AUREOLUS

AUREOLUS

Un articol de Nicolae Sabin Dordea

Aureolus aAureolus r

Viața timpurie şi cariera lui Aureolus

Nu există nici o modalitate de a determina data naşterii sale, dar având în vedere că era în deplinătatea puterii între anii 250 și 260 p.Chr., este probabil ca el să se fi născut între 220-230 p.Chr.. Istoricul bizantin Zonaras spune că Aureolus a fost păstor în tinerețe, născut în provincia romană Dacia, la nord de Dunăre. La fel ca mulți alți daci a intrat de tânăr în armata romanâ, a câştigat simpatia împăratului Valerianus şi prima sa slujbă se spune că ar fi fost cea de îngrijitor al cavaleriei. Dacă este aşa, el trebuie să fi fost unul foarte bun, pentru că potrivit lui Zonaras l-am întâlnit mai întâi ca Phronistes – Maestru al Grajdurilor Imperiale. Sensul exact al acestui termen este încă un pic neclar. Asta înseamnă că a fost Maestru al Grajdurilor Imperiale ale lui Gallienus sau se referă la poziția sa de mai târziu în calitate de comandant al armatei de cavalerie a lui Gallienus? De-a lungul domniei sale Gallienus a fost întotdeauna dispus să promoveze talentul acolo unde l-a descoperit, iar Aureolus a fost unul dintre cei mai străluciți oameni noi care au fost numiți în mari poziții de comandă în armată, în locul senatorilor excluşi de la comanda militară în 261 p.Chr. de impărat.

Cu Gallienus

Gallienus cu numele latin complet Publius Licinius Augustus Egnatius Gallienus; (cca.218-268 p.Chr.) a fost al 41-lea împărat al Imperiului Roman şi a domnit împreuna cu tatăl său Valerian între 253-260 p.Chr. şi singur de la 260 la 268 p.Chr.. El a domnit în timpul crizei din secolul al treilea, care aproape a provocat prăbuşirea imperiului. Deşi a câştigat un important număr de victorii militare, el nu a reuşit să prevină secesiunea provinciilor importante, iar Imperiul Roman a fost la un pas de dezintegrare.

Inspirat de războinicii sarmați sau sasanizi, foarte mobili pe caii lor, împăratul Gallienus a dorit să creeze un corp mobil de luptători ecveștri (de la lat. ecvus – cal), numit comitatus. Ca Maestru al Grajdurilor Imperiale, Aureolus a fost persoana potrivită pentru a lucra cu Gallienus în dezvoltarea acestui concept pentru crearea unei forțe autonome de călăreți, ca o întreagă armată de câmp extrem de mobilă, sub controlul direct al împăratului. Aureolus a primit comanda acestei armate de călăreți (equites). El a fost primul comandant al acestui tip de armată din istoria imperiului roman, predecesoarea armatelor de cavalerie din următoarele şaptesprezece secole. Baza sa era la Mediolanum (astăzi Milano).

equites
Aureolus şi-a lăsat pentru prima dată amprenta în istorie în 258 p.Chr. sau 260 p.Chr.(data este incertă), când cavaleria sa a fost principala responsabilă pentru înfrângerea uzurpatorului Ingenuus în Bătălia de la Mursa (astăzi Osijek, în Croația). Se spune ca rebeliunea lui Regalianus din 260 p.Chr. a fost de asemenea înfrântă de armata de cavalerie a lui Aureolus.

Apoi în primavara anului 261 p.Chr. împăratul Gallienus l-a trimis din nou pe comandantul său de succes Aureolus să înfrângă alti doi uzurpatori, Macrianus şi Quietus, ale căror legiuni din Siria intraseră în Moesia. Aureolus a învins armata Macrianilor în bătălia decisivă care a fost purtată în primăvara sau la începutul verii anului 261 p.Chr., undeva în zona centrală a Balcanilor, cel mai probabil în Iliria, cu toate că Zonaras o localizează în Panonia. Armata rebelilor, era mărită de efectivele legiunilor provinciilor dunărene, care sprijiniseră mai înainte rebeliunile lui Ingenuus şi apoi a lui Regalianus. Efectivul acestei armate era, probabil, de cel puțin 30.000 de oameni. Lui Aureolus i-ar fi fost necesară o forță mult mai puternică decât armata sa de cavalerie, ca să-i atace şi să-i învingă. Gallienus pare să-i fi dat lui Aureolus mână liberă în zdrobirea rebelilor şi probabil că i-a încredințat o forță care s-a dovedit suficientă. În orice caz, armata uzurpatorilor a fost învinsă şi predată, iar cei doi lideri ai lor au fost ucişi. Victorios, Aureolus a încorporat în trupele sale soldați ai oponenților săi, iar forțele garnizoanelor dunărene au fost pacificate. Deşi revolta acestora era un pericol major pentru domnia lui Gallienus, generalul Aureolus este cel creditat cu suprimarea Macrianilor pentru că lui i-a fost dată responsabilitatea exclusivă pentru campania împotriva acestora.                                                                  Un alt uzurpator al tronului imperial a fost Postumus, care se autoproclamase împărat în 260 p.Chr. şi care conducea un teritoriu rupt din imperiul roman, autodenumit imperiul gallic. Gallienus a lansat împotriva lui două campanii, între anii 262 p.Chr. şi 265 p.Chr. fără a reuşi să-l elimine sau să-l învingă. Emisiunile monetare de la sfârşitul anului 265 p.Chr. ale lui Postumus prin care celebrează victoria asupra lui Gallienus, confirmă acest fapt. În orice caz, faptul că Postumus era principalul responsabil pentru uciderea lui Saloninus, fiul lui Gallienus, a făcut ca disputa lor să fie extrem de personală. Fiul împăratului, reprezentantul autoritătii imperiale cu titlul de cezar, împreună cu Silvanus, prefectul pretorian însărcinat să-l protejeze, au fost victime ale soldaților lui Postumus la cucerirea oraşului Cologne.

 Împotriva lui Gallienus

După înfrângerea rebelilor Macriani din 261 p.Chr., împăratul  Gallienus l-a trimis pe comandantul armatei de cavalerie Aureolus, probabil în anul 262 p.Chr., împotriva lui Postumus în încercarea de a-l zdrobi pe uzurpator şi imperiul său gallic. După un oarecare succes inițial împotriva lui Postumus, această primă încercare a eşuat, s-a afirmat, din cauza „nepăsării” lui Aureolus. Lui i s-a reprosat că nu a acționat suficient de energic pentru a obține o victorie completă, dându-i astfel lui Postumus răgazul să se replieze şi să se salveze de la dezastru. Probabil că împăratul nu i-a iertat niciodată lui Aureolus eşecul suprimării lui Postumus, considerat ucigaş al fiului său, fapt care pare să fi condus ulterior la retrogradarea şi eventuala abandonare a lui Aureolus de către Gallienus în 267 p.Chr..
S-a sugerat adesea că încă din această etapă Aureolus îl vedea pe Gallienus deplasat ca împărat şi că el ar fi permis în mod deliberat uzurpatorului galic să se sustragă de la distrugere. Totuşi, este posibil că în urma acestei campanii Aureolus să fi reuşit să-i izgonească pe Jutungi din provincia alpină Raetia, recuperată din imperiul gallic, fapt care în cazul lui Gallienus pare să fi eşuat, deşi acesta îşi dorise de mult controlul asupra Raetiei, considerand că Jutungii reprezintă o amenințare directă pentru Italia şi Roma.

O a doua campanie, în anul 265 p.Chr., condusă de Gallienus însuşi, de asemenea părea să fie în avantaj fata de Postumus, dar în timp ce îl asedia într-un oraş din Gallia (probabil Augusta Treverorum), Gallienus a fost rănit şi forțat să se retragă. După această a doua încercare eşuată, Gallienus nu s-a mai confruntat cu Postumus.
Conspirația lui Claudius, împreună cu prefectul pretorian – Aurelius Heraclianus şi Aurelianus, care urma să-l coste pe Gallienus chiar viața, sugerează că a existat tot mai mult convingerea, la cel mai înalt nivel al armatei din anii 260, că Gallienus nu se mai potrivea cu ceea ce trebuia să fie de regulă un împărat roman şi se poate foarte bine ca şi Aureolus să fi împărtăşit această convingere.

Poate, ca dac, Aureolus a fost ofensat şi de politica lui Gallienus, aceea de retragere a legiunilor din garnizoanele dacice în jurul anului 260 p.Chr., pentru a-şi întări armata din teritoriu pentru apărarea Italiei, permitând astfel incursiunile barbare în Dacia. Dovezile numismatice confirmă acest fapt, cu observația că este posibil ca retragerea legiunilor să se fi întâmplat chiar mai devreme. Astăzi se ştie cu certitudine că Gallienus în anul 257 p.Chr. a închis monetăria din Colonia Samizegetusa Ulpia Traiana, capitala Daciei romane, monetărie care funcționase neîntrerupt din 246 p.Chr. de la înființarea ei de către împăratul Philip Arabul. Ultimele monede cu legenda PROVINCIA DACIA emise aici, în numele împăraților Valerianus şi Gallienus poartă pe revers în exergă AN XI, anul al 11-lea al erei locale dacice, socotit de la înființarea monetăriei. Este un indiciu clar privind intenția împăraților Valerianus si Gallienus de retragere din Dacia în anii următori. Într-adevăr după anul 260 p.Chr. în timpul lui Gallienus, când Imperiul Roman era slăbit din cauza tulburărilor interne, mare parte a Daciei a căzut în mâinile năvălitorilor goți şi a altor migratori. Probabil că şi acest resentiment l-a determinat pe Aureolus să creadă că Gallienus şi-a pierdut dreptul său divin la domnie.

Aureolus a fost victima colaterală a unei conspirații a cărui principal autor a fost Claudius. Doua surse (Zosimus I.40 și Zonaras XII.25) raportează că conspirația a fost organizată de Heraclianus, Claudius şi Aurelian. Scopul era înlăturarea de la domnie a lui Gallienus prin crimă chiar, dar acesta era înconjurat încă de supuşi loiali. Unul dintre aceşti supuşi loiali împăratului era Aureolus, strălucitul general, comandantul armatei de cavalerie. Invidioşi pe victoriile obținute de Aureolus care-l făcuseră cunoscut în tot imperiul, Claudius şi Aurelianus vedeau în el un posibil rival în obținerea tronului imperial după dispariția împăratului în funcție. Soluția era sădirea neîncrederii între Gallienus și Aureolus, dezbinarea celor doi şi îndepărtarea lui Aureolus. Claudius şi Aurelianus au fost cei care i-au sugerat lui Gallienus că Aureolus l-a făcut scăpat pe Postumus sau că face parte dintr-o conspirație împotriva lui. (“Lingușirea este plata anticipată a trădării”- scria istoricul român Nicolae Iorga în cugetările sale.)

În orice caz, Aureolus pare să fi pierdut încrederea lui Gallienus ca urmare a eşecului său de a-l distruge pe Postumus în Gallia în 262 p.Chr.. Dând crezare celor care se vor dovedi ulterior călăii săi, Gallienus l-a îndepărtat pe Aureolus de la comanda cavaleriei şi l-a numit comandant al legiunilor provinciei Raetia în anul 267 p.Chr.. Comanda cavaleriei sale i-a fost dată lui Claudius, apoi lui Aurelianus, ambii deveniți, pe rând, împărați.

Pierderea comenzii cavaleriei de elită pentru care făcuse atât de mult ca să o creeze şi pe care a condus-o atât de strălucit, trebuie să fi părut o retrogradare umilitoare pentru Aureolus. Căzut în dizgrație, abandonat de împărat, izolat de cavaleria sa, este cert că Aureolus şi-a pierdut speranța unei apropieri. Este posibil ca toate acestea, să fi determinat infidelitatea sa față de împăratul Gallienus şi trecerea în altă tabără. Aureolus a simtit nevoia să se revolte şi să-şi caute un aliat. Totuşi nu se poate spune cu siguranță care au fost motivele pentru care Aureolus a organizat rebeliunea împotriva lui Gallienus. Este posibil să fi fost pure resentimente la retrogradarea lui după atacul asupra lui Postumus, combinate cu convingerea că politicile militare ale lui Gallienus au subminat apărarea Daciei şi a provinciilor Ilire, şi cu faptul că Gallienus nu mai avea valoarea de lider care se aștepta de la el.

Între 267 p.Chr. și 269 p.Chr. au avut loc două invazii masive ale triburilor de goți şi heruli pe teritoriul roman. Primul val a venit în timpul domniei lui Gallienus în 267 p.Chr. şi a început când herulii, un popor germanic nomad, s-au alăturat hoardelor de goți la devastarea coastelor Mării Negre şi Mării Egee. Bandele războinice amestecate au atacat Bizanțul şi Cyziscus, ajungând până în sudul Greciei. O armata ateniană, condusă de istoricul Dexippus, i-a împins pe invadatori spre nord, unde au fost interceptați de armata lui Gallienus, care a câștigat o victorie importantă în apropierea râului Nestos, la granița dintre Macedonia şi Tracia, cu ajutorul cavaleriei dalmațiene. Contingentele de goți din est au fost decimate abia doi ani mai târziu, în Bătălia de la Naissus, în 269 p.Chr. de armata împăratului Claudius, victorie în urma căreia şi-a luat numele de Gothicus.                           Înainte de a porni campania din anul 267 p.Chr. împotriva herulilor care invadaseră provinciile dunărene în număr mare, Gallienus i-a lăsat lui Aureolus sarcina de a apăra Alpii şi nordul Italiei împotriva unui posibil atac al lui Postumus.

Aureolus

Aureolus imaginat de Guillaume Rouillé in Promptuarium iconum insigniorum in anul 1553

Legiunile din provincia Raetia revoltate împotriva împăratului Gallienus l-au proclamat împărat pe Aureolus la sfârşitul anului 267 p.Chr. El a pornit din provincia Raetia invadând nordul Italiei, unde şi-a reluat vechea lui bază, cea de la Mediolanum. Oricum, este posibil ca pe termen lung consecințele rebeliunii lui Aureolus să fi fost mai grave, prin faptul că a expus Raetia invaziei Alamanilor, care şi-au continuat raidul în forță chiar în Italia în anul următor, în primele luni ale domniei lui Claudius Gothicus.
De la Mediolanum, Aureolus s-a declarat aliat al lui Postumus şi l-a invitat pe acesta să-l înfrunte pe Galienus pentru tronul Imperiului, cu sprijinul său. Oraşul Mediolanum cu Italia de nord şi provincia Raetia ar fi fost de mare importanță pentru Postumus dacă intenționa să mărşăluiască spre Roma.                                                                                                La atelierele monetăriei imperiale din Mediolanum (Milano) Aureolus ca împărat proclamat de armate, a emis monede purtând imaginea lui Postumus, cu apel la credința foştilor săi tovarăşi de cavalerie (equites – călăreți) pe revers. Acest lucru pare să fi fost ideea lui Aureolus pentru că Postumus nu s-a gândit niciodată să stimuleze loialitatea cavaleriei în acest fel. Luând în considerare aceste emisiuni monetare de la Mediolanum, pare probabil că Aureolus a făcut acest gest sfidător numai atunci când Postumus nu a reuşit să profite de criza din Italia. Nu se cunosc motivele pentru care Postumus a rămas rezervat: neîncrederea în Aureolus, teama de a se angrena într-un război de mare anvergură şi pierderea tronului său în cazul unei înfrângeri sau comoditatea şi suficiența de a-şi conduce în linişte imperiul său gallic.

În orice caz, indiferent de motiv, Postumus nu a profitat de aceasta oportunitate de aur, a ignorat invitația lui Aureolus şi nu a acționat în nici un fel: nici să conteste în nume propriu domnia lui Gallienus, nici să-l sprijine pe Aureolus în rebeliunea sa. Aureolus a acționat ca adjunct al lui Postumus până în ultimele zile ale revoltei sale, când pare să fi revendicat tronul pentru el însuşi. Impresia care rămâne după parcurgerea informațiilor şi a dovezilor referitoare la acest episod al istoriei, este că, doar Aureolus a visat la o alianță cu Postumus, pentru că se pare că relația nu era biunivocă. Nu avem dovezi care să ateste că şi Postumus îl considera aliat pe Aureolus, ba chiar a lăsat impresia că l-a ignorat total pe acesta.

Ca să-şi apere tronul, Gallienus a pornit spre Italia, nevoit fiind să întrerupă campania sa împotriva goților din Balcani în cel mai critic moment, pentru a se confrunta cu Aureolus. Nesusținut de Postumus, Aureolus a fost învins de Gallienus într-o luptă pe râul Adda la est de Milano, într-un loc cunoscut de secole ca Pontirolo (din limba latină Pons Aureoli, adica Podul lui Aureolus). Apoi Aureolus s-a retras în Mediolanum unde a fost asediat de armata lui Gallienus (inclusiv de cavaleria în crearea căreia Aureolus avusese un rol esențial şi la loialitatea căreia apela acum în zadar). 

Apoi, evenimentele de la Mediolanum au început să se deruleze cu repeziciune: asasinarea lui Gallienus şi proclamarea lui Claudius al II-lea ca împărat, înfrângerea şi asasinarea lui Aureolus.

Complotul şi asasinarea împăratului Gallienus 

Înainte de sfârşitul verii anului 268 p.Chr., în timpul asediului oraşului  Mediolanum împăratul Gallienus a fost asasinat într-un complot al comandanților de cel mai înalt rang, în care Claudius a fost aproape sigur un prim motor.                                                             A fost răspândit în tabără zvonul că forțele lui Aureolus părăsesc orașul, iar Gallienus şi-a părăsit repede cortul fără garda sa de corp, pentru a da ordinele necesare, când din întuneric a fost lovit mortal de Cecropius, comandantul Dalmațienilor.

În septembrie 268 p.Chr., Claudius a fost desemnat tribun militar de armata imperială care-l asedia pe Aureolus în Mediolanum. Se spune că şi-a câştigat poziția și respectul soldaților prin faptul că era puternic fizic, dar mai ales crud. A reuşit să-i succeadă lui Gallienus la tron şi este cunoscut în istorie sub numele de Claudius Gothicus. Potrivit lui Aurelius Victor şi Zonaras, auzind vestea că Gallienus a murit, Senatul de la Roma a ordonat repede executarea familiei sale (inclusiv pe fratele Valerianus cu fiul său Marinianus) şi pe susținătorii lor, pentru a intra în grațiile noului împărat Claudius, şi asta, chiar înainte să primească mesaj de la acesta să le cruțe viața şi să-l zeifice pe predecesorul său.

Gallienus nu a fost tratat în mod favorabil de către istoricii antici, parțial din cauza secesiunii Galliei şi Palmyrei şi incapacitații lui de a le recâștiga. Deşi considerat un împărat slab, el a reuşit totuşi să-şi păstreze tronul timp de 15 ani, în ciuda tulburărilor provocate în imperiu de invaziile barbare şi de cei treizeci de uzurpatori ai tronului imperial.

Asasinarea lui Aureolus

Cum era de asteptat, complotului lui Claudius i-a căzut victimă şi Aureolus. Sfârșitul lui a venit atunci când a incercat să se predea în septembrie 268 p.Chr. lui Claudius. Aureolus a fost ucis de Garda Pretoriană, se presupune, ca răzbunare pentru revolta împotriva lui Gallienus, în realitate ca un serviciu adus noului împărat. În aparență, Pretorienii şi-au luat singuri libertatea de a-i lua viața lui Aureolus înainte ca noul împărat Claudius să-i decidă soarta. Garda Pretoriană a fost o forță militară folosită în Imperiul Roman pentru paza şi securitatea împăratului. A fost desființată de împăratul Constantin I, în anul 312 p.Chr., tocmai ca urmare a implicării lor în asasinarea împăraților sau în desemnarea lor.
Sursele antice care se referă la Aureolus sunt limitate, iar informațiile pe care le oferă sunt adesea contradictorii. Printre acestea se numără Historia Augusta, Zonaras – epitomă și Zosimus – Historia Nova. Cariera sa, în special rebeliunea lui finală, a fost prezentata pe scurt în biografia lui Gallienus, a lui John Bray.

Anunțuri

HEAD OF WOLF – STANDARD OF THE DACIAN WARRIORS ON THE ROMAN COINS

HEAD OF WOLF –  STANDARD OF THE DACIAN WARRIORS ON THE ROMAN COINS 

Nicolae Sabin Dordea

stindardul-4

Between Roman coins, one of the most popular coins issued in Dacia, in the name of Emperor Trajan Decius, is an antoninian which has on reverse the personification of the province (genius provincie) represented by a woman standing, facing left, with a specific apparel of Dacian women (with long chiton and pileus) and she keeps in his right hand an ensign of Dacia, the Dacian standard with wolf head. Around the person on the coin is inscribed the legend: DACIA.                                                                                                    The sales sites, describing the Dacian standard on reverse of this coin, instead of „wolf head” occurs frequently and totally wrong „donkey’s head.” Of course that’s not hurting anyone, but this description causes, at best, indulgent smiles, if not disapproval.

T Decius Stindard

Antoninian, Traian Decius, Dacia, Dacian standard with wolf head

Traian Decius sestert Dacia avTraian Decius sestert Dacia rev

Sesterces emitted by the Senate on behalf of Trajan Decius, also bears on the reverse personification of Dacia standing, facing left, wearing specific Dacian women and upholding in the right hand Dacia badge, Dacian banner with wolf head; legend:  DACIA and SC (Senatus consult) in the field of coin.

Traian Decius 2 Dacia

It is true that some coins, this wolf’s head is not very successful, often resembles the head of a camel, horse or donkey (see coin above), but it does not allow us to look at things in a superficial way, it does not justify ignoring the historical reality.                        For accurate information on this symbol in the history of Dacians, we feel ought to make a brief clarification accompanied by clear evidence and arguments.                                   The error occurred in the Dictionary of Roman coins, published in London 127 years ago and was perpetuated until today (Dictionary Of Roman Coins, Seth William Stevenson, London 1889). On page 663, the dictionary describes very nice and fair reverse of colonial coins strucked in Dacia, which quotes the work of renowned numismatists Jan Havercamp and Vaillant < „Dacia was the second province (Moesia was the first) that struck a medal in honour of Philip. It is dated of the year I. The type consists of a figure standing, clothed after the manner of the Dacians, and representing the genius of that province. She holds a Dacian sword in the right and a standard in the left hand, on which is marked the number XIII.” Vaillant, with its colonial coins, gives a medal of Aemilianus, with Provincia Dacia, AN VII, and female figure holding an ensign marked XIII, and a number V being in the field of the coin. “The numbers (says Havercamp) signify that the veterans of the fifth legion, called Macedonica, and of the thirteenth, called Gemina, had been placed in the province of Dacia by the Emperor Philip. These legions, from the time of Trajan, were almost always stationed in that province.”>                                        Another accurate description: ” But on the colonial imperial coins of Dacia in general, from Philip to Gallienus, the province is represented as follows: A woman, adorned with the pileus, and wearing a sort of tunic and long cloak, stand holding in each hand a military ensign. On the velum, or small flag, of the right hand is the numeral V; on that of the left, the numeral XIII. On others the woman bears in her right hand a curved sword, peculiar to the inhabitants of the country;”                                                                                            But here below, the scholars do a confusion. On page 664, where the dictionary describes the reverse of coins issued under the emperor Gallus, is a big error: „On a very rare second brass inscribed to Trebonianus Gallus, the female figure holds in her right hand a branch; and in her left a staff, on the top of wich is an ass’s head.” – (Right as „a wolf’s head „- n.r.).                                                                                                                 In the incriminated text there are actually two confusion. First, and most regrettable is that Dacian banner was actually a wolf’s head and not an ass’s head. The second confusion is the fact that the text describes the reverses amalgamated of two different monetary types issued in the name of emperors Trajan Decius and Trebonianus Gallus. The reality is this: colonial coins with a particular monetary type that were issued in the province of Dacia, mint of roman colony Ulpia Traiana Sarmizegetusa, really have to reverse a female figure who holds in her right hand an olive branch, but in her left hand she has a scepter or a parazonium, not a standard. Monetary type in question was first issued in the name of Decius and only later in name of Gallus.

Trebonianus Gallus PD avTrebonianus Gallus PD rev

The first part of the sentence refers to colonial coins, whereas the second part of the sentence refers to imperial coins issued by the Senate or the Emperor Decius (shown at top), on the reverse of which the female figure holds in her right hand the sign of Dacia, the standard with head wolf.                                                                                                     The error is repeated below, on the same page of the dictionary, where it describes the reverse of coins Imperial issued by Emperor Trajan Decius or Roman Senate: ” The figure in question bears in her left hand a tall staff, on which is placed the head of an ass, seemingly as thongh it were national ensign, as be observed on coins of Traianus Decius struck by the Senate; likewise on the silver mint of that emperor.” The entire text shows that these errors and confusion were taken in Dictionary from Vaillant.                            The information was taken by numismatists or dealers in this wrong form, without being filtered. I have seen on websites accurate descriptions made by people with knowledge, but the vast majority are simply vendors, whose primary goal is to sell, leaving the background or totally ignoring the history education.

To demonstrate the historical truth, we step back in time.                                                      Even during the reign of king Burebista  (82- 44 BC) the Dacians were perceived as a threat to the Roman Empire. Caesar had planned a campaign against the Dacians, but her intention was frustrated by his assassination in 44 BC. After a century and a half, but before the age of Trajan, during the reign of roman Emperor Domitian, the legions of general Fuscus were defeated and the roman flags was captured by Dacians (87 AD) fact which created panic in Rome. During heavy wars waged by Emperor Trajan in Dacia (101-102 and 105-106 AD) fierce resistance and bravery of Dacians aroused admiration in the Roman world.                                                                                                                     The Dacian banner,  the wolf head with snake body, called Draco (or Dracon), was a symbol of Dacian warriors. Built by the symbiosis of a wolf head with open mouth, continued with a serpentiform body – a dragon, was the fighting Dacian flag. Made of bronze or even silver, wolf’s head was stuck on a spear. Waving the banner if undulation have a metallic head and additionally produced a powerful hiss, which had the effect of encouraging Dacian warriors and panicking enemy fighters. Also, inducing nervousness for horses enemy who had never heard such a sound.                                                      The specific Dacian banner with wolf head is represented in several ancient monuments, the most famous representation of the Dacian flag being on Trajan’s Column in Rome. The cult of the Emperor Trajan considered a true god, it has resulted in raising monuments, sign of appreciation for his achievements in the expansion of the Roman Empire. One of them was built in Dacia, the present territory of Romania. It is Tropaeum Traiani, the triumphal monument of Traian at Adamclisi, built between 106-109 AD. to commemorate the victory of the Romans over the Dacians in 102 AD. The monuments which have withstood time, gives us more information about the ancient Dacians. The famous monument Trajan’s Column in Rome, erected in 113 AD., describes on the scenes immortalized in stone the whole story of roman wars against Dacians. The existence of Dacian standard is attested by the depictions on reliefs Column, especially in the fight scenes, around the Dacian fortresses or some chieftains among Dacians. In some cases, the representation of standard is related to the presence of king Decebal on Column, but it is also among the spoils of war from Dacia:

stindard-columna

Dacian banner – detail from Trajan’s Column; The person on left is probably king Decebal  On the pedestal of the monument, as war prey, along with the weapons  are present the flags Dacian with wolf head, conquered by Romans in Dacia:

dsc05398dsc05399dsc05403

Representations of Dacian standards on the socket of Trajan’s Column – Rome

This ensign of Dacians or dragon banner with wolf head, was adopted after the Dacian wars, by the Roman army and it is known in Roman history as „draco”:                               „[ At the triumphal entry of Constantine the Great in Rome] gathered around draco (standards) tied to the tops of gilded spears and overlaid with stones bright, swollen by a great wind and thus whistling with anger, letting  to flit the ample tails in the wind „- Ammianus Marcelinus, Rerum gestarum, 16,10,17                                                            For the Romans the meaning “donkey head” was completely opposite the meaning “wolf head”. For the Romans at the beginning of the Christian era, the head of an ass was a sign of mockery. Therefore, if the banner carried by the Dacians as symbolized an ass’s head, we can say with certainty that the Romans would not be taken as a ensign of the Roman army or element in decorating monuments. In addition, the she-wolf has always been the symbol of Rome.                                                                                                        On the eastern side of the People’s Square in Rome (Piazza del Popolo) to the Pincio hill and Villa Borghese park, there is a group of statues of the goddess Roma, flanked by two columns, each of them supporting a trophy weapons; above, in the background, on the terrace railing road, towering guard and calm, four statues of Dacians. Each of the two trophies of arms contains besides armor and weapons, two flags with wolf heads arranged side:

dsc05371

One of the two trophies of weapons of Piazza del Popolo in Rome which flanke the group of statues of the goddess Roma

banner-03

English dictionary in 1889 which sparked the controversy is forgiven, because in the end of the brief chapter Dacia says about Dacian following: ” Although eventually compelled to give way before the strategic skill and superior discipline of the imperial legionaries, the Dacian people, both before and after their subjection to the Romans, shewed themselves to be Prodiga gens animae, studiisque asperrima belli „- People with a wonderful heart, concerned about the hardships of war.

CAPUL DE LUP – STINDARDUL RAZBOINICILOR DACI PE MONEDELE ROMANE

CAPUL DE LUP – STINDARDUL RAZBOINICILOR DACI PE MONEDELE ROMANE

Un articol de Nicolae Sabin Dordea

stindardul-4

 

În monetăria romană una din cele mai cunoscute monede emise în numele împăratului Traian Decius, referitoare la provincia Dacia, este un antoninian care are pe revers personificarea provinciei (genius provincie) reprezentată de o femeie în picioare, orientată spre stânga, cu îmbrăcăminte specifică femeilor dace (cu chiton lung si pileus) şi care ține în mâna dreaptă insemnul Daciei, stindardul dacic cu cap de lup. Pe marginea monedei în jurul personajului, este inscripționată legenda DACIA.                                                         Pe site-urile de vânzări, în descrierea stindardului purtat de personificarea Daciei pe revers, în loc de “cap de lup” apare în mod frecvent şi total eronat, “cap de măgar”. Sigur că asta nu jigneste pe nimeni, însă greseala provoacă, în cel mai bun caz, zâmbete îngăduitoare, dacă nu dezaprobare.

T Decius Stindard

Antoninian, Traian Decius, Dacia, stindardul dacic cu cap de lup

Traian Decius sestert Dacia avTraian Decius sestert Dacia rev

Sesterții şi dupondii emişi de Senat în numele lui Traian Decius, poartă de asemenea pe revers personificarea provinciei Dacia în picioare, orientată spre stânga, îmbrăcată specific femeilor dace şi care ține în mâna dreaptă insemnul Daciei, stindardul dacic cu cap de lup; legenda DACIA si SC (Senatus consulta) în câmpul monedei.

Traian Decius 2 Dacia

Este adevărat că pe unele monede acest cap de lup nu este tocmai reuşit, de multe ori seamănă cu un cap de cămilă, de cal sau de măgar (vezi moneda de mai sus), dar asta nu ne îngăduie să privim lucrurile la modul superficial, nu justifică ignorarea realității istorice.                                                                                                                             Pentru acuratețea informațiilor privind acest simbol din istoria Dacilor ne simțim datori să facem o scurtă clarificare insoțită de dovezi şi argumente certe.                                   Eroarea a apărut în Dicționarul monedelor romane, editat la Londra în urmă cu 127 de ani şi s-a perpetuat până în zilele noastre (Dictionary Of Roman Coins, Seth William Stevenson, London 1889). La pagina 663, dicționarul descrie foarte frumos şi corect reversul monedelor coloniale ale provinciei Dacia, unde sunt citați renumiți numismați Jan Havercamp şi Vaillant: <„Dacia a fost cea de-a doua provincie (Moesia a fost prima) care a emis o monedă în onoarea lui Philip. Aceasta este datată din anul I al erei dacice. Tipul monetar constă dintr-o figură feminină in picioare, îmbrăcată după felul dacilor și care reprezintă geniul provinciei. Ea ține o sabie dacică în mâna dreaptă și un stindard în mâna stângă, pe care este marcat numărul XIII.” Vaillant, în monedele  sale coloniale, oferă o medalie a impăratului Aemilianus, cu Provincia Dacia, AN VII, și o figură feminină care ține un steag marcat cu numărul XIII, și un altul marcat cu numărul V, în câmpul monedei. „Numerele (spune Jan Havercamp) semnifică faptul că veteranii legiunii a cincea, numită Macedonica, și a treisprezecea, numită Gemina, au fost plasati în provincia Dacia de împăratul Filip. Aceste legiuni, incă din timpul lui Traian, au fost aproape întotdeauna staționate în provincie. „>                                                                                                         O altă descriere corectă: „Dar, pe monedele coloniale ale Daciei în general, de la Philip la Gallienus, provincia este reprezentată după cum urmează: O femeie, stand in picioare, împodobită cu pileus, ea purtand un fel de tunică și o mantie lungă, ținând în fiecare mână un drapel militar. Pe membrana sau pavilionul mic din dreapta ei este înscris numărul V, pe cel din stânga ei, numărul XIII. Pe alte monede femeia poartă în mâna dreaptă o sabie curbată, specifică locuitorilor țării;”                                                                                           Dar iată că, mai jos, erudiții mai fac şi confuzii. La pagina 664, acolo unde dicționarul descrie reversul monedelor emise sub împăratul Gallus, se face o mare eroare: “Pe o a doua monedă de alamă foarte rară emisă în numele împăratului Trebonianus Gallus, figura feminină ține în mâna dreaptă o ramură; și în mâna stângă un toiag, care pe partea superioara are un cap de măgar” (on the top of wich is an ass’s head) – [Corect ar fi „un cap de lup” – n.r.].                                                                                                                     În textul incriminat există de fapt două confuzii. Prima, şi cea mai regretabilă, este faptul ca stindardul dacilor era în realitate un cap de lup şi nicidecum un cap de măgar. Cea de-a doua confuzie este legată de faptul că în text sunt descrise amalgamat reversurile a două tipuri monetare diferite, emise în numele împăraților Trebonianus Gallus şi Traian Decius. Realitatea este aceasta: Monedele coloniale aparținând unui anumit tip monetar care au fost emise în Provincia Dacia la monetăria din colonia romană Ulpia Traiana Sarmizegetusa au într-adevăr pe revers figura feminină care ține în mâna dreaptă o ramură de măslin, însă în mâna stângă ea are un sceptru sau un parazonium, nu un stindard. Tipul monetar în discuție a fost emis pentru prima dată în numele lui Decius şi abia mai târziu în numele lui Gallus:

Trebonianus Gallus PD avTrebonianus Gallus PD rev

Sesterț emis în Provincia Dacia în numele lui Trebonianus Gallus                                         Prima parte a frazei in textul amintit se referă la monede coloniale, pe când partea a doua a frazei se referă la monedele imperiale emise de Senat sau de împăratul Decius (prezentate la inceput), pe reversul cărora figura feminină ține în mâna dreaptă insemnul Daciei, stindardul cu cap de lup.                                                                                               Eroarea se repetă mai jos, tot pe aceeaşi pagină 664 a dicționarului, acolo unde se descrie reversul monedelor imperiale, emise de împăratul Traian Decius sau de Senatul roman: „Figura în cauză poartă în mâna stângă un toiag înalt, pe care este plasat capul unui măgar, aparent ca și cum ar fi un insemn național, așa cum se observă pe monedele emise de Senat în numele împăratului Traianus Decius si de asemenea, pe monedele de argint emise de către împărat.” (bears in her left hand a tall staff, on which is placed the head of an ass, seemingly as thongh it were national ensign). Din intregul text reiese că aceste erori si confuzii au fost preluate în dictionar de la Vaillant.                                 Informația a fost a preluată de către numismati sau dealeri în această formă eronată, fără a mai fi filtrată. Am văzut pe site-uri şi descrieri corecte făcute de cunoscători, însă marea majoritate sunt simpli vânzători, al căror principal obiectiv este vânzarea, lăsând în plan secund sau ignorand total educația istorică.

Pentru a demonstra adevărul istoric, ne întoarcem puțin în timp.                                       Încă din timpul domniei regelui dac Burebista (82- 44 a.Chr.) Dacii erau percepuți ca o amenințare la adresa Imperiului Roman. Cezar îşi propusese o campanie împotriva Dacilor, dar intenția i-a fost zădărnicită de asasinarea sa în 44 a.Chr. După un secol şi jumătate, anterior epocii lui Traian, în timpul împăratului Domitian, înfrângerea legiunilor generalului Fuscus şi capturarea steagurilor romane de către Daci (87 p.Chr.) au creat panică la Roma. În timpul războaielor grele duse de împăratul Traian în Dacia (101-102 si 105-106 p.Chr.), rezistența acerbă şi vitejia dacilor a stârnit admirație în lumea romană.     Stindardul dacilor, lupul cu trup de şarpe, denumit draco (sau Dracon) a fost simbolul războinicilor daci. Construit prin simbioza unui cap de lup cu gura deschisă, continuat cu un corp serpentiform, de dragon, constituia flamura de luptă a dacilor. Realizat din bronz sau chiar argint, capul de lup era fixat pe o lance. În bătaia vântului stindardul dac avea o miscare ondulatorie si în plus capul metalic producea un puternic şuierat, care avea ca efect îmbărbătarea propriilor luptători şi panicarea inamicilor. De asemenea, inducea o stare de nervozitate cailor inamicului, care nu mai auziseră un asemenea sunet. Stindardul cu cap de lup specific Dacilor este reprezentat pe mai multe monumente antice, cea mai cunoscută reprezentare a steagului dacic aflandu-se  pe Columna lui Traian din Roma. Cultul pentru împăratul Traian, considerat un adevărat zeu, s-a concretizat prin ridicarea unor monumente în semn de prețuire pentru realizările sale în expansiunea Imperiului Roman. Unul dintre ele a fost construit în Dacia, pe actualul teritoriu al României. Este vorba de Monumentul Triumfal Tropaeum Traiani de la Adamclisi, construit între anii 106-109 p.Chr. pentru a comemora victoria Romanilor asupra Dacilor în anul 102 p.Ch.. Monumentele care au rezistat timpului, ne oferă multe informații despre anticii Daci. Celebrul monument Columna lui Traian de la Roma, inaugurat în anul 113 p.Chr., descrie în scenele sale imortalizate în piatră întreaga poveste a războaielor Romanilor cu Dacii. Existenta stindardului dacic este atestată de reprezentările de pe basoreliefurile Columnei, în special în scenele de luptă, în preajma unor cetăți dacice sau a unor căpetenii din rândul dacilor. În câteva cazuri, reprezentarea stindardului este legată de prezența lui Decebal pe Columnă, dar apare şi printre prăzile de război cucerite în Dacia:

stindard-columna                                                      Stindardul Dacilor – detaliu de pe Columna lui Traian; Personajul din partea stângă este probabil regele Decebal                                                                                                         Pe soclul monumentului, ca pradă de război, alături de armele Dacilor sunt prezente insemnele poporului cucerit, stindardele dacice cu cap de lup:

dsc05398dsc05399dsc05403

Reprezentări ale stindardului dacic pe soclul Columnei lui Traian – Roma

Acest insemn al Dacilor, stindardul cu cap de lup sau dragon, a fost adoptat ulterior războaielor dacice, de armata romană si este cunoscut în istoria romana ca “draco”:       „[La intrarea triumfală în Roma a lui Constantin cel Mare] s-au strâns în jurul draconilor, legaţi în vârfurile aurite ale suliţelor şi ferecaţi cu pietre strălucitoare, umflaţi de un vânt mare şi astfel şuierând ca şi stârniţi de mânie, lăsând să fluture în vânt cozile ample.” – Ammianus Marcelinus, Rerum gestarum, 16,10,17   

Semnificaţia capului de măgar la Romani era cu totul opusă semnificaţiei capului de lup. Pentru Romanii de la începutul erei crestine, capul de măgar era un semn de batjocură. Prin urmare, dacă acest stindard purtat de Daci ar fi simbolizat un cap de măgar, putem spune cu certitudine că Romanii nu l-ar fi preluat ca insemn al armatei romane sau ca element în împodobirea monumentelor. În plus, lupoaica cu pui a fost dintotdeauna simbolul oraşului Roma.                                                                                                         Pe latura estică a Pieţei Poporului din Roma (Piazza del Popolo), spre colina Pincio si parcul Vila Borghese, se află grupul statuar al zeiței Roma încadrat de două coloane care susţin fiecare un trofeu al armelor. Mai sus, în plan secund, pe balustrada terasei rutiere, străjuiesc falnic și calm, patru statui de Daci. Fiecare din cele două trofee ale armelor conţine pe lângă armură şi arme, câte două stindarde cu capete de lup dispuse lateral:

dsc05371

Unul din cele doua trofee ale armelor din Piazza del Popolo din Roma care încadrează grupul statuar al zeiței Roma

banner-03

Dicţionarul englez din 1889, care a stârnit controversa, este iertat, deoarece în încheierea scurtului capitol dedicat Daciei afirmă despre Daci următoarele: „Deși în cele din urmă obligați să cedeze în fața abilității strategice şi disciplinei superioare a legionarilor imperiali, Dacii, atât înainte, cât şi după supunerea lor de către romani, s-au arătat ei înșiși a fi Prodiga gens animae, studiisque asperrima belli” – Oameni cu suflet minunat, preocupați de greutățile războaielor.

DECEBAL, DACIA SI ROMA – PORTRETUL LUI DECEBAL

Nobil dac pe Arc ConstDacii au fost nişte bărbaţi viteji care au uimit antichitatea cu credinţa, simplitatea şi curajul lor. Deşi erau un popor de păstori şi agricultori, dacii erau obişnuiţi cu războaiele şi erau consideraţi războinici de temut. Scriitorul antic Dion Chrysostomos cunoscut şi ca Dion din Prusa sau Dio Cocceianus (cca. 40 – cca.115 p.Chr.) ca unul care a trăit printre ei, spunea: „acolo la ei [la geţi] puteai să vezi peste tot săbii, platoşe, lănci, peste tot cai, peste tot arme, peste tot oameni înarmaţi” şi tot el, mai spunea că „geţii sunt mai înțelepţi decât aproape toţi barbarii şi mai asemănători romanilor”. Prozatorul grec Lucian din Samosata (125 p.Chr.– după 180 p.Chr.) scria: „de câte ori am privit ţara geţilor, i-am văzut războindu-se”.

<  Nobil dac pe Arcul de Triumf al împăratului Constantin

Razboinici daciRăzboinici daci pe Columna lui Traian, Roma

La 131 de ani de la moartea regelui Burebista Unificatorul (44 a.Chr.) – întemeietorul regatului Dacia – a apărut un alt mare rege al dacilor, cunoscut pe scena istoriei sub numele de Decebal.
Interesul manifestat de Imperiul Roman pentru cucerirea Daciei a făcut ca, din cronicile scrise de învingători, să răzbată pâna la noi informaţii despre regele Decebal, mai multe decât despre orice alt rege dac. Războaiele cu romanii, în care au fost primi protagonişti, i-au făcut celebri în toată lumea antică, atât pe daci, cât şi pe regele lor Decebal.
Decebal, rege al dacilor între anii 87-106 p.Chr., a rămas una din figurile dominante ale istoriei românilor. În cele ce urmează vom trece în revista ascensiunea lui Decebal la conducerea regatului, portretul regelui dac şi dramatica sa ieşire din istorie.

 

ASCENSIUNEA
DecebalÎn iarna anului 85 p.Chr., comandantul dac Diurpaneus, fiul regelui Scorilo şi nepot al regelui Duras, a pustiit malurile sudice ale Dunării, care erau de mai multă vreme în stăpânirea romanilor. Guvernatorul Moesiei, C.Oppius Sabinus, a strâns o armată şi a pornit o campanie de pedeapsă împotriva dacilor, însă Diurpaneus, cu războinicii săi, i-a învins pe romani și l-a decapitat pe comandantul lor. Când s-a aflat despre aceasta, în capitala imperiului s-a produs mare spaimă, deoarece mulţimea se temea că duşmanul învingător va pătrunde în interiorul imperiului şi va devasta totul. Pericolul dacic era, în viziunea romanilor, cel putin la fel de mare ca şi cel germanic. Din această cauză, împăratul Domiţian a fost nevoit să treacă, cu întreaga sa armată în Iliria și Moesia, poruncind celui mai brav general al său, comandantul gărzii pretoriene, Cornelius Fuscus, să treacă Dunărea (87 p.Chr.). Sub amenintarea invaziei, dacii s-au pregătit de luptă şi, încă de la prima confruntare, au reuşit să obţină o mare victorie. Nu se cunoaste cu precizie locul unde s-au dat luptele, dar se presupune că romanii au fost atacaţi prin surprindere în zona Turnu Rosu, în defileul Oltului. Diurpaneus a izbutit să dea o lovitură nimicitoare legiunilor romane conduse de Fuscus, care şi-a şi găsit sfârsitul în această luptă. Se spune că imperiul a pierdut atunci în Dacia o întreagă armată, de câteva legiuni, plus trupele auxiliare însoţitoare. Prizonierii, trofeele, stindardele legiunilor şi al gărzii pretoriene au fost duse de daci în Munţii Orăştiei. A fost o mare umilinţă pentru romani ca garda pretoriană imperială, garda împăratului Romei, să-şi piardă stindardul pe câmpul de luptă. Conform obiceiului, ea ar fi trebuit desfiinţată.
După această victorie, Diurpaneus a primit supranumele de Decebal – cel puternic, cel viteaz.
Istoricul roman Tacit, în lucrarea despre socrul său, Agricola, face aluzie la invadarea Moesiei de către daci în iarna 85-86 p. Chr. când C.Oppius Sabinus, guvernatorul acestei provincii, a fost ucis şi de asemenea, la înfrângerea generalului Cornelius Fuscus, prefectul pretoriului, ucis şi el în anul 87 p.Chr. pierzând mare parte din armată şi stindardele legiunilor. Aceasta este şi una din primele menţionări ale Daciei:
„Într-adevar au urmat în stat împrejurări care nu permiteau ca numele lui Agricola să fie trecut sub tăcere; atâtea armate pierdute în Moesia, Dacia, Germania şi Panonia, prin îndrăzneala nebunească sau laşitatea comandanţilor, atâţia militari de valoare învinşi şi făcuţi prizonieri cu cohorte întregi, încât acum nu se mai punea în discuţie hotarul imperiului şi un mal, ci taberele de iarnă ale legiunilor şi stăpânirea provinciilor noastre” – (Tacit– Agricola 41, 2)
După acest eşec al armatei romane împăratul Domiţian a atacat din nou regatul lui Decebal trimiţându-l în anul 88 p.Chr. pe generalul Tettius Iulianus care, trecând din nou Dunărea şi pătrunzând în Dacia prin Banat, s-a confruntat cu armata dacă la Tapae. De această dată victoria a fost de partea romanilor. Totuşi, Tettius Iulianus nu a reusit să-şi exploateze victoria. Decebal şi-a retras armata în ordine, dovedind isteţime în a crea obstacole în calea urmăritorilor, împiedicându-i să continue înaintarea în interiorul Daciei. Este anecdotic episodul povestit de istoricul roman de limba greacă Dio Cassius (155 sau 163/164 – după 229):
“Decebal se temu ca romanii victorioşi să nu pornească spre capitala lui. De aceea tăie copacii din preajma lor [la o oarecare înălţime] şi puse arme pe trunchiuri, pentru ca duşmanii să creadă că sînt soldaţi şi să se retragă înspăimîntaţi. Ceea ce s-a şi întîmplat.” (Dio Cassius, Istoria romană, LXVII,10,3).
Cu toata victoria repurtată, din cauza dificultăţilor întâmpinate de armatele imperiale la Dunărea de Mijloc în lupta cu triburile germanice şi ca să pară totusi un învingător în ochii Romei, împăratul Domiţian a preferat să plăteasca pacea cu dacii, intenţionând să transforme Dacia într-un regat clientelar aliat. Astfel, în anul 89 p.Chr., Decebal a încheiat o pace avantajoasă în urma căreia regatul dac primea însemnate sume de bani, meșteri constructori şi instructori militari. Iată textul rămas de la Dio Cassius privind aranjamentul lui Domiţian:
„Învins şi pus pe fugă de marcomani, Domiţian a pornit grabnic o solie la Decebal, regele dacilor, îndemnându-l să încheie un tratat, pe care el [Domiţian] îl refuzase mai înainte, deşi [regele] i-l ceruse adesea. Decebal primi propunerea de pace (căci era la mare strâmtoare) dar nu a vrut să vină el însuşi să stea de vorbă cu Domiţian, ci l-a trimis pe Diegis, împreună cu câţiva bărbaţi, ca să-i predea armele şi câţiva prizonieri, sub cuvânt că i-ar avea numai pe aceştia. După sosirea acestuia, Domiţian puse lui Diegis o diademă pe cap – ca şi cum ar fi fost un adevărat învingător şi omul în stare să dea un rege dacilor -, iar soldaţilor lui le împărţi onoruri şi bani. Ca un biruitor, trimise la Roma, între altele, nişte aşa-zişi soli ai lui Decebal şi o pretinsă scrisoare de-a acestuia, despre care se spune că ar fi plăsmuit-o el. 4. Domiţian îşi împodobi triumful cu multe lucruri ce nu fuseseră luate ca pradă. (Dimpotrivă, el cheltuise foarte mulţi bani pentru încheierea păcii, căci fără întârziere dădu lui Decebal nu numai însemnate sume de bani, dar şi meşteri pricepuţi la felurite lucruri folositoare în timp de pace şi de război şi făgădui să-i dea mereu multe). Aceste lucruri el le-a scos din mobilierul împărătesc. Căci el folosea totdeauna asemenea lucruri ca pradă de război, ca unul care adusese împărăţia însăşi în stare de robie.” (Dio Cassius, Istoria romană, LXVII, 7, 2-4,)
Pentru a înţelege mai bine contextul istoric în care Decebal a ajuns rege, trebuie amintit că regatul dac se divizase după dispariţia regelui unificator Burebista, în patru, apoi în cinci regate mai mici. În cel mai important dintre acestea, regatul situat în Munţii Orăştiei, care a avut şi rol de nucleu, i-au succedat următorii regi: Deceneu, Comosicus, Scorilo şi Duras, fratele lui Scorilo. Este necesar să fie explicat un lucru important: în succesiunea regilor daci era aplicată cutuma tracică, întâlnită la tracii sud-dunăreni, pe principiul agnaţilor (rude pe linie paternă), potrivit căreia la moartea unui rege, dacă acesta avea un frate, fratele avea drept de domnie, înaintea fiului regelui decedat . Prin urmare, Duras i-a urmat lui Scorilo la domnie şi nu Diurpaneus, deşi acesta era succesorul natural.
În anul 87 p.Chr. regele Duras era deja bătrân şi, în faţa ameninţării armatelor romane trimise de împăratul Domiţian asupra dacilor, a cedat puterea regală nepotului său, Diurpaneus, care a devenit astfel rege al tuturor dacilor. Cedarea conducerii de către Duras s-a făcut la bună întelegere, acesta continuând să trăiască la Sarmizegetusa, ca sfetnic al regelui Decebal.
„Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva dacilor, asupra cărora, în vremea aceea, domnea Decebal (Duras care domnise mai înainte, lăsase lui Decebal de bunăvoie domnia…)” – (Dio Cassius, Istoria romană, LXVII, 6, 1)

 

PORTRETUL LUI DECEBAL
Nu se cunosc prea multe detalii despre membri familiei regelui dac. Istoria aminteşte de trei dintre copiii regelui Scorilo: cei doi fii, Diurpaneus, Diegis şi o fiică, al cărui nume nu este consemnat în documente, deşi face obiectul unui pasaj în Istoria Romană a lui Dio Cassius.
Fiul cel mare, Diurpaneus, devenit apoi rege cu supranumele Decebal, s-a născut probabil între anii 55 si 60 p.Chr.. Se spune că Decebal ar fi avut o fiică, pe Dochia, despre care s-au ţesut în timp mai multe legende. Potrivit lui Gheorghe Asachi, numele iniţial şi corect ar fi fost Dachia, nume devenit ulterior Dochia. Renumitul om de cultură scria că în zona muntelui Ceahlău circula legenda că, după moartea regelui dac, Dochia a fugit travestită în păstoriţă, pentru a nu fi prinsă de romanii lui Traian. Ajunsă în cele din urmă pe vârful Ceahlăului, în faţa urmăritorilor ea s-a rugat lui Dumnezeu să fie prefăcută în stană de piatră, împreună cu oile ei. Despre al doilea fiu al lui Scorilo, Diegis, ştim că a negociat în anul 89 p.Chr. pacea cu împăratul Domiţian, ca trimis special al lui Decebal. Despre sora lui Decebal se aminteşte că în primăvara lui 102 p.Chr., în prima campanie a romanilor conduşi de împăratul Traian, a fost luată prizonieră cu întreaga familie, de Maximus, la cucerirea cetăţii Costeşti din Munţii Orăştiei. Acolo au găsit romanii şi stindardele armatei pierdute de împăratul Domiţian. Din nou, Dio Cassius este sursa informaţiei:
„Traian puse mâna pe munţii cei întăriţi cu ziduri… Din pricina aceasta şi mai ales după ce, în acelaşi timp, Maximus prinse pe sora lui şi luă o cetăţuie puternică, Decebal fu gata să se învoiască la toate cele ce i s-ar fi poruncit…” (Dio Cassius, Istoria romană, LXVIII, 8-9, 9,4). Împăratul Traian ştia că această captură putea deveni o preţioasă armă psihologică în mâinile sale. Este posibil ca între cauzele care l-au obligat pe regele dac să accepte pacea grea din 102 p.Chr., un rol major să-l fi jucat încercarea lui Decebal de a-şi elibera sora, îndeplinindu-şi, astfel, o datorie de onoare faţă de familia sa. Acest pasaj din rezumatele „Istoriei romane” a lui Dio Cassius a fost corelat cu o scenă de pe Columna lui Traian. Istoricul Radu Vulpe considera că scena XXX de pe Columnă trebuie corelată cu capturarea surorii lui Decebal, despre care scria istoricul grec (R. Vulpe,Columna lui Traian, monument al etnogenezei etnice, Bucureşti, 1988, p. 67-71).sora lui Decebal

Sora lui Decebal apare în această scenă (stânga-sus), invitată fiind de împăratul Traian print-un gest larg, să urce pe corabia care o va duce ca prizonieră în capitala imperiului.
Dio Cassius ne mărturiseşte că Decebal s-a arătat dispus să accepte încetarea ostilităţilor în orice condiţii, „nu fiindcă ar fi avut de gând să le respecte, ci ca să mai prindă putere, după pierderile suferite atunci”.
Decebal, ultimul rege dac, este considerat de urmaşi ca fiind cel care a refăcut Regatul dac, un talentat strateg şi un mare comandant militar. Personalitatea sa a lăsat urme de neşters în conştiinta natiunii române.
Este deja binecunoscută descrierea lui Decebal făcută de istoricul grec Dio Cassius:
“Era foarte priceput în ale războiului și iscusit la faptă, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman și a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă, știind a se folosi cu dibăcie de o victorie și a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, lucruri pentru care el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor..” – (Dio Cassius, Istoria romană, LXVII, 6). Referindu-se la acest text istoricul I.I.Russu scria în 1980 că trăsăturile portretuluiI lui Decebal de pe Columnă corespund întru totul descrierii regelui dac făcută de istoricul grec (I.I.Russu, Daco-geţii în imperiul roman, Bucureşti, 1980, p.84-85).decebal pe coloana 2decebal (2)

 

 

 

 

 

 

 

decebal pe coloanadecebal3

 

 

 

 

 

 

Detalii de pe Columna lui Traian, Roma

DSC05423DSC05424DSC05425

 

 

 

 

 

 

DSC05426

 

 

 

 

Daci pe Arcul de Triumf al împăratului Constantin, Roma

Decebal si stindardul dacicDecebal şi stindardul dacic în bătălia de la Adamclisi – Columna lui Traian

Un bust de marmură aflat la muzeul Vatican, reprezentând un dac tipic, cu barbă şi căciulă de nobil dac – tarabostes, a atras de mult timp atenţia cercetătorilor. Acest bust a fost asociat tot mai mult cu numele regelui Decebal. Istoricul Emil Panaitescu (1885-1958), scria în Il ritratto di Decebalo, Ephemeris dacoromana, 1, 1923, p.387-413, că vede în bustul de marmură de la Vatican însumarea fidelă a tuturor apariţiilor chipului lui Decebal de pe Columnă.
Florin Rostariu, un adevărat artist, “a dat culoare istoriei” – după cum spune chiar el . În încercarea de a crea un aer de naturaleţe imaginii regelui dac, utilizând o aplicaţie specializată, a colorat imaginea bustului din marmură al regelui Decebal şi a făcut-o minunat, profesionist. Priviţi, arată de parcă i-ar fi dat din nou viaţă regelui dac:decebal-the-king-of-the-dacians-dacia-regele-dacilor-romania-romanians-vatican

Dacă ar fi să facem portretul fizic al lui Decebal având ca ghid bustul din marmură şi scenele de pe Columnă, am putea spune în legătură cu statura sa, că era un bărbat înalt, lat în spate, cu un gât puternic, de luptător. Oricum, după cum în mod clar se vede pe Columna lui Traian, pe Arcul de triumf al lui Constantin, dacii erau niste bărbaţi înalţi, bine clădiţi, vigurosi. În putinele scene (6) în care apare Decebal, este reprezentat parcă şi mai voinic decat ceilalţi luptători daci. Figura sa, cu frunte înaltă, semn al inteligenţei, cu ochi negri, pătrunzători, umbrit de sprâncene stufoase, cu cute la rădăcina nasului – care denotă tenacitate, dârzenie, cu nasul puternic şi drept – care exprimă vigoare, hotărâre, toate aceste trăsături, îl fac să fie un personaj care nu poate fi trecut cu vederea, un lider. Se spune că lobul inferior al urechii lipit de maxilar era ceva specific dacilor.Ettore Ferrari          Decebal si TraianDouă frumoase busturi din bronz, al regelui Decebal şi al împăratului Traian, create în anul 1928 de sculptorul italian Ettore Ferrari, sunt găzduite de Muzeul de istorie din Cluj. Bustul regelui dac, maestuos, calm şi hotărât, domină atmosfera. Senzaţia pe care o ai privind cele două busturi alăturate e un pic hilară: ai spune că lui Traian i s-a facut părul măciucă în momentul când a fost aşezat lângă regele dac, senzaţie dată de cununa imperială purtată de împărat.

 

SFARSITUL DRAMATIC AL REGELUI DAC
Strălucita victorie împotriva romanilor şi tratatul favorabil încheiat în 89 p.Chr. cu împăratul Domiţian, i-a oferit lui Decebal răgazul necesar pentru a face alianţe antiromane cu popoarele vecine de la hotarele Daciei. Astfel, sarmaţii, iazigii şi roxolanii, marcomanii şi quadii germanici, au devenit aliaţii dacilor în faţa pericolului expansiunii Imperiului Roman.
Sub regele Decebal regatul dac s-a aflat la apogeul puterii sale. Mai restrâns ca arie geografică decât Dacia Magna – teritoriul stăpânit de regele Burebista (82-44 a.Chr.) – noul regat cuprindea numai Transilvania până la Tisa Superioară, Banatul, Oltenia, Muntenia, sudul şi vestul Moldovei, dar era mai puternic și mai bine organizat. În cei peste o sută de ani de la destrămarea regatului lui Burebista societatea dacică înregistrase în timp progrese multiple şi importante: o populație numeroasă, grupată în jurul multor aşezări numite dave în care pulsa o vie activitate economică, legături comerciale cu civilizaţiile greacă şi romană, o cultură înfloritoare cu elemente originale caracteristice, dar şi cu influenţe ale culturilor cu care a venit în contact. Criton, medicul lui Traian, vorbeşte despre o instituţie a prefecţilor, pe care Decebal îi numeşte în fruntea cetăţilor şi ca supraveghetori ai domeniului agricol. La nivel central, regele se putea baza pe un consiliu, constituit din membrii familiei regale şi nobilime, precum şi pe o cancelarie care emitea documente şi trimitea solii. Pe plan militar, Decebal a dezvoltat armata, a înzestrat-o cu maşini de război, a fortificat, cu ajutorul unor meşteri romani, cetăţile Daciei şi în special pe cele din jurul capitalei Sarmizegetusa Regia. Pe un imens vas descoperit în cetatea Sarmizegetusa Regia se poate citi textul „DECEBALVS PER SCORILO„. Vasul conic era prevăzut la partea superioară cu patru găuri dispuse în cruce, posibil pentru a fi suspendat cu lanţuri de grinzile tavanului şi utilizat în scop sacerdotal sau pur şi simplu pentru încălzire. Marea încăpere poligonală în care a fost descoperit acest vas ceramic, se presupune că ar face parte din locuinţa regelui dac. Unele interpretări consideră că textul descoperit este în limba dacă, posibilul sens fiind acela de Decebal fiul lui Scorilo, altele în latină, traducerea fiind Decebal prin Scorilo. Alţii cred că e vorba de o simplă marcă de olar, inscripţia traducându-se prin lucrat pentru Decebal.
După ce în 98 p.Chr. Traian se urcase pe tronul imperiului roman, el a sistat orice subsidii plătite Daciei considerând pacea lui Domiţian o mare ruşine şi o umilinţă pentru imperiu. După trei ani de pregătiri, la 25 martie 101 p.Chr, Traian a pornit din Roma pentru a ataca Dacia, în fruntea unei armate formate din 14 legiuni, totalizând 150.000 de soldaţi (cea mai mare armată la acea dată). Începea primul război daco-roman. Trecând în revistă războaiele daco-romane, se poate spune că dacă în prima campanie a lui Traian, după luptele crâncene de la Tapae si Adamclisi, rezultatul a fost indecis, iar Decebal a cerut pacea doar ca urmare a capturării surorii lui, cea de-a doua campanie însă, cea din 105-106 p.Chr., a avut ca deznodamânt desfiinţarea regatului dac şi moartea regelui său. Părăsiti de foştii aliaţi şi atacaţi pe trei direcţii de armatele romane, dacii s-au retras spre cetăţile întărite din Munţii Orăstiei. După numeroase lupte în munţi, armata romană, a reuşit să penetreze liniile de apărare ale dacilor, a cucerit complexul de cetăţi care protejau capitala şi a ajuns în faţa Sarmizegetusei. Cetatea asediată a fost greu de cucerit o bună perioadă de timp, pentru că apărătorii săi luptau aprig. Apoi, în urma unei trădări, romanii au găsit şi au reuşit să oprească alimentarea cu apă a cetăţii. După ce şi-au împărţit şi ultimele rezerve de apă, fapt înregistrat şi pe una din scenele Columnei, dacii n-au mai putut rezista, astfel că Decebal a decis să se părăsească cetatea. Împreună cu câteva căpetenii, Decebal s-a retras spre nord-est pentru o regrupare a armatei dace. Cavaleria auxiliară romană a fost trimisă în urmărirea regelui. Fuga
Pentru daci, libertatea era o religie. Un rege dac nu putea accepta să fie prins, înrobit sau umilit. Decebal nu putea accepta să fie capturat şi plimbat în lanţuri prin Roma în urma carului triumfal al împăratului Traian. Prin urmare, nu a vrut să fie prins viu şi a ales să se sinucidă, înainte ca legionarii romani să se apropie.
„Când a văzut Decebal că scaunul lui de domnie şi toată ţara sunt în mâinile duşmanului, că el însuşi este în primejdie să fie luat prizonier, îşi curmă zilele. Capul său fu dus la Roma. În felul acesta Dacia ajunse sub ascultarea romanilor şi Traian stabili în ea oraşe de colonişti” – (Dio Cassius, Istoria romană, LXVIII, 14, 3).Sfarsitul lui Decebal

Printre ultimele scene redate pe Columnă, sunt două foarte importante: cea a sinuciderii lui Decebal şi cea în care sunt redaţi doi soldaţi romani care prezintă mulţimii pe un scut capul şi mâna dreaptă a regelui Decebal, în castrul roman de la Ranisstorum. Se spune că pentru a linişti plebea Romei, care de 20 de ani se temea de pericolul dacic, capul şi mâna regelui dac au fost conservate în miere şi trimise la Roma. O inscripţie descoperită pe o lespede de marmură, în portul Ostia de la gurile Tibrului, relatează că în anul 106 p.Chr. relicvele au fost arătate mulţimii, după care, în urlete de bucurie, au fost aruncate pe scările templului Gemoniei. Era locul unde erau expuse cadavrele duşmanilor imperiului roman.                                                                                                                                     mon Ti Cla MaxÎn anul 1965 profesorul american Michael Speidel a descoperit, într-un sat din apropierea anticului oraş Philippi din Macedonia, un monument funerar închinat lui Tiberius Claudius Maximus, cel care i-a dus împăratului Traian capul lui Decebal. (The Captor of Decebalus a New Inscription from Philippi. The Journal of Roman Studies, Vol. 60, 1970). Monumentul conţine o inscripţie care spune: „Tiberius Claudius Maximus, veteran, fiind în viaţă s-a îngrijit să se facă acest monument…a fost făcut cercetaş… de două ori decorat în războiul dacic… de către acelaşi împărat făcut decurion… fiindcă prinsese pe Decebal şi îi dusese capul la Ranisstorum…” Basorelieful de pe monumentul funerar îl înfăţişează călare, repezindu-se la un dac prăbuşit la pământ, din mâinile căruia cade un pumnal încovoiat.
„Filmul” războaielor daco-romane, pe basoreliefurile în marmură ale Columnei sau pe Monumentul Triumfal de la Adamclisi, a fost magistral realizat de Apolodor din Damasc, arhitectul sirian creditat că ar fi realizat cea mai mare parte a capodoperelor arhitecturale din timpul domniei împăratului Traian. O copie a Columnei a fost adusă la Bucureşti în 1967 şi expusă la Muzeul Naţional de Istorie a României, unde doritorii o pot admira îndeaproape, datorită unui balcon circular pe care scenele sunt expuse separat, cu explicaţiile de rigoare. Alte copii ale Columnei pot fi văzute în muzeele din Londra, Roma şi în apropiere de Paris. Cercetările celebrului Cichorius, cel care a făcut observaţii foarte interesante şi care a numerotat scenele Columnei, cercetări definitivate de Petersen, constată că „realităţile topografice arheologice din România pe vechiul teatru de război, al conflictelor daco-romane, pot fi comparate cu reprezentările de pe Columnă”. O descoperire de senzaţie făcută în 2010 la Turnu Severin, România, în timpul unor lucrări de constructie, confirmă încă o dată că scenele sculptate pe monumentul din capitala imperiului roman nu au fost doar fantezii ale celebrului arhitect, ci o adevărată cronică în piatră a unor evenimente reale despre care istoria vorbeşte cu probe. Cercetările arheologice au identificat un amfiteatru roman amplasat lângă piciorul podului construit de Apolodor din Damasc peste Dunăre, amplasament care corespunde amfiteatrului reprezentat în una din scenele Columnei, prin urmare, acesta a fost găsit exact în locul indicat de monumentul roman.
După victoria romanilor, teritoriul cucerit în Dacia – Transilvania, Banatul, Oltenia – a fost proclamat provincie romană în vara anului 106 p.Chr., sub numele Dacia Felix. Dintre prizonierii daci, un număr de 50 000 au fost duşi la Roma ca sclavi. Alţii au fost selecţionaţi şi au format unităţi militare în cadrul legiunilor romane. Din perioada lui Traian sunt cunoscute Ala I Ulpia Dacorum în Cappadocia şi Cohors I Ulpia Dacorum în Siria, iar din perioada succesorului său, Hadrian, este cunoscută Cohors I Aelia Dacorum în Britania.
Despre sfârşitul regelui dac care nu şi-a pierdut niciodată speranţa în victorie şi despre neamul dacilor, neînvins până atunci, a scris şi Pliniu cel Tânăr (61-114 p.Chr.) în Scrisori VIII, 4,1-2: “1. Foarte bine faci că te pregăteşti să scrii despre războiul dacic. ….2. Vei cânta…. un rege* alungat din reşedinţa sa, izgonit chiar şi din viaţă, fără ca să fi pierdut niciodată nădejdea; pe lângă acestea, două triumfuri, din care unul a fost dintâi împotriva unui neam neînvins, iar celălalt, cel din urmă.” – (*este vorba de Decebal)
Deşi nu a fost glorificat în cronicile epocii precum Traian – explicaţia fiind aceea că istoria a fost scrisă de învingători – viteazul rege dac Decebal rămâne una dintre marile personalităţi istorice ale acestor meleaguri, unul din eroii neamului.

Articol de Nicolae Sabin DORDEA cu elemente de la:
Izvoare privind istoria României, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1964; Wikipedia, the free encyclopedia; Wikipedia, enciclopedia liberă
Foto: Nicolae Sabin Dordea, Florin Rostariu, internet

DACII PE MONUMENTUL TRIUMFAL TROPAEUM TRAIANI DE LA ADAMCLISI

  Autor: Nicolae Sabin Dordea     Stindardul 4

        Prima campanie a împăratului Traian împotriva Regatului Dacia a debutat la 25 martie 101 p.Chr. când acesta părăseste Roma îndreptându-se spre Moesia Superior. După pregătiri de aproape trei ani, armata romană, condusă de împărat, traversează Dunărea pe poduri de vase la Lederata (Ramna) și Dierna (Orșova) pătrunzând în Dacia prin Banat, cu 13 legiuni și alte unități auxiliare.

       Este foarte probabil ca primele lupte să fi avut loc chiar acolo, pe malul Dunării. Despre acest episod nu s-a scris mai deloc. Conform lui Dio Cassius, regele Decebal era maestru în ambuscade şi în lupta de guerilă. Pe parcursul primei campanii romane pentru cucerirea Daciei, regele dac a dus un război continuu de hărţuire, pustiind totul în calea romanilor. Singurul care spune ceva despre această luptă este Criton, medicul lui Traian, care afirmă  în Geticele (pag.931, Suidas): „încă pe când treceau fluviul şi tocmai când debarcau, i-au atacat (dacii)”. Putem lua în calcul afirmatiile medicului militar, care se referă la fapte concrete legate de episodul de debut al primului război dacic, când romanii au traversat Dunărea, iar dacii i-au luat în primire. Este uşor de înţeles ce s-a întâmplat cu armata romană abia  debarcată, în curs de organizare, luată prin surprindere de războinicii daci.

      Apoi, în vara anului 101 p.Chr., are loc bătălia de la Tapae* (Poarta de fier a Transilvaniei), unde Decebal încearcă să oprească înaintarea romană. Bătălia se încheie însă cu o remiză, victoria trâmbiţată de romani a fost de fapt nedecisă. Este concludent citatul lui Dio Cassius din Istoria Romană LXVIII,8, 2: “Dar Traian s-a angajat în lupta cu ei şi a văzut răniţi pe mulţi dintre ai săi şi a ucis mulţi duşmani. Şi când bandajele nu le-au mai ajuns (romanilor), se zice că nu şi-a cruţat nici propriile sale veşminte, ci le-a tăiat fâşii. Apoi a poruncit să se ridice un altar soldaţilor căzuţi în luptă şi să li se aducă în fiecare an jertfă pentru morţi.” * Tapae este denumirea antică a trecătorii Poarta de Fier a Transilvaniei (700 m), situată pe râul Bistra, între munţii Poiana Ruscă şi munţii Retezat, care face legătura între Banat şi Ţara Haţegului. Pe aici trecea principalul drum spre Sarmizegetusa, capitala Daciei. În această zonă, între anii 88-106 p.Chr., dacii au dat trei bătălii cu romanii, cu succes variabil. A nu se confunda cu zona Porţile de Fier de pe Dunăre.

       În iarna 101-102 p.Chr. dacii traversează Dunărea îngheţată atacând castrele romane de la sud de fluviu, ajutați de buri şi sarmați, cu scopul de a deschide un al doilea front şi de a îndepărta de capitală armatele romane. În  primăvara anului 102 p.Chr. Traian primeşte lupta şi din păcate, Decebal este înfrânt la Nicopole pe Dunăre și la Adamclisi în Dobrogea.
Bătălia finală de la Adamclisi a fost un episod hotărâtor în timpul primei campanii a lui Traian în Dacia, unde, cu pierderi mari de partea romanilor, s-a decis soarta războiului. În ansamblu însă, această victorie romană, foarte greu smulsă duşmanilor, a însemnat pentru Traian nereuşita războiului său dacic. Ea a dus la încheierea unei păci neprevăzute în planurile împăratului, el fiind convins că-l va lichida pe Decebal şi va cuceri Regatul Dacia într-o unică şi simplă acţiune militară. Eşecul campaniei din Dacia, trâmbiţat totusi ca o „victorie” a proaspătului împărat, cerea răzbunare şi Dacia trebuia definitiv cucerită. În anii urmatori, împăratul Traian a ordonat pregătiri genistice de o amploare nemaiîntâlnită niciodată până atunci în Imperiul Roman împotriva vreunuia din adversarii săi. A dispus să se finalizeze lucrările la drumul roman de pe malul drept al Dunării (Trans Danubius) şi a ordonat construcţia podului peste Dunăre, cu cele două castre Pontes și Drobeta, ansamblu realizat între anii 103-105 p.Chr. A mărit efectivele de atac împotriva dacilor, forţele armatei romane ajungând la 150 000 de oameni.

        La Adamclisi a fost o luptă cumplită, lucru confirmat pe peretele altarului roman ridicat în apropierea monumentului triumfal, unde sunt consemnate 3 800 de nume de soldati romani care şi-au dat viaţa pentru imperiu. Deşi neconsemnate undeva, probabil că pierderile de vieţi ale apărătorilor Daciei au fost la fel de mari sau chiar mai mari. Un lucru este cert, balanţa victoriei a fost înclinată în favoarea romanilor în ultimul moment, prin intervenţia şi jertfa soldatilor romani din castru, condusi de comandantul lor. Scrierile pomenesc despre un praefectum castrorum (conducător militar al cetății) care, văzând că romanii sunt pe cale să piardă lupta, și-a mobilizat soldații din castru și a atacat trupele dacilor, oferind împăratului Traian, cu prețul vieții, șansa de a transforma înfrângerea în victorie.
Se spune că romanii au construit Trofeul Traian după cucerirea Daciei, cu mândria învingătorului. Au ales acest loc pentru a ridica monumentul triumfal nu numai pentru că aici au câştigat o victorie decisivă în urma unor lupte crâncene în anul 102 p.Chr., ci şi ca să steargă din conştiinţa urmasilor Romei o ruşine mai veche, faptul că în această zonă, în câteva rânduri, au fost distruse mai multe legiuni romane. În urmă cu peste un secol si jumatate de la acest eveniment, în aceeaşi regiune, o armată romană condusă de proconsulul Macedoniei Gaius Antonius Hybrida a suferit o gravă înfrângere în apropierea cetăţii Histria (61 a.Chr.), în fata histrienilor aliaţi cu sarmaţii şi geţii. Steagurile legiunilor dispărute au fost luate de învingători. Ele au fost recuperate abia 30 de ani mai târziu de generalul roman Licinius Crassus, la asediul cetăţii Genucla, în campania împotriva regelui get Zyraxes.
Iată ce scria istoricul Vasile Pârvan în Getica, p.78: „Principalii biruitori par însă a fi fost chiar acum tot Geţii, căci trofeele sunt luate chiar de ei; şi ne întrebăm dacă chiar din acest an nu însuşi Burebista va fi fost comandantul cetelor geto-bastarne care au sfărâmat pe Antonius şi luându-i steagurile le-au dus în cetatea getică Genucla de unde, treizeci de ani mai târziu, va veni Crassus să le recucerească de la regele get al ţinutului Dunării de Jos, Zyraxes, care şi de astă dată tot la Scythii din Basarabia adică la Sarmato-Bastarnii din stepă, plecase pentru a cere ajutor.”
Tot la Dunărea de Jos, deci în aceeaşi zonă, cu numai zece ani în urmă (92 p.Chr), roxolanii aliaţi cu geţii,  spulberaseră vestita Legiune romană XXI Rapax din Pannonia (rapax=prădător), aceasta disparând pentru totdeauna din listele legiunilor romane şi din istorie.
Încă mai era viu în mintea romanilor şi episodul distrugerii de către războinicii daci a Legiunii a V-a Alaudae (alaudae=ciocârlii) de sub comanda generalului Cornelius Fuscus în anul 86 p.Chr., undeva în defileul Oltului (probabil Turnu Rosu) unde acesta a şi fost ucis. Steagul legiunii a fost regăsit ulterior de romani la Sarmizegetusa.

        În secolul al XIX-lea, monumentul triumfal de la Adamclisi a stârnit interesul cercetătorilor. Istoricul şi arheologul Grigore Tocilescu a fost cel care a întreprins primele cercetări sistematice începând cu anul 1882. După ce a fost descoperită inscripția ce închina construcția zeului Marte Ultor (Răzbunătorul) şi în care era menționat „împăratul Caesar, fiul divinului Nerva, Nerva Traian” atribuirea sa a fost sigură, monumentul a fost ridicat de  împăratul Traian. În a cincea campanie de săpături arheologice a lui Grigore Tocilescu la monument, care avut loc în 1890, au fost invitați pentru colaborare doi specialist austrieci, arhitectul George Niemann, profesor la Academia Artelor Plastice din Viena  şi profesorul de arheologie clasică Otto Berndorf de la Universitatea din Viena (mai târziu, membru de onoare al Academiei Române). Pe baza ruinelor păstrate şi a pieselor simple sau ornamentale descoperite, Grigore Tocilescu împreună cu arhitectul George Niemann au făcut prima reconstituire grafică a monumentului, aşa cum credeau că ar fi fost proiectat în vremea lui Traian. În viziunea acestora metopele se aflau încadrate de cele două frize sub aticul festonat sau crenelul cu prizonieri.
DSC05582

Macheta monumentului triumfal Tropaeum Traiani după Niemann-Tocilescu, 1895 – Muzeul Civilizatiei Romane – Roma
DSC05579
Reconstituirea unui sector al Tropaeum Traiani (dupa Niemann-Tocilescu, 1895) cu brâul de metope la partea superioara a corpului cilindric al monumentului, sub atic – Muzeul Civilizatiei Romane – Roma

În anul 1977 s-a finalizat restaurarea autoportantă a monumentului triumfal, la care s-a avut în vedere studiul lui Radu Florescu, publicat în 1964 şi care schimba poziția brâului de metope la partea mediană a corpului cilindric al monumentului, diferită de imaginea grafică a monumentului realizată de Grigore Tocilescu, Otto Benndorf şi G. Neimann.
DSC05800
Macheta monumentului triumfal Tropaeum Traiani după Radu Florescu – Muzeul Adamclisi, Romania
DSC05717
Monumentul triumfal Tropaeum Traiani –  reconstituire realizată in 1977, după studiul lui Radu Florescu publicat în 1964, cu poziţia brâului de metope la partea mediană a corpului cilindric al monumentului – Adamclisi, Romania

De-a lungul timpului, cercetarea arheologică a monumentului a deschis calea mai multor idei şi teorii interesante. Una din ele este aceea că monumentul triumfal de la Adamclisi, construit între 106-109 p.Chr., deci anterior Columnei de la Roma (113 p.Chr.), este o cronică în piatră nu numai a primului război daco-roman din 101-102 p.Chr., asa cum se credea până nu demult, ci a ambelor războaie purtate de romani împotriva dacilor. Profesorul american Michael Speidel a făcut o descoperire foarte interesantă, publicată în 1970 în lucrarea “The captor of Decebalus. A new inscription from Philippi”. El a descoperit la Filippi, în Macedonia – Grecia, o inscripţie latină aflată pe o stelă funerară. Imaginea de pe partea superioară, reprezintă un călăreţ în galop spre dreapta, iar în faţa calului, un adversar căzut la pământ, orientat spre stânga, cu mâna dreaptă întinsă, pileus pe cap şi scut romboidal în mâna stângă. Textul înscris pe monumentul funerar nu lasă loc de dubii, precizează că e vorba de călăreţul Tiberius Claudius Maximus din legiunea VII Claudia Pia Fidelis, ridicat la rangul de decurion în a doua unitate de cavalerie pannonică (in ala* secunda pannoniorum) … pentru că l-a capturat pe Decebal (mort) şi i-a dus capul la Ranisstorum (quod cepisset Decebalum et caput eius pertulisset Ranisstoro). *Ală – aripă, flanc (în latină ala, plural alae) era o unitate tactică de cavalerie din cadrul trupelor auxiliare ale armatei romane. Se numea astfel deoarece, în cazul unei lupte, dispunerea cavaleriei se făcea pe flancuri faţă de corpul principal al armatei. Puteau fi de doua tipuri: ala quingenarie (500 de oameni) condusă de un prefect sau ala miliariae (1000 de oameni) condusă de un tribun. Alele erau recrutate din rândul populaţiei din provinciile romane, dar fără cetățenie romană, iar numele lor erau date de numele regiunii de provenienţă: gallorum (Gallia), hispanorum (Hispania), dardanorum (Dardania), în cazul de faţă – pannoniorum (Pannonia). Solda primită de acestea era mai mare decât cea a unităţilor pedestre. La încheierea serviciului, care dura 25 de ani, soldaţii erau împroprietăriţi prin diplome militare. În secolul al IV-lea, alele au devenit unităţi de apărare a graniţelor imperiului.

Profesorul american a avut un mare merit în descifrarea imaginilor monumentului triumfal. În urma descoperirii monumentului funerar din Macedonia, el a făcut legătura cu monumentul de la Adamclisi. Ulterior, în anul 1971, i s-a părut că identifică pe una din metopele monumentului triumfal, scena sinuciderii lui Decebal, de la finalul celui de-al doilea război dacic, o scenă asemănătoare celei de pe Columna. A publicat constatările sale in lucrarea “The suicide of Decebalus on the Tropaeum of Adamklissi”, 1971.

DSC05700

Concluzia sa a fost aceea ca monumentul triumfal Tropaeum Traiani este monumentul pereche, din provincie, al Columnei, iar cliseele din piatră narează evolutia ambelor războaie daco-romane. Michael Speidel a declarat: „Dacă aceste observaţii sunt corecte, ele vor avea urmări decisive în ce priveşte interpretarea Monumentului triumfal de la Adamclisi şi vor rezolva o problemă îndelung controversată  arătând că Tropaeum Traiani comemorează nu numai războiul nedecis al lui Traian din anii 101—102, ci şi cel de-al doilea război din 105— 106 după care Dacia a fost transformată în provincie romană. Monumentul de la Adamclisi se va dovedi pandantul, pe câmpul de luptă, al Coloanei traiane de la Roma întrucât ambele înregistrează acelaşi şir de evenimente. Mai mult încă, vom avea un punct de plecare în stabilirea ordinii originale a metopelor, lucru care rămâne încă de făcut. Odată acesta realizat, se va putea cerceta cronica sculptată a celor două războaie foarte importante duse de Roma imperială, cronică transpusă în piatră de soldaţii care au luat parte la ele”.

O alta teorie interesantă este aceea a profesorului Mihai Gramatopol în lucrarea sa “Arta imperiala a epocii lui Traian” – Editura Meridiane, Bucuresti, 1984, care a sustinut existenta unui singur programator al Trofeului si al Columnei, a unui singur arhitect, secondat de mesteri sculptori diferiti. Imaginile celor doua monumente sunt conduse de aceleasi idei de compoziţie, de acelasi fir narativ, dar cu desen mult simplificat în cazul monumentului triumfal. Între elementele imagistice ale celor două monumente există chiar unele identităţi tematice, ceea ce presupune un autor unic. Fiind coordonator al majoritătii monumentelor ridicate în timpul domniei lui Traian, se presupune că autorul concepţiei celor două monumente a fost  Apollodor din Damasc.
Observaţiile lui Michael Speidel  au fost utilizate şi completate de eruditul Mihai Gramatopol în lucrarea amintită, în argumentaţia ideii conform căreia cele două războaie dacice sunt reprezentate fiecare pe câte un hemiciclu, pe câte o jumătate a suprafeţei cilindrului care constituie corpul principal al monumentului triumfal.
Deşi ridicat pentru glorificarea puterii romane, monumentul Tropaeum Traiani este parte a istoriei noastre, el stă mărturie că dacii s-au dovedit a fi greu de învins, că şi-au apărat libertatea si pământul lor şi că Regatul Dacia a fost o piatră tare, greu de cucerit.

Iată câteva imagini ale metopelor monumentului triumfal:

DSC05784 DSC05785 DSC05786 DSC05787 DSC05788 DSC05789 DSC05790 DSC05791 DSC05792 DSC05793 DSC05796 DSC05797 DSC05798 DSC05769 DSC05770

DSC05771 DSC05772 DSC05773

DSC05816 DSC05817 DSC05774

DSC05775 DSC05776 DSC05777

DSC05794 DSC05795

DSC05803 DSC05805 DSC05806

DSC05809 DSC05810 DSC05811

DSC05807 DSC05808 DSC05812

DSC05814 DSC05815

DSC05780 DSC05801 DSC05802

DACII – TRIBURILE DACICE SI AREALURILE LOR GEOGRAFICE – HARTA

HARTA TRIBURILOR DACICE

Autor: NICOLAE SABIN DORDEA

Interesul deosebit acordat de lumea ştiinţifică şi de românii adevarati, pentru Dacia si triburile dacice, m-au determinat sa fac un mic studiu cu scopul realizarii unei posibile harti a principalelor triburi geto-dace din epoca preromana (sec.III-I a Chr.) mentionate de Ptolemeu.

Metoda de lucru, materiale utilizate in studiu:

A. Am analizat putinele informatii scrise care se refera la triburile din Dacia din acea epoca sau de mai tarziu, din înregistrările istoricilor greci, Herodot, Strabon, Ptolemeu şi Trogus Pompeius.

Triburile geto-dace constituiau ramura de nord a numeroasei seminţii a tracilor. In sec al V-lea a.Chr, Herodot spunea: „tracii sunt seminţia cea mai numeroasă dupa cea a inzilor” şi mai spunea de asemenea, că geto-dacii sunt „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci” (Herodot, IV, XCIII).

Conform informaţiilor rămase de la Strabon, dacii locuiau în zona muntoasă (este indicat râul Mureş) până în partea superioară a Dunării (denumită Danubius – de la izvoare şi până la Drobeta), iar geţii stăpâneau partea de şes şi cea inferioară a Dunării (denumită Istru) până la Marea Neagră. Tot el ne spune că „dacii au aceeaşi limbă cu geţii” şi că „elenii i-au socotit pe geţi de neam tracic”. Deci, grecii i-au numit geţi, iar mai târziu, romanii i-au numit daci, deşi era vorba de aceeaşi populatie.

Odata cu cresterea populaţiei triburilor a crescut si puterea dacilor. In Prologul cărții XXXII, în contextul conflictului dintre Imperiul Roman și regele Macedoniei, Filip al V-lea, episod petrecut între anii 215-205 a.Chr, istoricul Trogus Pompeius se referă la daci, menţionand „creșterea puterii dacilor sub regele Rubobostes”, ceea ce coincide cu începutul procesului de strămutare a centrului de greutate al puterii daco-geţilor din câmpia munteană în sud-vestul Transilvaniei. Aceasta „creştere a puterii dacilor” petrecută deja în ultimul sfert al secolului al III-lea a.Chr. şi continuată apoi în deceniile următoare, a determinat reocuparea teritoriile invadate de celţi, ceea ce semnifică o încetare bruscă a „dominației” celtice în podişul transilvănean. În nord-vestul Transilvaniei, înaintarea dacilor spre regiunile de câmpie au pus în mişcare pe celţii din acest spaţiu, dar probabil şi pe cei din interiorul arcului carpatic, care s-au retras spre Dunărea de mijloc.

Dacia era împânzită de un mare număr de triburi ale căror capetenii deţineau la inceput doar o autoritate locală. Încet-încet, in faţa pericolelor externe reprezentate de celţi (sec IV-II a.Chr.) dar si de extinderea imperiului roman până la sud de Dunare (sec I a.Chr), triburile s-au unit, formând uniuni de triburi, cu autoritate extinsă pe teritorii mult mai mari. Acest proces de unificare a culminat cu crearea Regatului Dacia, în jurul anului 82 p.Chr., cand toate triburile dacice s-au unit sub conducerea celui mai mare rege dac, Burebista, fiu al puternicului trib al burilor (buridavensi, buredensi).

Totusi, nu toate triburile celtice s-au retras spre vest. În timpul regelui Burebista, in jurul anului 61 a.Chr., Regatul Dac a pornit o campanie de recucerire a teritoriilor ocupate de triburile celtice. Regatul s-a extins spre nord-vest în regiunile Tisei Superioare şi dincolo de versantul nordic al Carpatilor, în zona bazinului superior al Vistulei, iar în vest până la muntii Pădurea Neagră.

„ (C.212) În vechime, după cum spuneam, în jurul fluviului [Pad] locuiau cei mai multi celţi [din Galia cisalpină]. Cele mai numeroase neamuri dintre celţi erau boii, insubrii şi senonii;  [aceştia din urmă] s-au întovărăşit cu gesaţii – ca şi odinioară, când, printr-un atac neaşteptat, au ocupat Roma*. Mai târziu, romanii i-au nimicit pe senoni şi pe gesaţi, iar pe boi i-au alungat din acele locuri. (C.213) Strămutându-se** în regiunea de lânga Istru, ei trăiau acum amestecaţi cu tauriscii, războindu-se cu dacii, până când aceştia din urma le-au şters neamul de pe fata pământului***. Teritoriul lor, care făcea parte din Iliria, a rămas un loc de păşunat pentru turmele neamurilor vecine.” – Strabon (63 a.Chr.-19 p.Chr.) – Geografia,V,1,6:

*In jurul anului 390 a.Chr.

**Spre sfârsitul secolului al IV-lea a.Chr. sau începutul secolului al III-lea a.Chr, celţii au ajuns până  în Transilvania (Istoria României, p. 234-235)

*** Afirmatia lui Strabon este exagerată, boii nu au fost exterminaţi în totalitate, ei au migrat spre nord-vest, in Boemia. Evenimentul s-a petrecut  în jurul anului 60 a.Chr. în timpul regelui dac Burebista (Cf. Cezar, Razboiul civil, I,18)

 „(C.313) O parte din teritoriul amintit (ţinuturile ilirice) dacii l-au prefăcut  într-un pustiu, în urma războiului în care i-au biruit pe boi şi pe taurisci – seminţii celtice de sub stăpânirea lui Critasiros. Dacii pretind că acest ţinut ar fi al lor, cu toate că e despărţit de ei prin râul Parisos* – care vine din munţi şi se varsă în Istru, prin părţile galilor numiti scordisci. Într-adevăr aceştia locuiau amestecaţi cu ilirii şi cu tracii. Dar dacii i-au nimicit pe cei dintâi, pe câtă vreme cu aceştia din urmă ei au făcut adeseori ori alianţă. Restul ţinutului, spre miazănoapte şi răsărit, îl ocupă panonii, până la Segestica şi Istru. Spre celelalte părţi, se întind mai mult. Orasul Segestica aparţine panonilor, fiind aşezat la confluenţa mai multor râuri, toate navigabile. El alcătuieşte o întăritură foarte potrivită pentru războiul** împotriva dacilor, căci se află la poalele Alpilor, care se întind până la iapodi – aceştia fiind un amestec de celţi şi iliri. „ – Strabon (63 a.Chr.-19 p.Chr.) – Geografia,VII,5,2

*Râul Tisa, Pathissos, cf. Pliniu cel Bătrân, IV,12,(25),80

**Reluând planurile lui Cezar, Octavian Augustus urmărea să poarte un „război preventiv” împotriva urmaşilor lui Burebista (cf. Apian – Iliria, 22,65 şi23,67).

 

B. Am consultat si analizat un mare numar de vechi harti ale Daciei, pe care figurau numele triburilor dacice. Aceste harti, elaborate pe parcursul a 300 de ani, au preluat in marea lor majoritate datele descrise in lucrarea geografului grec Ptolemeu – Geografia.

Hartile reprezentand teritoriul Daciei au avut ca sursa descrierea facuta de geograful grec Ptolemeu (cca. 90 – 168 p.Chr.), care a lasat ca mostenire si o incercare de coordonate geografice. Ptolemeu (Ptolemey), cel mai mare geograf al antichităţii, a trăit cea mai mare parte a vieţii sale la Alexandria. Cea mai importantă lucrare a sa în domeniul geografic a fost Geografia, un tratat care cuprindea cam tot ce se ştia despre lumea cunoscuta în Imperiul Roman al secolului al II-lea. Lucrarea făcea referire la circa 8000 de indicaţii toponimice şi cuprindea 28 de hărţi, realizate prin utilizarea unor proiecţii cartografice. Din păcate copiile care au rezistat vremurilor nu mai conţineau şi hărţile. Din această cauză ediţiile tipărite ale tratatului cuprindeau hărţi întocmite pe baza informaţiilor din textul ptolemeic. Metodele sale cartografice au dăinuit aproape un mileniu şi jumătate.

Pornim de la o sursa primara credibila, descrierea Daciei facuta de geograful grec, unde acesta spune:”Stăpânii Daciei cei mai de la nord, începând dinspre vest, [sunt] Anarti şi Teuriski şi Kistoboki;sub aceştia Predauensii şi Ratakensii şi Kaukoensii; tot aşa, sub aceştia Biephi şi Bouridauensii şi Kotensii, sub care încă Albokensii şi Potulatensii şi Sensii; sub aceştia cei mai la sud [sunt] Saldensii şi Keiageisi.”Ptolemeu detinea probabil date din surse mai vechi, deoarece el a descris o situatie anterioara vietii sale, stiind faptul ca majoritatea triburilor celtice  parasisera de mult teritoriul Daciei la momentul scrierii lucrarii Geografia. In schimb, costobocii erau contemporani cu el. Deci descrierea contine informatii din diferite epoci, adica tot ce se stia despre Dacia in acel moment. Cu mijloacele pe care le-a avut la dispozitie, el a localizat asezarile dacice (davele) cu o marja destul de mare de eroare uneori.

Daca am interpreta cuvant cu cuvant, in mod rigid, descrierea lui Ptolemeu referitoare la pozitionarea triburilor pe teritoriul Daciei, de la nord la sud, pe cinci randuri de cate trei, asezarea lor ar avea un aspect matricial:

                    Anarti (celt.), Teurisci (celt.),   Costoboci (sec.II) ;

                    Predavensi,   Racatensi,         Caucoensi;

                    Biesi,             Buridavensi,      Cotensi

                    Albocensi,      Potulatensi,       Sensi,

                    Saldensi,        Keiagisi,            Piefigi

Desigur ca un asemenea model nu poate fi aplicat in mod rigid prin suprapunere peste o harta geografica actuala, pretinzand apoi, obtinerea unor rezultate apropiate de realitate. Pozitionarea pe care o presupune o interpretare “mot a mot” a descrierii, este nesatisfacatoare. Probabil ca in realitate teritoriile controlate de triburi erau foarte diferite ca marime, in functie de populatie si putere militara. La fel de probabil este faptul ca unele erau situate mai la nord sau mai la sud, fata de enumerarea ptolemeica a cate trei triburi la aproximativ aceeasi latitudine. Limitele acestor areale erau constituite de multe ori de obstacolele naturale (munti, importante cursuri de apa, lacuri), elemente de care am tinut cont in studiul de fata. Exista si posibilitatea ca aceste hotare intre ariile de stapanire ale triburilor sa nu fi fost foarte bine delimitate sau chiar mai mult, sa fi avut un caracter schimbator, dinamic. Sa nu uitam ca in acea epoca lupta pentru existenta era esentiala, iar triburile cu populatie in crestere erau in continua cautare de noi pamanturi care sa le ofere pasuni pentru cresterea animalelor, conditii de practicare a agriculturii.

Dupa o lunga perioada lipsita de documente, abia in secolul XVI, cartografia geografica a inflorit din nou, iar apoi cartografia istorica, cu harti reconstituite pe baza izvoarelor vechi.

Harti studiate:

1522 Laurent Fries – Harta ptolemeică a părţii nordice a Peninsulei Balcanice 

Hartă gravată de Laurent Fries (1485–1532), a fost publicată prima oară într-o editie Ptolemeu în anul 1522 la Strasbourg. Harta consultata a fost extrasă dintr-o ediţie publicată la Viena de Gaspar Trechsel în anul 1541. Ea cuprinde nordul peninsulei balcanice între Marea Adriatică şi Marea Neagră.

1540 Munster (dupa Ptolemeu) – TABVLA EVROPAE IX – DACIA

Foarte interesant, pe harta lui Munster teritoriul Daciei cuprinde si zona situata la sud de Dunare, pana la muntii Balcani (Haemus). Cartograful a respectat descrierile scriitorilor antici.

1595 Abraham Ortels (nume latinizat Abraham Ortelius) – DACIARUM, MOESIARUM QVE, VETUS DESCRIPTIO

Abraham Ortels (1527 – 1598), cartograf și geograf flamand, s-a născut în orașul Antwerpen,  în Belgia de astăzi.  A fost creatorul primului atlas geografic modern, intitulat Theatrum Orbis Terrarum (Teatrul lumii) editat pentru prima oara in 1570, la Anvers. La acest atlas a adaugat in 1595 o sectiune istorica, un Parergon (adaos) in care a introdus si harta Daciei, pentru care a studiat tot ce a avut la dispozitie despre daci la vremea respectiva. Harta este insotita de un text in limba latina, in care Ortelius explica ce izvoare a avut la indemana si diverse lucruri cuprinse in harta. El face un fel de istorie a dacilor, pe baza informatiilor luate din Herodot, Strabon, Pliniu si alti istorici care au lasat ceva scris despre daci. S-a documentat temeinic si, foarte important, printre scrierile pe care le-a cercetat ca sa faca harta Daciei, figureaza scrieri care in zilele noastre nu mai exista. Totusi, harta lui Ortelius contine unele erori de localizare. Este scuzabil, fiind vorba de anii 1500, cand nu existau decat izvoare antice pentru a fi consultate, izvoare nu foarte sigure. Ulterior, pe baza sapaturilor arheologice si a cercetarilor istorice aceste erori au fost corectate.

In atlasul lui Ortelius exista si alte harti interesante pentru studii referitoare la geto-daci. Spre exemplu, harta Traciei, cu sudul Dunarii, stiut fiind faptul ca dacii se intindeau pe un teritoriu mult mai mare spre sud. La fel, harta bazinului Marii Negre, cu anumite zone locuite in mare parte de geti, alaturi de sciti, sarmati, greci si de alte populatii.

Harta editata initial in 1595 a fost retiparita de mai multe ori. In total, au existat in lume peste 3000 de exemplare, din care insa, putine au rezistat timpului.

In secolele urmatoare au mai fost editate multe harti ale Daciei, dar majoritatea autorilor s-au inspirat din hartile lui Munster si Ortelius. In secolul XVI  si pana mult mai tarziu, in tehnologia de imprimare se utilizau placi gravate din bronz, dupa care hartile imprimate pe carton sau pe hartie erau colorate manual.

1595 Pieter van den Keere (nume latinizat Petrus Kaerius) – VETUS DESCRIPTIO DACIARUM NON NEC MOESIARUM (dupa Ortelius) Foarte asemanatoare cu harta lui Ortelius

1629 Philip Cluver (1580-1622)(Clüver, Klüwer, Cluwer, sau Cluvier, nume latinizat Philippus Cluverius sau Philippi Cluverii) – DACIARUM, MOESIARUM et THRACIAE, vetus et Nova Descriptio

1650 – Cluverius – DACIARUM, MOESIARUM et THRACIAE, Vetus et Nova Descriptio

1652 Jan Jansson (1588-1664) (nume latinizat Johannes Janssonius) – VETUS DESCRIPTIO DACIARUM NON NEC MOESIARUM; Foarte asemanatoare cu harta lui Ortelius

1661 Philip Cluver (1580-1622) sau Clüver, Klüwer, Cluwer, sau Cluvier, (nume latinizat Philippus Cluverius sau Philippi Cluverii) – DACIARUM, MOESIARUM et THRACIAE si MOESIAE et DACIAE , Tabula continens una Poloniam, Russiam nigram, etc. din Introductionis in Universam Geographiam, harta gravata de Bertius

1695 Gerard Mercator (1512-1594) pe numele adevarat Gerhard Kremer (nume latinizat Gerardus Mercator), harta dupa Ptolemeu –TAB. IX EUROPAE, Continens  DACIAM, MISSIAM, THRACIAM ac MACEDONIAE partem

1782 Rigobert Bonne (1727-1805) – Pannonia, Dacia, Illyricum, Moesia

1796 C.Keller(1638-1707) (nume latinizat Christophorus Cellarius) – PANNONIA, MOESIA, DACIA, ILLYRICVM

Harta nu pastreaza proportiile, zona Moldovei este aproape inexistenta, redata doar printr-o fasie ingusta intre Carpatii Orientali si Prut. Contine foarte putine denumiri de triburi: Anarti, Teurisci, Iasci (Iazygi) Bastarnae, Britolagae, Getae

1801J. Roper PANNONIA, DACIA, ILLYRICUM et MOESIA, editata la Londra de R. Wilkinson

1828 R.FennerGERMANIA, DACIA, publicata în „Pocket Atlas of Modern and Ancient Geography”; Germania Magna se invecina la sud -est cu Dacia. Burii apar la sud-vest de izvoarele fluviului Vistula, la nord de Carpatii nordici. Contine cateva erori: Buridavensii (Buredensii) sunt figurati pe varfurile Carpatilor Meridionali, iar Ratacensii (Rhatacensii) sunt figurati in Moldova, intre Carpatii Orientali si Siret, aproximativ pe teritoriul Cauconilor. Tyragetii insa, sunt figurati corect, la gurile Nistrului (Tyras).

1837 Sidney Hall (1788 – 1831) – Macedonia, Thracia, Dacia; Contine o eroare, Iazigii Stramutati (Iazyges Maetanastaes) sunt postati pe harta pe zona dintre Carpatii Occidentali si Tisa, in loc sa figureze corect, intre Tisa si Dunare.

1850  Sidney Hall (1788 – 1831) – Macedonia, Moesia, Tracia et Dacia, editor Longman & Company; Foarte interesant, apare pe harta localitatea Buridava, deci existenta acestei cetati era cunoscuta inca din prima jumatate a sec. XIX.

1840 Andriveau-Goujon – Thrace, Moesia, Dacia

1845 A. Brue – Dacie ancienne, Pannonie, Moesie

1849 –  Macedonia, Thracia, Illyria, Moesia et Dacia, Atlas

1853  Keith Jonston – Pannonia, Dacia, Illyricum, Moesia , Macedonia et Thracia

1886 Gustav Droysen (1838 — 1908) The Roman provinces of the Lower Danube. Old historical map from Droysens Historical Atlas,

 

Triburile dacice

Costobocii sau Kistobokii – Triburi de daci liberi care au locuit în N şi NE Daciei. Apartenenţa lor etnică a fost dovedită arheologic. Aria de răspândire cuprinde bazinul superior al Nistrului şi cel superior al Prutului, respectiv regiunea Stanislav, Lvov şi Cernăuţi, din vestul Ucrainei, afectând deopotrivă Maramureşul (istoric) şi Bucovina. Prezenţa temporară a costobocilor prin Moesia Inferior, respectiv Dobrogea, este menţionată de două epitafe descoperite la Adamclisi. Corespund culturii arheologice de tip Poiana-Răcătău-Tinosul. Costobocii se impun, pe plan istoric, în special în sec. II, când o serie de izvoare literare şi epigrafice antice vorbesc despre incursiunile făcute de ei în Imperiul roman. Cel mai puternic atac a fost cel din anul 170, când pătrund în Moesia Inferior, Thracia şi Macedonia, ajungând până în Ellada şi profanând templul din oraşul Eleusis. După alungarea lor din imperiu, romanii i-au îndemnat pe asdingi, de neam germanic, să-i atace. În urma înfrângerilor suferite în anii 170-172, o parte s-au refugiat pe teritoriul carpic, iar alţii au continuat să trăiască pe teritoriile de baştină, alături de nou veniţii de neam germanic şi de sarmati. Nordul Moldovei, zonă de interferenţă între cultura carpică şi cea costobocă, a fost dominat de costoboci pînă în anul 170 e.n., după cum arată descoperirile arheologice. Costobocii, ca şi carpii, au lăsat o bogată moştenire perioadei de început a migraţiei popoarelor. Prin acţiunile militare întreprinse în sec. II-III e.n., costobocii şi carpii au fost adversari redutabili ai Imperiului roman.

 Predavensii Vorbind despre neamurile din centrul si vestul Daciei, autorul Geografiei, Ptolemeu, pomeneste si pe predavensi, de asemenea de origine dacica. Ei pot fi localizati la nord de Muresul inferior, pâna aproape de Crisuri, ceea ce îi identifica pe predavensi cu emitentii monedelor dacice de tip Toc-Cherelus, si care, la sfârsitul sec.II î.e.n., si începutul sec.I î.e.n., au locuit în partile din dreapta Muresului de Jos.

 Ratacensii sau RacatensiiSunt pomeniti, de Ptolemeu, în grupa neamurilor din partile centrale ale Daciei. Au fost considerati fara rezerve de origine dacica si plasati în platoul transilvanean dintre Târnave si Somes (V.Pârvan, Getica). În ultima vreme, ei au fost identificati cu uniunea de triburi dace de pe valea Muresului si a Târnavelor, întinzându-se spre sud pâna la Carpati. Aceasta uniune de triburi corespunde monedelor de tip Rădulesti-Hunedoara, Aiud-Cugir si Petelea, precedând in timp, momentul unificarii de catre Burebista.

 Caucoensii sau Cauconii –  Trib dacic mentionat pe teritoriul Daciei de geograful grec Ptolemeu. Localizati de Vasile Pârvan în “regiunea de munte din Neamt si Bacău si tinutul spre apus din tara secuilor”, (Getica) caucoensii au fost vecinii de sud ai costobocilor, care au locuit în nordul Moldovei, inclusiv în partea carpaticã si dincolo de Siret pânã la Nistru, ceea ce ne face să adăugăm în mod logic la zona locuită de tribul caucoensilor, si centrul Moldovei. La aceeasi concluzie ne aduce si harta ce însotea textul operei geografice a lui Ptolemeu, pe care alte triburi vecine sunt amplasate în asa fel, încât se poate deduce existenta, în centrul Moldovei, a caucoensilor.

 BiefiiTrib dacic mentionat de Ptolemeu in vestul Daciei (Geografia, III, 8, 3). Numele probabil provine din biesi. Vasile Parvan situa acest trib in afara Transilvaniei si Olteniei, situarea lui in nord-estul Banatului fiind cea mai apropiata de realitate.

 Buridavensii – Neamul Burilor, Buridavensilor sau Buredensilor, a fost unul din cele mai puternice, longevive si dinamice triburi din Dacia. In Geografia lui Ptolemeu (Geographia, III, 8, 3)  apar sub denumirea de buridavensi.Cu centrul la Buridava (actuala Ocnita – jud. Valcea) stăpâneau cea mai importanta rezerva de sare din zona, minele de sare de la Ocnele Mari. Aici au fost descoperite inscripții latine care redau numele davei de odinioara – Buridava –  și un fragment al unui vas având inscripția BUR, indicând numele tribului dacilor buridavensi, menționați de Ptolemeu. Ei detineau controlul asupra Defileului Oltului, calea de legatura spre zonele de mijloc si de nord ale Daciei. Prin pozitia strategica deosebita, importanta lor in raport cu alte triburi precum si puterea lor militara, au crescut foarte mult in decursul secolelor III-II î.C.Formațiunea social-politică a dacilor buridavensi a putut fi localizată în nord-estul Olteniei si în nord-vestul Munteniei, deci ocupau regiunea subcarpatică a actualelor judeţe Valcea şi Arges, “pana pe culmile Sebesului si Fagarasului “(V. Parvan). Stăpaneau si ținuturile imediat învecinate de la nord de Carpatii Meridionali. Spre nord se invecinau cu Ratacensii, la vest cu Albocensii, iar la sud si sud-est, cu Potulatensii. Este posibil ca marele rege Burebista (de retinut radacina comuna “bur” sau “bure”- Buridavensi, Buredensi, Buridava, Burebista) sa fi provenit din randul Buridavensilor, ca sef al acestui puternic trib si care a luat in mainile sale destinul geto-dacilor, realizand unirea tuturor triburilor intr-un mare regat cu capitala la Sarmizegetusa Regia. Tot in cetatea Buridava (Ocnita –jud Valcea) a fost descoperit un vas cu inscriptia „Basileus Tiamarcos”, datat cu aproximatie in perioada 40 a.Chr.-10 p. Chr. 

Contingente ale tribului burilor, in urma campaniilor lui Burebista impotriva celtilor, s-au stabilit la nord de Carpatii nordici, in zona izvoarelor Vistulei (actual sudul Poloniei), unde au fost descoperite asezari dacice care atesta acest fapt. Au format un mix de populatie cu triburile de origine sueba din zona. Sunt mentionati de Tacitus impreuna cu marcomanii si quadii, ca facand parte din grupul Suebilor de la Dunarea Mijlocie. Au fost mentionati si de Ptolemeu sub numele de Buri Lugoi. Acest fapt ar explica participarea suebilor la primul razboi daco-roman, ca aliati ai dacilor (vezi monumental triumfal Tropaeum Traiani) Asezari dacice au fost descoperite si in Moravia (actual Slovacia) la Zemplin. Marcomanii si quadii sositi in tinuturile Boemiei si Moraviei pe la anul 8 a.Chr. i-au impins pe celti spre vest, iar pe buri spre sud-est. O alta ramura a burilor o regasim si mai tarziu, dupa cucerirea romana si transformarea Daciei in provincie romana, de-a lungul Tisei pana spre izvoare. Aliati ai marcomanilor si quadilor, burii au atacat de nenumarate ori Imperiul Roman (Razboaiele marcomane, 166-180 p.Chr.).  In anul 405 p.Chr., impinsi din spate de huni, au patruns in Imperiul Roman – in Gallia, impreuna cu vandalii, iar in anul 409 p.Chr. marcomanii, quadii, suebii si burii, au trecut muntii Pirinei stabilindu-se in provincia romana Gallaetia (Galitia –  nord-vestul Spaniei si nordul Portugalei). Suebii si burii au pus bazele Regatului Sueb cu capitala la Braga (fosta denumire romana a municipiului era Bracara Augusta). Dupa venirea vizigotilor la anul 586 p.Chr., burii nu au mai fost consemnati in istorie. Exista insa si in prezent in Portugalia o zona denumita terra de burros, ca marturie a trecerii unei ramuri a burilor pe acele meleaguri.


CotensiiTrib mentionat de Ptolomeu în rândul principalelor neamuri geto-dacice. Geograful grec îl dispune la sud de caucoensi. De altfel, Vasile Pârvan îi si numeste enigmaticii cotensi si îi localizeaza în estul Daciei, respectiv în sudul regiunii istorice Moldova. Se invecineaza la nord cu ratacensii si caucoensii. Cercetarile arheologice din aceasta parte a Romaniei pledeaza pentru includerea cotensilor (sau cotilor) printre neamurile de origine geto-dacica.

AlbocensiiPtolomeu ii mentioneaza pe albocensi (Geografia;III;8,3) printre getii care locuiau în partile de sud-vest ale Daciei. Originea lor dacica nu este pusa la îndoiala. Se crede ca numele lor  provine de la localitatea Alboca, localizata în sudul Banatului de azi.

 PotulatensiiNeam dacic, pomenit de asemenea de Ptolomeu printre cele care locuiau în Dacia. Dupa opinia lui V.Pârvan, acest neam ar fi populat partile de nord ale Olteniei si zona deluroasa din vestul Munteniei. În parte localizarea potulatensilor coincide cu aceea a uniunii de triburi corespunzatoare monedelor geto-dacice de tip Adâncata-Manastirea, întâlnite mai frecvent în estul Olteniei si nord-vestul Munteniei (a doua jumatate a secolului al II-lea a.Chr).

SiensiiAlaturi de celelalte populatii din Dacia, pe care Ptolemeu le înregistra pe la mijlocul sec.II e.n., sunt mentionati si siensii sau sensii. Dupa calculele lui V.Pârvan, siensii ar fi locuit de-a lungul râurilor Ialomita si Buzau , adica în partea de nord-est a Munteniei, corespunzator judetelor actuale Buzau si Braila. Cercetarile numismatice recente, bazate pe o mai buna cunoastere a monedelor geto-dacice de tip Dumbraveni si Înotesti-Racoasa, au dus la identificarea unei importante uniuni de triburi, care se întindea de la râul Buzau si pâna pe cursul inferior al Siretului. Aceasta uniune de triburi ar putea fi constituita de neamul siensilor care, în acest caz, trebuie sa fi ocupat o zona mai mare fata de cea propusa de V.Pârvan. Important de amintit în aceasta privinta este faptul ca, însa din sec.III î.e.n., getii din aceasta regiune, siensii de atunci sau de mai târziu, au jucat un rol deosebit de însemnat de viata politica si economica a oraselor grecesti de pe coasta de vest a Marii Negre
 

Saldensii – Trib geto-dacic care trăia în partea de vest a Olteniei și menționat de geograful Ptolemeu în descrierea Daciei.

 Ceiagisii sau Keiageisii – Printre ultimele nume de triburi dace întâlnite în Geografia lui Ptolemeu se afla si neamul Ceiagisilor. Ei sunt amintiti alaturi de Piefigi si se apreciaza, dupa cercetarile lui V.Pârvan (Getica), ca ar fi locuit la sud de Potulatensi, adica în sud-vestul Munteniei si sud-estul Olteniei, pe cursul inferior al raului Olt, intre raurile Jiu si Vedea, pe teritoriul actualelor judete ale Romaniei: Dolj (partial), Olt, Teleorman (partial). Limita teritoriului lor era strajuita la sud de fluviul Dunarea (Ister, Danubius)

Piefigii Printre neamurile din Dacia, mentionate de Ptolemeu în Geografia sa se întâlneste si numele Piefigilor. Toti istoricii sunt de acord în a le atribui o origine certa geto-dacica. V.Pârvan (Getica) i-a localizat în Câmpia munteana, aproximativ în fostul judet Vlasca (actual Giurgiu) si în actualele judete Ilfov si Ialomita, iar mai recent R.Vulpe i-a plasat pe valea Argesului, în jurul asezarii getice de la Popesti (jud.Ilfov), identificata de acelasi autor cu „orasul” Sornum, mentionat de Ptolomeu.
     Dupa toate probabilitatile, neamul Piefigilor este unul si acelasi cu marea uniune de triburi getice din secolele III-I î.e.n., determinata pe baza studiului monedelor geto-dacice de tip Vârteju – Bucuresti. Începuturile ei pot fi urcate în timp pâna în vremea regelui Dromichete, când getii se afirma prin victoriile repurtate în doua rânduri asupra armatei lui Lisimah.
     În perioada imediat premergatoare lui Burebista, uniunea de triburi getice din mijlocul Munteniei – foarte probabil acel neam al Piefigilor – reprezinta cel mai important centru economic si politic din toata Dacia. Acest nucleu getic va constitui unul din principalele puncte de sprijin ale lui Burebista în opera sa de unificare a tuturor geto-dacilor.

 

C. Am delimitat zone distincte care inglobeaza punctele in care au fost descoperite tezaure monetare geto-dacice apartinand unui anumit tip monetar, caracteristic, emis de un anumit trib sau uniune tribala. Am studiat hartile descoperirilor de tezaure monetare geto-dace corespunzatoare fiecarui tip monetar, din lucrarea Monedele geto-dacilor, a profesorului Constantin Preda,1973.

Trebuie sa preluam neaparat elementele care s-au dovedit corecte si unanim recunoscute din munca si realizarile inaintasilor nostri si sa mergem mai departe. Toate piesele monetare descoperite in atat de multe tezaure de pe teritoriul vechii Dacii, au fost clasificate in mod eronat de mai multi cercetatori straini (Pink, Serrer) ca monede est celtice. Cercetatorului roman, profesorului Constantin Preda ii revine meritul de a fi stabilit in urma cu 40 de ani, in mod clar, clasificarea tipurilor monetare geto-dace si o delimitare mai buna fata de cele celtice. Denumirea fiecarui tip monetar distinct a fost data dupa numele localitatilor unde au fost descoperite primele si principalele tezaure monetare.

 Un element deosebit de important in stabilirea ariei de stapanire a unui anumit trib, este constituit de descoperirile arheologice de asezari dacice, necropole si tezaure monetare. Totalitatea localitatilor in care s-au descoperit monede apartinand aceluiasi tip monetar dacic, schiteaza o zona, ne ofera o imagine asupra ariei de circulatie, in care a trait respectivul trib emitent, zone de influenta, populatii cu care au fost in contact pentru schimburi de marfuri.

 

D. Am avut in vedere informatiile certe, referitoare la noi descoperiri arheologice de asezari dacice, de necropole, de tezaure monetare, descoperiri ulterioare aparitiei lucrarii profesorului Preda. Inaintasii nostri, istoricul Vasile Parvan si cercetatorul Constantin Preda, au facut afirmatii foarte prudente referitoare la triburile dacice care au emis anumite tipuri monetare si zonele controlate de aceste triburi sau uniuni de triburi. Descoperirile arheologice ulterioare de asezari, necropole, tezaure monetare, au confirmat  afirmatiile lor, au largit anumite zone si ne-au dat o idee mult mai clara privind pozitionarea triburilor pe harta.

Facand o sinteza a tuturor acestor informatii,  se poate reconstitui, asemenea unui puzzle, o harta cu arealurile stapanite de triburile de pe teritoriul Daciei. Iata rezultatul:

Dacia Triburi 1

 

 

Nota: Rezultatele prezente ale studiului constituie un punct de vedere personal, fara pretentia de a detine adevarul absolut.

 

Articol realizat cu elemente preluate din:

Constantin Preda, Monedele geto-dacilor,1973.

Al. Barnea, Bistonii, in Magazin istoric, anul X, nr. 4 (109), apr. 1976, p.16.

Constantin Preda, Tyragetii, in Magazin istoric, Anul XI, nr. 4 (121), apr., 1977, p. 33, p. 49.
 I. C. Dragan, Noi, tracii. Istoria noastră multimilenară, vol. I, Editura Scrisul Romanesc, Craiova, 1976
Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, ediţie îngrijită de Radu Florescu, Bucureşti,1982
Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic-sec. X), coord. D. M. Pippidi, Editura Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1976, p. 117.
Dumitru Berciu, Burii daci si stravechea lor cultura, in Magazin Istoric, 83, 1974.

enciclopedia-dacica.ro

DACIA SI DACII IN SCRIERILE ANTICE – CITATE (I) Polibiu, Strabon, Ovidiu, Columella, Tacit, Pliniu cel Tânăr, Florus, Fronto, Dio Cassius

Stindardul 4

Polibiu (200-118 a.Chr) – Istorii,IV,38,4-5:

„4. În privinţa celor necesare vieţii, ţinuturile pontice ne dau vite şi sclavi, în număr foarte mare şi de o calitate mărturisită de toţi ca excelentă. Dintre articolele de lux, ne procură din belşug, miere, ceară, peşte sărat. 5. În schimb primesc din prisosul regiunilor noastre ulei şi tot felul de vinuri. Cu grâu facem un schimb reciproc. Uneori, la nevoie, ne dau ei. Alteori iau dânşii de la noi*.”

*În secolele al III-lea şi al II-lea a.Chr., regiunile pontice încetează de a mai fi grânarul Greciei, locul lor fiind preluat de Egipt.

 

Strabon (63 a.Chr.-19 p.Chr.) – Geografia,V,1,6:

„ (C.212) În vechime, după cum spuneam, în jurul fluviului [Pad] locuiau cei mai multi celţi [din Galia cisalpină]. Cele mai numeroase neamuri dintre celţi erau boii, insubrii şi senonii;  [aceştia din urmă] s-au întovărăşit cu gesaţii – ca şi odinioară, când, printr-un atac neaşteptat, au ocupat Roma*. Mai târziu, romanii i-au nimicit pe senoni şi pe gesaţi, iar pe boi i-au alungat din acele locuri. (C.213) Strămutându-se** în regiunea de lânga Istru, ei trăiau acum amestecaţi cu tauriscii, războindu-se cu dacii, până când aceştia din urma le-au şters neamul de pe fata pământului***. Teritoriul lor, care făcea parte din Iliria, a rămas un loc de păşunat pentru turmele neamurilor vecine.”

*In jurul anului 390 a.Chr.

**Spre sfârsitul secolului al IV-lea a.Chr. sau începutul secolului al III-lea a.Chr, celţii au ajuns până  în Transilvania (Istoria României, p. 234-235)

*** Afirmatia lui Strabon este exagerată, boii nu au fost exterminaţi în totalitate, ei au migrat spre nord-vest, in Boemia. Evenimentul s-a petrecut  în jurul anului 60 a.Chr. în timpul regelui dac Burebista (Cf. Cezar, Razboiul civil, I,18)

Strabon (63 a.Chr.-19 p.Chr.) – Geografia,VII,5,2:

„(C.313) O parte din teritoriul amintit (ţinuturile ilirice) dacii l-au prefăcut  într-un pustiu, în urma războiului în care i-au biruit pe boi şi pe taurisci – seminţii celtice de sub stăpânirea lui Critasiros. Dacii pretind că acest ţinut ar fi al lor, cu toate că e despărţit de ei prin râul Parisos* – care vine din munţi şi se varsă în Istru, prin părţile galilor numiti scordisci. Într-adevăr aceştia locuiau amestecaţi cu ilirii şi cu tracii. Dar dacii i-au nimicit pe cei dintâi, pe câtă vreme cu aceştia din urmă ei au făcut adeseori ori alianţă. Restul ţinutului, spre miazănoapte şi răsărit, îl ocupă panonii, până la Segestica şi Istru. Spre celelalte părţi, se întind mai mult. Orasul Segestica aparţine panonilor, fiind aşezat la confluenţa mai multor râuri, toate navigabile. El alcătuieşte o întăritură foarte potrivită pentru războiul** împotriva dacilor, căci se află la poalele Alpilor, care se întind până la iapodi – aceştia fiind un amestec de celţi şi iliri. „

*Râul Tisa, Pathissos, cf. Pliniu cel Bătrân, IV,12,(25),80

**Reluând planurile lui Cezar, Octavian Augustus urmărea să poarte un „război preventiv” împotriva urmaşilor lui Burebista (cf. Apian – Iliria, 22,65 şi23,67).

 

Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, I,5,61-62:

„După ce am străbătut mări  îndepărtate, pe sub atâtea stele, am fost adus de mânia cezarului*, pe meleagurile  îndepărtate ale geţilor .”

*Publius Ovidius Naso, poet latin, a fost exilat de împăratul Augustus la Tomis, Constanţa de astăzi. În operele sale se pot descoperi numeroase informaţii deosebit de preţioase despre Dobrogea antică.

Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, III,10,9-12:

„Când însă trista iarnă îşi arată hâda faţă

şi pământul s-a făcut alb ca marmura de ger

când se dezlănţuie şi Boreas* şi se aşterne zăpada sub Ursă**

populaţiile acestea par strivite de axa polului care tremură.”

* Crivăţul

** Constelaţia Carul Mic

Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, III,10,17-22:

Şi puterea crivăţului, când e dezlănţuit, este atât de mare,

încât face una cu pământul turnurile şi duce departe acoperisurile pe care le smulge

Oamenii se feresc de gerurile grele îmbrăcând piei de animale şi pantaloni cusuţi*;

numai faţa li se vede din tot trupul.

Deseori auzi sunând firele de păr, când sunt mişcate, din pricina gheţii ce atârnă de ele

şi barba cea albă le străluceşte din pricina gerului care a pătruns-o.”

* Romanii nu purtau pantaloni.

Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, III,10,51-69:

„…Ca urmare, când puterea sălbatică a lui Boreas

fixeaza pe loc apa mării sau pe cea care curge în fluvii,

pe dată – tocmai pentru că vânturile uscate au făcut Istrul la fel ca pământul –

duşmanii barbari năvălesc pe caii lor iuţi;

duşmanii sunt călăreti destoinici, trag bine cu săgeata

şi pustiesc până departe tot ţinutul vecin.

Localnicii fug in toate părţile; nimeni nu mai păzeşte ogoarele

şi avutul lor nepăzit cade pradă jafului;

bogăţii mici, ca la ţară: vite şi care ce scârţâie,

şi avutul ce-l are un locuitor sărman.

Unii sunt duşi ca prizonieri cu mâinile legate la spate

şi zadarnic mai privesc înapoi la ţarinile şi casele lor.

Altii cad, nenorociţii, străpunsi de săgeţi cu cârlig la vârf,

căci şi fierul zburător e uns cu otravă.

Ceea ce năvălitorii nu pot lua şi duce cu ei, distrug;

şi flacăra duşmană mistuie nevinovatele colibe.

Chiar când e pace, lumea tremură de groaza războiului

şi nimeni nu mai brăzdeaza pămantul, cu mâna pe plug.”

Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, V,7,9-20:

„Eşti curios să ştii ce populaţie se află în ţinutul tomitan

şi ce obiceiuri au oamenii printre care locuiesc?

Deşi în acest loc sunt amestecaţi greci şi geţi,

ţărmul tine mai mult de geţii nedomoliţi.

Sarmaţii şi geţii sunt mai numeroşi.

Îi vezi călări, venind şi ducându-se prin mijlocul drumurilor.

Între ei nu-i nici unul care să nu poarte tolbă, arc

şi săgeţi îngălbenite de veninul viperei.

Au glas aspru, chip sălbatic şi sunt cea mai adevarată întruchipare a lui Marte*.

Părul şi barba lor n-au fost tunse niciodată.

Mana lor dreaptă e totdeauna gata sa înfigă cuţitul,

pe care îl are legat la şold orice barbar.”

*Zeul războiului la romani.

Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, V,7,45-54:

„Dacă privesc oamenii, căci abia sunt vrednici de acest nume,

văd la ei mult mai cumplită sălbăticie decât la lupi.

Nu se tem de legi, ci dreptatea cedează în fata forţei

şi zace la pământ învinsă de sabia cu care se duc luptele.

Se apără împotriva frigului năpraznic cu piei de animale şi cu pantaloni largi,

iar feţele lor aspre sunt acoperite cu păr lung.

La puţini dintre ei se mai păstreaza urme ale limbii greceşti,

iar aceasta a devenit şi ea barbară din pricina accentului ei getic.

În această mulţime nu-i nimeni care întâmplător să ştie latineşte

şi care să poată rosti măcar câteva cuvinte.”

Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Scrisori din Pont, I,2,15-24:

„Trăiesc în mijlocul duşmanilor şi al primejdiilor,

ca şi cum mi-ar fi fost răpită şi liniştea odată cu patria.

Ca rana să fie mai groaznică, spre a pricinui moartea pe două căi,

cei de aici ung vârfurile cu venin de viperă.

Călare pe cai şi cu astfel de arme, ei dau târcoale zidurilor, între care domneşte groaza,

ca lupii în jurul ocoalelor în care sunt închise oile.

Arcul lor întins cu o vână de cal

nu trage numai o singură dată, ci este întotdeauna încordat.

Săgeţile se înfig în acoperişurile caselor, formând parcă o palisadă,

iar poarta solidă cu greu ne mai poate apăra de armele din depărtare.”

Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Scrisori din Pont, I,2,83-88:

„Cei mai mulţi oameni de pe aici nu se sinchisesc de tine,

prea frumoasă Romă, şi nu se tem de armele soldatului ausonic.

Le dau inimă arcurile şi tolbele lor pline cu săgeţi,

şi caii lor în stare să suporte curse oricât de lungi,

deprinderea de a îndura îndelung setea şi foamea

şi faptul că duşmanul care i-ar urmări nu va găsi apă.”

Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Scrisori din Pont, II,1,19-20:

„Datorita ţie, Faimă, eu, care trăiesc în mijlocul geţilor care mă înconjoară,

am putut vedea alaiul triumfului*.”

*Triumful lui Tiberiu din anul 13 p.Chr. împotriva panonilor şi a dalmaţilor.

Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Scrisori din Pont, II,1,63-66:

„Voi slăvi în poeziile mele si acest triumf,

dacă voi supravieţui nenorocirilor;

dacă nu voi înroşi mai întâi cu sângele meu săgeţile scitice

şi un get sălbatic nu-mi va tăia capul cu sabia.”

Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Scrisori din Pont, II,2,1-4:

„Cel care din primii săi ani a venerat familia voastră,

Naso cel izgonit pe ţărmul stâng al Pontului Euxin,

îti trimite, o Mesallinus, de la geţii cei nesupuşi, acest salut,

pe care obişnuia să ţi-l prezinte în persoană.”

Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Scrisori din Pont, IV,13,17-23:

„Nu trebuie să te miri, dacă versurile mele sunt cumva rele:

eu care le scriu am devenit aproape un poet get.

Ah ! Mi-e ruşine: am scris o cărţulie în limba getica,

în care cuvintele barbare au fost aşezate după ritmul versurilor noastre.

Le-au plăcut – felicită-mă – şi am început să am

faima de poet printre neomenoşii geţi barbari.

Mă întrebi de subiect? Am adus laude împăratului…”

Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Scrisori din Pont, IV,13,33-40:

„Când am terminat de citit aceste versuri inspirate de o muză straină,

când sfârşitul hârtiei a trecut prin degetele mele*,

toti au dat din cap şi şi-au mişcat tolbele pline:

un murmur lung s-a auzit din gura geţilor.

Iar unul din ei spuse:<Deoarece scrii astfel de lucruri despre împărat

ar fi trebuit sa fii trimis înapoi sub stăpânirea împăratului>.

El a grăit întocmai: dar iată, o Carus, pe mine acum

a şasea iarnă mă găseşte sub polul acoperit de zapadă.”

*In antichitate se scria pe un fel de sul de hârtie.

 

Columella*(20-70 p.Chr.) Despre agricultură, VII,2:

„Apoi [oile] nu numai că-i satură pe ţărani prin belşugul brânzei şi al laptelui, ci acoperă şi mesele bogatilor cu mâncăruri numeroase şi plăcute. Iar unor neamuri lipsite de grâu le procură toată hrana, de aceea cei mai mulţi dintre nomazi** şi dintre geţi se numesc <băutori de lapte>”.

* L. Iuni Moderati Columellae, cel mai de seamă agronom latin, a scris lucrarea în 12 cărti De re rustica – Despre agricultură.

** Se referă la sarmati care locuiau în carele lor trase de boi.

 

Tacit (55-120 p.Chr.) – Agricola 41, 2:

„Într-adevar au urmat în stat împrejurări care nu permiteau ca numele lui Agricola* să fie trecut sub tăcere; atâtea armate pierdute în Moesia, Dacia**, Germania şi Panonia, prin îndrăzneala nebunească sau laşitatea comandanţilor, atâţia militari de valoare învinşi şi făcuţi prizonieri cu cohorte întregi, încât acum nu se mai punea în discuţie hotarul imperiului şi un mal, ci taberele de iarnă ale legiunilor şi stăpânirea provinciilor noastre”

*In 85 p.Chr., Agricola, socrul lui Tacit, fusese rechemat din postul de guvernator al Britaniei, desi inregistrase numeroase succese.

**Se face aluzie la invadarea Moesiei de catre daci in iarna 85-86 p. Chr. cand C.Oppius Sabinus, guvernatorul acestei provincii, a fost ucis si de asemenea, la infrangerea generalului Cornelius Fuscus, prefectul pretoriului, ucis si el in anul 87 p.Chr. pierzand mare parte din armata si stindardele legiunilor. Este si una din primele mentionari ale Daciei.

Tacit (55-120 p.Chr.) – Germania 1, 1:

„ Germania în totalitatea ei este separată de gali, reţi şi panoni prin fluviile Rin şi Dunăre, de sarmaţi şi de daci prin teama pe care o au unii fată de alţii şi prin munţi*.”

*Carpatii nord-vestici formau hotarul dacilor cu suebii.

Tacit (55-120 p.Chr.) – Istorii I, 2, 1:

„Încep o operă bogată în dezastre, plină de bătălii cumplite, de discordii şi de răscoale, şi înspăimantătoare chiar în timp de pace: …Iliricul tulburat…neamurile sarmaţilor şi ale suebilor ridicate împotriva noastră, dacii ajunsi vestiţi prin înfrângerile noastre şi ale lor*, chiar şi parţii fiind aproape împinşi să ia armele,…”

* Tacit se refera la luptele din timpul imparatilor Vespasian si Domitian.

Tacit (55-120 p.Chr.) – Istorii IV, 54, 1:

„ …Galii prinsesera curaj socotind că soarta armatelor noastre este pretutindeni aceeaşi, căci se răspândise zvonul că taberele de iarnă din Moesia şi Panonia erau înconjurate de sarmaţi şi daci*; la fel se născocise şi despre Britania.”

*Se face aluzie la invazia din iarna anului  70 p.Chr. cand a fost ucis C. Fonteius Agrippa, noul guvernator al provinciei.

Tacit (55-120 p.Chr.) – Anale IV, 44, 1:  

„În acest an* au murit doi bărbati vestiţi: Cn. Lentulus şi L Domitius. Pe lângă consulat şi podoabele triumfului obţinut asupra geţilor** Lentulus avusese şi gloria unei sărăcii îndurate frumos şi apoi a unei mari averi dobândite în mod cinstit şi folosite cu cumpătare.”

*In anul 25 p.Chr.

**Probabil in anii 11-12 p.Chr.(cf. Florus, II, 28, 19)

 

 Pliniu cel Tânăr (61-114 p.Chr.) – Scrisori VIII, 4,1-3:

„1. Foarte bine faci că te pregăteşti să scrii despre războiul dacic. Căci ce subiect poate fi mai actual, mai bogat, mai vast, în sfârşit, mai plin de poezie şi mai de domeniul legendelor, deşi e vorba de lucruri foarte adevărate? 2. Vei cânta râuri noi, fluvii conduse peste câmpii, noi poduri aruncate peste fluvii, tabere aşezate pe coastele abrupte ale munţilor, un rege* alungat din reşedinţa sa, izgonit chiar şi din viaţă, fără ca să fi pierdut niciodată nădejdea; pe lângă acestea, două triumfuri, din care unul a fost dintâi împotriva unui neam neînvins, iar celălalt, cel din urmă. 3. O singură greutate, însă foarte însemnată, anume că în poezie este nespus de anevoios să te ridici la înălţimea acestor întâmplări, neînchipuit de greu chiar pentru talentul tău, care se înalţă totuşi până la sublim şi se întrece pe sine în lucrările cele mai măreţe. Oarecare greutăţi provin şi din faptul că numele barbare şi sălbatice, în primul rând cel al regelui însuşi, refuză să intre în versurile greceşti.”

*Regele Decebal

Pliniu cel Tânăr (61-114 p.Chr.) – Scrisori catre Traian 71.1:

„Stăpâne, ostaşul Appuleius din garnizoana de la Nicomedia mi-a scris că un anume Callidromus,… a arătat că a fost cândva sclavul lui Laberius Maximus, că a fost luat prizonier în Moesia de către Susagus* şi că a fost trimis în dar de către Decebal lui Pacorus, regele parţilor, că a fost mai multi ani în slujba acestuia, de unde mai târziu a fugit şi că astfel a ajuns în Nicomedia.”

*Capetenie roxolana din armata daco-sarmata, care a navalit in Moesia in iarna 101-102 p.Chr.

 

Florus – Razboiul cu dacii II, 28 [IV,12],18-19:

„18.Dacii trăiesc nedezlipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso*, obişnuiau să coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile. 19. Împăratul Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te apropii. Astfel, a trimis pe Lentulus** şi i-a alungat pe malul de dincolo [al Dunării]; dincoace au fost aşezate garnizoane. Astfel, atunci dacii n-au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi.”

 * A condus si pe dacii care s-au luptat în anul 29 a.Chr. cu Marcus Licinius Crassus (cf. Horatiu – Ode, III, 8, 18 si Suetoniu – Augustus, LXIII,4)

** Guvernatorul Panoniei, Cneius Cornelius Lentulus, a fost consul în anul 14 a.Chr., a condus celebra campanie împotriva dacilor (cf. Tacit – Anale, IV,44 si Faptele împăratului Augustus,V,30,2) care pare sa fi avut loc in anii 11-12 p.Chr.

 

Fronto (100-169 p.Chr.) – Începuturile Istoriei, II pag. 204:

„… [Traian] a plecat în război* cu soldati încercaţi, care-i dispreţuiau pe parţi, duşmanii noştri, şi nu se sinchiseau de loviturile de săgeţi ale acestora, după grozavele** răni ce le-au fost pricinuite de săbiile încovoiate*** ale dacilor.”

* In anul 114 p.Chr. Traian a pornit razboiul împotriva partilor.

** Aluzie la violenta luptelor din timpul razboaielor cu dacii.

*** Denumindu-le falces = seceri, autorul vrea sa arate ca este vorba de niste sabii încovoiate.

Fronto (100-169 p.Chr.) – Începuturile Istoriei, II pag. 206:

” [Hadrian] a vrut mai curând să părăseasca provinciile cucerite de braţul lui Traian în războaie schimbătoare şi care trebuiau să mai coste unul pentru a le organiza, decât să le păstreze cu ajutorul armelor*…toate aceste provincii, Dacia şi regiunile pierdute de parţi, el le-a restituit de bună voie.**

* Afirmatia conţine un sâmbure de adevar (cf. Eutropiu VIII,6,2 si Dio Cassius LXVIII, 13,6) care îşi găseste explicaţia în părăsirea Munteniei şi a unei părţi din sudul Moldovei (vezi Ist.Rom. pag.350 si 448-9)

** Este o lacună restituită de Hauler şi preluată de Haines în ediţia sa. Ca să placă împăratului Verus, Fronto prezintă drept fapt îndeplinit intenţia lui Hadrian.

 

Dio Cassius (150-235 p.Chr.) – Istoria Romană LXVIII, 13, 1:

”Traian construi peste Istru un pod de piatră, pentru care nu ştiu cum să-l admir îndeajuns. Minunate sunt şi celelalte construcţii ale lui Traian, dar acesta este mai presus de toate acelea. Stâlpii, din piatră în patru muchii, sunt în număr de douăzeci; înălţimea este de o sută cincizeci de picioare, în afară de temelie, iar lăţimea de şaizeci. 2. Ei se află, unul faţă de altul, la o distanţă de o sută şaptezeci de picioare şi sunt uniţi printr-o boltă. Cum să nu ne mirăm de cheltuiala făcută pentru aceşti stâlpi? Nu trebuie oare să ne uimească şi felul meşteşugit în care a fost aşezat în mijlocul fluviului fiecare stâlp, într-o apă plină de vârtejuri, într-un pământ nămolos, de vreme ce cursul apei nu putea fi abătut? 3. Am arătat lăţimea fluviului, nu pentru că ar curge numai cu această lăţime – căci pe parcurs se lăţeşte de două ori şi de trei ori pe atât, – ci pentru că acolo este locul cel mai îngust şi cel mai potrivit pentru construirea unui pod. 4. Cu cât spaţiul se îngustează mai mult aici – deoarece apa coboară dintr-o întindere largă, pentru a intra din nou în alta şi mai mare – cu atât se face mai năvalnică şi mai adâncă. Încât şi împrejurarea aceasta se adaugă la greutatea construirii podului. 5. Concepţia măreaţă a lui Traian se vădeşte şi din aceste lucrări. Astăzi însă podul nu foloseşte la nimic, căci nu mai există decît stâlpii, iar pe deasupra lor nu se mai poate trece: ai zice ca au fost făcuţi numai ca să facă dovada că firii omeneşti nimic nu-i este cu neputinţă. 6. Traian se temea că, după ce îngheaţă Istrul, să nu se pornească război împotriva romanilor rămaşi dincolo şi construi acest pod, pentru ca transporturile să se facă cu uşurinţă peste el. Dimpotrivă, lui Hadrian îi fu teamă că barbarii vor birui străjile acestuia şi vor avea trecere lesnicioasă spre Moesia; de aceea distruse partea de deasupra.”

 

Sursa: Izvoare privind istoria României, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1964

Mai jos, în această sectiune, puteti vedea articolele:

TROPAEUM TRAIANI – IMPRESII DE VACANTA (II)

DACII – Îmbrăcămintea, armele şi stindardul dacilor

“NU UITA CA ESTI DOAR UN OM !” – TRIUMFUL ROMAN

ANUL CELOR SASE IMPARATI (235 p.Chr.) – Cei şase împărati au fost, de fapt, şapte

DACIA SI APOLLODOR DIN DAMASC – ROMA SI DACIA (IV)

DACIA SI DACII PE MONEDELE ROMANE – ROMA SI DACIA (III)

RAZBOAIELE DACO-ROMANE – ROMA SI DACIA (II)

IMPARATUL TRAIAN – ROMA SI DACIA (I)

TUMULII DE LA APOLD – O POSIBILA NECROPOLA CELTICA