POVESTE DESPRE BOALA LUI CALACHE

ARE BOALA LUI CALACHE !

“Are boala lui Calache !”- este o expresie legată de o glumă a istoriei, de un episod hazliu petrecut probabil cu secole în urmă. Să spunem că e doar o poveste. Contextul istoric în care se desfaşoară povestea are un colorit specific Ţărilor Române în secolul al XVII-lea.

 

ISTORIE

De pe la mijlocul secolului al XIV-lea, când Poarta Otomană a atins o maximă influenţă, ideea de domnie în Ţările Române a suferit mai multe schimbări radicale. Domnia, fiind doar o funcţie administrativă în concepţia otomană, nu a mai fost considerată un atribut exclusiv al voinţei divine, depinzând acum doar de voinţa Sultanului. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, pe măsură ce dominaţia otomană s-a accentuat, autoritatea domnului s-a restrâns, iar boierii exercitau o tutelă asupra domnului prin faptul că susţineau anumiti candidaţi la tron. Dacă la început, în Sfatul domnesc erau foarte importanţi boierii fără dregătorii, în secolul al XV-lea acestia au fost eliminaţi treptat în favoarea dregătorilor domniei (mari boieri cu dregătorii), iar în secolul al XVI-lea Sfatul domnesc era numit tot mai frecvent “Divan”.

Boieri-de-rang-inferior

La 1592, un observator italian notează că vechea ordine e înlăturată “şi cine poate mai mult prin forţa banilor, acela ajunge să fie principe (…), cel care deține atunci statutul care se pare că place Domnului [e chi puo più con forza di danari, quello ottiene di esser principe (…) il quale di poi possiede lo stato quanto pare e piace al Signore (…).] Aceste împrejurări vor provoca la sfârşitul secolului, reacţia boierimii în ambele principate şi încercarea de a stabili un regim de domnii alese şi de Stări, după modelul ardelean şi polon, care în cele din urmă va fi înăbuşită de aceeaşi asuprire turcească, dar care va lăsa urme în formele constituţionale ale vieţii de stat din aceste ţări, până în epoca fanariotă. – din lucrarea lui Gheorghe I. Brătianu – Sfatul Domnesc si Adunarea Stărilor in Principatele Române

Spre sfârşitul acestui secol pătrunderea tot mai masivă în slujbe şi posturi de răspundere, a elementelor străine, a grecilor şi levantinilor, creditori ai Domnilor trimişi de Poartă, care îşi recuperau, prin organele unei fiscalităţi exigente, sumele puse la dispoziţia candidatului pe care l-au sprijinit şi „finanţat”,  a generat o reacţie a autohtonilor, a boierilor „de ţară” împotriva „veneticilor”. Reacţia boierimii şi revendicarea ei hotărâtă privind răspunderile cârmuirii nu era îndreptată numai împotriva domniei, instrument al asupririi otomane, dar cu deosebire contra creditorilor străini, executori ai monopolului impus de Poartă asupra produselor ţării şi mai ales contra intermediarilor obligaţi ai turcilor – grecii. Sub acest nume se confundă de altfel toţi „veneticii” sosiţi din Răsărit, sprijinitori interesaţi ai Domnului investit la Constantinopol, şi pentru aceasta aspiranţi la slujbe şi venituri remuneratorii: levantini, arnăuţi, rumelioţi, exercitându-şi capacităţile negustoreşti şi financiare în serviciul Porţii şi spre câştigul propriu. Cu mult înainte de vremea Fanarioţilor – atât de huliţi şi adesea pe nedrept – s-a produs în ţările române o imigrare masivă de orientali, care foloseau în general limba greacă, şi care stârneau adversitatea hotărâtă a autohtonilor.

Într-o scrisoare de la 1590 a raguzanului Giovanni Marini Poli, aflăm lista principalilor boieri moldoveni şi munteni, – 27 în Muntenia, 15 în Moldova – începând cu marele ban al Craiovei în Ţara Românească şi cu marele vornic în Moldova si care se încheie cu observaţia semnificativă: „Toţi aceştia sunt autohtoni. Astăzi însă slujbaşii mai mari sunt străini şi în cea mai mare parte greci vicleni.”(„Questi tutti sono nativi del paese. Hoggidi li officiali maggiori sono forestieri e maggior parte greci perfidi.”) – Gheorghe I. Brătianu – Op. citată.

Ostilitatea împotriva concurenţei străine şi a sistemului fiscal abuziv a determinat tratatul lui Sigismund Báthory din 1595 care prevedea în mod expres excluderea grecilor din funcţiuni, după ce provocase „prigoana” prin care a început domnia lui Mihai Viteazul. Pentru scurt timp Mihai Viteazul a reuşit să refacă autoritatea domniei, dar după dispariţia sa, raportul dintre domnie şi boieri s-a modificat din nou în favoarea celor din urmă.

În prima jumătate a secolului al XVII-lea, principalele demnităţi domneşti ale Ţării Româneşti erau ocupate în special de greci. Dupa 1611, domnitorul Radu Mihnea deschisese din nou portile grecilor şi levantinilor cu care se înrudea. Acest fapt a provocat o energică împotrivire din partea boierilor „de ţară”, autohtoni. Mişcările împotriva grecilor, înregistrate atât în Ţara Românească cât şi în Moldova, în deceniile următoare, în dezvoltare paralelă cu tendinţa de a îngrădi puterea Domniei, ocrotitoare a străinilor, au continuat până către sfârşitul secolului al XVII-lea. În concluzie, în secolul al XVII-lea boierimea a fost cea care a dominat viaţa politică şi social-economică în Ţările Române. Rolul politic al boierimii va continua să-şi aducă contribuţia la judecarea şi rezolvarea intereselor obşteşti, până şi în epoca fanariotă. De fapt, boierimea a fost singura clasă politică în Ţările Române  timp de sute de ani, de la întemeiere şi până după Primul Război Mondial.

În această epocă în care boierii autohtoni  îşi cumpărau domnia în Ţările Române de la Înalta Poartă, una dintre caracteristicile principale ale acestui regim politic a fost influenţa grecească. Acest aspect va deveni ulterior şi mai pregnant odată cu epoca fanariotă, prin grecizarea domniei şi a Sfatului domnesc, a bisericii, a culturii şi a învăţământului. Urmele trecerii grecilor prin Ţările Române sunt prezente încă şi astăzi prin nume ca Andronache, Costache, Condurachi, Hurmuzachi, Mihalache, Manolache, Tudorache, Vasilache, acestea având la origine un nume de botez care a primit un sufix diminutival de tip „achi” sau „ache”.  Forma „achi” este mai  veche şi mai apropiată de limba greacă, pe când „ache” este adaptarea românească ulterioară.

 

POVESTE DESPRE BOALA LUI CALACHE

Ne aflăm în secolul al XVII-lea. Povestea începe cu Mihalache, tatăl lui Calache, pe care îl chema de fapt Mihail, dar căruia, după moda grecească, i s-a zis Mihalache. În urmă cu patruzeci de ani fusese un om de rând, cu doar o brumă de avere primită de la părinţi. Deloc şcolit, dar cu o inteligenţă înnăscută, îşi propusese să izbândească în viată. Îi pusese Dumnezeu mâna în cap când îsi deschisese un han la drumul mare, drumul principal pe care treceau rădvanele luxoase, trase de multi cai, ale marilor boieri chemaţi la Divanul domnesc şi care, în drumul lor spre capitală, poposeau aici pentru o noapte. Erau boieri pământeni, de viţă veche, din cele mai mari familii boiereşti ale Olteniei şi Munteniei, chemaţi la Bucureşti  să rezolve problemele ţării. An după an, tot mai multe caleşti opreau, tot mai mulţi boieri trăgeau la hanul lui Mihalache, multumiţi de primire, de iatacuri, de mâncarea şi de vinul bun însoţite de cântecele lăutarilor. Afacerea crescuse tot mai mult şi pentru faptul că Mihalache conştient fiind de norocul care dăduse peste el, încerca cu tot dinadinsul să se facă tot mai util înaltelor feţe boieresti. Mihalache construise special iatacuri cu crivaturi şi aşternuturi mereu curate, cu perne mari şi moi, pe placul boierilor. Avea în curtea hanului, mai la o margine, adăposturi pentru argaţi şi grajduri unde caii erau bine hrăniţi şi ţesălati.

Boier muntean

 

Ani în sir îi slugărise Mihalache pe marii boieri, dar încet-încet începuse să facă avere. Din banii câştigaţi la han a tot cumpărat pământ şi vite, care, bine administrate i-au adus alti bani şi uite-asa, a ajuns să fie stăpânul unor moşii întinse, cu zeci de sate. Acum însă, după patruzeci de ani de trudă, Mihalache era un om bogat şi i se spunea Jupân Mihalache. Pe marii boieri îi primea acum la conacul său. Hanul la drumul mare nu mai era interesant pentru jupân Mihalache, demult fiind lăsat pentru călătorii de rând. Mihalache nu mai era de mult hangiu, hangiul se transformase în boier. Deşi boier făcut nu născut, cu averea nemăsurată pe care o avea, jupânul se simtea egalul marilor familii boiereşti din toată Ţara Românească. Şedea la conac impreună cu jupâneasa şi cele doua odrasle ale sale, înconjuraţi de o armată slujitori în casă, de argaţi şi de robi ţigani. Instinctul lui de parvenit îi dictase să se alăture clasei stăpânilor. Împrumutase modul de viaţă şi manierele boierimii, îsi şcolise odraslele la cele mai bune şcoli din ţinut. Băiatul, odrasla sa preferată, pe nume tot Mihalache, alintat Calache, crescut în puf ca un prinţ, era lumina ochilor jupânului Mihalache. Calache, acum adult,  era un tip potrivit de înalt, dar trupeş, aproape gras, cu o faţă rotofeie. Deşi inteligent şi cu maniere de boier, nu făcuse nimic în viaţa lui, nu mişcase un deget. La cei peste treizeci de ani ai săi, Calache era un tip de o indolenţă nerușinată, de o lene monumentală. Era un mare mâncău şi un băutor de vin fără pereche. Singura lui preocupare era să mănânce bine, să bea bine şi să asculte muzică lăutărească, până spre ziuă. După atâta “oboseală”, îi plăcea să doarmă până la orele amiezii, când o lua de la capăt.

În călătoriile lor, marile familii boiereşti se opreau acum la conacul lui Mihalache, unde se încingeau niste chiolhanuri de le mergea vestea în tot ţinutul. Calache, tânărul boier, avea grijă să nu lipsească de la niciunul din acestea.

Boier

Jupânul Mihalache, ca fost hangiu, era un tip obedient, dar şi viclean, avea secretele lui. Se gândise mereu să acceadă tot mai sus în rang, iar dacă el era acum bătrân şi neşcolit, îsi dorea ca măcar odrasla sa, Calache, să ajungă mare dregător, acolo în capitală, la cârma ţării.

Ocazia nesperată s-a ivit din senin, când tronul ţării era vacant, iar cele două partide, cea a dregătorilor greci şi cea a boierilor de ţară, nu cădeau nicicum la învoială privind boierul propus a fi Domn. Marii boieri chemati la Divanul domnesc se porniseră spre capitală, iar ultimul popas în călătoria de câteva zile, înainte de-a ajunge la destinaţie, era tocmai conacul prietenului lor, Jupân Mihalache. Fiindcă se nimeriseră în acelaşi timp la conacul lui Mihalache mare parte dintre participanţii la Divanul domnesc, întâlnirea era o avanpremieră la ce avea să fie câteva zile mai târziu în capitală. Printre mâncaruri alese şi clinchet de pahare bătrânii boieri ce poposiseră la conacul lui Mihalache discutau despre cea mai arzătoare problema a ţării: cine să fie domnul ales.

– Unii dintre noi, cei de faţă, suntem prea bătrâni ca să ne mai înhămăm la treburile ţării, dar nu putem fi de acord cu alegerea unui Domn care să fie omul grecilor. Nouă ne trebuie un Domn pământean, dar nu unul prea copt şi autoritar, ci unul tânăr, care să asculte poveţele şi nevoile noastre.

boieri

Trăgând cu urechea la spusele marilor boieri, Mihalache îşi spuse că acela e momentul mult asteptat. După ce făcu semn feciorilor de casă să umple paharele aleşilor oaspeţi cu vinul său cel mai bun, pregătit special pentru asemenea prilejuri, îşi făcu apariţia în sala de ospeţe a conacului, intervenind în discuţie:

– Măriţi boieri dumneavoastră, închin paharul multumind lui Dumnezeu, că mi-aţi făcut din nou onoarea de a călca pragul umilei mele case.

Boierii, flataţi de gazda lor, luară paharele cu vin şi le dădură peste cap cu sete.

– Boieri dumneavoastră, mă cunoaşteţi de-o viaţă, am fost şi sunt un slujitor credincios al domniilor voastre. Ca gazdă a acestei distinse întruniri m-am gândit mult la problema care vă frământă, alegerea noului Domn şi am găsit leac, ştiu omul potrivit.

– Pe cine ? Cine? Spune repede! – săriră boierii cu mare curiozitate.

– Vă trebuie un tânăr boier pământean, ştiutor de carte, un om deştept, cuminte şi ascultător, care să nu iasă din poruncile domniilor voastre.

– Aşa este! Spune Jupâne Mihalache!

– Boieri dumneavoastră, mi-aţi face o mare bucurie dacă aţi zăbovi niţel asupra umilei mele propuneri. Fiul meu, Calache, este exact omul care vă trebuie!

Se lăsă linistea, boierii se priveau unii pe alţii. Jupânul Mihalache continuă:

– Nu există în niciun ţinut din ţara asta un om mai potrivit ca el, corespunde întrutotul dorinţelor domniilor voastre şi ţineti minte, Calache n-ar ieşi din porunca domniilor voastre. Totuşi, trebuie să vă mărturisesc, Calache are o boală: îi place să mănânce şi să bea bine, să se veselească.

– Păi asta nu-i boală, tuturor ne place să mâncăm, să bem şi să ne veselim. Ăsta-i semn de sănătate! – zise un boier ameţit deja de aburii vinului vechi şi tare.

Cerând un scurt răgaz pentru sfat, boierii s-au retras într-un iatac alăturat. După ce s-au sfătuit în taină, cântărind avantajele şi dezavantajele propunerii, reveniră în sala de ospete, iar cel mai în vârstă dintre boieri glăsui:

– Jupân Mihalache, eşti în stare să-i cumperi domnia de la Înalta Poartă din Stambul? Ai haraciul pentru Înalta Poartă şi peşcheşurile pentru Măritul Sultan şi Marele Vizir?

– Măriti boieri, am agonisit o viată, iar pentru asta sunt gata să-mi pun la bătaie întreaga avere. Mă pun chezaş că voi avea plata întreagă!

– Jupân Mihalache, dacă-i aşa şi dacă zici că înainte de toate e un băiat ascultător şi că nu va ieşi din porunca domniilor noastre şi-n plus, îi place să mănânce şi să bea, atunci ne-am înteles, Calache e omul nostru! Calache să fie Domn! Trăiască Domnul Calache!

– Trăiască! – au strigat ceilalţi boieri în cor ridicând paharele.

Tatăl viitorului Domn, bătranul Jupân Mihalache, “uitase” să specifice boierilor electori un lucru esenţial: că boala lui Calache era boală grea, că odrasla sa numai atât ştia să facă: să manânce, să bea şi să se veselească.

După câteva zile, boierii olteni, convinşi că propunerea lor pentru noul Domn este cea mai potrivită, au reuşit să-i convingă şi pe ceilalţi boieri şi înalţi dregători pământeni din Divan şi, cu toată împotrivirea dregătorilor străini, l-au ales pe Calache drept Domn al ţării. Aşa a ajuns Calache, fiul hangiului Mihalache, domn pe tronul Basarabilor. Jupânul Mihalache nu-şi încăpea în piele de mândrie. Neam de neamul lui nu se visase niciunul domn şi iată, odrasla sa era Domnul Ţării Româneşti.

Ajuns la Bucuresti cu tot calabalâcul cerut unei feţe boiereşti, în aşteptarea firmanului Porţii Otomane de confirmare a domniei, Calache s-a instalat în reşedinţa domnească şi a început să facă ce ştia el mai bine. Cât era ziulica de mare Calache bea, mânca şi se veselea în sunetele muzicii lăutarilor. Lumina dimineţii îi surprindea pe lăutari dormind pe ţambal sau cu scripca în braţe, iar pe slujitori căzând din picioare de oboseală, dar Calache tot mai putea să mănânce şi să bea, îndemnându-i pe ţigani să cânte. Ba mai mult, Calache avusese şi o iniţiativă practică. Pentru a fi cât mai aproape de plăcerile lui supreme, dăduse poruncă să se mute patul domnesc într-o sală din apropierea bucătăriilor şi beciurilor domneşti. Îndatoririle domneşti puteau să astepte, Calache-Domnul era ocupat.

Lautari

Scandalizaţi de viaţa trândavă a noului Domn, dregătorii străini ai curţii domneşti, mai ales grecii, nu s-au lăsat pană uneltirile lor nu si-au atins ţinta. Inalta Poartă nu l-a confirmat ca Domn al ţării, Calache nu a primit firmanul de domnie. Povestea spune că astfel, domnia lui Calache s-a încheiat înainte de a începe. Mazilit (demis) după doar câteva săptămâni, Calache a fost nevoit să se întoarcă la moşia părintească, acoperit de ruşine.

Calache, nu este nicăieri consemnat în istorie, dar aşa zisei lui “boli” i s-a dus vestea sau cum se spunea pe vremea aceea, “i s-a dus buhul”, pe toate meleagurile celor trei ţări române.

După această poveste, în casele boiereşti se puteau auzi frecvent astfel de dialoguri :

– Jupâniţă, ce are boierul? Parcă nu-i în apele dumnealui! E cumva bolnav?

– Ei da, are boala lui Calache! (adică n-are nimic, doar că ar mânca şi ar bea ceva)

În epoca medievală, notiunea de distracţie era total diferită faţă de ceea se înţelege astăzi. Distracţia era percepută mai mult ca satisfacere a unor porniri instinctuale. În lipsa altor preocupări, principala distracţie se reducea la a mânca şi a bea în compania femeilor şi a lăutarilor.

Prin urmare, boala lui Calache de fapt nu era chiar o boală. Pe vremuri, cum altă distracţie nu exista, ceea ce ştia omul de rând să facă mai bine era să mănânce bine, să bea şi să se veselească. Expresia “are boala lui Calache” defineşte dorinţa nedeclarată a cuiva de a mânca şi a bea pe săturate, dorinţa de distractie. Asta-i boala lui Calache.

În accepţiunea adaptată timpurilor moderne, expresia “are boala lui Calache” ar putea desemna şi dorinţa cuiva de scurtă evadare, deconectare de la rutina şi disciplina impuse de munca zilnică, dorinţa de relaxare, dorinţa de a face altceva, chiar şi dorinţa de a mânca şi a bea ceva. (in argou: “i se pune pata” cuiva să facă altceva decât în mod obişnuit).

Autor: Nicolae Sabin DORDEA

(scrisă după o idee a lui “ Micutu’ ” din Băileşti)

Reclame

IMPRESII DE VACANTA (I)

Richmond – Mamaia

Dupa o saptamana petrecuta la Roma cautand statui de Daci printre monumentele si prin muzeele romane, ma intorc in tara pe care o iubesc cel mai mult, cu bunele si cu relele ei. La fel ca de multi ani incoace, mergem pe litoral in ultima decada a lui iunie, fiindca suport greu caldura excesiva din iulie sau august, ca orice roman nascut si crescut intr-un oras de la poalele muntilor. Totusi, accept sa petrec in fiecare an zece zile la malul marii, de dragul Adinei, care adora marea. Merge pe plaja dis-de-dimineata, cand marea e linistita, aerul proaspat, razele soarelui sunt blande. Este momentul magic cand ai sentimentul ca marea e acolo numai pentru tine..

Ca si anul trecut, stam la hotelul Richmond din Mamaia, un hotel de patru stele, in stil englezesc, cu doar 47 de camere, de o curatenie exemplara, unde patronii si personalul fac tot posibilul ca oaspetii lor sa se simta confortabil si multumiti. Cele ce caracterizeaza acest hotel sunt eleganta, bunul gust, serviciile de calitate, mancarea excelenta. Receptionere, majordomi, cameriste, chelneri, toti au o conduita plina de respect, dar si prietenoasa. Ca-i cheama Antonia, Veronica, Iulian, Cosmin sau cine stie cum, toti tinerii amabili si zambitori de aici, asa au fost educati de doamna Aura Bujduveanu, care coordoneaza totul, ajutata de fiica sa, Kirana. O fac cu profesionalism, implicare, bunavointa si seriozitate. Multumesc Richmond !

 

Plaja

Mergem zilnic pe plaja privata M. cu care hotelul are o conventie. Stau comod pe un pat cu saltea sub o umbrela uriasa. Dupa ce mi-am luat o portie (minima) de soare, privesc oamenii, sunt de tot felul: albi, roz, rosii, negri, grasi, slabi, frumosi, mai putin frumosi, tineri, batrani, copii. Ma bucura strigatele copiilor jucandu-se in mare, prezenta tinerelor si a tinerilor cu siluete suple, bronzati si veseli, iradiind sanatate. In apropiere, un burtos cam tuciuriu intuneca putin peisajul in timp ce comanda o sticla de sampanie in frapiera cu gheata, ca sa-si impresioneze maimutica cu palarie de langa el. Desi ma simt foarte bine, cred ca ar fi necesar sa mai rupem monotonia programului zilnic: mic dejun, stat la plaja, masa de pranz, somn de voie, stat la plaja, plimbare pe faleza (sau bowling), cina la o terasa, somn … si de la capat. Dorinta de a ma bronza cu tot dinadinsul nu a fost niciodata unul din obiectivele mele. Sincer, nici macar in cele doua ore rezervate pentru plaja de dimineata, nu am rabdare sa stau intins la soare ca o foca. Trebuie sa fac ceva in acest timp, o baie in mare daca apa e suficient de calda, sa mai stau si la umbra, ca sa citesc o carte sau sa dezleg cuvinte incrucisate, in timp ce beau o minunata gran crema sau o bere. Admir stoicismul cu care rezista la soare reprezentantele sexului frumos, care fac asta din dorinta de a se bronza cat mai frumos si mai repede: isi aplica tot felul de creme de plaja, se intorc rabdatoare pe toate partile, chiar stau cateodata in pozitii destul de incomode. Ce vrei, rabda baba la frumusete!

Ma simt total inconfortabil cand baietii care deservesc plaja privata ii gonesc pe cei care vor sa-si astearna cearceafurile pentru ca nu-si permit sa plateasca sezlonguri sau paturi cu saltele. Stiu ca e ordinul patronului, dar nu inteleg de ce goana dupa profit ii face pe unii sa se comporte salbatic cu semenii lor.

In week-end e infernal, oriunde te uiti sau te invarti, nu ai loc sa arunci un ac. Vineri dupa-amiaza vin turistii de week-end, cei care sunt pe fuga, cei care vor sa se distreze repede, sa se bronzeze repede, sa plece repede. Pe plaje, chiar si pe cele private, unde timp de o saptamana a fost liniste, e o aglomeratie de nedescris. Am un deja vu cand pe portiunea de plaja ingusta se inghesuie sa stea la soare sute de persoane. E imaginea dintr-un documentar de pe National Geographic, imaginea a mii de foci venite sa se adaposteasca pe tarmul nu stiu carei insule din Marea Nordului. Se incinge atmosfera de fiesta. DJ-ul e surd, muzica e data la maximum, simti basii cum iti vibreaza in piept, in plus, auzi si bufniturile surde, ca de tobe tatare, ale concurentei de pe plajele invecinate.  Nimeni nu se intelege cu nimeni. Pe plaja se acumuleaza tone de gunoaie.

De luni, viata pe plaja revine la ritmul relaxat, anterior invaziei.

Nicolae Sabin DORDEA

RABDAREA SI RESPECTUL IN TRAFIC

Motto: “Nu aştepta să primeşti de la ceilalţi mai mult decăt poţi tu dărui sau altfel spus, dăruieşte întotdeauna mai mult decât poţi primi”

Zilele trecute am reflectat la elemente ca răbdarea, respectul si siguranţa în trafic. Voi scrie astăzi despre elemente din viaţa reală, lucruri care nu sunt cuprinse în reglementările privind circulaţia pe drumurile publice.
În timp ce numărul de maşini din Romania a crescut enorm în ultimii douăzeci de ani, infrastructura a evoluat foarte puţin. Un număr de câteva ori mai mare de maşini, se înghesuie pe aceleaşi vechi drumuri. Dacă circuli pe şoselele Romaniei, în special pe cele aglomerate, poţi avea parte de atâtea ciudăţenii în trafic, de atâtea feluri în care reacţionează oamenii, încât trebuie sa te înarmezi cu multă atenţie şi mai ales răbdare, altfel vei fi extrem de stresat, ţi se va ridica tensiunea si nervii tăi vor fi întinşi la maximum. E adevărat că noi, oamenii, suntem diferiţi, fizic, intelectual, emoţional. De altfel, ar fi plictisitor şi monoton să fim cu toţii la fel, cum s-a spus de multe ori, dar se pare că unii sunt prea diferiţi totuşi. Cred că ideal ar fi ca după nişte minime standarde de educaţie, bun-simţ şi respect, să semănăm oarecum între noi.
Toţi cei care circulă în acelaşi timp cu tine, pe aceeaşi arteră rutieră, se cheamă că îţi sunt de fapt colegi, colegi de trafic. E adevărat că în trafic sunt extrem de multe situaţii care te pot deranja, menite parcă sa te scoată din răbdări, însă totul este sa-ţi păstrezi calmul. Am putea trece in revista doar câteva:
Ai ocazia să vezi pietoni care “se aruncă”, efectiv, pe “zebră” (vorbim de treceri nesemaforizate), fără să se asigure absolut deloc, bazându-se pe protecţia acesteia si lăsându-şi propria siguranţă în seama conducătorilor din trafic. E o atitudine total riscantă. E adevărat că trecerea de pietoni te protejează, dar dacă un şofer se trezeste cu cineva în faţă, la doar doi-trei metri, s-ar putea sa fie cam târziu.
Întâlneşti câte un “nene” cu câte o maşină scoasă parcă din muzeu şi pusă în faţa ta pe şoseaua cu doar două sensuri şi linie continuă, ca să te scoată din sărite cu viteza ei de deplasare de tip “melc”.
Din aceeaşi categorie de “vitezişti”, apare câte o “tanti”, care drăguţa, din prea multa prudenţă, merge mult mai încet decat este recomandat, reuşind să facă în spatele ei câte o coadă de doi kilometri de maşini şi şoferi exasperaţi. Pe toţi oamenii aceştia îi înţeleg, trebuie să acceptăm că toată lumea trebuie să trăiască, fiecare aşa cum poate si cum îşi poate permite.
Cei pe care nu-i pot înţelege, sunt cei lipsiti de un minimum de bun-simţ: cel care nu semnalizează sau semnalizează doar cu doi metri înainte să schimbe direcţia sau chiar să se oprească; cel care, din lateral, deşi semnalizează, în secunda următoare îţi intră în faţă, “îti ia faţa” cum se spune; cel care depăşeste coloana de maşini staţionată, ca să intre în faţă; cel care nu acorda prioritate, crezând, din orgoliu, că el are dreptul să treacă primul oriunde; cel care, din egoism şi prostie, se opreste în mijlocul drumului încurcând tot traficul, crezând el, că este suficient dacă a pus avariile; cel care vorbind la telefon şi nefiind atent la trafic, crează probleme celorlalţi, deşi crede că are abilitatea de a face perfect mai multe lucruri deodată. Dacă-i adaugi şi pe cei care strigă, proferează injurii sau fac scene obscene, ai în faţă o întreagă menajerie, dar asta nu inseamnă că ai epuizat toate exemplele, ele sunt mult mai multe. Cu toţi cei enumerati mai sus îţi trebuie atenţie, răbdare sporită şi multă, multă îngăduinţă.
Există o conduită nescrisă, o politeţe, un respect în trafic pe care-l aplică doar cei educaţi. “Ghiolbanul” needucat, egoist, lipsit de respect şi bun-simt, nu va învăţa asta niciodată. Se dă grăbit, ocupat, deşi observi că după vreo 300 de metri el a ajuns la destinaţie şi atunci îţi vine să te intrebi “Oare de se grăbea acest individ ? Arde undeva ? I-a născut nevasta ? E cineva în pericol ?“ Răspunsul este nu, nici una din toate acestea, aşa este el, nu respectă pe nimeni, nu respectă legea, crede că lui i se cuvine totul. Dar aici apare regula care-l contrazice, cea a traiului în comunitate, a democraţiei dacă vreţi, care zice că poţi să faci orice doreşti atâta timp cât nu-i deranjezi pe ceilalţi. Acest tip de om, mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul va plati cu vârf şi îndesat. “Dumnezeu nu bate cu bătul !”
Se spune că fiind oameni, suntem cu toţii supusi greşelilor. Parafrazând un proverb aş spune că “numai cine nu conduce, nu greşeste”. Totul e să recunoşti când ai greşit şi să nu persişti în greşeli, să nu devină acesta un mod de a conduce în trafic.
Foarte mulţi gonesc ca să ajungă cât mai repede undeva. Unde ? Nici o destinaţie nu justifică o asemenea grabă. Nimeni şi nimic nu merită să-ţi pui viata în pericol. Acceptă că poţi să ajungi cu cinci minute mai târziu, dar întreg şi nevătămat !
Teribilismul şi nevoia de competitie, nevoia de adrenalină a tinerilor, le inteleg, dar nu în trafic. Statistica demonstrează că, de prea multe ori, acest gen de competiţie s-a sfârşit prost. Unii se cred la curse de formula 1 sau în filme cu “băieti răi”. In multe cazuri provocarea este tacită: “masina mea e mai tare decat a ta”, se iau la intrecere din priviri, accelerează la maximum care mai de care, pentru a demonstra asta. Culmea ironiei, câte unul cu o droască de maşină, adusă de la cine ştie ce depozit de epave din străinatate, neavând simtul realităţii, încearcă să se ia la intrecere cu câte un bolid adevărat, să demonstreze el că-i mare şofer, chiar şi în caruţă. E un joc absolut periculos, de cele mai multe ori cu consecinţe nefericite.
Pe autostradă, mai întâlneşti câte un şofer care uită că e pe banda a doua şi merge în legea lui, suficient de încet cât să încurce tot traficul. Se va găsi cineva, în mod sigur, care să-l preseze din spate şi să-i adreseze flash-uri. Interesant, pe subiectul acesta, părerile sunt împărţite. Cineva imi spunea: “Păi, în vest, n-ai voie să faci asa ceva, auzi să-l presezi din spate şi să-l atentionezi cu flash-uri. Te amendează imediat. Dacă mi-ar face mie cineva aşa ceva, m-aş face că m-am speriat şi aş pune imediat nişte frâne, de l-aş băga pe ăla din spate în sperieţi.“ Eu cred că nici atitudinea asta nu-i corectă, ba-i chiar periculoasă şi chiar nu văd de ce cineva s-ar simti jignit fiindcă altcineva îndrăzneste să-l atentioneze. Cred că problema se pune cu totul altfel, nu este loc de orgolii si sensibilitaţi. Banda doi pe autostradă este destinată pentru depăşiri şi nu pentru dormit. Deci cel care merge mai lent şi nu-si impune un regim mai ridicat de viteză, e bine să circule pe banda unu. Să încercam să gândim şi altfel. Poate cel din urma ta se grăbeşte de-adevărat, poate că are un motiv  întemeiat, o urgentă, e nevoit sa depăsească, nu neapărat pentru că ar crede că are o maşină mai tare ca a ta. In asemenea situatie, reacţia corectă şi de bun simţ este să te retragi pe banda unu, să-l laşi să te depasească, fără nici un regret şi fără a te simti deloc jignit.
Un bun exemplu de convieţuire civilizată în trafic este cea a soferilor de TIR. Desigur, veti spune “păi asta e meseria lor”, iar ei constituie o categorie aparte. Este adevărat, dar şi ei sunt participanţi la trafic şi trebuie recunoscut faptul că în marea lor majoritate sunt chiar adevăraţi profesionişti. Sigur, există si excepţii, când se găseşte câte un tânăr mai impetuos, care se crede în maşină sport şi se hazardează să facă depăşiri riscante cu ditamai monstrul dupa el. Ceea ce vreau să menţionez însă, este faptul că asistând recent, pe parcursul unui drum de 240 de kilometri, la dialogurile lor prin statii radio, am constatat că modul de adresare, nivelul de discuţie, au evoluat mult faţă de ceea ce purtau undele în urmă cu câţiva ani, când ţi se veştejeau urechile de ceea ce puteai să auzi. Acum auzi apeluri şi răspunsuri civilizate, de genul: “Rog un coleg să-mi spună care este situaţia drumului pe ruta X-Z” sau “colegi, aveti grijă, în satul S, e un pieton beat care merge pe mijlocul drumului”. Subliniez că între ei exista o solidaritate, se ajută reciproc privind traficul, starea vremii şi a drumului, eventualele controale, asistenţă în caz de probleme tehnice, trasee ce trebuie urmate în caz de blocaje şi multe altele. Folosesc un cod de conduită nescris, cel al iniţiaţilor, dar care se reflectă în mod pozitiv şi faţă de conducătorii celorlalte mijloace de transport. Poate n-ar fi lipsit de interes să mai învăţăm câte ceva şi de la ei.
Ce frumos este când un şofer de TIR aflat în faţă, îţi face semn scurt din semnalizatorul dreapta că “poti sa-l depăşesti în siguranţă” – fiind în faţă şi la înălţime, el vede mult mai bine – tu depaseşti şi îi spui “mulţumesc” clipind din avarii, iar el îţi răspunde scurt din faruri “cu plăcere”. Civilizat, nu ?
În marile aglomerări urbane, funcţionează foarte bine o altă regula nescrisă, dar de bun simţ, numită “regula fermoarului”, când cei aflaţi pe artera principală, oprind cu răbdare, fac semn din faruri şi permit şi celor de pe arterele secundare să intre în trafic, câte unul, după care următorii permit altuia şi aşa mai departe. Cei care intră în trafic înclină din cap zâmbind sau fac cu mâna în semn de mulţumire. Mi se pare un comportament absolut civilizat, care îti dă o stare de linişte.
La fel este când un şofer vrea să vireze în stânga prin faţa ta, pe o stradă aglomerata cu doar câte o bandă pe sens, iar tu opreşti pentru zece secunde ca să-l laşi să treacă. El îţi face semn cu mâna ca mulţumire, dar fii sigur că sunt mulţumiti şi toţi cei care erau în spatele lui aşteptând să se fluidizeze traficul. Când faci un asemenea gest, chiar dacă nu ţi se multumeşte, simţi că eşti prieten cu semenii tăi, că ai făcut o mică faptă buna, îţi dovedesti ţie, din când în când, că eşti în stare să convieţuiesti cu lumea. Acest lucru crează satisfacţie, îţi dă o stare de bine, te simţi mai bun. Vibraţia ta creşte, este ca şi cum ai cânta. Este vorba de un simplu gest de bunăvoinţă, care nu te costă nimic, doar câteva secunde dăruite unui semen al tău, dar o faptă pentru care poţi avea respectul colegilor de trafic.
Să ai răbdare în trafic, să conduci relaxat dar totodată atent la drum, să respecţi regulile, să prevezi ce intenţii au cei din imediata ta apropiere, constituie o provocare, dar asta mai înseamnă şi că poţi să deţii în mod conştient controlul a ceea ce se întâmplă în jurul tău. Să fii mai îngăduitor, mai înţelegător în trafic cu persoanele în vârstă, începătorii sau persoanele de sex feminin, crispate şi înfricosate de traficul nebun, gândindu-te ca ai fost şi tu începător şi că vei deveni şi tu cândva vârstnic (să devii femeie, e ceva mai greu), înseamnă sa ai acea conştiinţă care te defineşte ca om.

Nicolae Sabin DORDEA