul sirian creditat că ar fi realizat cea mai mare parte a capodoperelor arhitecturale din timpul domniei împăratului Traian. O copie a Columnei a fost adusă la Bucureşti în 1967 şi expusă la Muzeul Naţional de Istorie a României, unde doritorii o pot admira îndeaproape, datorită unui balcon circular pe care scenele sunt expuse separat, cu explicaţiile de rigoare. Alte copii ale Columnei pot fi văzute în muzeele din Londra, Roma şi în apropiere de Paris. Cercetările celebrului Cichorius, cel care a făcut observaţii foarte interesante şi care a numerotat scenele Columnei, cercetări definitivate de Petersen, constată că „realităţile topografice arheologice din România pe vechiul teatru de război, al conflictelor daco-romane, pot fi comparate cu reprezentările de pe Columnă”. O descoperire de senzaţie făcută în 2010 la Turnu Severin, România, în timpul unor lucrări de constructie, confirmă încă o dată că scenele sculptate pe monumentul din capitala imperiului roman nu au fost doar fantezii ale celebrului arhitect, ci o adevărată cronică în piatră a unor evenimente reale despre care istoria vorbeşte cu probe. Cercetările arheologice au identificat un amfiteatru roman amplasat lângă piciorul podului construit de Apolodor din Damasc peste Dunăre, amplasament care corespunde amfiteatrului reprezentat în una din scenele Columnei, prin urmare, acesta a fost găsit exact în locul indicat de monumentul roman.
După victoria romanilor, teritoriul cucerit în Dacia – Transilvania, Banatul, Oltenia – a fost proclamat provincie romană în vara anului 106 p.Chr., sub numele Dacia Felix. Dintre prizonierii daci, un număr de 50 000 au fost duşi la Roma ca sclavi. Alţii au fost selecţionaţi şi au format unităţi militare în cadrul legiunilor romane. Din perioada lui Traian sunt cunoscute Ala I Ulpia Dacorum în Cappadocia şi Cohors I Ulpia Dacorum în Siria, iar din perioada succesorului său, Hadrian, este cunoscută Cohors I Aelia Dacorum în Britania.
Despre sfârşitul regelui dac care nu şi-a pierdut niciodată speranţa în victorie şi despre neamul dacilor, neînvins până atunci, a scris şi Pliniu cel Tânăr (61-114 p.Chr.) în Scrisori VIII, 4,1-2: “1. Foarte bine faci că te pregăteşti să scrii despre războiul dacic. ….2. Vei cânta…. un rege* alungat din reşedinţa sa, izgonit chiar şi din viaţă, fără ca să fi pierdut niciodată nădejdea; pe lângă acestea, două triumfuri, din care unul a fost dintâi împotriva unui neam neînvins, iar celălalt, cel din urmă.” – (*este vorba de Decebal)
Deşi nu a fost glorificat în cronicile epocii precum Traian – explicaţia fiind aceea că istoria a fost scrisă de învingători – viteazul rege dac Decebal rămâne una dintre marile personalităţi istorice ale acestor meleaguri, unul din eroii neamului.

Articol de Nicolae Sabin DORDEA cu elemente de la:
Izvoare privind istoria României, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1964; Wikipedia, the free encyclopedia; Wikipedia, enciclopedia liberă
Foto: Nicolae Sabin Dordea, Florin Rostariu, internet

Reclame

TROFEUL ARMELOR – SIMBOL AL PUTERII ARMATEI ROMANE

TROFEUL ARMELOR – SIMBOL AL PUTERII ARMATEI ROMANE

TROFEU

În greacătropaion, latină –  tropaeum, italianătrofeo, română – trofeu, francezătrophée, englezătrophy

 În Dictionarul explicativ al limbii române, editia 1998 (DEX ’98), definiția dată pentru trofeu este: TROFÉU, trofee, s.n. 1. (În antichitate) Armura unui dușman învins, așezată de obicei pe un trunchi de copac, în semn de victorie; p. ext. monument ridicat în amintirea unei victorii sau în cinstea unui erou, pe care se așezau de obicei armele învinsului. 2. Pradă de război luată de la un inamic.

 

 TROFEUL ARMELOR

Pornit de la un obicei antic al armatelor învingătoare, de a face o astfel de constructie ca dovadă a victoriei și a prazilor de război dobândite, trofeul armelor a devenit un simbol al puterii armatei romane și a autoritatii Romei. Treptat, în locul armurii dușmanului învins, piesele principale care dominau trofeul erau coiful și armura romană, expuse cu mândrie pe un suport din lemn (trunchi de copac), la baza căruia erau așezate armele și prăzile de război capturate, precum și captivii armatei învinse. Devenind simbol al puterii armatelor imperiale, a fost consacrat ca monument, din piatra sau marmură, care sa marcheze amintirea unor victorii sau a unor eroi. Trofeul armelor este omiprezent în arta romană, ca monument independent, dar și ca o componentă a unor frize și metope în basorelief, dedicate eroilor învingători.

 DSC05726 DSC05706 DSC05718

Cel mai elocvent exemplu este trofeul armelor aflat pe soclul hexagonal de la partea superioară a monumentului triumfal Tropaeum Traiani – Trofeul lui Traian. La baza marelui trofeu se află un grup statuar reprezentând captivi daci, înconjurați de armele capturate de legiunile romane.

 DSC05780

Originalul sculptat în piatră al marelui trofeu se află în muzeul de la Adamclisi (România). Trofeul, cu doua fețe identice, are ca element central armura romană (lorica) pe fața căreia se pot distinge elemente decorative florale (acant) și narative: acvila romană, gladius-ul (spada scurtă romană) și imaginea unui călăreț (se presupune că ar fi împăratul Traian) zdrobind sub picioarele calului un războinic dac. Aceste elemente decorative și imagistice, asemenea unui laitmotiv, se regăsesc și pe frizele si metopele monumentului triumfal. Încununat de o cască romană, trofeul avea în locul mâinilor, perechi de scuturi romboidale încrucișate, din care ieșeau mănunchiuri de sulițe dispuse radial. Masivitatea trofeului (6 m) impunea respect, sugerând puterea învingătorului.

 DSC05779

Acest Trofeu simbolic, de 2,65 m înălțime, care provine de la poarta estică a cetății Tropaeum Traiani, datat 316 p.Chr., când cetatea a fost reconstruită de împărații Constantin și Licinius, imită marele trofeu din vârful monumentului triumfal.

 DSC05486 

DSC05488 DSC05489

Această reprezentare a Trofeului armelor face parte din friza sarcofagului roman aflat în galeria curții octogonale (cortile ottagono) a Muzeului Pio Clementino (Museo Pio Clementino), unul din cele unsprezece muzee din Palatul Vaticanului, Roma. Muzeul a fost amenajat la cererea papilor Clement al XIV-lea (1769-1774) și Pius al VI-lea (1775-1799) pentru a găzdui colecția celor mai importante capodopere de sculptură clasică, greacă si romană, aflate la Vatican.

IMG_3271 IMG_3270

 DSC05361 DSC05370 

DSC05371

Trofeul armelor în dublu exemplar, încadrează în planul secund grupul statuar al zeiței Roma ca personaj central, de pe latura estică a Pietei Poporului (Piazza del Popolo) spre colina Pincio – mons Pincius, pe care se află grădinile Borghese. Mai sus, în planul al treilea, pe balustrada terasei rutiere, străjuiesc falnic și calm, patru statui de daci.

  Trof rev Trof Dacia rev Trofeul arm rev 

Trofeul armelor este prezent și pe denarii imperiali romani emisi în timpul împăratului Traian după războaiele dacice, piese contemporane monumentelor traiane, Tropaeum Traiani (Adamclisi, România) și Columna lui Traian (Roma, Italia).

 DSC05560

Trofeu al armelor – Muzeul National al Civilizatiei Romane – Roma

 DSC05607 DSC05616 DSC05617

Echipament roman (armură purtată de soldații legiunilor) din epoca lui Traian, reconstituit pe baza basoreliefurilor Columnei; Detalii gladius și scut; Model de stindard al unei legiuni romane, cu acvila și portretele lui Septimiu Sever și Caracalla, reconstituit pe baza basoreliefurilor Arcului Argentarii din Roma – Muzeul National al Civilizatiei Romane – Roma

 Autor: Nicolae Sabin DORDEA,

Puteti da click pe imagini pentru a mări si a vedea detalii

Mai jos, în această categorie – Istorie, puteti vedea articolele:

DACIA SI DACII IN SCRIERILE ANTICE – CITATE (I): Polibiu, Strabon, Ovidiu, Tacit, Columella, Tacit, Pliniu cel Tânăr, Florus, Fronto, Dio Cassius

TROPAEUM TRAIANI – IMPRESII DE VACANTA (II)

DACII – Îmbrăcămintea, armele şi stindardul dacilor

“NU UITA CA ESTI DOAR UN OM !” – TRIUMFUL ROMAN

ANUL CELOR SASE IMPARATI (235 p.Chr.) – Cei şase împărati au fost, de fapt, şapte

DACIA SI APOLLODOR DIN DAMASC – ROMA SI DACIA (IV)

DACIA SI DACII PE MONEDELE ROMANE – ROMA SI DACIA (III)

RAZBOAIELE DACO-ROMANE – ROMA SI DACIA (II)

IMPARATUL TRAIAN – ROMA SI DACIA (I)

TUMULII DE LA APOLD – O POSIBILA NECROPOLA CELTICA

DACII – Îmbrăcămintea, armele şi stindardul dacilor

Îmbrăcămintea, armele şi stindardul dacilor

Autor: Nicolae Sabin DORDEA

banner 03

Dati click pe imagini pentru a mări şi a vedea detalii

DACII

dac Adac B

De milenii, Carpaţii au constituit fortăreaţa care i-a adăpostit pe daci, dar şi coloana vertebrală a Daciei. Strămoşii noştri nu au părăsit niciodata munţii în care s-au născut. Erau oameni harnici, în special păstori şi agricultori, dar şi războinici de temut. Viaţa aspră, ocupaţiile şi munca lor, pericolele din exterior, relieful şi clima, i-au făcut duri ca diamantul.

„18.Dacii trăiesc nedezlipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso*, obişnuiau să coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile. 19. Împăratul Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te apropii. Astfel, a trimis pe Lentulus** şi i-a alungat pe malul de dincolo [al Dunării]; dincoace au fost aşezate garnizoane. Astfel, atunci dacii n-au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi.” – Florus – Razboiul cu dacii II, 28 [IV,12],18-19

* A condus si pe dacii care s-au luptat în anul 29 a.Chr. cu Marcus Licinius Crassus (cf. Horatiu – Ode, III, 8, 18 si Suetoniu – Augustus, LXIII,4)

** Guvernatorul Panoniei, Cneius Cornelius Lentulus, a fost consul în anul 14 a.Chr., a condus celebra campanie împotriva dacilor (cf. Tacit – Anale, IV,44 si Faptele împăratului Augustus,V,30,2) care pare sa fi avut loc in anii 11-12 p.Chr.

„De când s-a ivit picior de om pe pamântul României – cu multe mii de ani înainte de naşterea României – sublinia academicianul Constantin Daicoviciu, în anul 1943 – pe amândouă laturile Carpaţilor a trăit aceeaşi seminţie de oameni, cu forme de viaţa asemănătoare, vorbind aceeaşi limbă, având aceleaşi credinţe.”

Cele mai vechi şi mai multe din informaţiile noastre despre geto-daci si Regatul Dacia provin din înregistrările istoricilor greci,  Strabon, Ptolemeu, şi Herodot. Conform informaţiilor rămase de la Strabon, dacii locuiau în zona muntoasă (este indicat râul Mureş) până în partea superioară a Dunării (denumită Danubius – de la izvoare şi până la Drobeta), iar geţii stăpâneau partea de şes şi cea inferioară a Dunării (denumită Istru) până la Marea Neagră. Tot el ne spune că „dacii au aceeaşi limbă cu geţii” şi că „elenii i-au socotit pe geţi de neam tracic”. Deci, grecii i-au numit geţi, iar mai târziu, romanii i-au numit daci, deşi era vorba de aceeaşi populatie.

Triburile geto-dace constituiau ramura de nord a numeroasei seminţii a tracilor. In sec al V-lea î.Chr, Herodot spunea: „tracii sunt seminţia cea mai numeroasă dupa cea a inzilor” şi de asemenea, că geto-dacii sunt „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci” (Herodot, IV, CIII).

Istoricul roman Tacitus, deşi nu recunoaste în mod explicit vitejia şi curajul dacilor, totuşi povestind despre traci, afirmă că aceştia „nu erau aşa de periculoşi ca sarmaţii sau dacii”. Tacitus afirmă de asemenea, că „dacii erau de nesupus şi niciodata loiali”. Această exprimare repetată, din care transpare antipatia faţă de daci, era provocată de faptul că regele Decebal în loc să folosească resursele acordate de împăratul Domiţian în anul 89 d.Chr.,  pentru apărarea granitelor imperiului roman contra incursiunilor barbare, el a consolidat apărarea Regatului Dac chiar împotriva romanilor.

Dacii sunt amintiți și în Cronica de la Jülich (Germania de Nord), publi­cată la Leipzig în 1611, unde scriindu-se despre granițele Ger­maniei în vechime, este citată Geografia lui Ptolemeu: „Toată Germania se separă de gali și reți, de panoni, prin fluviile Rin și Dunăre, de sarmați și daci printr-o teamă reciprocă și prin munți”.

Ocupaţiile geto-dacilor

Triburile dacice au fost întotdeauna atasate de relieful muntos. Munţii le-au oferit posibiliţăti de subzistentă si de apărare. În munţi vânau, îsi cresteau oile, vacile si caii, acolo erau minele de fier, argint, aur si sare. Triburile asezate în zone mai joase, mai la ses, se ocupau de agricultură, păstorit, apicultură, dar si de comerţ.

DSC05271 DSC05272

Modele de stupi din secolul al XIX-lea, identice cu cele utilizate de daci in creşterea albinelor

Istoricul german Petrus Albinus a scris între 1589 si 1590 Cronica Misniei (vechea denumire a Dresdei) si a mun­tilor ei, care a apărut în 1590 la Dresda.
În partea a doua a cărtii sale, Albinus, scriind despre prelucrarea metalelor, mentioneaază că „vechii germani, dacii si sarma
ții” erau renumiti în extragerea si făurirea obiectelor din aur si argint, metale care se găseau „în inima bătrânilor Munți Carpați”.

Teritoriul Daciei era acoperit aproape în totalitate de păduri seculare, care le ofereau locuitorilor săi lemnul necesar habitatului si refugiul în situaţii de pericol. Odata cu cresterea populaţiei triburilor a crescut si puterea dacilor. Istoricul Trogus Pompeius, în Prologul cărții XXXII, în contextul conflictului dintre Imperiul Roman și regele Macedoniei, Filip al V-lea, eveniment petrecut între anii 215-205 î.Chr, se referă la daci, menţionand „creșterea puterii dacilor sub regele Rubobostes”, ceea ce coincide cu începutul procesului de strămutare a centrului de greutate al puterii daco-geţilor din câmpia munteană în sud-vestul Transilvaniei. Dacia era împânzită de un mare număr de triburi ale căror capetenii deţineau doar o autoritate locală. Încet-încet, in faţa pericolelor externe reprezentate de celţi (sec IV-II î.Chr.) dar si de extinderea imperiului roman până la sud de Dunare (sec I î.Chr), triburile s-au unit, formând uniuni de triburi, cu autoritate extinsă pe zone mult mai largi.

Civilizaţia dacică, fără nici o îndoială, a fost una remarcabilă, dovadă este şi interesul deosebit care i-a fost acordat de către lumea ştiinţifică şi de către publicul larg. Ea este cunoscută astăzi datorită descoperirilor arheologice prin care a putut fi recuperat un mare volum de informaţii cu ajutorul cărora este posibilă reconstituirea, într-o oarecare măsură, a vieţii comunităţilor umane din acea perioadă. O altă sursă de informaţii pentru înţelegerea vieţii unei populaţii este dată de comparaţia cu viaţa altor populaţii contemporane. Din acest motiv, este util sã prezentăm una dintre civilizaţiile contemporane, cu care dacii au intrat în contact în mai multe rânduri, civilizatia celtica. Pentru a intelege mai bine ocupatiile dacilor, dar in special nivelul atins de cultura dacica in ultimele doua-trei secole inainte de Christos, este necesar sa studiem si influentele determinate de celti. Dezvoltarea, destul de stabilă a populaţiei autohtone, a fost dereglată la cumpăna secolelor IV – III î.Chr. de pătrunderea şi stabilirea purtătorilor civilizaţiei La Tène. Invazia celtilor a marcat de fapt trecerea spatiului carpato-balcanic la cea de-a doua etapa a fierului, La Tene. Analiza situaţiei arheologice evidenţiază faptul că celții, care au colonizat cateva zone ale bazinului carpatic, au impus, iar apoi au dezvoltat într-o manieră specifică, o serie de trăsături generale ale culturii La Tène, alături de care au fost mixate elemente ale dacilor. Au fost descoperite piese lucrate cu mâna care demonstrează o strânsă legătură cu populatia băștinașă. Acest fapt a imprimat, din punct de vedere arheologic, un aspect celtic aparte zonei bazinului carpatic. Apariţia culturii materiale de tip La Tène în Transilvania, nord-vestul şi vestul Daciei, dar si la est de Carpaţi, a adus schimbări adânci în viaţa economico-socială a tuturor comunităţilor. O schimbare radicală s-a petrecut în domeniul meşteşugurilor, numărul uneltelor de factură sau influenţă celtică, lucrate sau în curs de prelucrare, din fier, este destul de mare. Asistăm la o adevărată „revoluţie” a metalurgiei fierului şi a altor metale (bronz, argint, aur). Metalurgii însoţeau războinicii în campanii militare, iar mobilitatea lor a permis difuzarea pe spaţii largi a unor tehnici şi tehnologii specifice.

„Creşterea puterii dacilor” petrecută deja în ultimul sfert al secolului al III-lea î.Chr. şi continuată apoi în deceniile următoare, a determinat reocuparea teritoriile invadate de celţi, ceea ce semnifică o încetare bruscă a „dominației” celtice în podişul transilvănean. În nord-vestul Transilvaniei, înaintarea dacilor spre regiunile de câmpie, probabil prin culoarele Crasnei, Barcăului, pârâului Zalău sau din zona Tisei Superioare în Câmpia Someșului, luând în considerare marile centre dacice de la Moigrad, Şimleul Silvaniei, au pus în mişcare pe celţii din acest spaţiu, dar probabil şi pe cei din interiorul arcului carpatic, care s-au retras spre Dunărea de mijloc (Budapest-Tabán, Békásmegyer) unde s-a putut urmări evoluţia comunităţilor celtice (evariscii), până la apariţia romanilor din timpul lui Augustus.

Burebista, unul din cei mai mari regi ai dacilor, dacă nu chiar cel mai mare, prin diplomatie sau luptă, a unit in jurul anului 82 î.Chr. toate triburile dacice sub conducerea sa, formand astfel, Regatul Dac. În timpul regelui Burebista, in jurul anului 61 î.Chr., Regatul Dac a pornit o campanie de recucerire a teritoriilor ocupate de triburile celtice. Strabon spunea: „Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, Burebista, bărbat get, l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani. Căci trecând plin de îndrăzneală Dunărea şi jefuind Thracia — până în Macedonia şi Illyria —, a pustiit pe celţii care erau amestecaţi cu tracii şi cu illirii; i-a nimicit pe de-a întregul pe boii aflaţi sub conducerea lui Critasiros şi pe taurisci”. Regatul s-a extins spre nord-vest în regiunile Tisei Superioare şi dincolo de versantul nordic al Carpatilor, în zona bazinului superior al Vistulei, iar în vest până la muntii Pădurea Neagră.

Dacii se pricepeau să-şi creeze singuri uneltele, armele, obiectele de gospodărie, îmbrăcămintea, podoabele şi în general, cam tot ce aveau nevoie, din materiile prime pe care le aveau din belşug. Utilizau şi bunuri obţinute în urma schimburilor comerciale cu populaţiile învecinate de la vest sau cu cele de la sud, aflate sub influenţa culturii grecesti. În sec I î.Chr s-au dezvoltat schimburile comerciale şi cu lumea romana. Aduceau de la sud de Dunăre în special vinuri, obiecte de lux utilizate în gospodărie şi podoabe. Dacii exportau animale vii pentru carne sau transport, miere, ceara, fructe, brânză, sare, metale, piei de animale salbatice.

„Cantitatea de grâu adusă din Pont este mai mare decât tot ceea ce ne parvine din celelalte porturi comerciale, deoarece, acest ţinut produce cea mai mare cantitate de grâu.” – Demostene, Discursuri

 „4. În privinţa celor necesare vieţii, ţinuturile pontice ne dau vite şi sclavi, în număr foarte mare şi de o calitate mărturisită de toţi ca excelentă. Dintre articolele de lux, ne procură din belşug, miere, ceară, peşte sărat. 5. În schimb primesc din prisosul regiunilor noastre ulei şi tot felul de vinuri. Cu grâu facem un schimb reciproc. Uneori, la nevoie, ne dau ei. Alteori iau dânşii de la noi*.”  – Polibiu (200-118 a.Chr) – Istorii,IV,38,4-5                                                                                                                                                    *În secolele al III-lea şi al II-lea a.Chr., regiunile pontice încetează de a mai fi grânarul Greciei, locul lor fiind preluat de Egipt.

 „Apoi [oile] nu numai că-i satură pe ţărani prin belşugul brânzei şi al laptelui, ci acoperă şi mesele bogaţilor cu mâncăruri numeroase şi plăcute. Iar unor neamuri lipsite de grâu le procură toată hrana, de aceea cei mai mulţi dintre nomazi* şi dintre geţi se numesc <băutori de lapte>”. – Columella**(20-70 p.Chr.) Despre agricultură, VII,2                  

* Se referă la sarmati care locuiau în carele lor trase de boi.                                                          ** L. Iuni Moderati Columellae, cel mai de seamă agronom latin, a scris lucrarea în 12 cărti De re rustica – Despre agricultură.

 “….Localnicii fug in toate părţile; nimeni nu mai păzeşte ogoarele                                        şi avutul lor nepăzit cade pradă jafului;                                                                            bogăţii mici, ca la ţară: vite şi care ce scârţâie,                                                                     şi avutul ce-l are un locuitor sărman.                                                                                   Unii sunt duşi ca prizonieri cu mâinile legate la spate                                                            şi zadarnic mai privesc înapoi la ţarinile şi casele lor.

Ceea ce năvălitorii nu pot lua şi duce cu ei, distrug;                                                   şi flacăra duşmană mistuie nevinovatele colibe.                                                         Chiar când e pace, lumea tremură de groaza războiului                                           şi nimeni nu mai brăzdeaza pământul, cu mâna pe plug.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, III,10,51-69

imbrac daci1

Sarmați și Daci – Antichitate
Litografie originală realizata de Friedrich Hottenroth, anul 1883
Dimensiune foaie: 20 x 28 cm – litografie: 16.5 x 24 cm. Friedrich Hottenroth (1840-1917) a fost un cercetător german în domeniul costumelor populare tradiționale, litograf, pictor și scriitor.
În registrul de sus, bine realizate, sunt reprezentate două personaje tipice de daci din patura socială superioară, un războinic și un tarabostes. Am estompat in mod special personajele reprezentând pe sarmați, pentru a nu se crea confuzie. În partea mediană a litografiei, sunt prezentate doar câteva tipuri de arme și echipamente, ca idee despre ce se presupunea că utilizau cele două populații vecine. În registrul inferior al litografiei căciulile dacilor par fesuri turcești. Coloritul nu este cel potrivit, cunoscând faptul că portul popular românesc, descendent din portul dacilor, nu a utilizat decat rareori culori vii, paleta cromatică fiind destul de redusă și de sobră: alb, negru, maro, ocru, rosu. Penultimul personaj, reprezentat jos-dreapta, este imaginea despre cum se credea că ar fi arătat un rege dac. Litografiile expuse ne dau totuși o imagine despre concepția cercetătorilor germani în domeniul costumelor tradiționale, la sfârșitul secolului al XIX-lea, despre portul și armele dacilor.

imbrac daci2

Sarmați, daci și sciți – Litografie originală de aproximativ 24×20 cm, realizată de Albert Kretschmer (1825-1891) editată la Gera în anul1900

Pentru a nu se crea confuzie si a ne concentra pe portul dacic, am estompat in mod special personajele reprezentând pe sarmați și sciți. Litografia prezentată  ne dă o imagine despre concepția cercetătorilor germani la sfârșitul secolului al XIX-lea, despre portul și armele dacilor. În registrul de sus sunt reprezentate mai multe personaje tipice de daci atât din pătura socială superioară – pileati, cât și din pătura socială inferioară – comati. Un prim războinic înarmat cu sica și scut, poartă stindardul dacic cu cap de lup – draco. În partea de jos a litografiei iese în evidență o izbutită reprezentare a unui rege dac. Observația de mai sus privind coloritul rămâne valabilă și în acest caz.

Îmbrăcămintea dacilor

Din scrierile antice ne putem da seama de trasaturile fizice ale Dacilor. Erau oameni inalti, puternici, mustaciosi si barbosi, cu pielea alba, ochi caprui sau negri, mai rar albastri. “Dacii au pielea rece şi umedă şi din această pricină moale, albă şi fără păr.”- Galenus

„Dacă privesc oamenii, căci abia sunt vrednici de acest nume,                                         văd la ei mult mai cumplită sălbăticie decât la lupi.                                                              Nu se tem de legi, ci dreptatea cedează în faţa forţei                                                            şi zace la pământ învinsă de sabia cu care se duc luptele.                                                 Se apără împotriva frigului năpraznic cu piei de animale şi cu pantaloni largi,                    iar feţele lor aspre sunt acoperite cu păr lung.                                                                       La puţini dintre ei se mai păstreaza urme ale limbii greceşti,                                                iar aceasta a devenit şi ea barbară din pricina accentului ei getic.                                         În această mulţime nu-i nimeni care întâmplător să ştie latineşte                                         şi care să poată rosti măcar câteva cuvinte.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, V,7,45-54

“…Au glas aspru, chip sălbatic şi sunt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte*.       Părul şi barba lor n-au fost tunse niciodată…” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, V,7,9-20                                                                                                                              *Zeul războiului la romani.

Ca şi astăzi, clima temperat-continentală a teritoriului Daciei îi determina pe locuitorii săi să poarte două feluri de îmbrăcăminte: haine uşoare pentru perioadele calde şi haine mai groase pentru perioadele reci ale anului. Portul dacilor se diferenţia deci, în primul rând în funcţie de anotimp, apoi în funcţie de ocazii, vârsta, sex, adaptat bineînţeles şi ocupatiilor specifice.

“…Oamenii se feresc de gerurile grele îmbrăcând piei de animale şi pantaloni cusuţi*;                                                                                                                            numai faţa li se vede din tot trupul.                                                                                Deseori auzi sunând firele de păr, când sunt mişcate, din pricina gheţii ce atârnă de ele                                                                                                                                           şi barba cea albă le străluceşte din pricina gerului care a pătruns-o.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, III,10,19-22                                                                                 *Romanii nu purtau pantaloni.

Usor de recunoscut în orice reprezentare imagistică, căciulile dacilor, cu nota specifică – vârful aplecat în față, erau confecţionate din material ţesut în casă pentru timp de vară sau din blană de miel pentru iarnă. Căciula dacică, numită pileus, era nu numai un acoperământ de cap, ci si un semn distinctiv. Dacii care purtau pileus – pileati –  făceau parte din pătura socială superioară, formată din aristocraţi (tarabostes) şi războinici. Cei din patură socială  inferioară – comati  (sing.:comatus) – nu purtau pileus, aveau capul descoperit. Nu deţinem informaţii certe referitoare la dreptul de a purta pileus, probabil acest drept era dat de ocupatia sau funcţia în cadrul comunitaţii, disponibilitatea si abilităţile  războinice, vârstă, poate chiar mărimea averii şi desigur, reprezenta o onoare. Probabil că acest drept putea fi dobândit pe parcursul vieţii, în funcţie de meritele fiecăruia. Am intâlnit în literatură şi termenul de „bonetă” dacică, probabil prin asociere cu „bonetă frigiană”, cu care se aseamănă, dar care era puțin mai înaltă. Cuvântul bonetă descrie un acoperământ de cap confecționat din pânză sau stofă, dar nu şi din blană. Termenul ar putea fi acceptat cred, doar în contextul unei explicatii: „căciula dacică avea forma unei bonete, cu vârful aplecat în față”, ca şi „opincile dacilor erau un fel de mocasini”. Prin urmare, mi se pare mult mai potrivit, mai românesc, termenul de căciulă dacică. Chiar şi astăzi, în anotimpul friguros, în foarte multe zone din România țăranii poarta căciuli din blană de miel (nu bonete), cu vârful îndoit în față sau într-o parte, asemenea dacilor. Toate căciulile sunt făcute din blană tăbăcită de miel, ale căror culori consacrate sunt negru, cafeniu şi gri-brumăriu, niciodată alb sau tărcat.

Dacii purtau îmbrăcăminte ţesută din lână, in, cânepă sau îmbrăcăminte croită şi cusută din piei de animale pentru anotimpul rece.

Portul bărbătesc era mai simplu, compus dintr-o cămaşă cu mâneci lungi, cu croială de tip tunică, lungă, albă, din pânză si pantalonii lungi şi strâmţi (ciareci, iţari), confecţionaţi din pânza sau postav ţesut din lână. Peste cămaşa bărbaţii îsi puneau un brâu tesut tot din lână sau un chimir de piele, în funcţie de zonă sau de ocupatie. Brâul, de culoare roşie, cu o lăţime de 25 cm, putea avea o lungime de până la 2 metri. Chimirul, brâu lat din piele, compartimentat la interior, era înfrumuseţat cu tinte din bronz la exterior. Iarna, peste hainele enumerate mai sus se purtau pieptare, mantii din postav prinse cu agrafă sau cojoace din blană de oaie.

Daci Columna

Daci reprezentati pe Columna lui Traian – detaliu din scena 94; Probabil ca personajul din dreapta imaginii este Regele Decebal – Muzeul Civilizatiei Romane din Roma

Portul femeiesc era compus dintr-o cămaşa de pânză (ie), poale şi o piesă tesută din lână, având ornamentaţie mai simplă sau mai complicată, care acoperea partea inferioară a corpului. Aceasta din urmă a primit ulterior diferite denumiri, în funcţie de formă si de zonă: catrinţă, valnic, fotă, opreg. O completare a portului femeiesc era găteala capului, care utiliza  ţesături si podoabe sub forma unor marame, năframe sau cununi. O caracteristică  generală a portului femeilor dace consta în utilizarea albului ca fond, în ţesăturile de in, cânepă si lână. Paleta cromatică a portului dacilor era destul de sobră. Probabil că piesele vestimentare femeieşti şi cele pentru copii, mai mult decât cele bărbăteşti, erau colorate cu pigmenti organici obtinuţi din plante sau pigmenţi minerali identificaţi în mediul natural.

Femei dace  Femeie daca

Portul femeilor dace

Tradiţia încălţărilor purtate în antichitate de daci s-a transmis până în zilele noastre. Ele sunt cunoscute sub numele de opinci (sing.: opinca; pl.: opinci) şi constituiau pana nu demult  piese vestimentare ale portului popular românesc. În unele zone rurale s-au purtat până pe la mijlocul secolului XX. Treptat, acest tip de încălţăminte a fost înlocuit de cizme, bocanci sau pantofi. Purtate în trecut atât de bărbaţi cât şi de femei şi având o origine atât de veche, opincile au evoluat într-o mare varietate de forme. Cele mai obişnuite erau opincile cu cusătură la mijloc, realizate dintr-o singură bucată aproximativ dreptunghiulară de piele de porcină sau de bovină, cu legături numite nojiţe. Nojiţele opincilor pentru femei erau făcute din păr împletit în timp ce nojiţele opincilor bărbăteşti erau sub forma unor cureluşe subţiri, din piele. Opincile nu se purtau pe piciorul gol. Rolul ciorapului de astăzi era substituit de obiele, bucăti dreptunghiulare din pânză sau tesătură de lână, cu care era invelit piciorul, peste care se legau nojitele.

DSC05260 DSC05267

Opinci ţărăneşti din secolul al XIX-lea, foarte asemănătoare cu cele purtate de daci cu două milenii în urmă

Vestimentaţia anticilor daci are corespondent astăzi în portul popular tradiţional românesc specific, conservat de păstratorii tradiţiei populare, satul românesc şi ţărănimea română. Această clasă socială, din păcate astăzi pe cale de dispariţie, a fost cea care a păstrat zestrea poporului român. Pâna nu demult, ţăranii şi ciobanii purtau căciuli, cămăşi lungi din pânză, iţari, brâu (sau chimir) şi opinci, haine din postav sau cojoace din blană de oaie.

Tarani Ardeal

Tărani din Ardeal la începutul secolului al XX-lea

Iată mai jos un bun exemplu de asemănare izbitoare între portul dacilor antici si portul popular al ţăranilor români. Pe la sfarsitul secolului al XIX-lea, un cunoscut ţăran-cărturar din Tara Făgăraşului, pe nume Gheorghe Cârţan (1849-1911), cunoscut și ca Badea Cârţan, a făcut o primă călătorie pe jos până la Roma. A fost un susţinător al unirii tuturor românilor, transportând în desagi sute de cărţi românești peste Carpaţi, pentru a le face cunoscute românilor din Transilvania. Mare iubitor de carte românească și de istorie, dorea să vadă Columna cu ochii lui. Când a ajuns în Forumul roman şi s-a apropiat de Columna lui Traian, cum se făcuse seară, iar el era singur și al nimănui, și-a așternut cojocul și s-a culcat la baza Columnei. A doua zi dimineața, trecătorii, polițiștii, ziariștii, au avut o revelație: un țăran din Corjati, un dac la picioarele Columnei lui Traian. Presa din Roma a scris în ziua următoare:„Un dac a coborât de pe Columnă: cu plete, cu cămașă și cușmă, cu ițari și cu opinci”. I s-a publicat fotografia, i s-au luat interviuri. Badea Cârțan a făcut senzație la Roma, a fost invitat în mediile politice, culturale și jurnalistice din Italia, fiind primit cu simpatie și prietenie. Iată deci, dovada că portul dacilor nu se schimbase aproape deloc, el a fost ușor recunoscut de locuitorii Romei, deși trecuseră aproape optsprezece secole de la construcţia Columnei.

388px-Badea_Cartan

tarani 01

Tarani din Munţii Neamţului – România, Enciclopedia Fotografică, 1938 – Nicolae Ionescu

DSC05269

Tipare din lemn pentru imprimarea ţesăturilor

DSC05270

Tipare din lemn pentru imprimarea caşului

Portul popular autentic, care a conservat foarte bine  tradiţia şi care aminteste de portul  dacilor, poate fi întâlnit chiar şi în prezent încă în multe zone din România, în special în zonele montane, pe ambii versanti ai Carpaţilor, acolo unde locuitorii autohtoni au fost mai bine protejați fizic, dar protejați şi de influenţele culturale ale populațiilor care au trecut sau care s-au asezat pentru o vreme pe teritoriul actual al Romaniei. Oricum, popoarele migratoare venite din stepele Asiei nu au fost niciodată interesate să se așeze în zonele montane. Mai devreme sau mai târziu, acestea au migrat spre ținuturi mai calde.

Armele dacilor

lupul 01

Stindardul dacilor

Stindardul dacilor, lupul cu trup de șarpe, denumit Draco (sau Dracon) a fost simbolul războinicilor daci. Construit prin simbioza unui cap de lup cu gura deschisă, continuat cu un corp serpentiform, de dragon, constituia flamura de luptă a dacilor. Realizat din bronz sau chiar argint, capul de lup era fixat pe o lance. În bătaia vântului stindardul dac avea o miscare ondulatorie si în plus capul metalic producea un puternic șuierat, care avea ca efect îmbărbătarea propriilor luptători și panicarea inamicilor. De asemenea, inducea o stare de nervozitate cailor inamicului, care nu mai auziseră un asemenea sunet. Atestarea stindardului dacic este dată de reprezentările acestuia pe basoreliefurile Columnei lui Traian din Roma, în special în scenele de luptă, în preajma unor cetăti dacice sau a unor căpetenii din rândul dacilor. În cateva cazuri, reprezentarea stindardului este legată de prezenta lui Decebal pe Columnă, dar apare și printre prăzile de război cucerite în Dacia.

DSC05398 DSC05399 DSC05403

Reprezentari ale stindardului dacic pe soclul Columnei lui Traian – Roma

Stindard Columna

Stindardul Dacilor – detaliu de pe Columna lui Traian; Personajul din partea stanga este probabil Regele Decebal – Muzeul Civilizatiei Romane din Roma

„[La intrarea triumfală în Roma a lui Constantin cel Mare] s-au strâns în jurul draconilor, legaţi în vârfurile aurite ale suliţelor şi ferecaţi cu pietre strălucitoare, umflaţi de un vânt mare şi astfel şuierând ca şi stârniţi de mânie, lăsând să fluture în vânt cozile ample.” – Ammianus Marcelinus, Rerum gestarum, 16,10,17                                             *Stindardul de lupta dacic cu cap de lup a fost adoptat, ulterior războaielor dacice, de armata romană

DSC05371

Trofeul armelor din Piazza del Popolo – Roma

Falxul dacic

Dac cap4

Pe reversul acestui denar de argint emis de împăratul Traian după cucerirea Daciei, este reprezentat un luptător dac, aşezat pe scut în atitudine resemnată, cu falx-ul lângă el. Putem observa ca el poarta căciula tipic dacică – pileus.

 Printre reprezentările în basorelief aparținând monumentului Tropaeum Traiani de la Adamclisi, care prezintă, desigur, romani victoriosi şi prizonieri daci, sarmati sau germani, se găsesc câteva metope cu scene de luptă între legionari romani și războinici daci.

Ceea ce ne interesează acum este reprezentarea războinicului dac. Dacul, întotdeauna reprezentat cu barbă, poartă ca îmbrăcăminte o tunică largă, pantaloni strâmți și căciulă cu vârful îndoit în față. În mod invariabil, războinicul dac mânuieste un falx cu două mâini, protejând în unele scene, un alt războinic rănit, sueb, dac sau sarmat. Legionarul roman este de obicei reprezentat cu coif, armură și manica la brațul drept. El  este înarmat cu sabie și scut curbat dreptunghiular. (pentru ilustrare, vezi pe acest site articolul Apollodor din Damasc si Dacia – Monumentul Tropaeum Traiani)

Falxul dacic (în latina: falx dacica) era o sabie grea, curbată, folosită cu două mâini și care se presupune că lovea cu o putere foarte mare. Lama falxului era ascuțită pe interiorul curburii, la fel ca o secere sau o coasă. Falxul dacic era o armă de atac și datorită dimensiunii și greutății, avea ca efect o lovitură devastatoare. Având o lungime de aproximativ 1 metru, din care o treime reprezenta mânerul, falxul avea avantajul lungimii, în comparație cu sabia scurtă romană. În plus, curbura falxului avea și un efect de agățare, zădărnicind orice eschivă. Lovitura falxului dacic era atât de puternică, încât putea reteza cu ușurință un brat, un picior, un cap. Pentru a se apăra de grozăvia unei asemenea lovituri, romanii au inventat pentru războaiele cu dacii, un tip de apărătoare pentru brațul drept, realizată din lamele de metal, numită manica (în limba română: mânecă, mânecar). Din campaniile lui Traian în Dacia vin singurele dovezi de reprezentare privind utilizarea acestui tip de apărătoare. Nu se știe dacă utilizarea sa în aceste campanii a fost larg răspândită sau mai rară, cert este că manica apare pe monumentele care descriu războaiele dacice, Tropaeum Traiani de la Adamclisi și Columna lui Traian de la Roma. Columna lui Traian din Roma pare să sugereze că manica a existat numai în dotarea legionarilor romani și nu și a auxiliarilor. Cu toate acestea, Tropaeum Traiani, care este considerat un ghid mai bun referitor la realitatea echipamentului de teren, portretizează legionari romani, precum și auxiliari de infanterie grea, echipați în același mod – purtând atât armură, cât si protecția pentru brațul drept.

În timpul campaniei romane împotriva regatului Parthiei, începută în anul 114 d. Chr., amintindu-şi războaiele cu dacii, împăratul Traian îşi nota: „…când romanii erau atacaţi de parţi cu celebrele lor arcuri cu săgeţi, acestea erau nimic pe lângă săbiile curbate ale dacilor (falx-urile dacice), care au provocat atât de  mult rău în rândurile armatei noastre”.

„…dacă nu voi înroşi mai întâi cu sângele meu săgeţile scitice                                            şi un get sălbatic nu-mi va tăia capul cu sabia.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Scrisori din Pont, II,1,63-66

Sica

Varianta ușoară a falxului dacic se numea sica (secere în limba dacă). Sica era o sabie cu aceeași formă curbată, ascuțită pe interiorul curburii, dar de dimensiuni mai reduse și se folosea cu o singură mână. Era utilizată atât în atac cât și în apărare, în combinație cu scutul dacic.

Arcul cu săgeți

Călăreții daci erau maeștri la tras cu arcul din goana calului. Arcul era arma ofensivă folosită atât în atacurile pedeștrilor cât și în atacurile rapide ale călăreților. Tehnica de realizare a arcurilor, în ce privește tratarea si modelarea lemnului, era destul de avansată . Utilizau în special săgeți cu vârful în trei muchii, păstrate în tolbe ornamentate.

„…Ca urmare, când puterea sălbatică a lui Boreas*                                                      fixeaza pe loc apa mării sau pe cea care curge în fluvii,                                                      pe dată – tocmai pentru că vânturile uscate au făcut Istrul la fel ca pământul –            duşmanii barbari** năvălesc pe caii lor iuţi;                                                               duşmanii sunt călăreţi destoinici, trag bine cu săgeata                                                      şi pustiesc până departe tot ţinutul vecin.                                                                                 * Crivăţul                                                                                                                                   ** Geţii făceau dese incursiuni atacând oraşele greceşti de pe ţărmul Mării Negre   

Alţii cad, nenorociţii, străpunşi de săgeţi cu cârlig la vârf,                                                   căci şi fierul zburător e uns cu otravă…” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, III,10,51-69

 „Eşti curios să ştii ce populaţie se află în ţinutul tomitan                                                        şi ce obiceiuri au oamenii printre care locuiesc?                                                               Deşi în acest loc sunt amestecaţi greci şi geţi,                                                               ţărmul tine mai mult de geţii nedomoliţi.                                                                       Sarmaţii şi geţii sunt mai numeroşi.                                                                                         Îi vezi călări, venind şi ducându-se prin mijlocul drumurilor.                                                  Între ei nu-i nici unul care să nu poarte tolbă, arc                                                               şi săgeţi îngălbenite de veninul viperei.                                                                             Mâna lor dreaptă e totdeauna gata să înfigă cuţitul,                                                                pe care îl are legat la şold orice barbar.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, V,7,9-20

„Ca rana să fie mai groaznică, spre a pricinui moartea pe două căi,                                  cei de aici ung vârfurile cu venin de viperă.                                                              Călare pe cai şi cu astfel de arme, ei dau târcoale zidurilor, între care domneşte groaza,                                                                                                                                   ca lupii în jurul ocoalelor în care sunt închise oile.                                                             Arcul lor întins cu o vână de cal                                                                                            nu trage numai o singură dată, ci este întotdeauna încordat.                                       Săgeţile se înfig în acoperişurile caselor, formând parcă o palisadă,                                    iar poarta solidă cu greu ne mai poate apăra de armele din depărtare.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Scrisori din Pont, I,2,15-24

 „Cei mai mulţi oameni de pe aici nu se sinchisesc de tine,                                              prea frumoasă Romă, şi nu se tem de armele soldatului ausonic.                                      Le dau inimă arcurile şi tolbele lor pline cu săgeţi,                                                             şi caii lor în stare să suporte curse oricât de lungi,                                                deprinderea de a îndura îndelung setea şi foamea                                                                şi faptul că duşmanul care i-ar urmări nu va găsi apă.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Scrisori din Pont, I,2,83-88

Sulița

Armă de atac asemănătoare constructiv cu lancea, era de dimensiuni mai mici (1,5-2m) pentru a fi folosită prin aruncare.

Intre echipamentele de protecție și apărare utilizate de daci se evidențiază:

Coiful, de forma cilindrica, cu partea superioară calotă sferică alungită, era realizat din metal (chiar si din aur – vezi coiful descoperit la Poiana Coțofenești) cu destinatia de a proteja capul razboinicului de loviturile de sabie, lance sau săgeți. Era purtat în special de aristocrația dacă.

Picture5

Coiful dacic regal descoperit la Cotofenesti, judetul Prahova in anul 1926

Cămașa de zale, asemănătoare cu cea a sarmaților, era purtată în special de aristocrația dacă.

Scutul dacic, de formă ovală în general sau romboidală era arma defensivă a războinicilor daci, utilizată în aparare dar și în atac. Realizat din lemn de esență tare și acoperit cu piele de bou, era ramforsat uneori pe față, cu lamele metalice dispuse în cruce, în al căror punct de întâlnire se fixa o calotă sferică metalică (umbo), pentru rezistență la lovituri.

„E de nepătruns platoşa* stăpânului nostru pentru săgeţile sarmaţilor                                 şi mai sigură decât scutul getic** al lui Marte…” – Marţial – Epigrame, VII, 2, 1-2

*Cuirasa pe care Domiţian a purtat-o în anul 92 p.Chr. în cursul campaniei pannonice împotriva sarmaţilor iazygi                                                                                                                      **In reprezentările lui Marte, zeul războiului, scutul getic făcea parte din echipamentul său de luptă, probabil considerat etalon de rezistenţă.

 

 

GRAVURI INEDITE

Vă prezint mai jos două gravuri originale cu daci si romani:

At Dac

Atacul Dacilor („Attaque de tranchee par les daces” – Atacul tranșeei de către daci); Tab. XV, Tom II., pag. 227
Gravură originală, colorată manual, tipărita de Johann Thomas Trattner, la Praga, Viena și Trieste, în anul 1759 în lucrarea „Istoria dupa Polybius cu interpretări și observații ale Domnului Cavaler de Folard, colonel francez, lângă o lucrare cu atacurile …. în partea a doua „. În original: Geschichte des Polyb, mit den Auslegungen und Anmerkungen des Ritters Herrn von Folard, französischen Obersten : nebst einer Abhandlung von dem Angriffe ….Zweyter Theil /

Autorul principal: Folard, Jean Charles de, 1669-1752. Alți autori: Guischardt, Charles, 1724-1775, Bion, Johann Theobald, Johann Thomas Trattner. Johann Thomas von Trattner (1717-1798) a fost tipograf, librar si editor austriac.

Polybius (203-120 î.Chr.) în lucrarea Istorii, care cuprindea 40 de carti, a povestit evenimente cuprinse între anii  274 î.Chr. – despre primul razboi punic și 146 î.Chr. – despre distrugerea Cartaginei și anexarea Greciei ca provincie romană. Primele conflicte între romani si daci au avut loc după 100 de ani (46 i. Chr.), iar războaiele dacice după alti încă 150 de ani (101-102 d.Chr. și 105-106 d. Chr.). Am fost destul de surprins să aflu că volumul al doilea conţine gravuri vechi de peste 250 de ani, despre atacuri ale dacilor sau romanilor. Am consultat primul volum al lucrării originale și am observat că evenimentele din Istoriile lui Polybius sunt însoţite de diverse schiţe prin care colonelul francez Jean Charles de Folard dă explicaţii de strategie militară. Însă gravurile prezentate aici, fac parte din ilustraţiile volumului al doilea. Este posibil ca în volumul al doilea (pe care nu l-am găsit), din dorinta de a diversifica schemele strategice, de a continua să-și etaleze cunostinţele de strategie militară, Folard să fi extins perioada istorică studiată iniţial și să fi luat și alte exemple de bătălii antice, precum cele din războaiele romanilor cu dacii. Sursa colonelului francez pentru realizarea acestei prime gravuri este Columna lui Traian,  gravura XV – „Attaque de tranchee par les daces” – Atacul tranșeei de către daci (mai jos, același conţinut în limba germană)
Privind această gravură am putea presupune că ilustrează lupta de pe malul Dunării imediat după debarcarea romanilor sau bătălia de la Tapae din anul 101 d.Chr., în apropiere de zona numită astăzi Poarta de Fier a Transilvaniei. În cel de-al doilea detaliu al gravurii, în fundal, poate fi observat împăratul Traian, cu o mina îngrijorată, înconjurat de pretorienii care-l protejează.

Indrăznesc să cred că de fapt în acesta bătălie Traian si armata sa au fost înfrânti sau, în cel mai bun caz pentru romani, a fost o victorie nedecisă, cu pierderi imense. Am să argumentez de ce cred eu acest lucru. În primul rând, conform lucrării Istoria Romana a lui Dio Cassius, în concordanță cu tradiția lui Traian, de a fi un comandant plin de compasiune, se spune că: „Traian s-a angajat în luptă, a văzut mulți răniți de partea sa și a ucis mulți dintre inamici. Si atunci când bandajele s-au terminat, se spune că nu și-a păstrat nici măcar îmbrăcămintea, ci a tăiat-o în fâșii. În onoarea soldaților căzuți în bătălie el a ordonat ridicarea unui altar și indeplinirea unor ceremonii funerare anuale.”  A fost deci, o luptă crâncenă, cu pierderi mari de partea romanilor. Dacă ar fi fost o victorie netă a romanilor, în mod sigur Dio Cassius ar fi scris cuvinte menite sa glorifice victoria romană, în mod sigur ar fi hiperbolizat importanța evenimentului. În al doilea rând, dacă ar fi fost o victorie clară, Traian nu ar fi ordonat retragerea trupelor lângă Dunăre și întreruperea campaniei, ca să astepte încă aproape un an reluarea luptelor, în mod sigur el ar fi continuat campania de cucerire. Traian a avut motive serioase să întrerupă campania, și acestea erau, pierderile grele suferite, moralul scăzut și starea depreciată a armatei sale. Era nevoie de aducerea altor legiuni din imperiu pentru mărirea efectivelor armatei romane.

Atac Dac 1

Atacul Dacilor – detaliul 1

At Dac 2

Atacul Dacilor – detaliul 2. In acest al doilea detaliu al gravurii, in fundal, poate fi observat imparatul Traian, cu o mina ingrijorata, inconjurat de pretorienii care-l protejeaza.

At Dac3

Atacul Dacilor – detaliul 3

Atacul Sarmizegetusei

Descoperirea tranșeelor – Pasaj subteran; (Decouverte des tranchees dans l’arc de Severe, Galerie entre deux terres, Blindes, Belier non suspendu dans un tourbeliere) . Tab. XVI, Tom. II, pag. 227
Gravură originală, colorată manual, tipărita de Johann Thomas Trattner, la Praga, Viena și Trieste, în anul 1759, în lucrarea „Istoria dupa Polybius cu interpretări și observații ale Domnului Cavaler de Folard, colonel francez, lângă o lucrare cu atacurile …. în partea a doua „. În original: Geschichte des Polyb, mit den Auslegungen und Anmerkungen des Ritters Herrn von Folard, französischen Obersten : nebst einer Abhandlung von dem Angriffe ….Zweyter Theil /

Autorul principal: Folard, Jean Charles de, 1669-1752. Alți autori: Guischardt, Charles, 1724-1775, Bion, Johann Theobald, Johann Thomas Trattner. Johann Thomas von Trattner (1717-1798) a fost tipograf, librar si editor austriac.

După cele scrise în josul paginii ca explicaţie, se pare că sursa colonelului francez, pentru realizarea acestei gravuri cu numarul XVI, a fost un basorelief de pe Arcul de triumf al lui Septimius Severus. Cu toate acestea, gravura pare a fi ilustrarea atacului romanilor asupra Sarmizegetusei (Zarmigethusa pe unele hărţi vechi) În cel de-al treilea registru putem observa locuitorii daci ai unei cetăţi, reprezentaţi în diferite ipostaze, fără arme, surprinsi de atacul romanilor. Putem recunoaste dacii după vestimentaţia lor caracteristică: tunici albe, pantaloni strâmţi albi, mantii de culoare rosie, cu bărbi si plete (comati). În plus, doi dintre acești locuitori asediaţi poartă căciuli dacice, pileus (pileati).

At S 1

Descoperirea tranșeelor –  Pasaj subteran – detaliul 1

At S 2

Descoperirea tranșeelor – Pasaj subteran – detaliul 2

At S 3

Descoperirea tranșeelor –  Pasaj subteran – detaliul 3

 

Articol cu elemente preluate din:

„Romano-Dacica III – Izvoarele antice ale istoriei Romaniei – Tacit despre daci, sarmaţi și traci” de Eugen Cizek, Constant Georgescu, Liviu Franga

“Civilizatii antice ale europei temperate – Celţii” de Iosif Vasile Ferencz

„Badea Cârţan” – wikipedia

„Izvoare privind istoria României”, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1964

Nota: Imaginile utilizate pentru exemplificare au fost preluate în scop educativ, de pe site-uri care permit libera lor descărcare.

Mai jos, în această sectiune, puteti vedea articolele:

“NU UITA CA ESTI DOAR UN OM !” – TRIUMFUL ROMAN

ANUL CELOR SASE IMPARATI (235 p.Chr.) – Cei şase împărati au fost, de fapt, şapte

DACIA SI APOLLODOR DIN DAMASC – ROMA SI DACIA (IV)

DACIA SI DACII PE MONEDELE ROMANE – ROMA SI DACIA (III)

RAZBOAIELE DACO-ROMANE – ROMA SI DACIA (II)

IMPARATUL TRAIAN – ROMA SI DACIA (I)

TUMULII DE LA APOLD – O POSIBILA NECROPOLA CELTICA

DACIA SI APOLLODOR DIN DAMASC – ROMA SI DACIA (IV)

Stindardul 4

Dati click pe imagini pentru a mări şi a vedea detalii

Apollodor din Damasc

Unul din cei mai importanți actori de pe scena istoriei Imperiului Roman a fost împăratul Traian, iar cea mai de succes prestație a sa, a fost cucerirea puternicului Regat Dacia. Prin cucerirea romană, numele Daciei a fost legat pentru totdeauna de numele împăratului Traian. De Dacia și de Traian, mai este legat încă un nume celebru din aceeași perioadă, cel al lui Apollodor din Damasc.

Apollodor din Damasc sau Apollodoros (60-130 d.Chr.) a fost un inginer grec din Siria, arhitect, maestru constructor de poduri și sculptor, favorit al împăratului Traian, pe care acesta îl adusese la Roma în jurul anului 91 d.Chr. El s-a afirmat în prima parte a secolului al II-lea și este creditat ca arhitect a numeroase monumente și construcții din Roma și din Imperiul Roman. Deși numele său a fost adesea incorect asociat cu realizarea unor clădiri pe care nu el le-a proiectat, a fost totuși creatorul multor lucrări mari ale epocii. Figură proeminentă a timpului său, Apollodor a proiectat Forumul lui Trajan, Columna lui Traian, Bazilica Ulpia, a proiectat arcele de triumf ale lui Traian de la Beneventum și Ancona. Este, de asemenea, pe larg creditat ca arhitect al Pantheonului și citat în calitate de constructor al podului Alconétar din Spania. De asemenea, în 106 d.Chr., el a completat sau restaurat Odeonul, teatrul roman în stil grecesc, început pe Câmpul lui Marte sub Domițian. Apollodor a scris mai multe tratate tehnice, printre care și un tratat privind armele de asediu (Πολιορκητικά ), care a fost dedicat lui Hadrian. Din păcate, nici unul din aceste tratate nu a supraviețuit timpului.

În mod clar, Apollodor a trăit și a creat în baza principiului prescris de Vitruviu (scriitor, arhitect și inginer din secolul I î.Chr.), conform căruia arhitecții trebuie să atingă un nivel ridicat de calificare în toate domeniile artistice. Astăzi, analizând monumentele și construcțiile realizate putem trage concluzia că Apollodor a fost un spirit inovator și un talentat arhitect. Lucrările sale întruchipează principiile centrale ale stilului roman imperial.

Apollodor a fost exilat de urmasul lui Traian, împăratul Hadrian (117-138 d.Chr.), probabil ca urmare a unor dezacorduri și la scurt timp, fiind acuzat de niste crime imaginare, a fost pedepsit cu moartea, în jurul anului 130 d.Chr. Povestea despre moartea lui Apolodor demonstrează ostilitatea față de Hadrian, persistent simțită în cercurile senatoriale mult timp după domnia lui și dacă Dio Cassius a inclus-o în istoria sa, înseamnă că a crezut-o, a considerat-o adevarată.

Numele lui Apollodor din Damasc este legat de Dacia prin cele trei mari construcții comandate de împăratul Traian, realizate în Dacia sau la Roma, pentru utilizare militară sau pentru a glorifica cucerirea acestui regat: Podul lui Traian de la Drobeta-Turnu Severin (România), Monumentul Trofeul lui Traian -Tropaeum Traiani de la Adamclisi (România) și Columna lui Traian de la Roma (Italia).

Observăm că inscripțiile lui Traian de pe plăcile comemorative care însoțesc monumentele, sunt similare cu inscripțiile de pe aversul şi reversul denarilor imperiali din argint emişi de Traian, care prezintă toate titlurile, realizările şi mesajele împăratului:  pe avers, legenda cu prescurtări în limba latină: IMP TRAIANO AVG GER DAC PM TR P; ceea ce înseamnă: IMP[erator] TRAIANO AVG[vstvs] GER[manicvs] DAC[icvs] P[ontifex] M[aximvs] TR[ibunicia] P[otestate] şi care în limba romană se traduc astfel: „Împăratul Traian Augustus; Cuceritorul Germaniei; Cuceritorul Daciei; Preot suprem; Tribun al Poporului”

Pe revers, legenda cu prescurtări în limba latină : COS VI PP SPQR OPTIMO PRINC; cuvintele complete în limba latină: CO[n]S[vl] VI P[ater]P[atriae] S[enatvs] P[opulus] Q[ue] R[omanus] OPTIMO PRINC[ipi] şi traducerea în limba română: „De şase ori consul; Părintele Patriei; Senatul şi poporul Romei: Cel mai bun împărat”

Podul lui Traian peste Dunăre

Deoarece regele Decebal  avea statutul de cel mai capabil și puternic adversar al Imperiului Roman, împăratul Traian nu a avut de ales, decât să planifice o campanie militară pentru a elimina amenințarea. În propaganda imperială romană victoria militară era un element fundamental. Victoria lui Traian din primul război daco-roman (101-102 d.Chr.) a fost mai mult o victorie de palmares, pentru gloria împăratului, fără pradă de război. Premiul cel mare urma sa fie câştigat abia în cea de-a doua campanie de cucerire a Daciei.

După înfrângerea din primul război, regele Decebal și-a reconsolidat forța militară și între anii 103 -105 d.Chr. a încălcat tratatul de pace cu romanii în mai multe rânduri, atacând coloniile romane de la sud de Dunăre, din provincia Moesia. El a încercat să convingă și regatele vecine nord-dunărene să i se alăture în revolta împotriva Imperiului Roman. Decebal primise întăriri tehnice și militare de la Traian pentru a crea o zonă aliată puternică împotriva unor eventuale expediții ale popoarelor migratoare din teritoriile estice și nordice. Resursele acestea au fost însă folosite pentru a face din Regatul Dac o mare putere independentă.

Apărarea lui Decebal era impresionantă și din acest motiv Traian a fost nevoit să folosească lăudata disciplină și perseverență a armatei romane pentru a reuși. Pregătirile au fost foarte serioase, iar între anii 103-105 d.Chr. romanii au finalizat imensele lucrări de drumuri de-a lungul Dunării, începute cu un secol mai devreme, sub domnia lui Tiberiu și au înfrânt dificultatea ridicată de logistică și de terenul dificil. În curs de pregătire pentru o alta trecere a Dunării, Traian a apelat din nou la inginerul său pentru acest proiect de grandoare militară fără precedent.

Apollodor din Damasc a proiectat și construit un imens pod peste Dunăre, între Drobeta (Drobeta-Turnu Severin, România) și Pontes (azi satul Kostol, Serbia). Denumirea ponte din limba latină este foarte asemănătoare cu denumirea punte din limba română, în ambele cazuri înțelegând noțiunea de pod. Podul, adevărată minune a artei inginerești romane, era destinat să permită trecerea peste fluviu a armatelor romane împreună cu mașinile lor de luptă, în drumul lor spre Muntii Carpați. Potrivit lui Dio Cassius (LXVIII, 13,1) podul avea o lungime de 1135 m, o lățime de aproximativ 12 m și o înălțime de 18 m.

Iată ce a scris Dio Cassius în Istoria Romană (LXVIII,13,1.) despre podul lui Traian: ”Traian construi peste Istru un pod de piatră, pentru care nu ştiu cum să-l admir îndeajuns. Minunate sunt şi celelalte construcţii ale lui Traian, dar acesta este mai presus de toate acelea. Stâlpii, din piatră în patru muchii, sunt în număr de douăzeci; înălţimea este de o sută cincizeci de picioare, în afară de temelie, iar lăţimea de şaizeci. 2. Ei se află, unul faţă de altul, la o distanţă de o sută şaptezeci de picioare şi sunt uniţi printr-o boltă. Cum să nu ne mirăm de cheltuiala făcută pentru aceşti stâlpi? Nu trebuie oare să ne uimească şi felul meşteşugit în care a fost aşezat în mijlocul fluviului fiecare stâlp, într-o apă plină de vârtejuri, într-un pământ nămolos, de vreme ce cursul apei nu putea fi abătut? 3. Am arătat lăţimea fluviului, nu pentru că ar curge numai cu această lăţime – căci pe parcurs se lăţeşte de două ori şi de trei ori pe atât, – ci pentru că acolo este locul cel mai îngust şi cel mai potrivit pentru construirea unui pod. 4. Cu cât spaţiul se îngustează mai mult aici – deoarece apa coboară dintr-o întindere largă, pentru a intra din nou în alta şi mai mare – cu atât se face mai năvalnică şi mai adâncă. Încât şi împrejurarea aceasta se adaugă la greutatea construirii podului. 5. Concepţia măreaţă a lui Traian se vădeşte şi din aceste lucrări. Astăzi însă podul nu foloseşte la nimic, căci nu mai există decît stâlpii, iar pe deasupra lor nu se mai poate trece: ai zice ca au fost făcuţi numai ca să facă dovada că firii omeneşti nimic nu-i este cu neputinţă. 6. Traian se temea că, după ce îngheaţă Istrul, să nu se pornească război împotriva romanilor rămaşi dincolo şi construi acest pod, pentru ca transporturile să se facă cu uşurinţă peste el. Dimpotrivă, lui Hadrian îi fu teamă că barbarii vor birui străjile acestuia şi vor avea trecere lesnicioasă spre Moesia; de aceea distruse partea de deasupra.” Sursa: Izvoare privind istoria României, Editura Republicii Populare Române, Bucureşti, 1964

Suprastructura podului, cu calea de rulare, alcătuită din imense arce construite din bârne de lemn, a fost fixată pe piloni de formă paralelipipedică. Cei douăzeci de piloni au fost construiți din piatră si carămidă, utilizându-se ca liant un amestec de piatră de var și cenușă vulcanică numită pozzolana. Denumirea de pozzolana este derivată de la Pozzuoli, unul din depozitele primare de cenușă vulcanică folosite de romani în Italia. Amestecul menționat reacționează cu apa, rezultând niște compuși pe bază de calciu și siliciu, cu proprietăți asemănătoare cimentului. Pe Columna lui Traian se poate distinge o imagine stilizată a podului, cu mai puțini piloni, dar în principiu conformă surselor scrise și care permite recunoașterea tehnicii de îmbinare a lemnului.

Podul lui Traian-Columna 1

Podul de la Drobeta reprezentat pe Columna –  în prim-plan dreapta, împăratulTraian

După finalizarea podului, paza a fost asigurată prin două castre, Drobeta și Pontes. La fiecare capăt a fost construită câte o poartă monumentală în forma unui arc de triumf. Accesul era posibil numai trecând prin aceste castre. Castrul Drobeta s-a dezvoltat ca centru urban cu importanță militară, economică și religioasă, devenind unul din cele mai importante din Dacia. În anul 126 d.Chr.,  sub Hadrian, când orasul Drobeta avea o populație de 14 000 de locuitori, a fost ridicat la rangul de Municipiu (Municipium Publium Aelium Hadrianum Drobetense), iar mai târziu, sub Septimius Severus, în anul 193 d.Chr., a primit rangul de Colonie. Pe la mijlocul secolului al III-lea, Colonia Drobetei avea o întindere pe 60 de hectare și o populație de aproximativ 40 000 de locuitori.

DSC05570 DSC05572 DSC05571

Macheta Podului lui Traian peste Dunare de la Drobeta-Turnu Severin, scara 1:1500 – Muzeul National al Civilizatiei Romane – Roma

Cartea scrisă de Apollodor din Damasc despre construcția acestui pod nu ne-a parvenit, dar există descrieri indirecte și chiar detalii tehnice datorate unor cronicari ca Procopius din Cezareea (De aedificis, IV, 6) sau Dio Cassius. Toate aceste surse subliniază dificultățile pe care le-a antrenat construcția podului. Amplasamentul pentru pod a fost ales de Apollodor în avalul Severinului de astăzi, deoarece apele Dunării se calmau după ieșirea din defileul Cazanelor, iar fundul pietros al albiei constituia o bază stabilă pentru construcție. Se presupune că Apolodor a deviat cursul fluviului și astfel, a putut construi pe uscat primii 10-12 piloni ai  podului. Pentru realizarea celorlalți piloni s-au construit batardouri, folosind bârne de stejar cimentate între ele și epuizând apa din interior prin pompare. În interiorul batardourilor, niște incinte închise, se putea construi pe uscat. Măreția arhitectonică și tehnică a podului demonstrează importanța strategică pe care Traian a dat-o construcției în campania de cucerire a Daciei.

Construit pe parcursul a doi ani, acest pod a devenit principala cale de trafic spre Dacia și dinspre Dacia. În anul 105 d.Chr. a fost lansată noua campanie și potrivit lui Dio Cassius ” Traian, după ce a traversat Dunărea pe pod, a condus războiul cu prudență, fără grabă și în cele din urmă, după o luptă grea, i-a învins pe daci. În cursul campaniei el însuși a făcut multe fapte de vitejie și a aplicat bune tactici, iar trupele sale au înfruntat multe riscuri și au dovedit pricepere sub conducerea lui.”

Privind distrugerea intenționată a podului, istoricii consideră credibilă relatarea lui Cassius Dio, care scrie că îndepărtarea suprastructurii podului a fost ordonată de Hadrian, succesorul lui Traian. Crearea provinciei romane Dacia a adus puterea romană foarte aproape de teritoriul controlat de roxolani. Împăratul Hadrian a consolidat o serie de forturi pre-existente și a construit numeroase fortificații de-a lungul Dunării care să țină piept unei eventuale invazii roxolane. Împăratul Hadrian a considerat podul un mare risc pentru siguranța Moesiei, în cazul unei invazii barbare dinspre nord, a dacilor liberi, a iazygilor strămutați (iazyges maetanastae) sau a roxolanilor. Există însă surse care afirmă că autorul distrugerii a fost Aurelian, din aceleasi motive, dar la retragerea din Dacia, în anul 275 d.Chr. În ciuda faptului că podul a fost distrus intenționat un secol și jumătate mai târziu de către Aurelian, el a rămas pentru mai mult de o mie de ani cel mai lung pod care a fost construit vreodată. Distruși de timp, de apa fluviului sau în mod expres, din necesități de navigație, din cei douăzeci de piloni originali ai podului, astăzi se mai pot vedea primul și ultimul, pe cele două maluri ale Dunării.

Placa de marmură – Tabula Traiana, de 4 metri lungime și 1,75 metri înălțime, care comemorează finalizarea drumului militar roman și a podului lui Traian, este amplasată pe malul sârbesc, în punctul Pontes. Pe ea este gravat următorul text:

IMP. CAESAR. DIVI. NERVAE. F NERVA TRAIANVS. AVG. GERM PONTIF MAXIMUS TRIB POT IIII PATER PATRIAE COS III
MONTIBVS EXCISI(s) ANCO(ni)BVS SVBLAT(i)S VIA(m) F(ecit)

Textul în limba latină a fost tradus și interpretat de arheologul austriac Otto Benndorf (1838-1907), membru de onoare al Academiei Române:

„Împăratul, Cezarul, fiul divinului Nerva, Nerva Traian Augustul, Cuceritorul Germaniei, Preot Suprem, investit de patru ori ca Tribun, Părintele Patriei, Consul ales pentru a III-a oară, a făcut acest drum tăind  munții și folosind bârne de lemn”

Trofeul lui Traian – Tropaeum Traiani de la Adamclisi

Traian a lăsat posterității două monumente impresionante care să-i comemoreze victoriile. Unul dintre acestea este monumentul Tropaeum Traiani, restaurat în secolul al XX-lea după două milenii de descompunere lentă. În onoarea victoriei împăratului din anul 102 d.Chr., între 106-109 d.Chr., a fost ridicat monumentul triumfal Tropaeum Traiani, de la Adamclisi (în Dobrogea – sud estul României de astăzi), această zonă fiind pe atunci înglobată în provincia Moesia. Dobrogea fusese inclusă în provicia romană Moesia Inferioara, încă din a doua jumătate a secolului I î.Chr., de împăratul Augustus.

Trop Tra

Monumentul a fost ridicat pe locul unde Legiunea XXI Rapax a fost anterior învinsă si anihilată în anul 92 d.Chr. în lupta romanilor cu dacii aliați cu roxolanii. Monumentul triumfal avea o înăltime de 39 m, era de formă circulară cu un diametru de 38 m, fiind alcătuit dintr-un corp cilindric de dimensiuni apreciabile (12,6 m înălțime, 31 m diametru), construit din blocuri de piatră, amplasat pe o platformă circulară cu șapte trepte. Metodele de îmbinare a blocurilor de piatră și compoziția liantului, sunt asemănătoare probabil cu cele utilizate la construcția pilonilor podului de la Drobeta. În zona mediană avea un brâu compus din 54 de basoreliefuri sculptate numite metope (din care s-au păstrat 49) reprezentând scene din timpul luptelor cu dacii. Friza de sus, cu 26 de creneluri sculptate (din care s-au păstrat 23), alcătuia coronamentul corpului cilindric principal. Deasupra se înălța un acoperiș tronconic îmbrăcat în solzi de piatră, precum și un soclu hexagonal înalt de 6 m, care susținea trofeul propriu-zis. Trofeul bifacial, sculptat în piatră, era reprezentat sub forma unui trunchi îmbrăcat în armură romană, cu coif și arme de luptă, având la bază două grupuri statuare a câte trei personaje fiecare, reprezentand captivi (daci, germani și sarmati) si arme. Pe monument a fost descoperită o inscripție dedicată lui Mars Ultor, zeul războiului. Inscripția s-a păstrat fragmentar pe două părți ale soclului hexagonal al Trofeului și ar putea fi reconstituită, după cum urmează:

MARTI ULTOR(I) IMP(ERATOR) CAES(AR) DIVI NERVA(E) F(ILIUS) N(E)RVA        TRA(IANUS) AUG(USTUS) GERM(ANICUS) DACI(CU)S PONT(IFEX) MAX(IMUS)        TRIB(UNICIA) POTEST(ATE) XIII  IMP(ERATOR) VI CO(N)S(UL) V P(ATER) P(ATRIE) ?VICTO EXERC(ITU)  D(ACORUM)  ?–- ET SARMATA)RUM  –––––––)E .

Traducerea în limba româna:

” Lui Marte răzbunătorul, Împăratul, Cezarul, fiul divinului Nerva, Nerva Traian Augustul, Cuceritorul Germaniei, Cuceritorul Daciei, Preot Suprem, investit de treisprezece ori ca Tribun, proclamat împărat de către armată pentru a șasea oară, Consul ales pentru a cincea oară, Părintele Patriei, după ce a învins armatele dacice, … și sarmatice”.

Autentice izvoare de informații, basoreliefurile de pe metopele sale reprezintă dovezi arheologice privind războaiele daco-romane, iar diferitele detalii ne ajută să cunoaştem mai bine aceste evenimente.

Deosebit de importantă, în cursul războaielor dacice, este participarea germanilor și sarmaților în alianță cu dacii. Dovada acestei afirmații este faptul că pe metopele monumentului sunt prezentați daci, germani și sarmați, ca prizonieri ai romanilor. Dintre vecinii dacilor, ies in evidență triburile germanice, cu care dacii s-au aliat de mai multe ori împotriva romanilor. Despre bunele relații și alianțele dacilor cu triburile germanice avem câteva exemple. Aflăm că acestea au refuzat să-l ajute pe Domițian în războiul contra Regatului Dac în anul 88 d.Chr. În timpul celor două războaie daco-romane 101-102 şi 105-106 d.Chr., Decebal a primit sprijin militar de la triburile germanice si sarmatice. Monumentul Tropaeum Traiani de la Adamclisi, este grăitor în acest sens, metopele reprezentând luptători romani victoriosi, dar și prizonieri daci, germani și sarmați. In acest sens, se evidențiază  metopa XX, pe care vedem că în fața unui legionar roman cu manica laminata, cu trupul apărat  de armură, înarmat cu sabie, se află un luptător dac înarmat cu falx, care protejează un războinic sueb (recunoscut după nodul suebian din păr) care zace rănit pe pământ. Pe metopa XLVIII este reprezentat, de asemenea, un războinic germanic captiv cu mâinile legate la spate, escortat de un legionar roman. Exemplele sunt mult mai multe.

Metopa XX

Metopa XX – Tropaeum Traiani

Faptul că pe metope sunt prezentați și războinici germanici, ne îndreptățește să presupunem că formula completă a ultimelor două rânduri ale inscripției, ar putea fi: VICTO EXERCITU DACORUM GERMANORUM ET SARMATARUM, în traducere: …după ce a învins armatele dacice, germanice și sarmatice.

Pe metopa XVII vedem un legionar roman spre dreapta, echipat cu coif, apărat  de armură și manica la brațul drept, este înarmat cu sabie și scut curbat dreptunghiular. In dreapta metopei un prim războinic dac, cu barbă, care poartă căciula tipic dacică–pileus, îmbrăcăminte largă și mânuieste un falx cu două mâini, protejând un alt războinic rănit, căzut la pământ.

Metopa XVII a

Metopa XVII – Tropaeum Traiani

Din campaniile lui Traian în Dacia vine singura dovadă de reprezentare privind utilizarea acestui tip de apărătoare numita Manica (în limba română – mânecă, mânecar). Manica este o apărătoare din lamele de metal pentru brațul drept, suplimentară armurii, utilizată ca protecție împotriva falxului dacic – sabia grea, curbată, folosită cu două mâini și care se presupune că lovea cu o putere foarte mare. Nu se știe dacă utilizarea sa în această campanie a fost larg răspândită sau mai rară, cert este că manica apare pe monumentele care descriu războaiele dacice, Tropaeum Traiani de la Adamclisi și Columna lui Traian de la Roma. Columna lui Traian din Roma pare să sugereze că manica a existat numai în dotarea legionarilor romani și nu și a auxiliarilor. Cu toate acestea, Tropaeum Traiani, care este considerat un ghid mai bun referitor la realitatea echipamentului de teren, portretizează legionari romani, precum și auxiliari de infanterie grea, echipați în același mod – purtând atât armură, cât si protectie pentru brațul drept – manica.

De numele monumentului de la Adamclisi se leagă cel al celebrului arhitect și inginer grec Apollodor din Damasc, care a proiectat și condus toate construcțiile legiunilor romane din acea epocă. Aflat pe vârful unei coline care domină împrejurimile, monumentul a fost o reamintire constantă a puterii Romei. Aici a fost construit si amenajat, două milenii mai tarziu, un muzeu care prezintă în original metopele, trofeul si frizele cu creneluri provenite de la anticul monument. În apropierea monumentului comemorativ se află un mausoleu ridicat în memoria unui ofițer superior sau chiar a unui general roman. Scrierile pomenesc despre un praefectum castrorum (conducător militar al cetății) care, văzând că romanii sunt pe cale să piardă lupta, și-a mobilizat soldații din castru și a atacat trupele dacilor, oferind împăratului Traian, cu prețul vieții, șansa de a transforma înfrângerea în victorie. În aceeași zonă se află un altar ridicat din ordinul împăratului Traian, pe pereții  căruia au fost înscrise numele celor 3.800 de legionari și auxiliari, care și-au dat viața pentru Imperiul Roman. La nord-vest de comuna Adamclisi se află și Cetatea Tropaeum Traiani ale cărei ruine au fost cercetate și identificate de celebrii istorici, Grigore Tocilescu între anii 1891-1909, și Vasile Pârvan în anul 1911. Considerată drept cea mai mare așezare civilă romană de pe teritoriul Dobrogei și construită în același timp cu Monumentul Tropaeum Traiani, cetatea era locuită de familiile veteranilor care au participat la războaiele dacice ale lui Traian și care ulterior au fost colonizați acolo. Orașul ajunsese la rangul de municipium pe vremea împăratului Septimiu Sever (193-211 d.Chr). La sfârșitul secolului al III-lea a fost distrus de goți și a fost nevoie să fie reconstruit din temelii, după cum arată o inscripție din anul 316 d.Chr. prin grija împăratului Constantin cel Mare. Cu acest prilej orașul a fost întărit cu ziduri de apărare masive, dar nerezistând atacurilor din anul 587 d.Chr. ale avarilor, a fost abandonat definitiv și a dispărut de pe scena istoriei, după o existență de aproape cinci secole.

Columna lui Traian

Columna

Creatorul Columnei a fost acelaşi celebru arhitect al împăratului Traian, Apollodor din Damasc. El a construit una dintre cele mai mari comori ale arhitecturii imperiale romane. Columna lui Traian, în centrul Forumului, este considerată ca fiind primul monument triumfal de acest gen din istorie. Povestea războaielor dacice este ilustrată într-o spirală crescătoare de basoreliefuri impresionante care alcatuiesc o coloana, un pilon sculptat cu o înăltime de 100 de picioare romane. Asemenea unei cronici sculptate în marmură, basoreliefurile cu o lungime totală de 200 m, prezintă 124 episoade despre războaiele împotriva Dacilor şi mai mult de 2500 de personaje.

Columna 1Columna 2

Construcţie monumentală, Columna lui Traian a fost inaugurată la 12 mai 113 d.Chr. în Forumul lui Traian de la Roma. Este situată în spatele clădirii Basilica Ulpia, între cele două biblioteci, greacă și romană. Ea a fost sculptată în marmură de Carrara ( regiunea Toscana, Italia) şi înălţată pe un piedestal decorat la colţuri cu vulturi purtând festoni, iar pe suprafeţele postamentului, cu arme dacice în basorelief. Coroana de lauri din marmură, care înconjoară baza coloanei, a fost montată ca semn de glorie eternă. În camera mortuară de la baza columnei se afla, într-o urnă de aur, cenușa lui Traian.

Deși iniţial a servit drept instrument de propagandă, glorificându-l pe împărat si realizările sale, astăzi ea reprezintă o inegalabilă sursă primară de informaţii despre legiunile romane și războaiele cu dacii (101-102 şi 105-106 d.Chr.).

Din păcate detaliile campaniei lui Traian sunt în mare parte pierdute pentru istorie. Din De Bello Dacico – Despre Războiul Dacic, lucrare depre care se spune că ar fi conţinut, într-un stil laconic, destul de sărac ca exprimare, notele lui Traian privind campania din Dacia –  nu a rămas decât o singură propoziţie care se referă la drumul prin Banat al armatei romane: Inde Berzobim, deinde Aixim processimus – De aici am mers la Berzobis, apoi la Aixis. Unii istorici au afirmat că scenele de pe Columna lui Traian ar fi chiar transpunerea în marmură a lucrării scrise de împărat.

Columna lui Traian este înainte de toate o creaţie originală a artei romane din perioada de maximă maturitate de la începutul secolului al II-lea d.Chr. cu o deosebită  unitate compoziţională şi omogenitate a reprezentărilor de pe basoreliefuri. Sunt evidente, realismul personajelor reprezentate şi proprietatea scenelor de a fi perfect narative. Ca sursă arheologică şi istorică Columna este inestimabilă. Basoreliefurile Columnei prezintă detalii importante despre fizionomii, îmbrăcăminte, armament, fortificaţii, harnaşament şi despre multe altele. Scenele creionează atitudini şi mentalităţi. Despre Columnă s-au scris, probabil, tomuri întregi, de către specialişti mai vechi sau mai moderni. Chiar dacă unii o consideră o cronică exactă a războaielor cu dacii, iar alţii, doar o reprezentare artistică cu exagerări şi deformări ale evenimentelor descrise, ea rămane Columna lui Traian, primul monument triumfal de acest gen din istorie şi cea mai mare sculptură în basorelief din istoria antică.

Pe placa de marmură de la baza monumentului se poate citi:

Senatus populusque Romanus
Imp(eratori) Caesari divi Nervae f(ilio) Nervae
Traiano Aug(usto) Germ(anico) Dacico Ponti(fex)
Maximo Trib(unicia) Pot(estate) XVII imp(eratori)
VI co(n)s(uli) VI p(ater) p(atriae)
ad declarandum quantae altitudinis
mons et locus tantis operibus sit egestus

Senatus populusque Romanus imp. Caesari divi Nervae f. Nervae Traiano Aug. Germ. Dacico pontif. Maximo trib. pot. XVII imp. Cos.VI.  p.p. ad declarandum quantae altitudinis mons et locus tant[is oper]ibus sit egestus.

„Senatul şi poporul roman Împăratului Caesar, fiul divinului Nerva, Nerva Traian Augustul, Cuceritorul Germaniei, Cuceritorul Daciei, Preot suprem, învestit pentru a XVII- a oară cu puterea de Tribun, proclamat de şase ori Imperator, Consul ales pentru a şasea oară, Părinte al Patriei, pentru a se arăta înălțimea muntelui şi locul lucrărilor care au necesitat atâta efort”.

În mod evident, acest text lapidar şi modest, distonează cu măreţia şi splendoarea Columnei. Eu cred că acest text poate fi interpretat şi altfel, columna fiind destinată să marcheze locul împăratului Traian în istorie. Acesta ar putea fi un text metaforic, omagial, în care „muntele” este chiar împăratul Traian, „înălțimea” este gloria câştigată, iar „locul acestor lucrări care au necesitat atâta efort” este Roma şi realizările împăratului în timpul îndelungii sale guvernări.

Un istoric din secolul XVIII, Edward Gibbon, îl considera pe împăratul Traian, unul din împăraţii buni  ai Imperiului Roman. Mult timp după dispariţia sa, a rămas tradiţia ca oricărui nou împărat urcat pe tronul Romei, să i se ureze să fie felicitor Augusto, melior Traiano, adică “mai fericit decât Augustus şi mai bun decât Traian”. Împăratul  Traian este considerat de posteritate ca fiind cel mai mare împărat de la Augustus, dacă nu chiar cel mai mare dintre toți.

Nicolae Sabin DORDEA

Nota: Imaginile redate pentru exemplificare au fost preluate de la Wikipedia

Mai jos, în această sectiune, puteti vedea articolele:

DACIA SI DACII PE MONEDELE ROMANE – ROMA SI DACIA (III)

RAZBOAIELE DACO-ROMANE – ROMA SI DACIA (II)

IMPARATUL TRAIAN – ROMA SI DACIA (I)

TUMULII DE LA APOLD – O POSIBILA NECROPOLA CELTICA

DACIA SI DACII PE MONEDELE ROMANE – ROMA SI DACIA (III)

Stindardul 4

Dacia și dacii pe monedele romane

Dacii erau un popor puternic. Ei sunt amintiți şi în Cronica de la Jülich (Germania de Nord), publi­cată la Leipzig în 1611, unde scriindu-se despre granițele Ger­maniei în vechime, este citată Geografia lui Ptolemeu: Toată Germania se separă de gali şi reți, de panoni, prin fluviile Rin şi Dunăre, de sarmați şi daci printr-o teamă reciprocă şi prin munți„.

 Dacia și împaratul Traian

Tra 23 av

Războaiele duse în Dacia de către romani au fost foarte grele, cu mari pierderi pentru ambele tabere. Dacii conduşi de regele Decebal s-au luptat cu curaj pentru apărarea pământului lor şi dacă n-ar fi fost trădați, poate altul ar fi fost cursul istoriei.

De departe, cea mai mare realizare a împăratului Traian şi cel mai mare triumf, a fost cucerirea puternicului regat Dacia. Cert este că pe tot parcursul guvernării sale, atât gloria lui Traian cât şi finanțele Romei, s-au alimentat în mare parte din cucerirea Daciei. Prin cucerirea romană, numele şi destinul Daciei au fost legate pentru totdeauna de numele împăratului Traian.

Guvernarea lui Traian este o epocă imperială bine reprezentată în numismatică. În anul 107 d.Chr. el a devalorizat moneda romană, scăzând puritatea de argint a denarului de la 93,5% la 89%. Greutatea de argint reală a scăzut şi ea, de la 3,04 grame la 2,88 de grame. Această devalorizare, împreună cu cantitatea masivă de aur și argint capturată în războaiele dacice, i-au permis împăratului Traian să emită o cantitate mult mai mare de denari decât predecesorii sau succesorii săi.

Emisiunile numismatice, ca mijloc propagandistic menit să proslăveasca gloria împăratului, au fost foarte numeroase. Împăratul Traian a emis la monetăria imperiala din Roma, o mare varietate de tipuri de denari din argint privind cucerirea Daciei, pentru a arăta lumii întregi gloria sa şi a Imperiului  Roman.

După primul război daco-roman, în anul 102 d.Chr. după reîntoarcerea la Roma, împăratul Traian a primit din partea Senatului titlul de Dacicus Maximus – Cuceritorul Daciei. Iată câteva exemplare de denari care ilustrează cucerirea Daciei:

Tra 25 revTra 25 av

Denar emis de Traian pentru a celebra câștigarea primului război dacic. Avers: Traian încununat de lauri privind spre dreapta; legenda IMP TRAIANO AVG GER DAC PM TR P COS V PP,  abrevieri pentru: Imperator. Trajan. Augustus. Germanicus. Dacicus. Pontifex Maximus. Tribuniciae Potestate. Consul V. Pater Patriae.
Revers: Luptator dac purtând pileus – căciula dacică, aşezat pe scut în atitudine tristă, cu falx-ul lângă el – sabia dacică curbată, folosită cu două mâini; legenda: SPQR OPTIMO PRINCIPI, abrevieri pentru: Senatus Populus Que Romanus. Optimo Principi.

Titlul de Dacicus apare pe majoritatea monedelor prin abrevierea DAC, însă există şi monede pe care apare numele complet DACICUS. Observăm că după primul război daco-roman, din anul 102 d.Chr, pe emisiunile monetare apare abrevierea COS V – Consul pentru a cincea oară, iar după cel de-al doilea război daco-roman, din anul 106 d.Chr, pe toate celelalte emisiuni apare abrevierea COS VI – Consul pentru a şasea oară.

Traian Dac captiv revTraian Dac captiv av

Denar argint emis de Traian la  monetaria imperiala din Roma, în 103 d.Chr; Avers: Bustul laureat spre dreapta/IMP NERVA TRAIANVS AVG GER DACICVS; Revers:  Dac Captiv  aşezat spre dreapta, la picioarele trofeului armelor /PM TRP COS V PP

Variante – Trofeul armelor sau trofeul armatei:

Trofeul arm revT1250rev      Trof Dacia rev

Tra 22 Trof arm rev

Această victorie din primul război daco-roman (101-102 d.Chr.) a fost mai mult o victorie de palmares, pentru gloria împăratului, o victorie fără pradă de război. Premiul cel mare urma sa fie câştigat abia în cea de-a doua campanie de cucerire a Daciei.

Tra 28 av Dacica Tra 28 rev Dacica

Denar roman Roma Imperială, intre 105 – 107, argint,  Avers: Bustul laureat spre dreapta, IMP TRAIANO AVG GER DAC P M TR P; Revers: Zeita Victoria, înscriind „DA-CI-CA” pe un scut atașat de un trunchi de copac (palmier)/ COS V P P S P Q R OPTIMO PRINC;

Traian Dacia avTraian Dacia Capta rev.jpg

Denar roman emis la monetaria din Roma în anii 106-107 d.Chr.; Avers: Bustul lui Traian laureat spre dreapta/IMP TRAIANO AVG GER DACICUS; Revers : Dacia tristă şezând pe  grămada de arme/COS VI SPQR  OPTIMO PRIN în exergă: DAC CAP (Dacia Capta) – Dacia cucerită

Variante denar argint:

Tra 24  avTra 24 rev      Dac Cap rev

Variantă pe monedă din bronz, emisă de Senat (SC- Senatus Consulta):

T dacia

T 150

Denar, monetaria Roma, intre 106-111, av: Bustul laureat spre dreapta/IMP TRAIANO AVG GER DAC PM TRP; rev: Dac captiv stand in picioare cu mainile legate, spre stanga, in spate pe jos se vad arme: scuturi, o lance si falxuri – sabii dacice incovoiate/COS V PP SPQR OPTIMO PRINC/DAC CAP;

T2aT2r

Denar roman emis la monetăria din Roma în anii 106-107d.Chr; Av: Bustul lui Traian laureat spre dreapta/IMP TRAIANO AVG GER DAC PM TRP COS VI PP, Rev : Roma pe tron spre stanga, dac îngenunchiat, legenda: SPQR OPTIMO PRINCIPI;

T7aT7r

Denar roman emis la monetăria din Roma în anii 107-113 d.Chr; Avers: Bustul laureat spre dreapta/ IMP CAES NER TRAIANO OPTIMO AVG GER DAC; Revers: Columna lui Traian/PM TRP COS VI PP SPQR;  

Variantă denar argint:

T350

 

 

 

 

Felicitas caduceu col avFelic caduceu col rev

Denar, monetaria Roma, intre 107-111 d.Chr; av: Bustul laureat al imparatului spre dreapta purtand aegis (egida) pe umarul stang/IMP TRAIANO AVG GER DAC PM TRP; rev: Zeita Felicitas spre stanga, tinand caduceul  si sprijinindu-se de Columna /COS V PP SPQR OPTIMO PRINC;

Pax faclia avPax faclia rev

Denar, monetaria Roma, intre 107-113 d.Chr; Avers: Bustul imparatului spre dreapta/IMP TRAIANO AVG GER DAC PM TRP; Revers: Zeita Pax (Pacea) cu faclia dand foc gramezii de arme si cu cornul abundentei in cealalta mana/COS V PP SPQR OPTIMO PRINC;

Traian este celebru privind lungimea inscripțiilor de pe monedele sale, care sunt cele mai lungi din seria monedelor imperiale. Aici, titlurile formează de fapt un şir continuu pe ambele fețe ale monedei. În jurul efigiei împăratului, pe avers, legenda cu prescurtări în limba latină: IMP TRAIANO AVG GER DAC PM TR P; ceea ce înseamnă: IMP[erator] TRAIANO AVG[vstvs] GER[manicvs] DAC[icvs] P[ontifex] M[aximvs] TR[ibunicia] P[otestate] şi care în limba romană se traduc astfel: „Împăratul Traian Augustus; Cuceritorul Germaniei; Cuceritorul Daciei; Preot suprem; Tribun al Poporului”

Pe revers, legenda cu prescurtări în limba latină : COS VI PP SPQR OPTIMO PRINC; cuvintele complete în limba latină: CO[n]S[vl] VI P[ater]P[atriae] S[enatvs] P[opules] Q[ue] R[omanus] OPTIMO PRINC[ipi] si traducerea în limba română: „De şase ori consul; Părintele Patriei; Senatul si poporul Romei: Cel mai bun imparat”

Dacia în secolele al III-lea si al IV-lea

După înfrângerea costobocilor de către romani şi asdingi (anii 170-172 d.Chr.) carpii au fost nu numai cei mai puternici dintre dacii liberi, ci şi cei mai periculoşi duşmani ai Imperiului roman la Dunărea de Jos (Iordanes, Getica, XVI, 91) Ei au atacat în repetate rânduri imperiul fie singuri, fie în alianță cu sarmații, goții şi alte seminții. Izvoarele literare şi epigrafice (texte, inscripții pe unele stele funerare, diplome militare, etc.) consemnează numeroase conflicte în secolele III-IV d.Chr, în anii 214-238, 245-247, 272, 295-297, 302-303, 306-311, 313-318 d.Chr. Urmare a victoriilor obținute asupra carpilor, unora dintre împărați li s-a conferit titlul onorific de Carpicus Maximus (Filip Arabul, Aurelian, Dioclețian, Maximian, Constantius Chlorus şi Constantin cel Mare – 336 d.Chr.) În urma acestor conflicte, o bună parte dintre carpi au fost transferați în Imperiul roman, iar alții au continuat să trăiască pe teritoriul lor de baştină, alături de goți şi huni, aşa cum arată izvoarele literare antice şi datele arheologice.

Provincia Dacia a fost abandonată de catre trupele romane și potrivit lucrării Breviarium Historiae Romanae de Eutropius, cetățenii romani „din orașele și teritoriile Daciei” au fost relocați în interiorul Moesiei. Totuși, unii istorici susțin că cea mai mare parte a populației civile a rămas și o parte a aristocrației a reînviat regatul sub Regalian și soția sa Sulpicia Dryantilla. Augusta Historia spune că el a fost dac, un descendent al lui Decebal.

Spre sfârşitul perioadei de dominaţie romană, după războaiele cu dacii liberi răzvrătiţi, cinci împăraţi şi-au luat titlul de “Carpicus Maximus” şi de “Dacicus Maximus”: Maximinus Tracul în anul 236 d.Chr; Filip Arabul în anul 247 d.Chr; Traian Decius în anul 249 d.Chr; Gallienus în anul 257 d.Chr şi Aurelian în anul 273 d.Chr. Se demonstrează, astfel, că dacii, ca populaţie în zonă, erau o prezenţă reală, chiar şi după încheierea perioadei de stăpânire a provinciei Dacia romană.

În 268-269 d.Chr. la Naissus, Claudius al II-lea (Gothicus Maximus) a obținut o victorie decisivă asupra goților. Deoarece la acea vreme romanii încă ocupau Dacia romană se presupune că goții nu au trecut Dunărea din provincia romană. Goții care au supraviețuit înfrângerii nu au încercat să fuga prin Dacia, ci prin Tracia. La granițele Daciei romane, carpii (dacii liberi) erau încă suficient de puternici pentru a sustine cinci bătălii în opt ani împotriva romanilor, din 301-308 d.Chr. Aceasta ne duce la concluzia că probabil Dacia romană a fost părăsită de către romani în 275 d.Chr. sau chiar mai devreme şi lăsată carpilor din nou, și nu goților.

Prin 296 d.Chr, sub Dioclețian, romanii au ridicat fortificaţii pe ambele maluri ale Dunării, cu scopul de a apăra frontiera.

În anul 336 d.Chr., Constantin cel Mare a recucerit provincia pierdută. Pentru că a înapoiat Dacia Imperiului Roman, el şi-a luat titlul de Dacicus Maximus. Cu toate acestea, în urma dispariției sale, romanii au abandonat definitiv Dacia. Astfel, in 336 d.Chr., încă existau daci împotriva cărora Constantin cel Mare a purtat bătălii.

Maximin Tracul

Maximinus Thrax, general de origine dacă, cu numele latin complet Gaius Iulius Verus Maximinus, a fost împărat roman între (20 martie 235-aprilie 238 d.Chr.) Se consideră în mod unanim că anul 235 d.Chr. este cel care marchează începutul crizei secolului al III – lea, anul urcării pe tronul Imperiului Roman a lui Maximinus I, primul împărat roman provenit din rândul militarilor de carieră, proclamat de legiunile din Pannonia. Au existat continuu animozități între Senat și împăratul-soldat, aceștia angajându-se într-o competiție cu consecințe dintre cele mai violente, competiție din care, în final, Senatul a ieșit învingător.

Primele campanii ale lui Maximinus ca împărat au fost împotriva triburilor germanice. După victoriile obținute asupra acestora, în zona Decumates Agri și în Bătălia de la Harzhorn, Maximinus și-a luat titlul de Germanicus Maximus. Securizând granițele cu germanii, cel puțin pentru o vreme,  Maximin și-a înființat  tabăra de iarnă de la Sirmium, în Panonia și din această bază de aprovizionare s-a luptat cu dacii și sarmații în timpul iernii dintre anii 235-236.

Maximinus Thrax avMaximinus Thrax rev

Denar roman de argint; Avers: Bustul lui Maximinus laureat spre dreapta; legenda: IMP MAXIMINVS PIVS AVG – împăratul Maximinus Pius Augustul; Revers: Zeița Victoria spre dreapta, ținând în mâini o ramură de palmier și o cunună de lauri; legenda: VICTORIA AVG – Victoria Augustus (împăratului);

Dacia și Filip Arabul

Filip I Arabul, cu numele latin complet Marcus Julius Philippus Augustus (204 – 249 d.Chr), a fost împărat roman între anii (244-249 d.Chr.)
Această rară monedă, emisă de monetăria din Roma, comemorează succesul în războiul împotriva dacilor Carpi, din anul 247, prin care Filip a câștigat titlul de Carpicus Maximus.

Phil Ar revPhil Ar av

Antoninian de argint; Avers: Bustul lui Filip cu armură și coroană radiatus; legenda: IMP PHILIPPVS AVG – împăratul Filip Augustul; Revers: Zeița Victoria spre dreapta, ținând în mâini o ramură de palmier și o cunună de lauri; legenda: VICTORIA CARPICA – Victoria asupra carpilor.

Dacia și Traian Decius

Potrivit lui Lactantius, împăratul roman Traian Decius (249-251 d.Chr.) cu numele latin Gaius Messius Quintus Decius, dorind să restabilească graniţele Daciei romane, a întreprins o expediţie de pedepsire împotriva dacilor-carpi, care atacasera de multe ori în scop de jaf, provinciile romane Dacia si Moesia. Moneda emisă cu această ocazie la monetăria imperială din Roma, un antoninian de argint, ni-l prezintă pe Decius ca pe un apărător al provinciei Dacia romană:

TD2aTD2r

Antoninian de argint; Avers: Bustul lui Traian Decius cu armură și coroana radiatus, spre dreapta; legenda: IMP CAES TRAIANVS DECIVS AVG – împăratul Traian Decius Augustul; Revers: Dacia personificată, în picioare, spre stânga, ținând în mâna dreaptă stindardul dac cu cap de lup (draco), legenda: DACIA

Dacia și Aurelian

Aurelianus, împărat roman intre anii 270-275 d.Chr., a retras în mod oficial trupele romane din Dacia în anul 275 d.Chr., acest act fiind cunoscut în istorie ca „retragerea aureliana”.

Aurelian 1avAurelian 1rev

Antoninian argintat; Avers: Bustul lui Aurelian cu armură si coroană radiatus, spre dreapta; legenda:IMP AVRELIANVS AVG – împăratul Aurelian Augustul; Revers: Zeul Sol (Soare) ținând în mâini globul pământesc și o cunună; la picioarele lui, doi captivi cu mâinile legate, purtând căciuli dacice – pileus; legenda: ORIENS AVG

Aceste câteva exemplare de monede romane, constituie o infimă parte din multitudinea de tipuri monetare care au ca subiect Dacia și dacii și care au fost emise în timpul Imperiului, în monetăriile imperiale sau în cele de provincie (piese din bronz). Existența acestor denari, antoninieni, follisi sau sesterți, ne permite prin analiză, cunoasterea unor evenimente legate de destinul Daciei și al dacilor, în istorie. Coroborând emisiunea lor cu perioadele de domnie ale împăraților care, într-un fel sau altul și-au împletit destinul cu aceste meleaguri, ele ne dezvăluie anumite informații importante, constituind dovezi de necontestat privind istoria Daciei.

Nicolae Sabin DORDEA

Nota: Imaginile utilizate pentru exemplificare au fost preluate în scop educativ, de pe site-uri care permit libera lor descărcare.

RAZBOAIELE DACO-ROMANE – ROMA SI DACIA (II)

Stindardul 4

RAZBOAIELE DACO-ROMANE

Primele conflicte armate ale dacilor cu romanii

Dacii au avut primele conflicte cu romanii atunci când imperiul roman în expansiunea sa, s-a apropiat prea mult de graniţa naturală a Daciei, fluviul Dunărea. Încă din timpul regelui Burebista (82 – 44 î.Chr.), întemeietorul regatului dac, dacii au reprezentat o amenințare pentru Imperiul Roman, însuși Cezar plănuind o campanie împotriva acestora, dupa înfrângerea suferită de armata romană în bătălia de la Histria. Se știe că în anul 61 î.Chr. s-au răsculat cetăţile greceşti de pe litoralul vestic al Pontului, care nu mai puteau suporta abuzurile lui Caius Antonius Hybrida, guvernatorul Macedoniei. Acesta venise cu trupe asupra lor cu intenţia de a ocupa întregul ţinut dintre Dunăre şi Marea Neagră (62 î.Chr.), dar în primăvara următoare a suferit, undeva „în preajma cetăţii histrionilor” (Dio Cassius), o gravă înfrângere din partea geto-dacilor, grecilor şi bastarnilor. Ca urmare a acestei înfruntări, oraşele greceşti şi-au redobândit independenţa. Steagurile capturate de la romani au ajuns în cetatea daco-getică Genucla (Cassius Dio, LI, 26).

 Picture1

HARTA DACIEI, Cartograf: Gerhard Mercator dupa Claudius Ptolemaeus; Din lucrarea:  „Orbis antiqui Tabulae geographicae Secundum Cl. Ptolemaeum,  cum Indice Philologico absolutissimo Omnium Locorum,…” Tipărită la Amsterdam, de Wetstein & Smith, 1730. Titlul hărţii: „Tab. IX. Europae, Continens Daciam, Misiam, Thraciam…”

Gerhard Mercator (1512-1594) a fost matematician, geograf, filosof, teolog şi cartograf, considerat un  Ptolemeu al timpului său.  Claudius Ptolemaeus (100-175 d.Chr.) a fost un celebru matematician grec, geograf, astronom, astrolog, filozof şi teoretician muzical.

decebal3

Regele Decebal

Între 85 si 89 d.Chr., dacii conduși de Decebal s-au confruntat de mai multe ori cu armatele romane. În iarna anilor 85-86 d.Chr, armata regelui Duras a trecut  Dunărea și a atacat şi jefuit provincia romană Moesia. În anul următor, 87 d.Chr, împăratul Domițian a organizat o campanie împotriva Daciei. Trupele romane sub conducerea generalului Cornelius Fuscus a fost însă învinsă la Tapae de dacii conduşi de Diurpaneus, iar generalul Fuscus a fost ucis. După această victorie, Diurpaneus și-a luat numele de Decebal. Deși, în anul următor 88 d.Chr., armata romană comandată de Tettius Iulianus a câștigat un avantaj semnificativ, romanii au fost obligaţi să încheie un tratat de pace cu Decebal, în urma înfrângerii armatelor împăratului Domiţian de către marcomani. Regatul Daciei a rămas în continuare independent, iar Roma a fost nevoită să cumpere pacea frontierelor.

În anul 92 d.Chr., la Adamclisi, a avut loc o luptă a dacilor aliati cu roxolanii împotriva Legiunii XXI Rapax care a fost învinsă și anihilată. Toți cei 3800 de legionari romani și-au pierdut viața în această luptă. În memoria lor, romanii au ridicat acolo un altar.

Înainte ca Traian să se întoarcă la Roma, în anul 99 d.Chr., ca să-și asume locul ca împărat, timpul petrecut cercetând dispozitivele inamice si fortificațiile Dunării, cu siguranță l-au inspirat să se pregătească pentru o ofensivă în Dacia. Campaniile anterioare ale lui Domițian împotriva dacilor, precum și împotriva triburilor germanice de la Dunăre, au avut un oarecare succes, dar situația a fost lăsata în mare parte nesoluționată. Regele dac Decebal, care a rămas la putere ca un proverbial ghimpe în coasta Imperiului roman, a petrecut cea mai mare parte a ultimului deceniu asigurându-și poziția și pregătind armatele în stil roman. Datorită în mare parte inginerilor trimiși de Domitian, Decebal a construit cetăți fortificate în regat și a creat un obstacol formidabil împotriva expansiunii romane în Dacia. Pentru că Decebal și-a ridicat statutul său la acela de a fi printre cei mai capabili și mai puternici inamici din istoria romană, Traian nu a avut de ales, decât sa planifice o campanie militară pentru a elimina amenințarea.

Au existat mai multe cauze care au declanșat războaiele daco-romane. Ca urmare a dezvoltării sale, puternicul regat Dacia condus de regele Decebal constituia o amenințare, deoarece devenise principalul rival al Imperiului Roman și stătea în calea expansiunii acestuia. O victorie romană, echivala cu anularea păcii rușinoase încheiate cu dacii în anul 89 d.Chr. de împaratul Domițian. În plus, Imperiul Roman trecea printr-o puternică criză economică în urma deselor campanii militare, criză care s-ar fi soluționat doar prin preluarea bogățiilor Daciei. Prin cucerirea Regatului Dac imperiul și-ar fi consolidat hotarul de nord, Dacia fiind cel mai înaintat bastion în lumea barbară.
Campania cea mai faimoasă a lui Traian a fost, fără îndoială, cea împotriva Daciei, un regat puternic aflat la nord de Dunăre (astăzi România). Gloria lui Traian s-a alimentat pe tot parcursul guvernării sale, în bună parte, din victoria împotriva dacilor. Au fost două războaie daco-romane, 101-102 si 105-106 d.Chr. Romanilor nu le-a fost deloc ușor. Regele Decebal putea ridica la luptă 150 000 de luptători daci, ceea ce reprezenta o forță armată formidabilă pentru acele timpuri.

Dacii sunt amintiți și în Cronica de la Jülich (Germania de Nord), publi­cată la Leipzig în 1611, unde scriindu-se despre granițele Ger­maniei în vechime, este citată Geografia lui Ptolemeu: „Toată Germania se separă de gali și reți, de panoni, prin fluviile Rin și Dunăre, de sarmați și daci printr-o teamă reciprocă și prin munți”.

 

Primul război daco-roman

Traian şi-a îndreptat atenția spre Dacia. Regatul Dac rămăsese o puternică amenințare pentru Roma. Dupa câştigarea sprijinului Senatului și consolidarea puterii sale,Traian a lansat o expediţie în regatul Dacia. Dorea sa pună capăt tratatului de pace încheiat de împăratul Domiţian cu regele Decebal, tratat considerat umilitor pentru Imperiul Roman. Prin acest tratat, din anul 89, regele Decebal era considerat “client al Romei” și se obliga să apere graniţa Imperiului Roman la Dunăre. În schimb, Imperiul Roman se obliga să plăteasca anual 8 milioane de sesterti și să trimită în Dacia, instructori militari, meşteri și  maşini de luptă.

În acea perioadă, Roma avea de luptat cu problemele financiare provocate de campaniile de cucerire din Europa. Un motiv real al invaziei, era de fapt restabilirea finanţelor Imperiului Roman prin dobândirea controlului asupra minelor de aur dacice din Transilvania de astăzi şi bineînteles, creșterea gloriei personale a cuceritorului.

Pentru cucerirea Britaniei, în anul 40 d.Chr., Imperiul Roman a avut nevoie de 4 legiuni (20 000 de soldati), care împreună cu auxiliarii, însumau aproximativ 40 000 de oameni.

De data aceasta, împăratul Traian a sosit în Dacia în perioada martie-mai anul 101 d.Chr., în fruntea unei armate alcătuită din 14 legiuni. O primă bătălie importantă a fost dusă la Tapae, în anul 101 d.Chr., pe parcursul campaniei spre capitala Daciei, Sarmizegetusa. Deoarece armata sa a suferit mari pierderi, Traian a întrerupt campania în acel an, a ordonat retragerea lângă Dunăre, pentru a permite trupelor să-şi revină, să se consolideze şi să se regrupeze.

Pe timpul iernii, dintre anii 101-102 d.Chr., regele Decebal a reușit să blocheze armata romană, ba mai mult, a contraatacat trupele romane din aval, de-a lungul  Dunării, cu scopul de a împiedica formarea unui al doilea front al armatei romane, însă atacurile sale au fost respinse. Traian și-a continuat campania de cucerire a Daciei în primăvara anului 102 d.Chr. pătrunzând în interiorul regatului. Armata dacă a fost înfrântă în bătălia de la Adamclisi. Curând dupa aceasta, romanii au avansat spre capitala dacică. După ce împaratul a asediat capitala Sarmizegetusa Regia, regele Decebal a fost forţat să ceara încheierea unui armistitiu (se spune că fusese capturată sora regelui dac). Războiul, care a durat un an și câteva luni, s-a terminat astfel cu o victorie romană. O delegație a regatului Daciei a fost invitată la Roma pentru a ratifica tratatul de pace. Surprinzator, puternicul rege Decebal, a fost lăsat în functie ca rege-client al Romei, dar a fost de acord sa dărâme cetatile, sa predea armele și prizonierii și probabil să plăteasca un tribut considerabil (deși Dio Cassius nu oferă nici un detaliu). Regatul Daciei a rămas intact și independent.

Traian s-a întors la Roma ca sa celebreze trimful. Încununat de succes, a fost răsplatit de Senat cu titlul de Dacicus Maximus. El a distrat poporul cu lupte de gladiatori și și-a răsplatit ofițerii pentru serviciile lor în campanie. În onoarea acestei victorii din anul 102 d.Chr. a împăratului Traian, câțiva ani mai târziu, între 106-109 d.Chr., a fost ridicat monumentul Tropaeum Traiani, de la Adamclisi (în Dobrogea – sud estul Romaniei de astăzi), această zonă fiind pe atunci înglobată în provincia Moesia, la sud de gurile de vărsare ale Dunării. Monumentul a fost ridicat pe locul unde Legiunea XXI Rapax a fost anterior învinsă si anihilată în anul 92 d.Chr. în lupta cu dacii aliați cu roxolanii.

Această victorie din primul război daco-roman a fost mai mult o victorie de palmares, pentru gloria împăratului, o victorie fără pradă de război. Premiul cel mare urma sa fie câştigat abia în cea de-a doua campanie de cucerire a Daciei. Decebal a interpretat greșit determinarea lui Traian în comparație cu cea a lui Domițian. Dupa „înfrângerea” în fata lui Domițian, dupa care romanii de fapt plăteau tribut lui Decebal pentru menținerea păcii, i-a fost permis să-și reconstruiască armata și sistemele de apărare, practic nestingherit. După mai recenta sa înfrângere din anul 102 d.Chr. însă, acțiunile similare ale lui Decebal, care practic rupeau aranjamentele de pace, au fost întâmpinate cu un răspuns imperial, rapid și decisiv.

 

Punct de vedere

Când istoria este scrisă de învingători, deci subiectivă, trebuie să fim mai rezervați în a lua informațiile drept adevăr istoric. Acest fapt ne impune să fim mai circumspecți cu informațiile scrise de cronicarii romani referitoare la Dacia și la daci.

Ni se spune că Traian a înfrânt o prima armată dacă în anul 101 d.Chr., în bătălia de la Tapae, în apropiere de zona numită astăzi Poarta de Fier a Transilvaniei. Eu cred că de fapt victoria în această bătălie a fost indecisă sau în cel mai bun caz pentru romani, a fost o victorie cu pierderi imense. Am să argumentez de ce cred eu acest lucru. În primul rând, conform lucrării Istoria Romana a lui Dio Cassius, în concordanță cu tradiția lui Traian, de a fi un comandant plin de compasiune, se spune că: „Traian s-a angajat în luptă, a văzut mulți răniți de partea sa și a ucis mulți dintre inamici. Si atunci când bandajele s-au terminat, se spune că nu și-a păstrat nici măcar îmbrăcămintea, ci a tăiat-o în fâșii. În onoarea soldaților căzuți în bătălie el a ordonat ridicarea unui altar și indeplinirea unor ceremonii funerare anuale.”  A fost deci, o luptă crâncenă, cu pierderi mari de partea romanilor. Dacă ar fi fost o victorie netă, în mod sigur Dio Cassius ar fi scris cuvinte menite sa glorifice victoria romană, în mod sigur ar fi hiperbolizat importanța evenimentului. În al doilea rând, dacă ar fi fost o victorie clară, Traian nu ar fi ordonat retragerea trupelor lângă Dunăre și întreruperea campaniei, ca să astepte încă aproape un an reluarea luptelor. Ar fi continuat campania de cucerire. Traian a avut motive serioase să întrerupă campania, și acestea erau, pierderile grele suferite, moralul scăzut și starea depreciată a armatei sale. Era nevoie de aducerea altor legiuni din imperiu pentru mărirea efectivelor armatei romane.

 

Cel de-al doilea război daco-roman – Cucerirea Daciei

După înfrângerea din primul război, regele Decebal și-a reconsolidat forța militară între anii 103 -105 d.Chr. și a încălcat tratatul de pace cu romanii în mai multe rânduri, atacând coloniile romane de la sud de Dunăre, din Moesia. El a încercat să convingă si regatele vecine nord-dunărene să i se alăture în revolta împotriva Imperiului Roman, acțiune care i-a reușit. Dintre vecinii dacilor, ies in evidență triburile germanice, cu care s-au aliat de mai multe ori împotriva romanilor. Despre bunele relații și alianțele dacilor cu triburile germanice avem câteva exemple. Aflăm că acestea au refuzat să-l ajute pe Domițian în războiul contra Regatului Dac în anul 88 d.Chr. În timpul celor două războaie daco-romane 101-102 şi 105-106 d.Chr., Decebal a primit sprijin militar de la triburile germanice si sarmatice (roxolani). Monumentul Tropaeum Traiani de la Adamclisi, este grăitor în acest sens, metopele reprezentând luptători romani victoriosi, dar și prizonieri daci, germani și sarmați. In acest sens, se evidențiază  metopa XV, pe care vedem că în fata unui legionar roman se află un luptător dac cu falx, protejând un luptător suev rănit, căzut la pământ.

Ca răspuns la acțiunile regelui Decebal, împăratul Traian, cunoscut pentru caracterul său optimist și întreprinzător, s-a hotărât să întreprindă o nouă campanie împotriva Regatului Daciei,  adunându-si încă o dată forțele, în anul 105 d.Chr. Din păcate detaliile campaniei lui Traian sunt in mare parte pierdute pentru istorie. Din De Bello Dacico – Despre Războiul Dacic, lucrare depre care se spune că ar fi continut, într-un stil laconic, sărac, notele lui Traian privind campania din Dacia, nu a rămas decât o singură propozitie care se referă la drumul prin Banat al armatei romane: Inde Berzobim, deinde Aixim processimus – De aici am mers la Berzobis, apoi la Aixis. Unii istorici au afirmat că scenele de pe Columna lui Traian ar fi chiar transpunerea în piatră a lucrării scrise de împărat. Scrierea lui Dio Cassius este în mare parte fragmentată și îi lipseste observația militară a scriitorilor, ca Cezar de exemplu. Ceilalti istorici notabili ai epocii, Suetonius, Tacitus, etc., nu au acordat prea multă atentie guvernărilor împăratilor contemporani, ci au scris în mare despre evenimente de dinaintea timpului lor, astfel lăsându-l pe Traian ignorat de cele mai elementare vechi resurse scrise. În ciuda acestui fapt știm că războiul dacic a fost o combinație de lupte grele cu minuni inginerești. Apărarea lui Decebal era impresionantă și Traian a fost nevoit să folosească lăudata disciplină și perseverență a armatei romane pentru a reuși. Pregătirile au fost foarte serioase, între anii 103-105 d.Chr., romanii au finalizat imensele lucrări de drumuri de-a lungul Dunării, începute cu un secol mai devreme, sub domnia lui Tiberiu, și au înfrânt dificultatea ridicată de logistică și de terenul dificil. Inginerii romani au construit un imens pod peste Dunăre, în apropiere de orașul Drobeta – Turnu Severin. El a fost proiectat de renumitul Apollodor din Damasc, arhitectul de mai târziu al Columnei, pe care Traian îl adusese la Roma în jurul anului 91 d.Chr. Podul, adevarată minune a artei ingineresti romane, era destinat să permită trecerea peste fluviu a armatelor romane împreună cu mașinile lor de luptă, în drumul lor spre Muntii Carpați. Traian a stabilit cartierul general al armatei romane în localitatea Drobeta situată pe Dunăre, coordonând armata din acel punct. Potrivit lui Dio Cassius, ” Traian, după ce a traversat Dunărea pe pod, a condus războiul cu prudență, fără grabă și în cele din urmă, după o luptă grea, i-a învins pe daci. În cursul campaniei el însuși a făcut multe fapte de vitejie și a aplicat bune tactici, iar trupele sale s-au expus multor riscuri și au dovedit pricepere sub conducerea lui.

Spre deosebire de primul conflict, cel de-al doilea război a implicat mai multe lupte care au provocat pierderi însemnate armatei romane care, aflată în fața a numeroase triburi aliate cu dacii lui Decebal, nu a reușit să obțină repede o victorie decisivă. Multe orașe din sudul Daciei, care  fuseseră fortificate de către armata romană erau acum asediate de daci, în special de-a lungul Dunării. În fruntea armatei romane s-a aflat și Traian în bătăliile din Dobrogea. A fost un război greu, care a durat peste un an si in care, in cele din urmă, Roma a triumfat, romanii ocupand Dacia. Un asediu asupra capitalei Sarmizegetusa a avut loc la începutul verii anului 106 d.Chr. Dacii au respins primul atac, însă romanii au distrus apeductele capitalei dace, după care Sarmizegetusa a fost incendiată. Decebal nu a dat romanilor satisfactia de a-l captura sau de a-l ucide. Decât sa-si sfârșească zilele ca trofeu in cel de-al doilea triumf al lui Traian ca si cuceritor al  Daciei, a ales să se sinucidă. Totuși, războiul a continuat. Ultima bătălie cu armata regelui dac a avut loc la Porolissum (Moigrad). Traian nu a acceptat condițiile de pace din tratatul de pace încheiat în urma primului război daco-roman, formulând alte prevederi.

Astfel, în anul 106 d.Chr. Traian a reuşit să cucerească o parte a Daciei si chiar capitala dacilor, Sarmizegetusa Regia, care a fost distrusă aproape total. Pentru cucerirea Daciei, Traian a folosit în total 24 legiuni, adică 135 000 de soldați și auxiliari. De campaniile lui Traian în Dacia, au beneficiat finanțele Imperiului prin preluarea  minelor de aur și capturarea comorii lui Decebal. Traian a reușit să găseasca și să duca la Roma, fabuloasa comoară a  lui Decebal. În urma trădării unui confident al regelui dac, numit Bicilis, romanii au descoperit comoara lui Decebal în râul Sargeția. Potrivit medicului lui Traian, Criton, contemporan a cărui lucrare a fost inițial pierdută, dar repovestită prin Ioannes Lydus în secolul VI,  din Dacia a fost luată „suma de cinci milioane aur, iar argint de două ori mai mult”. Deși această valoare este dificil sa fie tradusă în echivalent modern, savantul Jerome Carcopino a estimat comoara la cantitatea de 165 500 kg de aur și     331 000 kg de argint.

Atunci când Traian s-a întors la Roma în anul 106 d.Chr, a oferit un triumf care a fost de neegalat, în toată lunga istorie a Romei. Traian a anunțat sărbătoare în întreg imperiul. A oferit 123 de zile de jocuri în continuu, au avut loc lupte între mai mult de 10.000 de perechi de gladiatori și au fost sacrificate 11.000 de animale. Popularitatea sa printre oameni și marea aristocrație a atins apogeul. Chiar și ambasadele țărilor îndepărtate au venit la Roma pentru a omagia omul care a fost frecvent considerat ca fiind cel mai mare împărat de la Augustus, dacă nu cel mai mare dintre toți.

 

Concluzii și urmări

Războaiele dacice au reprezentat un triumf uriaș pentru Roma și armatele sale. Minele de aur bogate ale Daciei au fost folosite de romani, asigurând surse importante de finanțare pentru alte campanii romane. Cele două războaie au reprezentat victorii importante în cadrul campaniilor expansioniste ale Romei, câștigând sprijinul și admirația oamenilor pentru împăratul Traian. Prin cuceririle ulterioare din Asia, Traian a realizat cea mai mare întindere a Imperiului Roman din istorie. O mare parte a populației masculine a Daciei a fost ucisă în luptă, trecută în sclavie sau înrolată în legiuni romane și trimisă să lupte la mare distanță de Dacia, în parte pentru a descuraja alte rebeliuni. Mai puțin de jumătate din Dacia a fost oficial anexată și organizată ca provincie a imperiului (Dacia romana). Armata de ocupație staționată în Dacia dupa cucerire, număra 50 000 de soldati.

Perioada de după războaiele dacice a fost, prin folosirea tezaurului dacic și prin preluarea și extinderea exploatării aurului din Carpații Apuseni, una de creștere economică susținută și de o relativă pace la Roma. A fost început un mare proiect de construcții, îmbunătățind infrastructura Romei în general. Traian a devenit cu adevărat un împărat civil, deschizând drumul unei consolidări a imperiului, ca stat unitar.

În apropierea capitalei distruse, Traian a construit un nou oraș, numit Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. A hotărât să colonizeze Dacia cu cetateni romani și a anexat-o ca provincie romană sub denumirea de Dacia Traiana. În plus, Traian a lăsat în urma două monumente impresionante care să-i comemoreze victoria.  Povestea războaielor dacice este ilustrată într-o construcție monumentala în Forumul lui Traian din Roma, una dintre cele mai mari comori ale arhitecturii imperiale romane, o spirală crescătoare de basoreliefuri impresionante care alcatuiesc „Columna lui Traian” (113 d.Chr.). Deşi initial a servit drept instrument de propagandă glorificandu-l pe împărat şi realizările sale, astăzi ea reprezintă o inegalabila sursă primară de informații despre legiunile romane şi războaiele antice. Creatorul columnei a fost acelaşi celebru arhitect sirian, Apollodor din Damasc, cel care a realizat podul peste Dunare de la Drobeta-Turnu Severin (103-105 d.Chr.). şi monumentul Topaeum Traiani de la Adamclisi (106-109 d.Chr.). Tropaeum Traiani (restaurat în secolul al XX-lea după doua milenii de descompunere lentă) ridicat la Adamclisi și care domina împrejurimile, a fost o reamintire constantă a puterii anticei Rome.

Dacia a fost anexată ca provincie imperială, în care au fost fondate multe colonii noi, reprezentand baza influenței romane, care se vede şi astăzi. De fapt, în România, echivalentul modern al unei mari părți din vechiul teritoriu al Daciei, se vorbește limba română, o limbă care este una dintre limbile moderne printre cele mai strâns legate de latina veche.

Deşi romanii au cucerit și distrus vechiul regat al Daciei, cea mai mare parte a teritoriului a rămas în afara autorității imperiale romane, în stapânirea dacilor liberi. În plus, cucerirea Daciei a schimbat echilibrul de forțe în regiune, constituind un catalizator pentru reînnoirea alianțelor între triburile „barbare”, împotriva Imperiului Roman.

Astfel, prin cucerirea romana, numele şi destinul Daciei au fost legate pentru totdeauna de numele împăratului Traian.

Nicolae Sabin DORDEA

Nota: Imaginile utilizate pentru exemplificare au fost preluate în scop educativ, de pe site-uri care permit libera lor descărcare.

IMPARATUL TRAIAN – ROMA SI DACIA (I)

Împăratul Traian

Dati click pe imagini pentru a mări şi a vedea detalii

Bust Traian 1a Bust Traian 1b

Bustul in marmura al lui Traian – Galeria Chiaramonti, Muzeul Vatican

DSC05569

Copia unui bust al lui Traian aflat la Muzeul Vatican – Muzeul National al Civilizatiei Romane – Roma

T trof 975av

Efigie tipică a împăratului Traian pe monedele romane

 

 

 

 

 

Bust Traian 2a post Bust Traian 2b post

Bust al împăratului Traian descoperit la Ostia, realizat postum la ordinul succesorului sau Hadrian – Muzeul Vatican

Împăratul Traian (98-117d.Chr.) cu numele latin Nerva Traianus Marcus Ulpius, s-a născut pe 18 septembrie 53 d.Chr, în oraşul Italica (la marginea actualului oras Sevilla) din Hispania Baetica (regiunea Andaluzia, din Spania modernă). Tatăl său, M. Ulpius Traianus, era un cunoscut senator şi general, din faimoasa familie romană Ulpia, originar din peninsula Italică. Traian, viitorul împărat,  a urcat în ierarhia armatei romane, luptând în cea mai periculoasă zonă a Imperiului Roman, pe fluviul Rin, luând parte la războaiele lui Domiţian împotriva triburilor germanice.

Traian a fost unul din cei mai mari împăraţi ai Imperiului Roman. A fost în primul rând un mare comandant militar, care datorită reuşitelor sale, a sărbătorit cele mai mari triumfuri. În timpul guvernării sale Imperiul Roman a atins maxima sa întindere.

Caracterul său onest şi serios, l-au făcut sa fie apreciat atât de Senat cât si de popor, încă de la început. Se spune ca la moartea împăratului Nerva, în ianuarie 98 d.Chr, deşi era succesor legal, Traian fiind fiul adoptiv al împăratului, nu s-a grăbit la Roma să-şi ia tronul în primire, această grabă putând fi considerată nedemnă din partea lui. A ales să facă un tur de inspectie al trupelor care păzeau frontierele de la Rin si de la Dunăre. Vizita personală la garnizoanele de la marginea imperiului a fost o mişcare înţeleaptă a lui Traian pentru a-şi consolida sprijinul în rândul legiunilor pe care le comandase în campaniile impăratului Domiţian. Intrarea lui Traian in Roma, în anul 99 d.Chr, a fost un adevărat triumf. Mulţimile jubilau la vestea sosirii sale. Noul împărat a intrat în oraş pe jos, a îmbrăţişat pe fiecare dintre senatori şi chiar a umblat printre oameni obişnuiţi. A fost un comportament diferit de al oricărui alt împărat roman de până atunci şi probabil, acest lucru reflectă o mică parte din adevărata măreţie a împăratului Traian.

Deși avea suflet de soldat, noul împărat a înțeles necesitatea de a face aranjamente politice în capitală înainte de a-si concentra în întregime energia în altă parte. Anul 100 d.Chr. a fost petrecut la Roma, atât în ​​onorarea lui Nerva, cât și pentru construirea unui sentiment de guvernare în cadrul autorității Senatului. Curtea imperiala a fost redusă la minimum în comparație cu „administrațiile” anterioare. De-a lungul domniei sale, Traian a dat dreptul guvernatorilor provinciilor să ia decizii și astfel, doar problemele de importanță extremă erau înaintate împăratului. Datorită lui Pliniu cel Tânăr, guvernator de provincie a cărui corespondență cu împăratul mai există în mare măsură, poate fi văzut un portret viu al stilului lui Traian, în ciuda lipsei teribile de informații de la alți istorici antici. Într-adevăr, guvernarea sa a fost mai mult ca cea a unui general care foloseşte ofițerii subordonați în sens militar. Ca si Nerva, Traian a continuat măsurile populare care-i pedepsea pe delatori (informatori) pentru partea lor de vină în crearea dezordinii administrative, a redus puterea gărzii pretoriene și a reformat sistemul instanțelor de judecată. Pentru faptele sale, continuând și perfecționând sistemul de asistență socială cunoscut sub numele de Alimenta, el a câștigat din partea poporului renumele de Optimus – cel mai bun. În puținul timp cât a stat în Roma, Traian a pregătit lumea romană pentru 60 de ani de conducere constantă și eficientă.

În tot timpul petrecut la Roma, privirea împăratului era aţintita peste Dunăre. Marele istoric Tacitus, contemporan cu Traian, prin lucrarea sa „Germania” (una dintre puținele surse antice dedicate puțin cunoscutelor triburi germanice) a inițiat o propagandă publică, care ar fi putut sprijini expedițiile militare spre nord. Deși obiectivul lui Traian nu era chiar aliniat cu așteptările lui Tacitus, exista totuși susţinere atât din partea poporului cât și din partea aristocraţiei, datorată în mare parte eforturilor acestui istoric. Înainte de a lansa un atac, Traian a adunat două legiuni, al II-a Traiana și a XXX-a  Ulpia și le-a schimbat poziţia astfel încât să susţină o campanie de amploare. Până în primavara anului 101 d.Chr, planurile erau deja facute și împăratul a mărșăluit spre nord cu o armată care era formată din mai mult de 11 legiuni. În final, numărul legiunilor cu care a atacat regatul Dacia, a fost mult mai mare.

Modestia, i-a deschis noului împărat calea de a obţine mult mai uşor sprijin si ajutor, atât de necesare, în timpul primilor ani de domnie. Traian a arătat respect pentru Senat şi pentru oamenii simpli atunci când a promis că va informa întotdeauna Senatul despre strategia sa de guvernare şi când a declarat că dreptul împăratului de a se pronunța trebuie să fie compatibil cu libertatea cetătenilor guvernati. Traian a fost un om educat, nu un învăţat, dar fără îndoială, a fost o figură foarte puternică, masculină. El a avut un adevărat simţ al demnităţii, dar si al modestiei, care în ochii romanilor, a făcut din el un împărat cu adevărate virtuţi.

Dar, cu toate virtuţile sale, împăratul Traian nu a fost un om perfect. Se spune că-i plăceau vinul şi băieţii tineri. Mai mult încă, părea că se bucura cu adevărat de ideea războiului. Pasiunea lui pentru război venea de la simplul fapt că era foarte priceput în arta războiului. A fost un general strălucit, aşa cum ne arată realizările sale militare (Germanicus, Dacicus, Parthicus). Era foarte popular în rândul trupelor, datorită disponibilitaţii sale naturale, de a participa la muncile grele ale soldaţilor săi.

Portretul său fizic de pe aversul monedelor ne mai dezvăluie şi alte trăsături ale caracterului său:  liniile regulate ale feţei, nas usor acvilin – exprimă hotărâre, bărbia mică, dar voluntară – perseverenţă, iar gura cu buze subtiri, de „om cumsecade” – cinism.

T8a

T8r

Denar roman emis la monetăria din Roma; Avers: Bustul laureat spre dreapta/ IMP TRAIANO AVG GER DAC PM TRP COS V PP; Revers: Zeita Roma ţinând de mână un copil, în cealaltă mână cornul abundentei/SPQR OPTIMO PRINCIPI, în exerga: ALIM ITAL – Alimenta Italica;

Pasiunea lui Traian pentru război si viaţa militară nu i-au dat pace. După războaiele daco-romane imperiul s-a bucurat de o perioada liniştită de câtiva ani, după care, în anul 114 d.Chr., a pornit un nou război înspre est, împotriva Imperiului Part. Deşi a anexat Armenia şi a cucerit spectaculos întreaga Mesopotamie, inclusiv capitala Parthiei, Ctesifon, in 116 d.Chr., steaua lui Traian a început să apună. Revoltele din ţările recent cucerite, în rândul evreilor din Orientul Mijlociu şi a mesopotamienilor, i-au slăbit convingerea de a continua războiul. Traian şi-a retras trupele în Siria, deşi această manevră a afectat aura sa de invincibilitate. S-a hotărât să se intoarcă la Roma, dar nu a mai apucat să revadă capitala imperiului. A murit la 9 august 117 d.Chr. în drum spre Roma, la Selinus, în Cilicia.

T10a

T10r

Denar roman emis la monetăria din Roma intre anii 113-116 d.Chr.; Avers: Bustul laureat spre dreapta/IMP NER TRAIAN OPTIM AVG GERM DAC; Revers: Zeul războiului, Marte, spre dreapta, cu coif si lance/PARTHICO PM TRP COS VI PP SPQR;

Ca administrator civil, Traian este bine cunoscut pentru programul său amplu de construcţii publice, care a remodelat Roma şi a lăsat repere durabile, cum sunt Forumul lui Traian (107-117 d.Chr.) şi Columna lui Traian (107-113 d.Chr.), capodopere ale arhitectului Apollodor din Damasc. A dispus drenarea Mlaştinilor Pontine, a construit un nou port la Ostia, a construit foarte multe drumuri, poduri si apeducte. Toate acestea au fost finanţate din marea comoară a dacilor, obţinută ca pradă în al doilea război de cucerire a regatului Daciei, în anii 105-106 d.Chr.

Traian 1

Statuia de bronz a împăratului Traian – Via dei Fori Imperiali, Roma

Popularitatea sa a ajuns la asemenea nivel încât Senatul Roman i-a acordat lui Traian titlul de optimo principi, adică cel mai bun împărat. Dupa dispariţia sa, timp de patru secole a rămas tradiţia ca oricărui nou împărat urcat pe tronul Romei, să i se ureze de către Senat să fie felicitor Augusto, melior Traiano, adică „mai norocos decât Augustus şi mai bun decât Traian”.  Edward Gibbon, istoric din secolul XVIII, în lucrarea sa Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman, publicată  între anii 1776 și 1778, îl considera pe împăratul Traian ca unul din cei cinci împăraţi buni  ai Imperiului Roman. Spre deosebire de alţi conducători din istorie, reputaţia lui Traian a rezistat timp de 19 secole.

Nicolae Sabin DORDEA

Nota: Imaginile utilizate pentru exemplificare au fost preluate în scop educativ, de pe site-uri care permit libera lor descărcare.

Mai jos, în această sectiune, puteti vedea articolele:

TUMULII DE LA APOLD – O POSIBILA NECROPOLA CELTICA