DACII – Îmbrăcămintea, armele şi stindardul dacilor

Îmbrăcămintea, armele şi stindardul dacilor

Autor: Nicolae Sabin DORDEA

banner 03

Dati click pe imagini pentru a mări şi a vedea detalii

DACII

dac Adac B

De milenii, Carpaţii au constituit fortăreaţa care i-a adăpostit pe daci, dar şi coloana vertebrală a Daciei. Strămoşii noştri nu au părăsit niciodata munţii în care s-au născut. Erau oameni harnici, în special păstori şi agricultori, dar şi războinici de temut. Viaţa aspră, ocupaţiile şi munca lor, pericolele din exterior, relieful şi clima, i-au făcut duri ca diamantul.

„18.Dacii trăiesc nedezlipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso*, obişnuiau să coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile. 19. Împăratul Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te apropii. Astfel, a trimis pe Lentulus** şi i-a alungat pe malul de dincolo [al Dunării]; dincoace au fost aşezate garnizoane. Astfel, atunci dacii n-au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi.” – Florus – Razboiul cu dacii II, 28 [IV,12],18-19

* A condus si pe dacii care s-au luptat în anul 29 a.Chr. cu Marcus Licinius Crassus (cf. Horatiu – Ode, III, 8, 18 si Suetoniu – Augustus, LXIII,4)

** Guvernatorul Panoniei, Cneius Cornelius Lentulus, a fost consul în anul 14 a.Chr., a condus celebra campanie împotriva dacilor (cf. Tacit – Anale, IV,44 si Faptele împăratului Augustus,V,30,2) care pare sa fi avut loc in anii 11-12 p.Chr.

„De când s-a ivit picior de om pe pamântul României – cu multe mii de ani înainte de naşterea României – sublinia academicianul Constantin Daicoviciu, în anul 1943 – pe amândouă laturile Carpaţilor a trăit aceeaşi seminţie de oameni, cu forme de viaţa asemănătoare, vorbind aceeaşi limbă, având aceleaşi credinţe.”

Cele mai vechi şi mai multe din informaţiile noastre despre geto-daci si Regatul Dacia provin din înregistrările istoricilor greci,  Strabon, Ptolemeu, şi Herodot. Conform informaţiilor rămase de la Strabon, dacii locuiau în zona muntoasă (este indicat râul Mureş) până în partea superioară a Dunării (denumită Danubius – de la izvoare şi până la Drobeta), iar geţii stăpâneau partea de şes şi cea inferioară a Dunării (denumită Istru) până la Marea Neagră. Tot el ne spune că „dacii au aceeaşi limbă cu geţii” şi că „elenii i-au socotit pe geţi de neam tracic”. Deci, grecii i-au numit geţi, iar mai târziu, romanii i-au numit daci, deşi era vorba de aceeaşi populatie.

Triburile geto-dace constituiau ramura de nord a numeroasei seminţii a tracilor. In sec al V-lea î.Chr, Herodot spunea: „tracii sunt seminţia cea mai numeroasă dupa cea a inzilor” şi de asemenea, că geto-dacii sunt „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci” (Herodot, IV, CIII).

Istoricul roman Tacitus, deşi nu recunoaste în mod explicit vitejia şi curajul dacilor, totuşi povestind despre traci, afirmă că aceştia „nu erau aşa de periculoşi ca sarmaţii sau dacii”. Tacitus afirmă de asemenea, că „dacii erau de nesupus şi niciodata loiali”. Această exprimare repetată, din care transpare antipatia faţă de daci, era provocată de faptul că regele Decebal în loc să folosească resursele acordate de împăratul Domiţian în anul 89 d.Chr.,  pentru apărarea granitelor imperiului roman contra incursiunilor barbare, el a consolidat apărarea Regatului Dac chiar împotriva romanilor.

Dacii sunt amintiți și în Cronica de la Jülich (Germania de Nord), publi­cată la Leipzig în 1611, unde scriindu-se despre granițele Ger­maniei în vechime, este citată Geografia lui Ptolemeu: „Toată Germania se separă de gali și reți, de panoni, prin fluviile Rin și Dunăre, de sarmați și daci printr-o teamă reciprocă și prin munți”.

Ocupaţiile geto-dacilor

Triburile dacice au fost întotdeauna atasate de relieful muntos. Munţii le-au oferit posibiliţăti de subzistentă si de apărare. În munţi vânau, îsi cresteau oile, vacile si caii, acolo erau minele de fier, argint, aur si sare. Triburile asezate în zone mai joase, mai la ses, se ocupau de agricultură, păstorit, apicultură, dar si de comerţ.

DSC05271 DSC05272

Modele de stupi din secolul al XIX-lea, identice cu cele utilizate de daci in creşterea albinelor

Istoricul german Petrus Albinus a scris între 1589 si 1590 Cronica Misniei (vechea denumire a Dresdei) si a mun­tilor ei, care a apărut în 1590 la Dresda.
În partea a doua a cărtii sale, Albinus, scriind despre prelucrarea metalelor, mentioneaază că „vechii germani, dacii si sarma
ții” erau renumiti în extragerea si făurirea obiectelor din aur si argint, metale care se găseau „în inima bătrânilor Munți Carpați”.

Teritoriul Daciei era acoperit aproape în totalitate de păduri seculare, care le ofereau locuitorilor săi lemnul necesar habitatului si refugiul în situaţii de pericol. Odata cu cresterea populaţiei triburilor a crescut si puterea dacilor. Istoricul Trogus Pompeius, în Prologul cărții XXXII, în contextul conflictului dintre Imperiul Roman și regele Macedoniei, Filip al V-lea, eveniment petrecut între anii 215-205 î.Chr, se referă la daci, menţionand „creșterea puterii dacilor sub regele Rubobostes”, ceea ce coincide cu începutul procesului de strămutare a centrului de greutate al puterii daco-geţilor din câmpia munteană în sud-vestul Transilvaniei. Dacia era împânzită de un mare număr de triburi ale căror capetenii deţineau doar o autoritate locală. Încet-încet, in faţa pericolelor externe reprezentate de celţi (sec IV-II î.Chr.) dar si de extinderea imperiului roman până la sud de Dunare (sec I î.Chr), triburile s-au unit, formând uniuni de triburi, cu autoritate extinsă pe zone mult mai largi.

Civilizaţia dacică, fără nici o îndoială, a fost una remarcabilă, dovadă este şi interesul deosebit care i-a fost acordat de către lumea ştiinţifică şi de către publicul larg. Ea este cunoscută astăzi datorită descoperirilor arheologice prin care a putut fi recuperat un mare volum de informaţii cu ajutorul cărora este posibilă reconstituirea, într-o oarecare măsură, a vieţii comunităţilor umane din acea perioadă. O altă sursă de informaţii pentru înţelegerea vieţii unei populaţii este dată de comparaţia cu viaţa altor populaţii contemporane. Din acest motiv, este util sã prezentăm una dintre civilizaţiile contemporane, cu care dacii au intrat în contact în mai multe rânduri, civilizatia celtica. Pentru a intelege mai bine ocupatiile dacilor, dar in special nivelul atins de cultura dacica in ultimele doua-trei secole inainte de Christos, este necesar sa studiem si influentele determinate de celti. Dezvoltarea, destul de stabilă a populaţiei autohtone, a fost dereglată la cumpăna secolelor IV – III î.Chr. de pătrunderea şi stabilirea purtătorilor civilizaţiei La Tène. Invazia celtilor a marcat de fapt trecerea spatiului carpato-balcanic la cea de-a doua etapa a fierului, La Tene. Analiza situaţiei arheologice evidenţiază faptul că celții, care au colonizat cateva zone ale bazinului carpatic, au impus, iar apoi au dezvoltat într-o manieră specifică, o serie de trăsături generale ale culturii La Tène, alături de care au fost mixate elemente ale dacilor. Au fost descoperite piese lucrate cu mâna care demonstrează o strânsă legătură cu populatia băștinașă. Acest fapt a imprimat, din punct de vedere arheologic, un aspect celtic aparte zonei bazinului carpatic. Apariţia culturii materiale de tip La Tène în Transilvania, nord-vestul şi vestul Daciei, dar si la est de Carpaţi, a adus schimbări adânci în viaţa economico-socială a tuturor comunităţilor. O schimbare radicală s-a petrecut în domeniul meşteşugurilor, numărul uneltelor de factură sau influenţă celtică, lucrate sau în curs de prelucrare, din fier, este destul de mare. Asistăm la o adevărată „revoluţie” a metalurgiei fierului şi a altor metale (bronz, argint, aur). Metalurgii însoţeau războinicii în campanii militare, iar mobilitatea lor a permis difuzarea pe spaţii largi a unor tehnici şi tehnologii specifice.

„Creşterea puterii dacilor” petrecută deja în ultimul sfert al secolului al III-lea î.Chr. şi continuată apoi în deceniile următoare, a determinat reocuparea teritoriile invadate de celţi, ceea ce semnifică o încetare bruscă a „dominației” celtice în podişul transilvănean. În nord-vestul Transilvaniei, înaintarea dacilor spre regiunile de câmpie, probabil prin culoarele Crasnei, Barcăului, pârâului Zalău sau din zona Tisei Superioare în Câmpia Someșului, luând în considerare marile centre dacice de la Moigrad, Şimleul Silvaniei, au pus în mişcare pe celţii din acest spaţiu, dar probabil şi pe cei din interiorul arcului carpatic, care s-au retras spre Dunărea de mijloc (Budapest-Tabán, Békásmegyer) unde s-a putut urmări evoluţia comunităţilor celtice (evariscii), până la apariţia romanilor din timpul lui Augustus.

Burebista, unul din cei mai mari regi ai dacilor, dacă nu chiar cel mai mare, prin diplomatie sau luptă, a unit in jurul anului 82 î.Chr. toate triburile dacice sub conducerea sa, formand astfel, Regatul Dac. În timpul regelui Burebista, in jurul anului 61 î.Chr., Regatul Dac a pornit o campanie de recucerire a teritoriilor ocupate de triburile celtice. Strabon spunea: „Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, Burebista, bărbat get, l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani. Căci trecând plin de îndrăzneală Dunărea şi jefuind Thracia — până în Macedonia şi Illyria —, a pustiit pe celţii care erau amestecaţi cu tracii şi cu illirii; i-a nimicit pe de-a întregul pe boii aflaţi sub conducerea lui Critasiros şi pe taurisci”. Regatul s-a extins spre nord-vest în regiunile Tisei Superioare şi dincolo de versantul nordic al Carpatilor, în zona bazinului superior al Vistulei, iar în vest până la muntii Pădurea Neagră.

Dacii se pricepeau să-şi creeze singuri uneltele, armele, obiectele de gospodărie, îmbrăcămintea, podoabele şi în general, cam tot ce aveau nevoie, din materiile prime pe care le aveau din belşug. Utilizau şi bunuri obţinute în urma schimburilor comerciale cu populaţiile învecinate de la vest sau cu cele de la sud, aflate sub influenţa culturii grecesti. În sec I î.Chr s-au dezvoltat schimburile comerciale şi cu lumea romana. Aduceau de la sud de Dunăre în special vinuri, obiecte de lux utilizate în gospodărie şi podoabe. Dacii exportau animale vii pentru carne sau transport, miere, ceara, fructe, brânză, sare, metale, piei de animale salbatice.

„Cantitatea de grâu adusă din Pont este mai mare decât tot ceea ce ne parvine din celelalte porturi comerciale, deoarece, acest ţinut produce cea mai mare cantitate de grâu.” – Demostene, Discursuri

 „4. În privinţa celor necesare vieţii, ţinuturile pontice ne dau vite şi sclavi, în număr foarte mare şi de o calitate mărturisită de toţi ca excelentă. Dintre articolele de lux, ne procură din belşug, miere, ceară, peşte sărat. 5. În schimb primesc din prisosul regiunilor noastre ulei şi tot felul de vinuri. Cu grâu facem un schimb reciproc. Uneori, la nevoie, ne dau ei. Alteori iau dânşii de la noi*.”  – Polibiu (200-118 a.Chr) – Istorii,IV,38,4-5                                                                                                                                                    *În secolele al III-lea şi al II-lea a.Chr., regiunile pontice încetează de a mai fi grânarul Greciei, locul lor fiind preluat de Egipt.

 „Apoi [oile] nu numai că-i satură pe ţărani prin belşugul brânzei şi al laptelui, ci acoperă şi mesele bogaţilor cu mâncăruri numeroase şi plăcute. Iar unor neamuri lipsite de grâu le procură toată hrana, de aceea cei mai mulţi dintre nomazi* şi dintre geţi se numesc <băutori de lapte>”. – Columella**(20-70 p.Chr.) Despre agricultură, VII,2                  

* Se referă la sarmati care locuiau în carele lor trase de boi.                                                          ** L. Iuni Moderati Columellae, cel mai de seamă agronom latin, a scris lucrarea în 12 cărti De re rustica – Despre agricultură.

 “….Localnicii fug in toate părţile; nimeni nu mai păzeşte ogoarele                                        şi avutul lor nepăzit cade pradă jafului;                                                                            bogăţii mici, ca la ţară: vite şi care ce scârţâie,                                                                     şi avutul ce-l are un locuitor sărman.                                                                                   Unii sunt duşi ca prizonieri cu mâinile legate la spate                                                            şi zadarnic mai privesc înapoi la ţarinile şi casele lor.

Ceea ce năvălitorii nu pot lua şi duce cu ei, distrug;                                                   şi flacăra duşmană mistuie nevinovatele colibe.                                                         Chiar când e pace, lumea tremură de groaza războiului                                           şi nimeni nu mai brăzdeaza pământul, cu mâna pe plug.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, III,10,51-69

imbrac daci1

Sarmați și Daci – Antichitate
Litografie originală realizata de Friedrich Hottenroth, anul 1883
Dimensiune foaie: 20 x 28 cm – litografie: 16.5 x 24 cm. Friedrich Hottenroth (1840-1917) a fost un cercetător german în domeniul costumelor populare tradiționale, litograf, pictor și scriitor.
În registrul de sus, bine realizate, sunt reprezentate două personaje tipice de daci din patura socială superioară, un războinic și un tarabostes. Am estompat in mod special personajele reprezentând pe sarmați, pentru a nu se crea confuzie. În partea mediană a litografiei, sunt prezentate doar câteva tipuri de arme și echipamente, ca idee despre ce se presupunea că utilizau cele două populații vecine. În registrul inferior al litografiei căciulile dacilor par fesuri turcești. Coloritul nu este cel potrivit, cunoscând faptul că portul popular românesc, descendent din portul dacilor, nu a utilizat decat rareori culori vii, paleta cromatică fiind destul de redusă și de sobră: alb, negru, maro, ocru, rosu. Penultimul personaj, reprezentat jos-dreapta, este imaginea despre cum se credea că ar fi arătat un rege dac. Litografiile expuse ne dau totuși o imagine despre concepția cercetătorilor germani în domeniul costumelor tradiționale, la sfârșitul secolului al XIX-lea, despre portul și armele dacilor.

imbrac daci2

Sarmați, daci și sciți – Litografie originală de aproximativ 24×20 cm, realizată de Albert Kretschmer (1825-1891) editată la Gera în anul1900

Pentru a nu se crea confuzie si a ne concentra pe portul dacic, am estompat in mod special personajele reprezentând pe sarmați și sciți. Litografia prezentată  ne dă o imagine despre concepția cercetătorilor germani la sfârșitul secolului al XIX-lea, despre portul și armele dacilor. În registrul de sus sunt reprezentate mai multe personaje tipice de daci atât din pătura socială superioară – pileati, cât și din pătura socială inferioară – comati. Un prim războinic înarmat cu sica și scut, poartă stindardul dacic cu cap de lup – draco. În partea de jos a litografiei iese în evidență o izbutită reprezentare a unui rege dac. Observația de mai sus privind coloritul rămâne valabilă și în acest caz.

Îmbrăcămintea dacilor

Din scrierile antice ne putem da seama de trasaturile fizice ale Dacilor. Erau oameni inalti, puternici, mustaciosi si barbosi, cu pielea alba, ochi caprui sau negri, mai rar albastri. “Dacii au pielea rece şi umedă şi din această pricină moale, albă şi fără păr.”- Galenus

„Dacă privesc oamenii, căci abia sunt vrednici de acest nume,                                         văd la ei mult mai cumplită sălbăticie decât la lupi.                                                              Nu se tem de legi, ci dreptatea cedează în faţa forţei                                                            şi zace la pământ învinsă de sabia cu care se duc luptele.                                                 Se apără împotriva frigului năpraznic cu piei de animale şi cu pantaloni largi,                    iar feţele lor aspre sunt acoperite cu păr lung.                                                                       La puţini dintre ei se mai păstreaza urme ale limbii greceşti,                                                iar aceasta a devenit şi ea barbară din pricina accentului ei getic.                                         În această mulţime nu-i nimeni care întâmplător să ştie latineşte                                         şi care să poată rosti măcar câteva cuvinte.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, V,7,45-54

“…Au glas aspru, chip sălbatic şi sunt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte*.       Părul şi barba lor n-au fost tunse niciodată…” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, V,7,9-20                                                                                                                              *Zeul războiului la romani.

Ca şi astăzi, clima temperat-continentală a teritoriului Daciei îi determina pe locuitorii săi să poarte două feluri de îmbrăcăminte: haine uşoare pentru perioadele calde şi haine mai groase pentru perioadele reci ale anului. Portul dacilor se diferenţia deci, în primul rând în funcţie de anotimp, apoi în funcţie de ocazii, vârsta, sex, adaptat bineînţeles şi ocupatiilor specifice.

“…Oamenii se feresc de gerurile grele îmbrăcând piei de animale şi pantaloni cusuţi*;                                                                                                                            numai faţa li se vede din tot trupul.                                                                                Deseori auzi sunând firele de păr, când sunt mişcate, din pricina gheţii ce atârnă de ele                                                                                                                                           şi barba cea albă le străluceşte din pricina gerului care a pătruns-o.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, III,10,19-22                                                                                 *Romanii nu purtau pantaloni.

Usor de recunoscut în orice reprezentare imagistică, căciulile dacilor, cu nota specifică – vârful aplecat în față, erau confecţionate din material ţesut în casă pentru timp de vară sau din blană de miel pentru iarnă. Căciula dacică, numită pileus, era nu numai un acoperământ de cap, ci si un semn distinctiv. Dacii care purtau pileus – pileati –  făceau parte din pătura socială superioară, formată din aristocraţi (tarabostes) şi războinici. Cei din patură socială  inferioară – comati  (sing.:comatus) – nu purtau pileus, aveau capul descoperit. Nu deţinem informaţii certe referitoare la dreptul de a purta pileus, probabil acest drept era dat de ocupatia sau funcţia în cadrul comunitaţii, disponibilitatea si abilităţile  războinice, vârstă, poate chiar mărimea averii şi desigur, reprezenta o onoare. Probabil că acest drept putea fi dobândit pe parcursul vieţii, în funcţie de meritele fiecăruia. Am intâlnit în literatură şi termenul de „bonetă” dacică, probabil prin asociere cu „bonetă frigiană”, cu care se aseamănă, dar care era puțin mai înaltă. Cuvântul bonetă descrie un acoperământ de cap confecționat din pânză sau stofă, dar nu şi din blană. Termenul ar putea fi acceptat cred, doar în contextul unei explicatii: „căciula dacică avea forma unei bonete, cu vârful aplecat în față”, ca şi „opincile dacilor erau un fel de mocasini”. Prin urmare, mi se pare mult mai potrivit, mai românesc, termenul de căciulă dacică. Chiar şi astăzi, în anotimpul friguros, în foarte multe zone din România țăranii poarta căciuli din blană de miel (nu bonete), cu vârful îndoit în față sau într-o parte, asemenea dacilor. Toate căciulile sunt făcute din blană tăbăcită de miel, ale căror culori consacrate sunt negru, cafeniu şi gri-brumăriu, niciodată alb sau tărcat.

Dacii purtau îmbrăcăminte ţesută din lână, in, cânepă sau îmbrăcăminte croită şi cusută din piei de animale pentru anotimpul rece.

Portul bărbătesc era mai simplu, compus dintr-o cămaşă cu mâneci lungi, cu croială de tip tunică, lungă, albă, din pânză si pantalonii lungi şi strâmţi (ciareci, iţari), confecţionaţi din pânza sau postav ţesut din lână. Peste cămaşa bărbaţii îsi puneau un brâu tesut tot din lână sau un chimir de piele, în funcţie de zonă sau de ocupatie. Brâul, de culoare roşie, cu o lăţime de 25 cm, putea avea o lungime de până la 2 metri. Chimirul, brâu lat din piele, compartimentat la interior, era înfrumuseţat cu tinte din bronz la exterior. Iarna, peste hainele enumerate mai sus se purtau pieptare, mantii din postav prinse cu agrafă sau cojoace din blană de oaie.

Daci Columna

Daci reprezentati pe Columna lui Traian – detaliu din scena 94; Probabil ca personajul din dreapta imaginii este Regele Decebal – Muzeul Civilizatiei Romane din Roma

Portul femeiesc era compus dintr-o cămaşa de pânză (ie), poale şi o piesă tesută din lână, având ornamentaţie mai simplă sau mai complicată, care acoperea partea inferioară a corpului. Aceasta din urmă a primit ulterior diferite denumiri, în funcţie de formă si de zonă: catrinţă, valnic, fotă, opreg. O completare a portului femeiesc era găteala capului, care utiliza  ţesături si podoabe sub forma unor marame, năframe sau cununi. O caracteristică  generală a portului femeilor dace consta în utilizarea albului ca fond, în ţesăturile de in, cânepă si lână. Paleta cromatică a portului dacilor era destul de sobră. Probabil că piesele vestimentare femeieşti şi cele pentru copii, mai mult decât cele bărbăteşti, erau colorate cu pigmenti organici obtinuţi din plante sau pigmenţi minerali identificaţi în mediul natural.

Femei dace  Femeie daca

Portul femeilor dace

Tradiţia încălţărilor purtate în antichitate de daci s-a transmis până în zilele noastre. Ele sunt cunoscute sub numele de opinci (sing.: opinca; pl.: opinci) şi constituiau pana nu demult  piese vestimentare ale portului popular românesc. În unele zone rurale s-au purtat până pe la mijlocul secolului XX. Treptat, acest tip de încălţăminte a fost înlocuit de cizme, bocanci sau pantofi. Purtate în trecut atât de bărbaţi cât şi de femei şi având o origine atât de veche, opincile au evoluat într-o mare varietate de forme. Cele mai obişnuite erau opincile cu cusătură la mijloc, realizate dintr-o singură bucată aproximativ dreptunghiulară de piele de porcină sau de bovină, cu legături numite nojiţe. Nojiţele opincilor pentru femei erau făcute din păr împletit în timp ce nojiţele opincilor bărbăteşti erau sub forma unor cureluşe subţiri, din piele. Opincile nu se purtau pe piciorul gol. Rolul ciorapului de astăzi era substituit de obiele, bucăti dreptunghiulare din pânză sau tesătură de lână, cu care era invelit piciorul, peste care se legau nojitele.

DSC05260 DSC05267

Opinci ţărăneşti din secolul al XIX-lea, foarte asemănătoare cu cele purtate de daci cu două milenii în urmă

Vestimentaţia anticilor daci are corespondent astăzi în portul popular tradiţional românesc specific, conservat de păstratorii tradiţiei populare, satul românesc şi ţărănimea română. Această clasă socială, din păcate astăzi pe cale de dispariţie, a fost cea care a păstrat zestrea poporului român. Pâna nu demult, ţăranii şi ciobanii purtau căciuli, cămăşi lungi din pânză, iţari, brâu (sau chimir) şi opinci, haine din postav sau cojoace din blană de oaie.

Tarani Ardeal

Tărani din Ardeal la începutul secolului al XX-lea

Iată mai jos un bun exemplu de asemănare izbitoare între portul dacilor antici si portul popular al ţăranilor români. Pe la sfarsitul secolului al XIX-lea, un cunoscut ţăran-cărturar din Tara Făgăraşului, pe nume Gheorghe Cârţan (1849-1911), cunoscut și ca Badea Cârţan, a făcut o primă călătorie pe jos până la Roma. A fost un susţinător al unirii tuturor românilor, transportând în desagi sute de cărţi românești peste Carpaţi, pentru a le face cunoscute românilor din Transilvania. Mare iubitor de carte românească și de istorie, dorea să vadă Columna cu ochii lui. Când a ajuns în Forumul roman şi s-a apropiat de Columna lui Traian, cum se făcuse seară, iar el era singur și al nimănui, și-a așternut cojocul și s-a culcat la baza Columnei. A doua zi dimineața, trecătorii, polițiștii, ziariștii, au avut o revelație: un țăran din Corjati, un dac la picioarele Columnei lui Traian. Presa din Roma a scris în ziua următoare:„Un dac a coborât de pe Columnă: cu plete, cu cămașă și cușmă, cu ițari și cu opinci”. I s-a publicat fotografia, i s-au luat interviuri. Badea Cârțan a făcut senzație la Roma, a fost invitat în mediile politice, culturale și jurnalistice din Italia, fiind primit cu simpatie și prietenie. Iată deci, dovada că portul dacilor nu se schimbase aproape deloc, el a fost ușor recunoscut de locuitorii Romei, deși trecuseră aproape optsprezece secole de la construcţia Columnei.

388px-Badea_Cartan

tarani 01

Tarani din Munţii Neamţului – România, Enciclopedia Fotografică, 1938 – Nicolae Ionescu

DSC05269

Tipare din lemn pentru imprimarea ţesăturilor

DSC05270

Tipare din lemn pentru imprimarea caşului

Portul popular autentic, care a conservat foarte bine  tradiţia şi care aminteste de portul  dacilor, poate fi întâlnit chiar şi în prezent încă în multe zone din România, în special în zonele montane, pe ambii versanti ai Carpaţilor, acolo unde locuitorii autohtoni au fost mai bine protejați fizic, dar protejați şi de influenţele culturale ale populațiilor care au trecut sau care s-au asezat pentru o vreme pe teritoriul actual al Romaniei. Oricum, popoarele migratoare venite din stepele Asiei nu au fost niciodată interesate să se așeze în zonele montane. Mai devreme sau mai târziu, acestea au migrat spre ținuturi mai calde.

Armele dacilor

lupul 01

Stindardul dacilor

Stindardul dacilor, lupul cu trup de șarpe, denumit Draco (sau Dracon) a fost simbolul războinicilor daci. Construit prin simbioza unui cap de lup cu gura deschisă, continuat cu un corp serpentiform, de dragon, constituia flamura de luptă a dacilor. Realizat din bronz sau chiar argint, capul de lup era fixat pe o lance. În bătaia vântului stindardul dac avea o miscare ondulatorie si în plus capul metalic producea un puternic șuierat, care avea ca efect îmbărbătarea propriilor luptători și panicarea inamicilor. De asemenea, inducea o stare de nervozitate cailor inamicului, care nu mai auziseră un asemenea sunet. Atestarea stindardului dacic este dată de reprezentările acestuia pe basoreliefurile Columnei lui Traian din Roma, în special în scenele de luptă, în preajma unor cetăti dacice sau a unor căpetenii din rândul dacilor. În cateva cazuri, reprezentarea stindardului este legată de prezenta lui Decebal pe Columnă, dar apare și printre prăzile de război cucerite în Dacia.

DSC05398 DSC05399 DSC05403

Reprezentari ale stindardului dacic pe soclul Columnei lui Traian – Roma

Stindard Columna

Stindardul Dacilor – detaliu de pe Columna lui Traian; Personajul din partea stanga este probabil Regele Decebal – Muzeul Civilizatiei Romane din Roma

„[La intrarea triumfală în Roma a lui Constantin cel Mare] s-au strâns în jurul draconilor, legaţi în vârfurile aurite ale suliţelor şi ferecaţi cu pietre strălucitoare, umflaţi de un vânt mare şi astfel şuierând ca şi stârniţi de mânie, lăsând să fluture în vânt cozile ample.” – Ammianus Marcelinus, Rerum gestarum, 16,10,17                                             *Stindardul de lupta dacic cu cap de lup a fost adoptat, ulterior războaielor dacice, de armata romană

DSC05371

Trofeul armelor din Piazza del Popolo – Roma

Falxul dacic

Dac cap4

Pe reversul acestui denar de argint emis de împăratul Traian după cucerirea Daciei, este reprezentat un luptător dac, aşezat pe scut în atitudine resemnată, cu falx-ul lângă el. Putem observa ca el poarta căciula tipic dacică – pileus.

 Printre reprezentările în basorelief aparținând monumentului Tropaeum Traiani de la Adamclisi, care prezintă, desigur, romani victoriosi şi prizonieri daci, sarmati sau germani, se găsesc câteva metope cu scene de luptă între legionari romani și războinici daci.

Ceea ce ne interesează acum este reprezentarea războinicului dac. Dacul, întotdeauna reprezentat cu barbă, poartă ca îmbrăcăminte o tunică largă, pantaloni strâmți și căciulă cu vârful îndoit în față. În mod invariabil, războinicul dac mânuieste un falx cu două mâini, protejând în unele scene, un alt războinic rănit, sueb, dac sau sarmat. Legionarul roman este de obicei reprezentat cu coif, armură și manica la brațul drept. El  este înarmat cu sabie și scut curbat dreptunghiular. (pentru ilustrare, vezi pe acest site articolul Apollodor din Damasc si Dacia – Monumentul Tropaeum Traiani)

Falxul dacic (în latina: falx dacica) era o sabie grea, curbată, folosită cu două mâini și care se presupune că lovea cu o putere foarte mare. Lama falxului era ascuțită pe interiorul curburii, la fel ca o secere sau o coasă. Falxul dacic era o armă de atac și datorită dimensiunii și greutății, avea ca efect o lovitură devastatoare. Având o lungime de aproximativ 1 metru, din care o treime reprezenta mânerul, falxul avea avantajul lungimii, în comparație cu sabia scurtă romană. În plus, curbura falxului avea și un efect de agățare, zădărnicind orice eschivă. Lovitura falxului dacic era atât de puternică, încât putea reteza cu ușurință un brat, un picior, un cap. Pentru a se apăra de grozăvia unei asemenea lovituri, romanii au inventat pentru războaiele cu dacii, un tip de apărătoare pentru brațul drept, realizată din lamele de metal, numită manica (în limba română: mânecă, mânecar). Din campaniile lui Traian în Dacia vin singurele dovezi de reprezentare privind utilizarea acestui tip de apărătoare. Nu se știe dacă utilizarea sa în aceste campanii a fost larg răspândită sau mai rară, cert este că manica apare pe monumentele care descriu războaiele dacice, Tropaeum Traiani de la Adamclisi și Columna lui Traian de la Roma. Columna lui Traian din Roma pare să sugereze că manica a existat numai în dotarea legionarilor romani și nu și a auxiliarilor. Cu toate acestea, Tropaeum Traiani, care este considerat un ghid mai bun referitor la realitatea echipamentului de teren, portretizează legionari romani, precum și auxiliari de infanterie grea, echipați în același mod – purtând atât armură, cât si protecția pentru brațul drept.

În timpul campaniei romane împotriva regatului Parthiei, începută în anul 114 d. Chr., amintindu-şi războaiele cu dacii, împăratul Traian îşi nota: „…când romanii erau atacaţi de parţi cu celebrele lor arcuri cu săgeţi, acestea erau nimic pe lângă săbiile curbate ale dacilor (falx-urile dacice), care au provocat atât de  mult rău în rândurile armatei noastre”.

„…dacă nu voi înroşi mai întâi cu sângele meu săgeţile scitice                                            şi un get sălbatic nu-mi va tăia capul cu sabia.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Scrisori din Pont, II,1,63-66

Sica

Varianta ușoară a falxului dacic se numea sica (secere în limba dacă). Sica era o sabie cu aceeași formă curbată, ascuțită pe interiorul curburii, dar de dimensiuni mai reduse și se folosea cu o singură mână. Era utilizată atât în atac cât și în apărare, în combinație cu scutul dacic.

Arcul cu săgeți

Călăreții daci erau maeștri la tras cu arcul din goana calului. Arcul era arma ofensivă folosită atât în atacurile pedeștrilor cât și în atacurile rapide ale călăreților. Tehnica de realizare a arcurilor, în ce privește tratarea si modelarea lemnului, era destul de avansată . Utilizau în special săgeți cu vârful în trei muchii, păstrate în tolbe ornamentate.

„…Ca urmare, când puterea sălbatică a lui Boreas*                                                      fixeaza pe loc apa mării sau pe cea care curge în fluvii,                                                      pe dată – tocmai pentru că vânturile uscate au făcut Istrul la fel ca pământul –            duşmanii barbari** năvălesc pe caii lor iuţi;                                                               duşmanii sunt călăreţi destoinici, trag bine cu săgeata                                                      şi pustiesc până departe tot ţinutul vecin.                                                                                 * Crivăţul                                                                                                                                   ** Geţii făceau dese incursiuni atacând oraşele greceşti de pe ţărmul Mării Negre   

Alţii cad, nenorociţii, străpunşi de săgeţi cu cârlig la vârf,                                                   căci şi fierul zburător e uns cu otravă…” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, III,10,51-69

 „Eşti curios să ştii ce populaţie se află în ţinutul tomitan                                                        şi ce obiceiuri au oamenii printre care locuiesc?                                                               Deşi în acest loc sunt amestecaţi greci şi geţi,                                                               ţărmul tine mai mult de geţii nedomoliţi.                                                                       Sarmaţii şi geţii sunt mai numeroşi.                                                                                         Îi vezi călări, venind şi ducându-se prin mijlocul drumurilor.                                                  Între ei nu-i nici unul care să nu poarte tolbă, arc                                                               şi săgeţi îngălbenite de veninul viperei.                                                                             Mâna lor dreaptă e totdeauna gata să înfigă cuţitul,                                                                pe care îl are legat la şold orice barbar.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, V,7,9-20

„Ca rana să fie mai groaznică, spre a pricinui moartea pe două căi,                                  cei de aici ung vârfurile cu venin de viperă.                                                              Călare pe cai şi cu astfel de arme, ei dau târcoale zidurilor, între care domneşte groaza,                                                                                                                                   ca lupii în jurul ocoalelor în care sunt închise oile.                                                             Arcul lor întins cu o vână de cal                                                                                            nu trage numai o singură dată, ci este întotdeauna încordat.                                       Săgeţile se înfig în acoperişurile caselor, formând parcă o palisadă,                                    iar poarta solidă cu greu ne mai poate apăra de armele din depărtare.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Scrisori din Pont, I,2,15-24

 „Cei mai mulţi oameni de pe aici nu se sinchisesc de tine,                                              prea frumoasă Romă, şi nu se tem de armele soldatului ausonic.                                      Le dau inimă arcurile şi tolbele lor pline cu săgeţi,                                                             şi caii lor în stare să suporte curse oricât de lungi,                                                deprinderea de a îndura îndelung setea şi foamea                                                                şi faptul că duşmanul care i-ar urmări nu va găsi apă.” – Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Scrisori din Pont, I,2,83-88

Sulița

Armă de atac asemănătoare constructiv cu lancea, era de dimensiuni mai mici (1,5-2m) pentru a fi folosită prin aruncare.

Intre echipamentele de protecție și apărare utilizate de daci se evidențiază:

Coiful, de forma cilindrica, cu partea superioară calotă sferică alungită, era realizat din metal (chiar si din aur – vezi coiful descoperit la Poiana Coțofenești) cu destinatia de a proteja capul razboinicului de loviturile de sabie, lance sau săgeți. Era purtat în special de aristocrația dacă.

Picture5

Coiful dacic regal descoperit la Cotofenesti, judetul Prahova in anul 1926

Cămașa de zale, asemănătoare cu cea a sarmaților, era purtată în special de aristocrația dacă.

Scutul dacic, de formă ovală în general sau romboidală era arma defensivă a războinicilor daci, utilizată în aparare dar și în atac. Realizat din lemn de esență tare și acoperit cu piele de bou, era ramforsat uneori pe față, cu lamele metalice dispuse în cruce, în al căror punct de întâlnire se fixa o calotă sferică metalică (umbo), pentru rezistență la lovituri.

„E de nepătruns platoşa* stăpânului nostru pentru săgeţile sarmaţilor                                 şi mai sigură decât scutul getic** al lui Marte…” – Marţial – Epigrame, VII, 2, 1-2

*Cuirasa pe care Domiţian a purtat-o în anul 92 p.Chr. în cursul campaniei pannonice împotriva sarmaţilor iazygi                                                                                                                      **In reprezentările lui Marte, zeul războiului, scutul getic făcea parte din echipamentul său de luptă, probabil considerat etalon de rezistenţă.

 

 

GRAVURI INEDITE

Vă prezint mai jos două gravuri originale cu daci si romani:

At Dac

Atacul Dacilor („Attaque de tranchee par les daces” – Atacul tranșeei de către daci); Tab. XV, Tom II., pag. 227
Gravură originală, colorată manual, tipărita de Johann Thomas Trattner, la Praga, Viena și Trieste, în anul 1759 în lucrarea „Istoria dupa Polybius cu interpretări și observații ale Domnului Cavaler de Folard, colonel francez, lângă o lucrare cu atacurile …. în partea a doua „. În original: Geschichte des Polyb, mit den Auslegungen und Anmerkungen des Ritters Herrn von Folard, französischen Obersten : nebst einer Abhandlung von dem Angriffe ….Zweyter Theil /

Autorul principal: Folard, Jean Charles de, 1669-1752. Alți autori: Guischardt, Charles, 1724-1775, Bion, Johann Theobald, Johann Thomas Trattner. Johann Thomas von Trattner (1717-1798) a fost tipograf, librar si editor austriac.

Polybius (203-120 î.Chr.) în lucrarea Istorii, care cuprindea 40 de carti, a povestit evenimente cuprinse între anii  274 î.Chr. – despre primul razboi punic și 146 î.Chr. – despre distrugerea Cartaginei și anexarea Greciei ca provincie romană. Primele conflicte între romani si daci au avut loc după 100 de ani (46 i. Chr.), iar războaiele dacice după alti încă 150 de ani (101-102 d.Chr. și 105-106 d. Chr.). Am fost destul de surprins să aflu că volumul al doilea conţine gravuri vechi de peste 250 de ani, despre atacuri ale dacilor sau romanilor. Am consultat primul volum al lucrării originale și am observat că evenimentele din Istoriile lui Polybius sunt însoţite de diverse schiţe prin care colonelul francez Jean Charles de Folard dă explicaţii de strategie militară. Însă gravurile prezentate aici, fac parte din ilustraţiile volumului al doilea. Este posibil ca în volumul al doilea (pe care nu l-am găsit), din dorinta de a diversifica schemele strategice, de a continua să-și etaleze cunostinţele de strategie militară, Folard să fi extins perioada istorică studiată iniţial și să fi luat și alte exemple de bătălii antice, precum cele din războaiele romanilor cu dacii. Sursa colonelului francez pentru realizarea acestei prime gravuri este Columna lui Traian,  gravura XV – „Attaque de tranchee par les daces” – Atacul tranșeei de către daci (mai jos, același conţinut în limba germană)
Privind această gravură am putea presupune că ilustrează lupta de pe malul Dunării imediat după debarcarea romanilor sau bătălia de la Tapae din anul 101 d.Chr., în apropiere de zona numită astăzi Poarta de Fier a Transilvaniei. În cel de-al doilea detaliu al gravurii, în fundal, poate fi observat împăratul Traian, cu o mina îngrijorată, înconjurat de pretorienii care-l protejează.

Indrăznesc să cred că de fapt în acesta bătălie Traian si armata sa au fost înfrânti sau, în cel mai bun caz pentru romani, a fost o victorie nedecisă, cu pierderi imense. Am să argumentez de ce cred eu acest lucru. În primul rând, conform lucrării Istoria Romana a lui Dio Cassius, în concordanță cu tradiția lui Traian, de a fi un comandant plin de compasiune, se spune că: „Traian s-a angajat în luptă, a văzut mulți răniți de partea sa și a ucis mulți dintre inamici. Si atunci când bandajele s-au terminat, se spune că nu și-a păstrat nici măcar îmbrăcămintea, ci a tăiat-o în fâșii. În onoarea soldaților căzuți în bătălie el a ordonat ridicarea unui altar și indeplinirea unor ceremonii funerare anuale.”  A fost deci, o luptă crâncenă, cu pierderi mari de partea romanilor. Dacă ar fi fost o victorie netă a romanilor, în mod sigur Dio Cassius ar fi scris cuvinte menite sa glorifice victoria romană, în mod sigur ar fi hiperbolizat importanța evenimentului. În al doilea rând, dacă ar fi fost o victorie clară, Traian nu ar fi ordonat retragerea trupelor lângă Dunăre și întreruperea campaniei, ca să astepte încă aproape un an reluarea luptelor, în mod sigur el ar fi continuat campania de cucerire. Traian a avut motive serioase să întrerupă campania, și acestea erau, pierderile grele suferite, moralul scăzut și starea depreciată a armatei sale. Era nevoie de aducerea altor legiuni din imperiu pentru mărirea efectivelor armatei romane.

Atac Dac 1

Atacul Dacilor – detaliul 1

At Dac 2

Atacul Dacilor – detaliul 2. In acest al doilea detaliu al gravurii, in fundal, poate fi observat imparatul Traian, cu o mina ingrijorata, inconjurat de pretorienii care-l protejeaza.

At Dac3

Atacul Dacilor – detaliul 3

Atacul Sarmizegetusei

Descoperirea tranșeelor – Pasaj subteran; (Decouverte des tranchees dans l’arc de Severe, Galerie entre deux terres, Blindes, Belier non suspendu dans un tourbeliere) . Tab. XVI, Tom. II, pag. 227
Gravură originală, colorată manual, tipărita de Johann Thomas Trattner, la Praga, Viena și Trieste, în anul 1759, în lucrarea „Istoria dupa Polybius cu interpretări și observații ale Domnului Cavaler de Folard, colonel francez, lângă o lucrare cu atacurile …. în partea a doua „. În original: Geschichte des Polyb, mit den Auslegungen und Anmerkungen des Ritters Herrn von Folard, französischen Obersten : nebst einer Abhandlung von dem Angriffe ….Zweyter Theil /

Autorul principal: Folard, Jean Charles de, 1669-1752. Alți autori: Guischardt, Charles, 1724-1775, Bion, Johann Theobald, Johann Thomas Trattner. Johann Thomas von Trattner (1717-1798) a fost tipograf, librar si editor austriac.

După cele scrise în josul paginii ca explicaţie, se pare că sursa colonelului francez, pentru realizarea acestei gravuri cu numarul XVI, a fost un basorelief de pe Arcul de triumf al lui Septimius Severus. Cu toate acestea, gravura pare a fi ilustrarea atacului romanilor asupra Sarmizegetusei (Zarmigethusa pe unele hărţi vechi) În cel de-al treilea registru putem observa locuitorii daci ai unei cetăţi, reprezentaţi în diferite ipostaze, fără arme, surprinsi de atacul romanilor. Putem recunoaste dacii după vestimentaţia lor caracteristică: tunici albe, pantaloni strâmţi albi, mantii de culoare rosie, cu bărbi si plete (comati). În plus, doi dintre acești locuitori asediaţi poartă căciuli dacice, pileus (pileati).

At S 1

Descoperirea tranșeelor –  Pasaj subteran – detaliul 1

At S 2

Descoperirea tranșeelor – Pasaj subteran – detaliul 2

At S 3

Descoperirea tranșeelor –  Pasaj subteran – detaliul 3

 

Articol cu elemente preluate din:

„Romano-Dacica III – Izvoarele antice ale istoriei Romaniei – Tacit despre daci, sarmaţi și traci” de Eugen Cizek, Constant Georgescu, Liviu Franga

“Civilizatii antice ale europei temperate – Celţii” de Iosif Vasile Ferencz

„Badea Cârţan” – wikipedia

„Izvoare privind istoria României”, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1964

Nota: Imaginile utilizate pentru exemplificare au fost preluate în scop educativ, de pe site-uri care permit libera lor descărcare.

Mai jos, în această sectiune, puteti vedea articolele:

“NU UITA CA ESTI DOAR UN OM !” – TRIUMFUL ROMAN

ANUL CELOR SASE IMPARATI (235 p.Chr.) – Cei şase împărati au fost, de fapt, şapte

DACIA SI APOLLODOR DIN DAMASC – ROMA SI DACIA (IV)

DACIA SI DACII PE MONEDELE ROMANE – ROMA SI DACIA (III)

RAZBOAIELE DACO-ROMANE – ROMA SI DACIA (II)

IMPARATUL TRAIAN – ROMA SI DACIA (I)

TUMULII DE LA APOLD – O POSIBILA NECROPOLA CELTICA

Reclame

DACIA SI APOLLODOR DIN DAMASC – ROMA SI DACIA (IV)

Stindardul 4

Dati click pe imagini pentru a mări şi a vedea detalii

Apollodor din Damasc

Unul din cei mai importanți actori de pe scena istoriei Imperiului Roman a fost împăratul Traian, iar cea mai de succes prestație a sa, a fost cucerirea puternicului Regat Dacia. Prin cucerirea romană, numele Daciei a fost legat pentru totdeauna de numele împăratului Traian. De Dacia și de Traian, mai este legat încă un nume celebru din aceeași perioadă, cel al lui Apollodor din Damasc.

Apollodor din Damasc sau Apollodoros (60-130 d.Chr.) a fost un inginer grec din Siria, arhitect, maestru constructor de poduri și sculptor, favorit al împăratului Traian, pe care acesta îl adusese la Roma în jurul anului 91 d.Chr. El s-a afirmat în prima parte a secolului al II-lea și este creditat ca arhitect a numeroase monumente și construcții din Roma și din Imperiul Roman. Deși numele său a fost adesea incorect asociat cu realizarea unor clădiri pe care nu el le-a proiectat, a fost totuși creatorul multor lucrări mari ale epocii. Figură proeminentă a timpului său, Apollodor a proiectat Forumul lui Trajan, Columna lui Traian, Bazilica Ulpia, a proiectat arcele de triumf ale lui Traian de la Beneventum și Ancona. Este, de asemenea, pe larg creditat ca arhitect al Pantheonului și citat în calitate de constructor al podului Alconétar din Spania. De asemenea, în 106 d.Chr., el a completat sau restaurat Odeonul, teatrul roman în stil grecesc, început pe Câmpul lui Marte sub Domițian. Apollodor a scris mai multe tratate tehnice, printre care și un tratat privind armele de asediu (Πολιορκητικά ), care a fost dedicat lui Hadrian. Din păcate, nici unul din aceste tratate nu a supraviețuit timpului.

În mod clar, Apollodor a trăit și a creat în baza principiului prescris de Vitruviu (scriitor, arhitect și inginer din secolul I î.Chr.), conform căruia arhitecții trebuie să atingă un nivel ridicat de calificare în toate domeniile artistice. Astăzi, analizând monumentele și construcțiile realizate putem trage concluzia că Apollodor a fost un spirit inovator și un talentat arhitect. Lucrările sale întruchipează principiile centrale ale stilului roman imperial.

Apollodor a fost exilat de urmasul lui Traian, împăratul Hadrian (117-138 d.Chr.), probabil ca urmare a unor dezacorduri și la scurt timp, fiind acuzat de niste crime imaginare, a fost pedepsit cu moartea, în jurul anului 130 d.Chr. Povestea despre moartea lui Apolodor demonstrează ostilitatea față de Hadrian, persistent simțită în cercurile senatoriale mult timp după domnia lui și dacă Dio Cassius a inclus-o în istoria sa, înseamnă că a crezut-o, a considerat-o adevarată.

Numele lui Apollodor din Damasc este legat de Dacia prin cele trei mari construcții comandate de împăratul Traian, realizate în Dacia sau la Roma, pentru utilizare militară sau pentru a glorifica cucerirea acestui regat: Podul lui Traian de la Drobeta-Turnu Severin (România), Monumentul Trofeul lui Traian -Tropaeum Traiani de la Adamclisi (România) și Columna lui Traian de la Roma (Italia).

Observăm că inscripțiile lui Traian de pe plăcile comemorative care însoțesc monumentele, sunt similare cu inscripțiile de pe aversul şi reversul denarilor imperiali din argint emişi de Traian, care prezintă toate titlurile, realizările şi mesajele împăratului:  pe avers, legenda cu prescurtări în limba latină: IMP TRAIANO AVG GER DAC PM TR P; ceea ce înseamnă: IMP[erator] TRAIANO AVG[vstvs] GER[manicvs] DAC[icvs] P[ontifex] M[aximvs] TR[ibunicia] P[otestate] şi care în limba romană se traduc astfel: „Împăratul Traian Augustus; Cuceritorul Germaniei; Cuceritorul Daciei; Preot suprem; Tribun al Poporului”

Pe revers, legenda cu prescurtări în limba latină : COS VI PP SPQR OPTIMO PRINC; cuvintele complete în limba latină: CO[n]S[vl] VI P[ater]P[atriae] S[enatvs] P[opulus] Q[ue] R[omanus] OPTIMO PRINC[ipi] şi traducerea în limba română: „De şase ori consul; Părintele Patriei; Senatul şi poporul Romei: Cel mai bun împărat”

Podul lui Traian peste Dunăre

Deoarece regele Decebal  avea statutul de cel mai capabil și puternic adversar al Imperiului Roman, împăratul Traian nu a avut de ales, decât să planifice o campanie militară pentru a elimina amenințarea. În propaganda imperială romană victoria militară era un element fundamental. Victoria lui Traian din primul război daco-roman (101-102 d.Chr.) a fost mai mult o victorie de palmares, pentru gloria împăratului, fără pradă de război. Premiul cel mare urma sa fie câştigat abia în cea de-a doua campanie de cucerire a Daciei.

După înfrângerea din primul război, regele Decebal și-a reconsolidat forța militară și între anii 103 -105 d.Chr. a încălcat tratatul de pace cu romanii în mai multe rânduri, atacând coloniile romane de la sud de Dunăre, din provincia Moesia. El a încercat să convingă și regatele vecine nord-dunărene să i se alăture în revolta împotriva Imperiului Roman. Decebal primise întăriri tehnice și militare de la Traian pentru a crea o zonă aliată puternică împotriva unor eventuale expediții ale popoarelor migratoare din teritoriile estice și nordice. Resursele acestea au fost însă folosite pentru a face din Regatul Dac o mare putere independentă.

Apărarea lui Decebal era impresionantă și din acest motiv Traian a fost nevoit să folosească lăudata disciplină și perseverență a armatei romane pentru a reuși. Pregătirile au fost foarte serioase, iar între anii 103-105 d.Chr. romanii au finalizat imensele lucrări de drumuri de-a lungul Dunării, începute cu un secol mai devreme, sub domnia lui Tiberiu și au înfrânt dificultatea ridicată de logistică și de terenul dificil. În curs de pregătire pentru o alta trecere a Dunării, Traian a apelat din nou la inginerul său pentru acest proiect de grandoare militară fără precedent.

Apollodor din Damasc a proiectat și construit un imens pod peste Dunăre, între Drobeta (Drobeta-Turnu Severin, România) și Pontes (azi satul Kostol, Serbia). Denumirea ponte din limba latină este foarte asemănătoare cu denumirea punte din limba română, în ambele cazuri înțelegând noțiunea de pod. Podul, adevărată minune a artei inginerești romane, era destinat să permită trecerea peste fluviu a armatelor romane împreună cu mașinile lor de luptă, în drumul lor spre Muntii Carpați. Potrivit lui Dio Cassius (LXVIII, 13,1) podul avea o lungime de 1135 m, o lățime de aproximativ 12 m și o înălțime de 18 m.

Iată ce a scris Dio Cassius în Istoria Romană (LXVIII,13,1.) despre podul lui Traian: ”Traian construi peste Istru un pod de piatră, pentru care nu ştiu cum să-l admir îndeajuns. Minunate sunt şi celelalte construcţii ale lui Traian, dar acesta este mai presus de toate acelea. Stâlpii, din piatră în patru muchii, sunt în număr de douăzeci; înălţimea este de o sută cincizeci de picioare, în afară de temelie, iar lăţimea de şaizeci. 2. Ei se află, unul faţă de altul, la o distanţă de o sută şaptezeci de picioare şi sunt uniţi printr-o boltă. Cum să nu ne mirăm de cheltuiala făcută pentru aceşti stâlpi? Nu trebuie oare să ne uimească şi felul meşteşugit în care a fost aşezat în mijlocul fluviului fiecare stâlp, într-o apă plină de vârtejuri, într-un pământ nămolos, de vreme ce cursul apei nu putea fi abătut? 3. Am arătat lăţimea fluviului, nu pentru că ar curge numai cu această lăţime – căci pe parcurs se lăţeşte de două ori şi de trei ori pe atât, – ci pentru că acolo este locul cel mai îngust şi cel mai potrivit pentru construirea unui pod. 4. Cu cât spaţiul se îngustează mai mult aici – deoarece apa coboară dintr-o întindere largă, pentru a intra din nou în alta şi mai mare – cu atât se face mai năvalnică şi mai adâncă. Încât şi împrejurarea aceasta se adaugă la greutatea construirii podului. 5. Concepţia măreaţă a lui Traian se vădeşte şi din aceste lucrări. Astăzi însă podul nu foloseşte la nimic, căci nu mai există decît stâlpii, iar pe deasupra lor nu se mai poate trece: ai zice ca au fost făcuţi numai ca să facă dovada că firii omeneşti nimic nu-i este cu neputinţă. 6. Traian se temea că, după ce îngheaţă Istrul, să nu se pornească război împotriva romanilor rămaşi dincolo şi construi acest pod, pentru ca transporturile să se facă cu uşurinţă peste el. Dimpotrivă, lui Hadrian îi fu teamă că barbarii vor birui străjile acestuia şi vor avea trecere lesnicioasă spre Moesia; de aceea distruse partea de deasupra.” Sursa: Izvoare privind istoria României, Editura Republicii Populare Române, Bucureşti, 1964

Suprastructura podului, cu calea de rulare, alcătuită din imense arce construite din bârne de lemn, a fost fixată pe piloni de formă paralelipipedică. Cei douăzeci de piloni au fost construiți din piatră si carămidă, utilizându-se ca liant un amestec de piatră de var și cenușă vulcanică numită pozzolana. Denumirea de pozzolana este derivată de la Pozzuoli, unul din depozitele primare de cenușă vulcanică folosite de romani în Italia. Amestecul menționat reacționează cu apa, rezultând niște compuși pe bază de calciu și siliciu, cu proprietăți asemănătoare cimentului. Pe Columna lui Traian se poate distinge o imagine stilizată a podului, cu mai puțini piloni, dar în principiu conformă surselor scrise și care permite recunoașterea tehnicii de îmbinare a lemnului.

Podul lui Traian-Columna 1

Podul de la Drobeta reprezentat pe Columna –  în prim-plan dreapta, împăratulTraian

După finalizarea podului, paza a fost asigurată prin două castre, Drobeta și Pontes. La fiecare capăt a fost construită câte o poartă monumentală în forma unui arc de triumf. Accesul era posibil numai trecând prin aceste castre. Castrul Drobeta s-a dezvoltat ca centru urban cu importanță militară, economică și religioasă, devenind unul din cele mai importante din Dacia. În anul 126 d.Chr.,  sub Hadrian, când orasul Drobeta avea o populație de 14 000 de locuitori, a fost ridicat la rangul de Municipiu (Municipium Publium Aelium Hadrianum Drobetense), iar mai târziu, sub Septimius Severus, în anul 193 d.Chr., a primit rangul de Colonie. Pe la mijlocul secolului al III-lea, Colonia Drobetei avea o întindere pe 60 de hectare și o populație de aproximativ 40 000 de locuitori.

DSC05570 DSC05572 DSC05571

Macheta Podului lui Traian peste Dunare de la Drobeta-Turnu Severin, scara 1:1500 – Muzeul National al Civilizatiei Romane – Roma

Cartea scrisă de Apollodor din Damasc despre construcția acestui pod nu ne-a parvenit, dar există descrieri indirecte și chiar detalii tehnice datorate unor cronicari ca Procopius din Cezareea (De aedificis, IV, 6) sau Dio Cassius. Toate aceste surse subliniază dificultățile pe care le-a antrenat construcția podului. Amplasamentul pentru pod a fost ales de Apollodor în avalul Severinului de astăzi, deoarece apele Dunării se calmau după ieșirea din defileul Cazanelor, iar fundul pietros al albiei constituia o bază stabilă pentru construcție. Se presupune că Apolodor a deviat cursul fluviului și astfel, a putut construi pe uscat primii 10-12 piloni ai  podului. Pentru realizarea celorlalți piloni s-au construit batardouri, folosind bârne de stejar cimentate între ele și epuizând apa din interior prin pompare. În interiorul batardourilor, niște incinte închise, se putea construi pe uscat. Măreția arhitectonică și tehnică a podului demonstrează importanța strategică pe care Traian a dat-o construcției în campania de cucerire a Daciei.

Construit pe parcursul a doi ani, acest pod a devenit principala cale de trafic spre Dacia și dinspre Dacia. În anul 105 d.Chr. a fost lansată noua campanie și potrivit lui Dio Cassius ” Traian, după ce a traversat Dunărea pe pod, a condus războiul cu prudență, fără grabă și în cele din urmă, după o luptă grea, i-a învins pe daci. În cursul campaniei el însuși a făcut multe fapte de vitejie și a aplicat bune tactici, iar trupele sale au înfruntat multe riscuri și au dovedit pricepere sub conducerea lui.”

Privind distrugerea intenționată a podului, istoricii consideră credibilă relatarea lui Cassius Dio, care scrie că îndepărtarea suprastructurii podului a fost ordonată de Hadrian, succesorul lui Traian. Crearea provinciei romane Dacia a adus puterea romană foarte aproape de teritoriul controlat de roxolani. Împăratul Hadrian a consolidat o serie de forturi pre-existente și a construit numeroase fortificații de-a lungul Dunării care să țină piept unei eventuale invazii roxolane. Împăratul Hadrian a considerat podul un mare risc pentru siguranța Moesiei, în cazul unei invazii barbare dinspre nord, a dacilor liberi, a iazygilor strămutați (iazyges maetanastae) sau a roxolanilor. Există însă surse care afirmă că autorul distrugerii a fost Aurelian, din aceleasi motive, dar la retragerea din Dacia, în anul 275 d.Chr. În ciuda faptului că podul a fost distrus intenționat un secol și jumătate mai târziu de către Aurelian, el a rămas pentru mai mult de o mie de ani cel mai lung pod care a fost construit vreodată. Distruși de timp, de apa fluviului sau în mod expres, din necesități de navigație, din cei douăzeci de piloni originali ai podului, astăzi se mai pot vedea primul și ultimul, pe cele două maluri ale Dunării.

Placa de marmură – Tabula Traiana, de 4 metri lungime și 1,75 metri înălțime, care comemorează finalizarea drumului militar roman și a podului lui Traian, este amplasată pe malul sârbesc, în punctul Pontes. Pe ea este gravat următorul text:

IMP. CAESAR. DIVI. NERVAE. F NERVA TRAIANVS. AVG. GERM PONTIF MAXIMUS TRIB POT IIII PATER PATRIAE COS III
MONTIBVS EXCISI(s) ANCO(ni)BVS SVBLAT(i)S VIA(m) F(ecit)

Textul în limba latină a fost tradus și interpretat de arheologul austriac Otto Benndorf (1838-1907), membru de onoare al Academiei Române:

„Împăratul, Cezarul, fiul divinului Nerva, Nerva Traian Augustul, Cuceritorul Germaniei, Preot Suprem, investit de patru ori ca Tribun, Părintele Patriei, Consul ales pentru a III-a oară, a făcut acest drum tăind  munții și folosind bârne de lemn”

Trofeul lui Traian – Tropaeum Traiani de la Adamclisi

Traian a lăsat posterității două monumente impresionante care să-i comemoreze victoriile. Unul dintre acestea este monumentul Tropaeum Traiani, restaurat în secolul al XX-lea după două milenii de descompunere lentă. În onoarea victoriei împăratului din anul 102 d.Chr., între 106-109 d.Chr., a fost ridicat monumentul triumfal Tropaeum Traiani, de la Adamclisi (în Dobrogea – sud estul României de astăzi), această zonă fiind pe atunci înglobată în provincia Moesia. Dobrogea fusese inclusă în provicia romană Moesia Inferioara, încă din a doua jumătate a secolului I î.Chr., de împăratul Augustus.

Trop Tra

Monumentul a fost ridicat pe locul unde Legiunea XXI Rapax a fost anterior învinsă si anihilată în anul 92 d.Chr. în lupta romanilor cu dacii aliați cu roxolanii. Monumentul triumfal avea o înăltime de 39 m, era de formă circulară cu un diametru de 38 m, fiind alcătuit dintr-un corp cilindric de dimensiuni apreciabile (12,6 m înălțime, 31 m diametru), construit din blocuri de piatră, amplasat pe o platformă circulară cu șapte trepte. Metodele de îmbinare a blocurilor de piatră și compoziția liantului, sunt asemănătoare probabil cu cele utilizate la construcția pilonilor podului de la Drobeta. În zona mediană avea un brâu compus din 54 de basoreliefuri sculptate numite metope (din care s-au păstrat 49) reprezentând scene din timpul luptelor cu dacii. Friza de sus, cu 26 de creneluri sculptate (din care s-au păstrat 23), alcătuia coronamentul corpului cilindric principal. Deasupra se înălța un acoperiș tronconic îmbrăcat în solzi de piatră, precum și un soclu hexagonal înalt de 6 m, care susținea trofeul propriu-zis. Trofeul bifacial, sculptat în piatră, era reprezentat sub forma unui trunchi îmbrăcat în armură romană, cu coif și arme de luptă, având la bază două grupuri statuare a câte trei personaje fiecare, reprezentand captivi (daci, germani și sarmati) si arme. Pe monument a fost descoperită o inscripție dedicată lui Mars Ultor, zeul războiului. Inscripția s-a păstrat fragmentar pe două părți ale soclului hexagonal al Trofeului și ar putea fi reconstituită, după cum urmează:

MARTI ULTOR(I) IMP(ERATOR) CAES(AR) DIVI NERVA(E) F(ILIUS) N(E)RVA        TRA(IANUS) AUG(USTUS) GERM(ANICUS) DACI(CU)S PONT(IFEX) MAX(IMUS)        TRIB(UNICIA) POTEST(ATE) XIII  IMP(ERATOR) VI CO(N)S(UL) V P(ATER) P(ATRIE) ?VICTO EXERC(ITU)  D(ACORUM)  ?–- ET SARMATA)RUM  –––––––)E .

Traducerea în limba româna:

” Lui Marte răzbunătorul, Împăratul, Cezarul, fiul divinului Nerva, Nerva Traian Augustul, Cuceritorul Germaniei, Cuceritorul Daciei, Preot Suprem, investit de treisprezece ori ca Tribun, proclamat împărat de către armată pentru a șasea oară, Consul ales pentru a cincea oară, Părintele Patriei, după ce a învins armatele dacice, … și sarmatice”.

Autentice izvoare de informații, basoreliefurile de pe metopele sale reprezintă dovezi arheologice privind războaiele daco-romane, iar diferitele detalii ne ajută să cunoaştem mai bine aceste evenimente.

Deosebit de importantă, în cursul războaielor dacice, este participarea germanilor și sarmaților în alianță cu dacii. Dovada acestei afirmații este faptul că pe metopele monumentului sunt prezentați daci, germani și sarmați, ca prizonieri ai romanilor. Dintre vecinii dacilor, ies in evidență triburile germanice, cu care dacii s-au aliat de mai multe ori împotriva romanilor. Despre bunele relații și alianțele dacilor cu triburile germanice avem câteva exemple. Aflăm că acestea au refuzat să-l ajute pe Domițian în războiul contra Regatului Dac în anul 88 d.Chr. În timpul celor două războaie daco-romane 101-102 şi 105-106 d.Chr., Decebal a primit sprijin militar de la triburile germanice si sarmatice. Monumentul Tropaeum Traiani de la Adamclisi, este grăitor în acest sens, metopele reprezentând luptători romani victoriosi, dar și prizonieri daci, germani și sarmați. In acest sens, se evidențiază  metopa XX, pe care vedem că în fața unui legionar roman cu manica laminata, cu trupul apărat  de armură, înarmat cu sabie, se află un luptător dac înarmat cu falx, care protejează un războinic sueb (recunoscut după nodul suebian din păr) care zace rănit pe pământ. Pe metopa XLVIII este reprezentat, de asemenea, un războinic germanic captiv cu mâinile legate la spate, escortat de un legionar roman. Exemplele sunt mult mai multe.

Metopa XX

Metopa XX – Tropaeum Traiani

Faptul că pe metope sunt prezentați și războinici germanici, ne îndreptățește să presupunem că formula completă a ultimelor două rânduri ale inscripției, ar putea fi: VICTO EXERCITU DACORUM GERMANORUM ET SARMATARUM, în traducere: …după ce a învins armatele dacice, germanice și sarmatice.

Pe metopa XVII vedem un legionar roman spre dreapta, echipat cu coif, apărat  de armură și manica la brațul drept, este înarmat cu sabie și scut curbat dreptunghiular. In dreapta metopei un prim războinic dac, cu barbă, care poartă căciula tipic dacică–pileus, îmbrăcăminte largă și mânuieste un falx cu două mâini, protejând un alt războinic rănit, căzut la pământ.

Metopa XVII a

Metopa XVII – Tropaeum Traiani

Din campaniile lui Traian în Dacia vine singura dovadă de reprezentare privind utilizarea acestui tip de apărătoare numita Manica (în limba română – mânecă, mânecar). Manica este o apărătoare din lamele de metal pentru brațul drept, suplimentară armurii, utilizată ca protecție împotriva falxului dacic – sabia grea, curbată, folosită cu două mâini și care se presupune că lovea cu o putere foarte mare. Nu se știe dacă utilizarea sa în această campanie a fost larg răspândită sau mai rară, cert este că manica apare pe monumentele care descriu războaiele dacice, Tropaeum Traiani de la Adamclisi și Columna lui Traian de la Roma. Columna lui Traian din Roma pare să sugereze că manica a existat numai în dotarea legionarilor romani și nu și a auxiliarilor. Cu toate acestea, Tropaeum Traiani, care este considerat un ghid mai bun referitor la realitatea echipamentului de teren, portretizează legionari romani, precum și auxiliari de infanterie grea, echipați în același mod – purtând atât armură, cât si protectie pentru brațul drept – manica.

De numele monumentului de la Adamclisi se leagă cel al celebrului arhitect și inginer grec Apollodor din Damasc, care a proiectat și condus toate construcțiile legiunilor romane din acea epocă. Aflat pe vârful unei coline care domină împrejurimile, monumentul a fost o reamintire constantă a puterii Romei. Aici a fost construit si amenajat, două milenii mai tarziu, un muzeu care prezintă în original metopele, trofeul si frizele cu creneluri provenite de la anticul monument. În apropierea monumentului comemorativ se află un mausoleu ridicat în memoria unui ofițer superior sau chiar a unui general roman. Scrierile pomenesc despre un praefectum castrorum (conducător militar al cetății) care, văzând că romanii sunt pe cale să piardă lupta, și-a mobilizat soldații din castru și a atacat trupele dacilor, oferind împăratului Traian, cu prețul vieții, șansa de a transforma înfrângerea în victorie. În aceeași zonă se află un altar ridicat din ordinul împăratului Traian, pe pereții  căruia au fost înscrise numele celor 3.800 de legionari și auxiliari, care și-au dat viața pentru Imperiul Roman. La nord-vest de comuna Adamclisi se află și Cetatea Tropaeum Traiani ale cărei ruine au fost cercetate și identificate de celebrii istorici, Grigore Tocilescu între anii 1891-1909, și Vasile Pârvan în anul 1911. Considerată drept cea mai mare așezare civilă romană de pe teritoriul Dobrogei și construită în același timp cu Monumentul Tropaeum Traiani, cetatea era locuită de familiile veteranilor care au participat la războaiele dacice ale lui Traian și care ulterior au fost colonizați acolo. Orașul ajunsese la rangul de municipium pe vremea împăratului Septimiu Sever (193-211 d.Chr). La sfârșitul secolului al III-lea a fost distrus de goți și a fost nevoie să fie reconstruit din temelii, după cum arată o inscripție din anul 316 d.Chr. prin grija împăratului Constantin cel Mare. Cu acest prilej orașul a fost întărit cu ziduri de apărare masive, dar nerezistând atacurilor din anul 587 d.Chr. ale avarilor, a fost abandonat definitiv și a dispărut de pe scena istoriei, după o existență de aproape cinci secole.

Columna lui Traian

Columna

Creatorul Columnei a fost acelaşi celebru arhitect al împăratului Traian, Apollodor din Damasc. El a construit una dintre cele mai mari comori ale arhitecturii imperiale romane. Columna lui Traian, în centrul Forumului, este considerată ca fiind primul monument triumfal de acest gen din istorie. Povestea războaielor dacice este ilustrată într-o spirală crescătoare de basoreliefuri impresionante care alcatuiesc o coloana, un pilon sculptat cu o înăltime de 100 de picioare romane. Asemenea unei cronici sculptate în marmură, basoreliefurile cu o lungime totală de 200 m, prezintă 124 episoade despre războaiele împotriva Dacilor şi mai mult de 2500 de personaje.

Columna 1Columna 2

Construcţie monumentală, Columna lui Traian a fost inaugurată la 12 mai 113 d.Chr. în Forumul lui Traian de la Roma. Este situată în spatele clădirii Basilica Ulpia, între cele două biblioteci, greacă și romană. Ea a fost sculptată în marmură de Carrara ( regiunea Toscana, Italia) şi înălţată pe un piedestal decorat la colţuri cu vulturi purtând festoni, iar pe suprafeţele postamentului, cu arme dacice în basorelief. Coroana de lauri din marmură, care înconjoară baza coloanei, a fost montată ca semn de glorie eternă. În camera mortuară de la baza columnei se afla, într-o urnă de aur, cenușa lui Traian.

Deși iniţial a servit drept instrument de propagandă, glorificându-l pe împărat si realizările sale, astăzi ea reprezintă o inegalabilă sursă primară de informaţii despre legiunile romane și războaiele cu dacii (101-102 şi 105-106 d.Chr.).

Din păcate detaliile campaniei lui Traian sunt în mare parte pierdute pentru istorie. Din De Bello Dacico – Despre Războiul Dacic, lucrare depre care se spune că ar fi conţinut, într-un stil laconic, destul de sărac ca exprimare, notele lui Traian privind campania din Dacia –  nu a rămas decât o singură propoziţie care se referă la drumul prin Banat al armatei romane: Inde Berzobim, deinde Aixim processimus – De aici am mers la Berzobis, apoi la Aixis. Unii istorici au afirmat că scenele de pe Columna lui Traian ar fi chiar transpunerea în marmură a lucrării scrise de împărat.

Columna lui Traian este înainte de toate o creaţie originală a artei romane din perioada de maximă maturitate de la începutul secolului al II-lea d.Chr. cu o deosebită  unitate compoziţională şi omogenitate a reprezentărilor de pe basoreliefuri. Sunt evidente, realismul personajelor reprezentate şi proprietatea scenelor de a fi perfect narative. Ca sursă arheologică şi istorică Columna este inestimabilă. Basoreliefurile Columnei prezintă detalii importante despre fizionomii, îmbrăcăminte, armament, fortificaţii, harnaşament şi despre multe altele. Scenele creionează atitudini şi mentalităţi. Despre Columnă s-au scris, probabil, tomuri întregi, de către specialişti mai vechi sau mai moderni. Chiar dacă unii o consideră o cronică exactă a războaielor cu dacii, iar alţii, doar o reprezentare artistică cu exagerări şi deformări ale evenimentelor descrise, ea rămane Columna lui Traian, primul monument triumfal de acest gen din istorie şi cea mai mare sculptură în basorelief din istoria antică.

Pe placa de marmură de la baza monumentului se poate citi:

Senatus populusque Romanus
Imp(eratori) Caesari divi Nervae f(ilio) Nervae
Traiano Aug(usto) Germ(anico) Dacico Ponti(fex)
Maximo Trib(unicia) Pot(estate) XVII imp(eratori)
VI co(n)s(uli) VI p(ater) p(atriae)
ad declarandum quantae altitudinis
mons et locus tantis operibus sit egestus

Senatus populusque Romanus imp. Caesari divi Nervae f. Nervae Traiano Aug. Germ. Dacico pontif. Maximo trib. pot. XVII imp. Cos.VI.  p.p. ad declarandum quantae altitudinis mons et locus tant[is oper]ibus sit egestus.

„Senatul şi poporul roman Împăratului Caesar, fiul divinului Nerva, Nerva Traian Augustul, Cuceritorul Germaniei, Cuceritorul Daciei, Preot suprem, învestit pentru a XVII- a oară cu puterea de Tribun, proclamat de şase ori Imperator, Consul ales pentru a şasea oară, Părinte al Patriei, pentru a se arăta înălțimea muntelui şi locul lucrărilor care au necesitat atâta efort”.

În mod evident, acest text lapidar şi modest, distonează cu măreţia şi splendoarea Columnei. Eu cred că acest text poate fi interpretat şi altfel, columna fiind destinată să marcheze locul împăratului Traian în istorie. Acesta ar putea fi un text metaforic, omagial, în care „muntele” este chiar împăratul Traian, „înălțimea” este gloria câştigată, iar „locul acestor lucrări care au necesitat atâta efort” este Roma şi realizările împăratului în timpul îndelungii sale guvernări.

Un istoric din secolul XVIII, Edward Gibbon, îl considera pe împăratul Traian, unul din împăraţii buni  ai Imperiului Roman. Mult timp după dispariţia sa, a rămas tradiţia ca oricărui nou împărat urcat pe tronul Romei, să i se ureze să fie felicitor Augusto, melior Traiano, adică “mai fericit decât Augustus şi mai bun decât Traian”. Împăratul  Traian este considerat de posteritate ca fiind cel mai mare împărat de la Augustus, dacă nu chiar cel mai mare dintre toți.

Nicolae Sabin DORDEA

Nota: Imaginile redate pentru exemplificare au fost preluate de la Wikipedia

Mai jos, în această sectiune, puteti vedea articolele:

DACIA SI DACII PE MONEDELE ROMANE – ROMA SI DACIA (III)

RAZBOAIELE DACO-ROMANE – ROMA SI DACIA (II)

IMPARATUL TRAIAN – ROMA SI DACIA (I)

TUMULII DE LA APOLD – O POSIBILA NECROPOLA CELTICA

DACIA SI DACII PE MONEDELE ROMANE – ROMA SI DACIA (III)

Stindardul 4

Dacia și dacii pe monedele romane

Dacii erau un popor puternic. Ei sunt amintiți şi în Cronica de la Jülich (Germania de Nord), publi­cată la Leipzig în 1611, unde scriindu-se despre granițele Ger­maniei în vechime, este citată Geografia lui Ptolemeu: Toată Germania se separă de gali şi reți, de panoni, prin fluviile Rin şi Dunăre, de sarmați şi daci printr-o teamă reciprocă şi prin munți„.

 Dacia și împaratul Traian

Tra 23 av

Războaiele duse în Dacia de către romani au fost foarte grele, cu mari pierderi pentru ambele tabere. Dacii conduşi de regele Decebal s-au luptat cu curaj pentru apărarea pământului lor şi dacă n-ar fi fost trădați, poate altul ar fi fost cursul istoriei.

De departe, cea mai mare realizare a împăratului Traian şi cel mai mare triumf, a fost cucerirea puternicului regat Dacia. Cert este că pe tot parcursul guvernării sale, atât gloria lui Traian cât şi finanțele Romei, s-au alimentat în mare parte din cucerirea Daciei. Prin cucerirea romană, numele şi destinul Daciei au fost legate pentru totdeauna de numele împăratului Traian.

Guvernarea lui Traian este o epocă imperială bine reprezentată în numismatică. În anul 107 d.Chr. el a devalorizat moneda romană, scăzând puritatea de argint a denarului de la 93,5% la 89%. Greutatea de argint reală a scăzut şi ea, de la 3,04 grame la 2,88 de grame. Această devalorizare, împreună cu cantitatea masivă de aur și argint capturată în războaiele dacice, i-au permis împăratului Traian să emită o cantitate mult mai mare de denari decât predecesorii sau succesorii săi.

Emisiunile numismatice, ca mijloc propagandistic menit să proslăveasca gloria împăratului, au fost foarte numeroase. Împăratul Traian a emis la monetăria imperiala din Roma, o mare varietate de tipuri de denari din argint privind cucerirea Daciei, pentru a arăta lumii întregi gloria sa şi a Imperiului  Roman.

După primul război daco-roman, în anul 102 d.Chr. după reîntoarcerea la Roma, împăratul Traian a primit din partea Senatului titlul de Dacicus Maximus – Cuceritorul Daciei. Iată câteva exemplare de denari care ilustrează cucerirea Daciei:

Tra 25 revTra 25 av

Denar emis de Traian pentru a celebra câștigarea primului război dacic. Avers: Traian încununat de lauri privind spre dreapta; legenda IMP TRAIANO AVG GER DAC PM TR P COS V PP,  abrevieri pentru: Imperator. Trajan. Augustus. Germanicus. Dacicus. Pontifex Maximus. Tribuniciae Potestate. Consul V. Pater Patriae.
Revers: Luptator dac purtând pileus – căciula dacică, aşezat pe scut în atitudine tristă, cu falx-ul lângă el – sabia dacică curbată, folosită cu două mâini; legenda: SPQR OPTIMO PRINCIPI, abrevieri pentru: Senatus Populus Que Romanus. Optimo Principi.

Titlul de Dacicus apare pe majoritatea monedelor prin abrevierea DAC, însă există şi monede pe care apare numele complet DACICUS. Observăm că după primul război daco-roman, din anul 102 d.Chr, pe emisiunile monetare apare abrevierea COS V – Consul pentru a cincea oară, iar după cel de-al doilea război daco-roman, din anul 106 d.Chr, pe toate celelalte emisiuni apare abrevierea COS VI – Consul pentru a şasea oară.

Traian Dac captiv revTraian Dac captiv av

Denar argint emis de Traian la  monetaria imperiala din Roma, în 103 d.Chr; Avers: Bustul laureat spre dreapta/IMP NERVA TRAIANVS AVG GER DACICVS; Revers:  Dac Captiv  aşezat spre dreapta, la picioarele trofeului armelor /PM TRP COS V PP

Variante – Trofeul armelor sau trofeul armatei:

Trofeul arm revT1250rev      Trof Dacia rev

Tra 22 Trof arm rev

Această victorie din primul război daco-roman (101-102 d.Chr.) a fost mai mult o victorie de palmares, pentru gloria împăratului, o victorie fără pradă de război. Premiul cel mare urma sa fie câştigat abia în cea de-a doua campanie de cucerire a Daciei.

Tra 28 av Dacica Tra 28 rev Dacica

Denar roman Roma Imperială, intre 105 – 107, argint,  Avers: Bustul laureat spre dreapta, IMP TRAIANO AVG GER DAC P M TR P; Revers: Zeita Victoria, înscriind „DA-CI-CA” pe un scut atașat de un trunchi de copac (palmier)/ COS V P P S P Q R OPTIMO PRINC;

Traian Dacia avTraian Dacia Capta rev.jpg

Denar roman emis la monetaria din Roma în anii 106-107 d.Chr.; Avers: Bustul lui Traian laureat spre dreapta/IMP TRAIANO AVG GER DACICUS; Revers : Dacia tristă şezând pe  grămada de arme/COS VI SPQR  OPTIMO PRIN în exergă: DAC CAP (Dacia Capta) – Dacia cucerită

Variante denar argint:

Tra 24  avTra 24 rev      Dac Cap rev

Variantă pe monedă din bronz, emisă de Senat (SC- Senatus Consulta):

T dacia

T 150

Denar, monetaria Roma, intre 106-111, av: Bustul laureat spre dreapta/IMP TRAIANO AVG GER DAC PM TRP; rev: Dac captiv stand in picioare cu mainile legate, spre stanga, in spate pe jos se vad arme: scuturi, o lance si falxuri – sabii dacice incovoiate/COS V PP SPQR OPTIMO PRINC/DAC CAP;

T2aT2r

Denar roman emis la monetăria din Roma în anii 106-107d.Chr; Av: Bustul lui Traian laureat spre dreapta/IMP TRAIANO AVG GER DAC PM TRP COS VI PP, Rev : Roma pe tron spre stanga, dac îngenunchiat, legenda: SPQR OPTIMO PRINCIPI;

T7aT7r

Denar roman emis la monetăria din Roma în anii 107-113 d.Chr; Avers: Bustul laureat spre dreapta/ IMP CAES NER TRAIANO OPTIMO AVG GER DAC; Revers: Columna lui Traian/PM TRP COS VI PP SPQR;  

Variantă denar argint:

T350

 

 

 

 

Felicitas caduceu col avFelic caduceu col rev

Denar, monetaria Roma, intre 107-111 d.Chr; av: Bustul laureat al imparatului spre dreapta purtand aegis (egida) pe umarul stang/IMP TRAIANO AVG GER DAC PM TRP; rev: Zeita Felicitas spre stanga, tinand caduceul  si sprijinindu-se de Columna /COS V PP SPQR OPTIMO PRINC;

Pax faclia avPax faclia rev

Denar, monetaria Roma, intre 107-113 d.Chr; Avers: Bustul imparatului spre dreapta/IMP TRAIANO AVG GER DAC PM TRP; Revers: Zeita Pax (Pacea) cu faclia dand foc gramezii de arme si cu cornul abundentei in cealalta mana/COS V PP SPQR OPTIMO PRINC;

Traian este celebru privind lungimea inscripțiilor de pe monedele sale, care sunt cele mai lungi din seria monedelor imperiale. Aici, titlurile formează de fapt un şir continuu pe ambele fețe ale monedei. În jurul efigiei împăratului, pe avers, legenda cu prescurtări în limba latină: IMP TRAIANO AVG GER DAC PM TR P; ceea ce înseamnă: IMP[erator] TRAIANO AVG[vstvs] GER[manicvs] DAC[icvs] P[ontifex] M[aximvs] TR[ibunicia] P[otestate] şi care în limba romană se traduc astfel: „Împăratul Traian Augustus; Cuceritorul Germaniei; Cuceritorul Daciei; Preot suprem; Tribun al Poporului”

Pe revers, legenda cu prescurtări în limba latină : COS VI PP SPQR OPTIMO PRINC; cuvintele complete în limba latină: CO[n]S[vl] VI P[ater]P[atriae] S[enatvs] P[opules] Q[ue] R[omanus] OPTIMO PRINC[ipi] si traducerea în limba română: „De şase ori consul; Părintele Patriei; Senatul si poporul Romei: Cel mai bun imparat”

Dacia în secolele al III-lea si al IV-lea

După înfrângerea costobocilor de către romani şi asdingi (anii 170-172 d.Chr.) carpii au fost nu numai cei mai puternici dintre dacii liberi, ci şi cei mai periculoşi duşmani ai Imperiului roman la Dunărea de Jos (Iordanes, Getica, XVI, 91) Ei au atacat în repetate rânduri imperiul fie singuri, fie în alianță cu sarmații, goții şi alte seminții. Izvoarele literare şi epigrafice (texte, inscripții pe unele stele funerare, diplome militare, etc.) consemnează numeroase conflicte în secolele III-IV d.Chr, în anii 214-238, 245-247, 272, 295-297, 302-303, 306-311, 313-318 d.Chr. Urmare a victoriilor obținute asupra carpilor, unora dintre împărați li s-a conferit titlul onorific de Carpicus Maximus (Filip Arabul, Aurelian, Dioclețian, Maximian, Constantius Chlorus şi Constantin cel Mare – 336 d.Chr.) În urma acestor conflicte, o bună parte dintre carpi au fost transferați în Imperiul roman, iar alții au continuat să trăiască pe teritoriul lor de baştină, alături de goți şi huni, aşa cum arată izvoarele literare antice şi datele arheologice.

Provincia Dacia a fost abandonată de catre trupele romane și potrivit lucrării Breviarium Historiae Romanae de Eutropius, cetățenii romani „din orașele și teritoriile Daciei” au fost relocați în interiorul Moesiei. Totuși, unii istorici susțin că cea mai mare parte a populației civile a rămas și o parte a aristocrației a reînviat regatul sub Regalian și soția sa Sulpicia Dryantilla. Augusta Historia spune că el a fost dac, un descendent al lui Decebal.

Spre sfârşitul perioadei de dominaţie romană, după războaiele cu dacii liberi răzvrătiţi, cinci împăraţi şi-au luat titlul de “Carpicus Maximus” şi de “Dacicus Maximus”: Maximinus Tracul în anul 236 d.Chr; Filip Arabul în anul 247 d.Chr; Traian Decius în anul 249 d.Chr; Gallienus în anul 257 d.Chr şi Aurelian în anul 273 d.Chr. Se demonstrează, astfel, că dacii, ca populaţie în zonă, erau o prezenţă reală, chiar şi după încheierea perioadei de stăpânire a provinciei Dacia romană.

În 268-269 d.Chr. la Naissus, Claudius al II-lea (Gothicus Maximus) a obținut o victorie decisivă asupra goților. Deoarece la acea vreme romanii încă ocupau Dacia romană se presupune că goții nu au trecut Dunărea din provincia romană. Goții care au supraviețuit înfrângerii nu au încercat să fuga prin Dacia, ci prin Tracia. La granițele Daciei romane, carpii (dacii liberi) erau încă suficient de puternici pentru a sustine cinci bătălii în opt ani împotriva romanilor, din 301-308 d.Chr. Aceasta ne duce la concluzia că probabil Dacia romană a fost părăsită de către romani în 275 d.Chr. sau chiar mai devreme şi lăsată carpilor din nou, și nu goților.

Prin 296 d.Chr, sub Dioclețian, romanii au ridicat fortificaţii pe ambele maluri ale Dunării, cu scopul de a apăra frontiera.

În anul 336 d.Chr., Constantin cel Mare a recucerit provincia pierdută. Pentru că a înapoiat Dacia Imperiului Roman, el şi-a luat titlul de Dacicus Maximus. Cu toate acestea, în urma dispariției sale, romanii au abandonat definitiv Dacia. Astfel, in 336 d.Chr., încă existau daci împotriva cărora Constantin cel Mare a purtat bătălii.

Maximin Tracul

Maximinus Thrax, general de origine dacă, cu numele latin complet Gaius Iulius Verus Maximinus, a fost împărat roman între (20 martie 235-aprilie 238 d.Chr.) Se consideră în mod unanim că anul 235 d.Chr. este cel care marchează începutul crizei secolului al III – lea, anul urcării pe tronul Imperiului Roman a lui Maximinus I, primul împărat roman provenit din rândul militarilor de carieră, proclamat de legiunile din Pannonia. Au existat continuu animozități între Senat și împăratul-soldat, aceștia angajându-se într-o competiție cu consecințe dintre cele mai violente, competiție din care, în final, Senatul a ieșit învingător.

Primele campanii ale lui Maximinus ca împărat au fost împotriva triburilor germanice. După victoriile obținute asupra acestora, în zona Decumates Agri și în Bătălia de la Harzhorn, Maximinus și-a luat titlul de Germanicus Maximus. Securizând granițele cu germanii, cel puțin pentru o vreme,  Maximin și-a înființat  tabăra de iarnă de la Sirmium, în Panonia și din această bază de aprovizionare s-a luptat cu dacii și sarmații în timpul iernii dintre anii 235-236.

Maximinus Thrax avMaximinus Thrax rev

Denar roman de argint; Avers: Bustul lui Maximinus laureat spre dreapta; legenda: IMP MAXIMINVS PIVS AVG – împăratul Maximinus Pius Augustul; Revers: Zeița Victoria spre dreapta, ținând în mâini o ramură de palmier și o cunună de lauri; legenda: VICTORIA AVG – Victoria Augustus (împăratului);

Dacia și Filip Arabul

Filip I Arabul, cu numele latin complet Marcus Julius Philippus Augustus (204 – 249 d.Chr), a fost împărat roman între anii (244-249 d.Chr.)
Această rară monedă, emisă de monetăria din Roma, comemorează succesul în războiul împotriva dacilor Carpi, din anul 247, prin care Filip a câștigat titlul de Carpicus Maximus.

Phil Ar revPhil Ar av

Antoninian de argint; Avers: Bustul lui Filip cu armură și coroană radiatus; legenda: IMP PHILIPPVS AVG – împăratul Filip Augustul; Revers: Zeița Victoria spre dreapta, ținând în mâini o ramură de palmier și o cunună de lauri; legenda: VICTORIA CARPICA – Victoria asupra carpilor.

Dacia și Traian Decius

Potrivit lui Lactantius, împăratul roman Traian Decius (249-251 d.Chr.) cu numele latin Gaius Messius Quintus Decius, dorind să restabilească graniţele Daciei romane, a întreprins o expediţie de pedepsire împotriva dacilor-carpi, care atacasera de multe ori în scop de jaf, provinciile romane Dacia si Moesia. Moneda emisă cu această ocazie la monetăria imperială din Roma, un antoninian de argint, ni-l prezintă pe Decius ca pe un apărător al provinciei Dacia romană:

TD2aTD2r

Antoninian de argint; Avers: Bustul lui Traian Decius cu armură și coroana radiatus, spre dreapta; legenda: IMP CAES TRAIANVS DECIVS AVG – împăratul Traian Decius Augustul; Revers: Dacia personificată, în picioare, spre stânga, ținând în mâna dreaptă stindardul dac cu cap de lup (draco), legenda: DACIA

Dacia și Aurelian

Aurelianus, împărat roman intre anii 270-275 d.Chr., a retras în mod oficial trupele romane din Dacia în anul 275 d.Chr., acest act fiind cunoscut în istorie ca „retragerea aureliana”.

Aurelian 1avAurelian 1rev

Antoninian argintat; Avers: Bustul lui Aurelian cu armură si coroană radiatus, spre dreapta; legenda:IMP AVRELIANVS AVG – împăratul Aurelian Augustul; Revers: Zeul Sol (Soare) ținând în mâini globul pământesc și o cunună; la picioarele lui, doi captivi cu mâinile legate, purtând căciuli dacice – pileus; legenda: ORIENS AVG

Aceste câteva exemplare de monede romane, constituie o infimă parte din multitudinea de tipuri monetare care au ca subiect Dacia și dacii și care au fost emise în timpul Imperiului, în monetăriile imperiale sau în cele de provincie (piese din bronz). Existența acestor denari, antoninieni, follisi sau sesterți, ne permite prin analiză, cunoasterea unor evenimente legate de destinul Daciei și al dacilor, în istorie. Coroborând emisiunea lor cu perioadele de domnie ale împăraților care, într-un fel sau altul și-au împletit destinul cu aceste meleaguri, ele ne dezvăluie anumite informații importante, constituind dovezi de necontestat privind istoria Daciei.

Nicolae Sabin DORDEA

Nota: Imaginile utilizate pentru exemplificare au fost preluate în scop educativ, de pe site-uri care permit libera lor descărcare.