AUREOLUS

AUREOLUS

Un articol de Nicolae Sabin Dordea

Aureolus aAureolus r

Viața timpurie şi cariera lui Aureolus

Nu există nici o modalitate de a determina data naşterii sale, dar având în vedere că era în deplinătatea puterii între anii 250 și 260 p.Chr., este probabil ca el să se fi născut între 220-230 p.Chr.. Istoricul bizantin Zonaras spune că Aureolus a fost păstor în tinerețe, născut în provincia romană Dacia, la nord de Dunăre. La fel ca mulți alți daci a intrat de tânăr în armata romanâ, a câştigat simpatia împăratului Valerianus şi prima sa slujbă se spune că ar fi fost cea de îngrijitor al cavaleriei. Dacă este aşa, el trebuie să fi fost unul foarte bun, pentru că potrivit lui Zonaras l-am întâlnit mai întâi ca Phronistes – Maestru al Grajdurilor Imperiale. Sensul exact al acestui termen este încă un pic neclar. Asta înseamnă că a fost Maestru al Grajdurilor Imperiale ale lui Gallienus sau se referă la poziția sa de mai târziu în calitate de comandant al armatei de cavalerie a lui Gallienus? De-a lungul domniei sale Gallienus a fost întotdeauna dispus să promoveze talentul acolo unde l-a descoperit, iar Aureolus a fost unul dintre cei mai străluciți oameni noi care au fost numiți în mari poziții de comandă în armată, în locul senatorilor excluşi de la comanda militară în 261 p.Chr. de impărat.

Cu Gallienus

Gallienus cu numele latin complet Publius Licinius Augustus Egnatius Gallienus; (cca.218-268 p.Chr.) a fost al 41-lea împărat al Imperiului Roman şi a domnit împreuna cu tatăl său Valerian între 253-260 p.Chr. şi singur de la 260 la 268 p.Chr.. El a domnit în timpul crizei din secolul al treilea, care aproape a provocat prăbuşirea imperiului. Deşi a câştigat un important număr de victorii militare, el nu a reuşit să prevină secesiunea provinciilor importante, iar Imperiul Roman a fost la un pas de dezintegrare.

Inspirat de războinicii sarmați sau sasanizi, foarte mobili pe caii lor, împăratul Gallienus a dorit să creeze un corp mobil de luptători ecveștri (de la lat. ecvus – cal), numit comitatus. Ca Maestru al Grajdurilor Imperiale, Aureolus a fost persoana potrivită pentru a lucra cu Gallienus în dezvoltarea acestui concept pentru crearea unei forțe autonome de călăreți, ca o întreagă armată de câmp extrem de mobilă, sub controlul direct al împăratului. Aureolus a primit comanda acestei armate de călăreți (equites). El a fost primul comandant al acestui tip de armată din istoria imperiului roman, predecesoarea armatelor de cavalerie din următoarele şaptesprezece secole. Baza sa era la Mediolanum (astăzi Milano).

equites
Aureolus şi-a lăsat pentru prima dată amprenta în istorie în 258 p.Chr. sau 260 p.Chr.(data este incertă), când cavaleria sa a fost principala responsabilă pentru înfrângerea uzurpatorului Ingenuus în Bătălia de la Mursa (astăzi Osijek, în Croația). Se spune ca rebeliunea lui Regalianus din 260 p.Chr. a fost de asemenea înfrântă de armata de cavalerie a lui Aureolus.

Apoi în primavara anului 261 p.Chr. împăratul Gallienus l-a trimis din nou pe comandantul său de succes Aureolus să înfrângă alti doi uzurpatori, Macrianus şi Quietus, ale căror legiuni din Siria intraseră în Moesia. Aureolus a învins armata Macrianilor în bătălia decisivă care a fost purtată în primăvara sau la începutul verii anului 261 p.Chr., undeva în zona centrală a Balcanilor, cel mai probabil în Iliria, cu toate că Zonaras o localizează în Panonia. Armata rebelilor, era mărită de efectivele legiunilor provinciilor dunărene, care sprijiniseră mai înainte rebeliunile lui Ingenuus şi apoi a lui Regalianus. Efectivul acestei armate era, probabil, de cel puțin 30.000 de oameni. Lui Aureolus i-ar fi fost necesară o forță mult mai puternică decât armata sa de cavalerie, ca să-i atace şi să-i învingă. Gallienus pare să-i fi dat lui Aureolus mână liberă în zdrobirea rebelilor şi probabil că i-a încredințat o forță care s-a dovedit suficientă. În orice caz, armata uzurpatorilor a fost învinsă şi predată, iar cei doi lideri ai lor au fost ucişi. Victorios, Aureolus a încorporat în trupele sale soldați ai oponenților săi, iar forțele garnizoanelor dunărene au fost pacificate. Deşi revolta acestora era un pericol major pentru domnia lui Gallienus, generalul Aureolus este cel creditat cu suprimarea Macrianilor pentru că lui i-a fost dată responsabilitatea exclusivă pentru campania împotriva acestora.                                                                  Un alt uzurpator al tronului imperial a fost Postumus, care se autoproclamase împărat în 260 p.Chr. şi care conducea un teritoriu rupt din imperiul roman, autodenumit imperiul gallic. Gallienus a lansat împotriva lui două campanii, între anii 262 p.Chr. şi 265 p.Chr. fără a reuşi să-l elimine sau să-l învingă. Emisiunile monetare de la sfârşitul anului 265 p.Chr. ale lui Postumus prin care celebrează victoria asupra lui Gallienus, confirmă acest fapt. În orice caz, faptul că Postumus era principalul responsabil pentru uciderea lui Saloninus, fiul lui Gallienus, a făcut ca disputa lor să fie extrem de personală. Fiul împăratului, reprezentantul autoritătii imperiale cu titlul de cezar, împreună cu Silvanus, prefectul pretorian însărcinat să-l protejeze, au fost victime ale soldaților lui Postumus la cucerirea oraşului Cologne.

 Împotriva lui Gallienus

După înfrângerea rebelilor Macriani din 261 p.Chr., împăratul  Gallienus l-a trimis pe comandantul armatei de cavalerie Aureolus, probabil în anul 262 p.Chr., împotriva lui Postumus în încercarea de a-l zdrobi pe uzurpator şi imperiul său gallic. După un oarecare succes inițial împotriva lui Postumus, această primă încercare a eşuat, s-a afirmat, din cauza „nepăsării” lui Aureolus. Lui i s-a reprosat că nu a acționat suficient de energic pentru a obține o victorie completă, dându-i astfel lui Postumus răgazul să se replieze şi să se salveze de la dezastru. Probabil că împăratul nu i-a iertat niciodată lui Aureolus eşecul suprimării lui Postumus, considerat ucigaş al fiului său, fapt care pare să fi condus ulterior la retrogradarea şi eventuala abandonare a lui Aureolus de către Gallienus în 267 p.Chr..
S-a sugerat adesea că încă din această etapă Aureolus îl vedea pe Gallienus deplasat ca împărat şi că el ar fi permis în mod deliberat uzurpatorului galic să se sustragă de la distrugere. Totuşi, este posibil că în urma acestei campanii Aureolus să fi reuşit să-i izgonească pe Jutungi din provincia alpină Raetia, recuperată din imperiul gallic, fapt care în cazul lui Gallienus pare să fi eşuat, deşi acesta îşi dorise de mult controlul asupra Raetiei, considerand că Jutungii reprezintă o amenințare directă pentru Italia şi Roma.

O a doua campanie, în anul 265 p.Chr., condusă de Gallienus însuşi, de asemenea părea să fie în avantaj fata de Postumus, dar în timp ce îl asedia într-un oraş din Gallia (probabil Augusta Treverorum), Gallienus a fost rănit şi forțat să se retragă. După această a doua încercare eşuată, Gallienus nu s-a mai confruntat cu Postumus.
Conspirația lui Claudius, împreună cu prefectul pretorian – Aurelius Heraclianus şi Aurelianus, care urma să-l coste pe Gallienus chiar viața, sugerează că a existat tot mai mult convingerea, la cel mai înalt nivel al armatei din anii 260, că Gallienus nu se mai potrivea cu ceea ce trebuia să fie de regulă un împărat roman şi se poate foarte bine ca şi Aureolus să fi împărtăşit această convingere.

Poate, ca dac, Aureolus a fost ofensat şi de politica lui Gallienus, aceea de retragere a legiunilor din garnizoanele dacice în jurul anului 260 p.Chr., pentru a-şi întări armata din teritoriu pentru apărarea Italiei, permitând astfel incursiunile barbare în Dacia. Dovezile numismatice confirmă acest fapt, cu observația că este posibil ca retragerea legiunilor să se fi întâmplat chiar mai devreme. Astăzi se ştie cu certitudine că Gallienus în anul 257 p.Chr. a închis monetăria din Colonia Samizegetusa Ulpia Traiana, capitala Daciei romane, monetărie care funcționase neîntrerupt din 246 p.Chr. de la înființarea ei de către împăratul Philip Arabul. Ultimele monede cu legenda PROVINCIA DACIA emise aici, în numele împăraților Valerianus şi Gallienus poartă pe revers în exergă AN XI, anul al 11-lea al erei locale dacice, socotit de la înființarea monetăriei. Este un indiciu clar privind intenția împăraților Valerianus si Gallienus de retragere din Dacia în anii următori. Într-adevăr după anul 260 p.Chr. în timpul lui Gallienus, când Imperiul Roman era slăbit din cauza tulburărilor interne, mare parte a Daciei a căzut în mâinile năvălitorilor goți şi a altor migratori. Probabil că şi acest resentiment l-a determinat pe Aureolus să creadă că Gallienus şi-a pierdut dreptul său divin la domnie.

Aureolus a fost victima colaterală a unei conspirații a cărui principal autor a fost Claudius. Doua surse (Zosimus I.40 și Zonaras XII.25) raportează că conspirația a fost organizată de Heraclianus, Claudius şi Aurelian. Scopul era înlăturarea de la domnie a lui Gallienus prin crimă chiar, dar acesta era înconjurat încă de supuşi loiali. Unul dintre aceşti supuşi loiali împăratului era Aureolus, strălucitul general, comandantul armatei de cavalerie. Invidioşi pe victoriile obținute de Aureolus care-l făcuseră cunoscut în tot imperiul, Claudius şi Aurelianus vedeau în el un posibil rival în obținerea tronului imperial după dispariția împăratului în funcție. Soluția era sădirea neîncrederii între Gallienus și Aureolus, dezbinarea celor doi şi îndepărtarea lui Aureolus. Claudius şi Aurelianus au fost cei care i-au sugerat lui Gallienus că Aureolus l-a făcut scăpat pe Postumus sau că face parte dintr-o conspirație împotriva lui. (“Lingușirea este plata anticipată a trădării”- scria istoricul român Nicolae Iorga în cugetările sale.)

În orice caz, Aureolus pare să fi pierdut încrederea lui Gallienus ca urmare a eşecului său de a-l distruge pe Postumus în Gallia în 262 p.Chr.. Dând crezare celor care se vor dovedi ulterior călăii săi, Gallienus l-a îndepărtat pe Aureolus de la comanda cavaleriei şi l-a numit comandant al legiunilor provinciei Raetia în anul 267 p.Chr.. Comanda cavaleriei sale i-a fost dată lui Claudius, apoi lui Aurelianus, ambii deveniți, pe rând, împărați.

Pierderea comenzii cavaleriei de elită pentru care făcuse atât de mult ca să o creeze şi pe care a condus-o atât de strălucit, trebuie să fi părut o retrogradare umilitoare pentru Aureolus. Căzut în dizgrație, abandonat de împărat, izolat de cavaleria sa, este cert că Aureolus şi-a pierdut speranța unei apropieri. Este posibil ca toate acestea, să fi determinat infidelitatea sa față de împăratul Gallienus şi trecerea în altă tabără. Aureolus a simtit nevoia să se revolte şi să-şi caute un aliat. Totuşi nu se poate spune cu siguranță care au fost motivele pentru care Aureolus a organizat rebeliunea împotriva lui Gallienus. Este posibil să fi fost pure resentimente la retrogradarea lui după atacul asupra lui Postumus, combinate cu convingerea că politicile militare ale lui Gallienus au subminat apărarea Daciei şi a provinciilor Ilire, şi cu faptul că Gallienus nu mai avea valoarea de lider care se aștepta de la el.

Între 267 p.Chr. și 269 p.Chr. au avut loc două invazii masive ale triburilor de goți şi heruli pe teritoriul roman. Primul val a venit în timpul domniei lui Gallienus în 267 p.Chr. şi a început când herulii, un popor germanic nomad, s-au alăturat hoardelor de goți la devastarea coastelor Mării Negre şi Mării Egee. Bandele războinice amestecate au atacat Bizanțul şi Cyziscus, ajungând până în sudul Greciei. O armata ateniană, condusă de istoricul Dexippus, i-a împins pe invadatori spre nord, unde au fost interceptați de armata lui Gallienus, care a câștigat o victorie importantă în apropierea râului Nestos, la granița dintre Macedonia şi Tracia, cu ajutorul cavaleriei dalmațiene. Contingentele de goți din est au fost decimate abia doi ani mai târziu, în Bătălia de la Naissus, în 269 p.Chr. de armata împăratului Claudius, victorie în urma căreia şi-a luat numele de Gothicus.                           Înainte de a porni campania din anul 267 p.Chr. împotriva herulilor care invadaseră provinciile dunărene în număr mare, Gallienus i-a lăsat lui Aureolus sarcina de a apăra Alpii şi nordul Italiei împotriva unui posibil atac al lui Postumus.

Aureolus

Aureolus imaginat de Guillaume Rouillé in Promptuarium iconum insigniorum in anul 1553

Legiunile din provincia Raetia revoltate împotriva împăratului Gallienus l-au proclamat împărat pe Aureolus la sfârşitul anului 267 p.Chr. El a pornit din provincia Raetia invadând nordul Italiei, unde şi-a reluat vechea lui bază, cea de la Mediolanum. Oricum, este posibil ca pe termen lung consecințele rebeliunii lui Aureolus să fi fost mai grave, prin faptul că a expus Raetia invaziei Alamanilor, care şi-au continuat raidul în forță chiar în Italia în anul următor, în primele luni ale domniei lui Claudius Gothicus.
De la Mediolanum, Aureolus s-a declarat aliat al lui Postumus şi l-a invitat pe acesta să-l înfrunte pe Galienus pentru tronul Imperiului, cu sprijinul său. Oraşul Mediolanum cu Italia de nord şi provincia Raetia ar fi fost de mare importanță pentru Postumus dacă intenționa să mărşăluiască spre Roma.                                                                                                La atelierele monetăriei imperiale din Mediolanum (Milano) Aureolus ca împărat proclamat de armate, a emis monede purtând imaginea lui Postumus, cu apel la credința foştilor săi tovarăşi de cavalerie (equites – călăreți) pe revers. Acest lucru pare să fi fost ideea lui Aureolus pentru că Postumus nu s-a gândit niciodată să stimuleze loialitatea cavaleriei în acest fel. Luând în considerare aceste emisiuni monetare de la Mediolanum, pare probabil că Aureolus a făcut acest gest sfidător numai atunci când Postumus nu a reuşit să profite de criza din Italia. Nu se cunosc motivele pentru care Postumus a rămas rezervat: neîncrederea în Aureolus, teama de a se angrena într-un război de mare anvergură şi pierderea tronului său în cazul unei înfrângeri sau comoditatea şi suficiența de a-şi conduce în linişte imperiul său gallic.

În orice caz, indiferent de motiv, Postumus nu a profitat de aceasta oportunitate de aur, a ignorat invitația lui Aureolus şi nu a acționat în nici un fel: nici să conteste în nume propriu domnia lui Gallienus, nici să-l sprijine pe Aureolus în rebeliunea sa. Aureolus a acționat ca adjunct al lui Postumus până în ultimele zile ale revoltei sale, când pare să fi revendicat tronul pentru el însuşi. Impresia care rămâne după parcurgerea informațiilor şi a dovezilor referitoare la acest episod al istoriei, este că, doar Aureolus a visat la o alianță cu Postumus, pentru că se pare că relația nu era biunivocă. Nu avem dovezi care să ateste că şi Postumus îl considera aliat pe Aureolus, ba chiar a lăsat impresia că l-a ignorat total pe acesta.

Ca să-şi apere tronul, Gallienus a pornit spre Italia, nevoit fiind să întrerupă campania sa împotriva goților din Balcani în cel mai critic moment, pentru a se confrunta cu Aureolus. Nesusținut de Postumus, Aureolus a fost învins de Gallienus într-o luptă pe râul Adda la est de Milano, într-un loc cunoscut de secole ca Pontirolo (din limba latină Pons Aureoli, adica Podul lui Aureolus). Apoi Aureolus s-a retras în Mediolanum unde a fost asediat de armata lui Gallienus (inclusiv de cavaleria în crearea căreia Aureolus avusese un rol esențial şi la loialitatea căreia apela acum în zadar). 

Apoi, evenimentele de la Mediolanum au început să se deruleze cu repeziciune: asasinarea lui Gallienus şi proclamarea lui Claudius al II-lea ca împărat, înfrângerea şi asasinarea lui Aureolus.

Complotul şi asasinarea împăratului Gallienus 

Înainte de sfârşitul verii anului 268 p.Chr., în timpul asediului oraşului  Mediolanum împăratul Gallienus a fost asasinat într-un complot al comandanților de cel mai înalt rang, în care Claudius a fost aproape sigur un prim motor.                                                             A fost răspândit în tabără zvonul că forțele lui Aureolus părăsesc orașul, iar Gallienus şi-a părăsit repede cortul fără garda sa de corp, pentru a da ordinele necesare, când din întuneric a fost lovit mortal de Cecropius, comandantul Dalmațienilor.

În septembrie 268 p.Chr., Claudius a fost desemnat tribun militar de armata imperială care-l asedia pe Aureolus în Mediolanum. Se spune că şi-a câştigat poziția și respectul soldaților prin faptul că era puternic fizic, dar mai ales crud. A reuşit să-i succeadă lui Gallienus la tron şi este cunoscut în istorie sub numele de Claudius Gothicus. Potrivit lui Aurelius Victor şi Zonaras, auzind vestea că Gallienus a murit, Senatul de la Roma a ordonat repede executarea familiei sale (inclusiv pe fratele Valerianus cu fiul său Marinianus) şi pe susținătorii lor, pentru a intra în grațiile noului împărat Claudius, şi asta, chiar înainte să primească mesaj de la acesta să le cruțe viața şi să-l zeifice pe predecesorul său.

Gallienus nu a fost tratat în mod favorabil de către istoricii antici, parțial din cauza secesiunii Galliei şi Palmyrei şi incapacitații lui de a le recâștiga. Deşi considerat un împărat slab, el a reuşit totuşi să-şi păstreze tronul timp de 15 ani, în ciuda tulburărilor provocate în imperiu de invaziile barbare şi de cei treizeci de uzurpatori ai tronului imperial.

Asasinarea lui Aureolus

Cum era de asteptat, complotului lui Claudius i-a căzut victimă şi Aureolus. Sfârșitul lui a venit atunci când a incercat să se predea în septembrie 268 p.Chr. lui Claudius. Aureolus a fost ucis de Garda Pretoriană, se presupune, ca răzbunare pentru revolta împotriva lui Gallienus, în realitate ca un serviciu adus noului împărat. În aparență, Pretorienii şi-au luat singuri libertatea de a-i lua viața lui Aureolus înainte ca noul împărat Claudius să-i decidă soarta. Garda Pretoriană a fost o forță militară folosită în Imperiul Roman pentru paza şi securitatea împăratului. A fost desființată de împăratul Constantin I, în anul 312 p.Chr., tocmai ca urmare a implicării lor în asasinarea împăraților sau în desemnarea lor.
Sursele antice care se referă la Aureolus sunt limitate, iar informațiile pe care le oferă sunt adesea contradictorii. Printre acestea se numără Historia Augusta, Zonaras – epitomă și Zosimus – Historia Nova. Cariera sa, în special rebeliunea lui finală, a fost prezentata pe scurt în biografia lui Gallienus, a lui John Bray.

Anunțuri

POVESTE DESPRE BOALA LUI CALACHE

ARE BOALA LUI CALACHE !

“Are boala lui Calache !”- este o expresie legată de o glumă a istoriei, de un episod hazliu petrecut probabil cu secole în urmă. Să spunem că e doar o poveste. Contextul istoric în care se desfaşoară povestea are un colorit specific Ţărilor Române în secolul al XVII-lea.

 

ISTORIE

De pe la mijlocul secolului al XIV-lea, când Poarta Otomană a atins o maximă influenţă, ideea de domnie în Ţările Române a suferit mai multe schimbări radicale. Domnia, fiind doar o funcţie administrativă în concepţia otomană, nu a mai fost considerată un atribut exclusiv al voinţei divine, depinzând acum doar de voinţa Sultanului. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, pe măsură ce dominaţia otomană s-a accentuat, autoritatea domnului s-a restrâns, iar boierii exercitau o tutelă asupra domnului prin faptul că susţineau anumiti candidaţi la tron. Dacă la început, în Sfatul domnesc erau foarte importanţi boierii fără dregătorii, în secolul al XV-lea acestia au fost eliminaţi treptat în favoarea dregătorilor domniei (mari boieri cu dregătorii), iar în secolul al XVI-lea Sfatul domnesc era numit tot mai frecvent “Divan”.

Boieri-de-rang-inferior

La 1592, un observator italian notează că vechea ordine e înlăturată “şi cine poate mai mult prin forţa banilor, acela ajunge să fie principe (…), cel care deține atunci statutul care se pare că place Domnului [e chi puo più con forza di danari, quello ottiene di esser principe (…) il quale di poi possiede lo stato quanto pare e piace al Signore (…).] Aceste împrejurări vor provoca la sfârşitul secolului, reacţia boierimii în ambele principate şi încercarea de a stabili un regim de domnii alese şi de Stări, după modelul ardelean şi polon, care în cele din urmă va fi înăbuşită de aceeaşi asuprire turcească, dar care va lăsa urme în formele constituţionale ale vieţii de stat din aceste ţări, până în epoca fanariotă. – din lucrarea lui Gheorghe I. Brătianu – Sfatul Domnesc si Adunarea Stărilor in Principatele Române

Spre sfârşitul acestui secol pătrunderea tot mai masivă în slujbe şi posturi de răspundere, a elementelor străine, a grecilor şi levantinilor, creditori ai Domnilor trimişi de Poartă, care îşi recuperau, prin organele unei fiscalităţi exigente, sumele puse la dispoziţia candidatului pe care l-au sprijinit şi „finanţat”,  a generat o reacţie a autohtonilor, a boierilor „de ţară” împotriva „veneticilor”. Reacţia boierimii şi revendicarea ei hotărâtă privind răspunderile cârmuirii nu era îndreptată numai împotriva domniei, instrument al asupririi otomane, dar cu deosebire contra creditorilor străini, executori ai monopolului impus de Poartă asupra produselor ţării şi mai ales contra intermediarilor obligaţi ai turcilor – grecii. Sub acest nume se confundă de altfel toţi „veneticii” sosiţi din Răsărit, sprijinitori interesaţi ai Domnului investit la Constantinopol, şi pentru aceasta aspiranţi la slujbe şi venituri remuneratorii: levantini, arnăuţi, rumelioţi, exercitându-şi capacităţile negustoreşti şi financiare în serviciul Porţii şi spre câştigul propriu. Cu mult înainte de vremea Fanarioţilor – atât de huliţi şi adesea pe nedrept – s-a produs în ţările române o imigrare masivă de orientali, care foloseau în general limba greacă, şi care stârneau adversitatea hotărâtă a autohtonilor.

Într-o scrisoare de la 1590 a raguzanului Giovanni Marini Poli, aflăm lista principalilor boieri moldoveni şi munteni, – 27 în Muntenia, 15 în Moldova – începând cu marele ban al Craiovei în Ţara Românească şi cu marele vornic în Moldova si care se încheie cu observaţia semnificativă: „Toţi aceştia sunt autohtoni. Astăzi însă slujbaşii mai mari sunt străini şi în cea mai mare parte greci vicleni.”(„Questi tutti sono nativi del paese. Hoggidi li officiali maggiori sono forestieri e maggior parte greci perfidi.”) – Gheorghe I. Brătianu – Op. citată.

Ostilitatea împotriva concurenţei străine şi a sistemului fiscal abuziv a determinat tratatul lui Sigismund Báthory din 1595 care prevedea în mod expres excluderea grecilor din funcţiuni, după ce provocase „prigoana” prin care a început domnia lui Mihai Viteazul. Pentru scurt timp Mihai Viteazul a reuşit să refacă autoritatea domniei, dar după dispariţia sa, raportul dintre domnie şi boieri s-a modificat din nou în favoarea celor din urmă.

În prima jumătate a secolului al XVII-lea, principalele demnităţi domneşti ale Ţării Româneşti erau ocupate în special de greci. Dupa 1611, domnitorul Radu Mihnea deschisese din nou portile grecilor şi levantinilor cu care se înrudea. Acest fapt a provocat o energică împotrivire din partea boierilor „de ţară”, autohtoni. Mişcările împotriva grecilor, înregistrate atât în Ţara Românească cât şi în Moldova, în deceniile următoare, în dezvoltare paralelă cu tendinţa de a îngrădi puterea Domniei, ocrotitoare a străinilor, au continuat până către sfârşitul secolului al XVII-lea. În concluzie, în secolul al XVII-lea boierimea a fost cea care a dominat viaţa politică şi social-economică în Ţările Române. Rolul politic al boierimii va continua să-şi aducă contribuţia la judecarea şi rezolvarea intereselor obşteşti, până şi în epoca fanariotă. De fapt, boierimea a fost singura clasă politică în Ţările Române  timp de sute de ani, de la întemeiere şi până după Primul Război Mondial.

În această epocă în care boierii autohtoni  îşi cumpărau domnia în Ţările Române de la Înalta Poartă, una dintre caracteristicile principale ale acestui regim politic a fost influenţa grecească. Acest aspect va deveni ulterior şi mai pregnant odată cu epoca fanariotă, prin grecizarea domniei şi a Sfatului domnesc, a bisericii, a culturii şi a învăţământului. Urmele trecerii grecilor prin Ţările Române sunt prezente încă şi astăzi prin nume ca Andronache, Costache, Condurachi, Hurmuzachi, Mihalache, Manolache, Tudorache, Vasilache, acestea având la origine un nume de botez care a primit un sufix diminutival de tip „achi” sau „ache”.  Forma „achi” este mai  veche şi mai apropiată de limba greacă, pe când „ache” este adaptarea românească ulterioară.

 

POVESTE DESPRE BOALA LUI CALACHE

Ne aflăm în secolul al XVII-lea. Povestea începe cu Mihalache, tatăl lui Calache, pe care îl chema de fapt Mihail, dar căruia, după moda grecească, i s-a zis Mihalache. În urmă cu patruzeci de ani fusese un om de rând, cu doar o brumă de avere primită de la părinţi. Deloc şcolit, dar cu o inteligenţă înnăscută, îşi propusese să izbândească în viată. Îi pusese Dumnezeu mâna în cap când îsi deschisese un han la drumul mare, drumul principal pe care treceau rădvanele luxoase, trase de multi cai, ale marilor boieri chemaţi la Divanul domnesc şi care, în drumul lor spre capitală, poposeau aici pentru o noapte. Erau boieri pământeni, de viţă veche, din cele mai mari familii boiereşti ale Olteniei şi Munteniei, chemaţi la Bucureşti  să rezolve problemele ţării. An după an, tot mai multe caleşti opreau, tot mai mulţi boieri trăgeau la hanul lui Mihalache, multumiţi de primire, de iatacuri, de mâncarea şi de vinul bun însoţite de cântecele lăutarilor. Afacerea crescuse tot mai mult şi pentru faptul că Mihalache conştient fiind de norocul care dăduse peste el, încerca cu tot dinadinsul să se facă tot mai util înaltelor feţe boieresti. Mihalache construise special iatacuri cu crivaturi şi aşternuturi mereu curate, cu perne mari şi moi, pe placul boierilor. Avea în curtea hanului, mai la o margine, adăposturi pentru argaţi şi grajduri unde caii erau bine hrăniţi şi ţesălati.

Boier muntean

 

Ani în sir îi slugărise Mihalache pe marii boieri, dar încet-încet începuse să facă avere. Din banii câştigaţi la han a tot cumpărat pământ şi vite, care, bine administrate i-au adus alti bani şi uite-asa, a ajuns să fie stăpânul unor moşii întinse, cu zeci de sate. Acum însă, după patruzeci de ani de trudă, Mihalache era un om bogat şi i se spunea Jupân Mihalache. Pe marii boieri îi primea acum la conacul său. Hanul la drumul mare nu mai era interesant pentru jupân Mihalache, demult fiind lăsat pentru călătorii de rând. Mihalache nu mai era de mult hangiu, hangiul se transformase în boier. Deşi boier făcut nu născut, cu averea nemăsurată pe care o avea, jupânul se simtea egalul marilor familii boiereşti din toată Ţara Românească. Şedea la conac impreună cu jupâneasa şi cele doua odrasle ale sale, înconjuraţi de o armată slujitori în casă, de argaţi şi de robi ţigani. Instinctul lui de parvenit îi dictase să se alăture clasei stăpânilor. Împrumutase modul de viaţă şi manierele boierimii, îsi şcolise odraslele la cele mai bune şcoli din ţinut. Băiatul, odrasla sa preferată, pe nume tot Mihalache, alintat Calache, crescut în puf ca un prinţ, era lumina ochilor jupânului Mihalache. Calache, acum adult,  era un tip potrivit de înalt, dar trupeş, aproape gras, cu o faţă rotofeie. Deşi inteligent şi cu maniere de boier, nu făcuse nimic în viaţa lui, nu mişcase un deget. La cei peste treizeci de ani ai săi, Calache era un tip de o indolenţă nerușinată, de o lene monumentală. Era un mare mâncău şi un băutor de vin fără pereche. Singura lui preocupare era să mănânce bine, să bea bine şi să asculte muzică lăutărească, până spre ziuă. După atâta “oboseală”, îi plăcea să doarmă până la orele amiezii, când o lua de la capăt.

În călătoriile lor, marile familii boiereşti se opreau acum la conacul lui Mihalache, unde se încingeau niste chiolhanuri de le mergea vestea în tot ţinutul. Calache, tânărul boier, avea grijă să nu lipsească de la niciunul din acestea.

Boier

Jupânul Mihalache, ca fost hangiu, era un tip obedient, dar şi viclean, avea secretele lui. Se gândise mereu să acceadă tot mai sus în rang, iar dacă el era acum bătrân şi neşcolit, îsi dorea ca măcar odrasla sa, Calache, să ajungă mare dregător, acolo în capitală, la cârma ţării.

Ocazia nesperată s-a ivit din senin, când tronul ţării era vacant, iar cele două partide, cea a dregătorilor greci şi cea a boierilor de ţară, nu cădeau nicicum la învoială privind boierul propus a fi Domn. Marii boieri chemati la Divanul domnesc se porniseră spre capitală, iar ultimul popas în călătoria de câteva zile, înainte de-a ajunge la destinaţie, era tocmai conacul prietenului lor, Jupân Mihalache. Fiindcă se nimeriseră în acelaşi timp la conacul lui Mihalache mare parte dintre participanţii la Divanul domnesc, întâlnirea era o avanpremieră la ce avea să fie câteva zile mai târziu în capitală. Printre mâncaruri alese şi clinchet de pahare bătrânii boieri ce poposiseră la conacul lui Mihalache discutau despre cea mai arzătoare problema a ţării: cine să fie domnul ales.

– Unii dintre noi, cei de faţă, suntem prea bătrâni ca să ne mai înhămăm la treburile ţării, dar nu putem fi de acord cu alegerea unui Domn care să fie omul grecilor. Nouă ne trebuie un Domn pământean, dar nu unul prea copt şi autoritar, ci unul tânăr, care să asculte poveţele şi nevoile noastre.

boieri

Trăgând cu urechea la spusele marilor boieri, Mihalache îşi spuse că acela e momentul mult asteptat. După ce făcu semn feciorilor de casă să umple paharele aleşilor oaspeţi cu vinul său cel mai bun, pregătit special pentru asemenea prilejuri, îşi făcu apariţia în sala de ospeţe a conacului, intervenind în discuţie:

– Măriţi boieri dumneavoastră, închin paharul multumind lui Dumnezeu, că mi-aţi făcut din nou onoarea de a călca pragul umilei mele case.

Boierii, flataţi de gazda lor, luară paharele cu vin şi le dădură peste cap cu sete.

– Boieri dumneavoastră, mă cunoaşteţi de-o viaţă, am fost şi sunt un slujitor credincios al domniilor voastre. Ca gazdă a acestei distinse întruniri m-am gândit mult la problema care vă frământă, alegerea noului Domn şi am găsit leac, ştiu omul potrivit.

– Pe cine ? Cine? Spune repede! – săriră boierii cu mare curiozitate.

– Vă trebuie un tânăr boier pământean, ştiutor de carte, un om deştept, cuminte şi ascultător, care să nu iasă din poruncile domniilor voastre.

– Aşa este! Spune Jupâne Mihalache!

– Boieri dumneavoastră, mi-aţi face o mare bucurie dacă aţi zăbovi niţel asupra umilei mele propuneri. Fiul meu, Calache, este exact omul care vă trebuie!

Se lăsă linistea, boierii se priveau unii pe alţii. Jupânul Mihalache continuă:

– Nu există în niciun ţinut din ţara asta un om mai potrivit ca el, corespunde întrutotul dorinţelor domniilor voastre şi ţineti minte, Calache n-ar ieşi din porunca domniilor voastre. Totuşi, trebuie să vă mărturisesc, Calache are o boală: îi place să mănânce şi să bea bine, să se veselească.

– Păi asta nu-i boală, tuturor ne place să mâncăm, să bem şi să ne veselim. Ăsta-i semn de sănătate! – zise un boier ameţit deja de aburii vinului vechi şi tare.

Cerând un scurt răgaz pentru sfat, boierii s-au retras într-un iatac alăturat. După ce s-au sfătuit în taină, cântărind avantajele şi dezavantajele propunerii, reveniră în sala de ospete, iar cel mai în vârstă dintre boieri glăsui:

– Jupân Mihalache, eşti în stare să-i cumperi domnia de la Înalta Poartă din Stambul? Ai haraciul pentru Înalta Poartă şi peşcheşurile pentru Măritul Sultan şi Marele Vizir?

– Măriti boieri, am agonisit o viată, iar pentru asta sunt gata să-mi pun la bătaie întreaga avere. Mă pun chezaş că voi avea plata întreagă!

– Jupân Mihalache, dacă-i aşa şi dacă zici că înainte de toate e un băiat ascultător şi că nu va ieşi din porunca domniilor noastre şi-n plus, îi place să mănânce şi să bea, atunci ne-am înteles, Calache e omul nostru! Calache să fie Domn! Trăiască Domnul Calache!

– Trăiască! – au strigat ceilalţi boieri în cor ridicând paharele.

Tatăl viitorului Domn, bătranul Jupân Mihalache, “uitase” să specifice boierilor electori un lucru esenţial: că boala lui Calache era boală grea, că odrasla sa numai atât ştia să facă: să manânce, să bea şi să se veselească.

După câteva zile, boierii olteni, convinşi că propunerea lor pentru noul Domn este cea mai potrivită, au reuşit să-i convingă şi pe ceilalţi boieri şi înalţi dregători pământeni din Divan şi, cu toată împotrivirea dregătorilor străini, l-au ales pe Calache drept Domn al ţării. Aşa a ajuns Calache, fiul hangiului Mihalache, domn pe tronul Basarabilor. Jupânul Mihalache nu-şi încăpea în piele de mândrie. Neam de neamul lui nu se visase niciunul domn şi iată, odrasla sa era Domnul Ţării Româneşti.

Ajuns la Bucuresti cu tot calabalâcul cerut unei feţe boiereşti, în aşteptarea firmanului Porţii Otomane de confirmare a domniei, Calache s-a instalat în reşedinţa domnească şi a început să facă ce ştia el mai bine. Cât era ziulica de mare Calache bea, mânca şi se veselea în sunetele muzicii lăutarilor. Lumina dimineţii îi surprindea pe lăutari dormind pe ţambal sau cu scripca în braţe, iar pe slujitori căzând din picioare de oboseală, dar Calache tot mai putea să mănânce şi să bea, îndemnându-i pe ţigani să cânte. Ba mai mult, Calache avusese şi o iniţiativă practică. Pentru a fi cât mai aproape de plăcerile lui supreme, dăduse poruncă să se mute patul domnesc într-o sală din apropierea bucătăriilor şi beciurilor domneşti. Îndatoririle domneşti puteau să astepte, Calache-Domnul era ocupat.

Lautari

Scandalizaţi de viaţa trândavă a noului Domn, dregătorii străini ai curţii domneşti, mai ales grecii, nu s-au lăsat pană uneltirile lor nu si-au atins ţinta. Inalta Poartă nu l-a confirmat ca Domn al ţării, Calache nu a primit firmanul de domnie. Povestea spune că astfel, domnia lui Calache s-a încheiat înainte de a începe. Mazilit (demis) după doar câteva săptămâni, Calache a fost nevoit să se întoarcă la moşia părintească, acoperit de ruşine.

Calache, nu este nicăieri consemnat în istorie, dar aşa zisei lui “boli” i s-a dus vestea sau cum se spunea pe vremea aceea, “i s-a dus buhul”, pe toate meleagurile celor trei ţări române.

După această poveste, în casele boiereşti se puteau auzi frecvent astfel de dialoguri :

– Jupâniţă, ce are boierul? Parcă nu-i în apele dumnealui! E cumva bolnav?

– Ei da, are boala lui Calache! (adică n-are nimic, doar că ar mânca şi ar bea ceva)

În epoca medievală, notiunea de distracţie era total diferită faţă de ceea se înţelege astăzi. Distracţia era percepută mai mult ca satisfacere a unor porniri instinctuale. În lipsa altor preocupări, principala distracţie se reducea la a mânca şi a bea în compania femeilor şi a lăutarilor.

Prin urmare, boala lui Calache de fapt nu era chiar o boală. Pe vremuri, cum altă distracţie nu exista, ceea ce ştia omul de rând să facă mai bine era să mănânce bine, să bea şi să se veselească. Expresia “are boala lui Calache” defineşte dorinţa nedeclarată a cuiva de a mânca şi a bea pe săturate, dorinţa de distractie. Asta-i boala lui Calache.

În accepţiunea adaptată timpurilor moderne, expresia “are boala lui Calache” ar putea desemna şi dorinţa cuiva de scurtă evadare, deconectare de la rutina şi disciplina impuse de munca zilnică, dorinţa de relaxare, dorinţa de a face altceva, chiar şi dorinţa de a mânca şi a bea ceva. (in argou: “i se pune pata” cuiva să facă altceva decât în mod obişnuit).

(Povestea a fost scrisă după o idee a lui “ Micutu’ ” din Băileşti)

Monede romane Provincia Dacia

Motto: Istoria este versiunea evenimentelor trecute asupra cărora oamenii s-au pus de acord – Napoleon Bonaparte

Provincia Dacia – Monede romane coloniale emise in Provincia Dacia la mijlocul secolului al III-lea p.Chr.
Nicolae Sabin DORDEA

Fil I Prov DaciaÎn secolul al III-lea, la 140 de ani de la cucerirea romană, provinciei Dacia i s-a conferit dreptul de a bate monede de bronz. Astfel, între 246 p.Chr. şi 257 p.Chr. a existat în provincia romană Dacia o monetărie care a emis în special sesterți, dar şi  dupondii şi aşi, însă aceştia au fost bătuti numai în primii trei ani de functionare, motiv pentru care în prezent sunt destul de rari. Colecţionarii vorbesc chiar şi de o medalie extrem de rară astăzi, care ar fi fost bătută la această monetărie, în numele lui Volusianus. Este un segment cronologic de 11 ani care cuprinde domniile a zece împăraţi, de la Philippus şi până la Gallienus. Monedele au circulat intens în provincie, majoritatea acestor monede fiind descoperite în castrele romane şi în aşezarile civile de langa castre. Ca rezultat al schimburilor comerciale, monede Provincia Dacia au fost, de asemenea, descoperite şi în provinciile romane vecine Daciei, Moesia Superior, Moesia Inferior şi Pannonia Superior. Monedele respectă standardele de mărime şi greutate ale monetăriei romane, iar ca aspect sunt asemănătoare cu monedele din bronz bătute in monetăriile provinciale din imperiul roman.
Pentru cei mai puţin familiarizaţi, aceste monede sunt cunoscute ca tip în numismatică sub numele de monede romane coloniale Provincia Dacia sau monede provinciale Dacia. Vom vedea, în cele ce urmează, ipotezele privind localizarea acestei monetării şi caracteristicile monedelor emise de provincia romană Dacia. Pentru a înţelege mai bine contextul istoric în care s-a petrecut acest eveniment emancipativ în viața provinciei, este necesară o scurtă trecere în revistă a ocupaţiei romane în Dacia şi a situaţiei imperiului roman în secolul al III-lea.

 

 

Viaţa în Dacia romană

Cucerirea romană a transformat o parte a regatului dacilor în provincie romană. O diplomă militară descoperită la Porolissum atestă existenţa Provinciei romane Dacia în vara anului 106 p.Chr., la încheierea celui de al doilea război daco-roman. La acea dată, Provincia Dacia cuprindea o mare parte a Ardealului, Banatul şi Oltenia. Oricum, pe romani îi interesase să ia în stăpânire doar zona bogată în aur şi argint a regiunii. Teritoriile necucerite din fostul regat al Daciei au rămas în stăpânirea triburilor de daci liberi, nesupuşi Romei, triburi care în următoarele secole au creat mari probleme imperiului roman, atacând în nenumărate rânduri provincia romană Dacia.
Provincia Dacia a mai fost numită şi Dacia Felix, în timpul împăratului Hadrianus.
De la Hadrianus şi până la Philippus I, Dacia s-a bucurat de linişte şi înflorire, cu scurte perioade de întrerupere, determinate de diferite încercări de invazie a provinciei. Pentru o mai uşoara administrare, provincia Dacia a fost împărţită în două, prin anii 119 -120 p.Chr., în timpul împăratului Hadrian: Dacia Superior în partea de nord şi Dacia Inferior în partea de sud. În timpul domniei lui Antoninus Pius, Dacia a fost împărțită din nou, în trei provincii administrative: Dacia Porolissensis cu capitala la Porolissum (astăzi Zalău, judetul Sălaj) cuprindea Ţara Crişurilor şi Munţii Apuseni; Dacia Apulensis cu capitala la Apulum (astăzi Alba Iulia, judetul Alba) cuprindea restul Ardealului şi Banatul; Dacia Malvensis cu capitala la Romula sau după numele vechii aşezări dacice, Malva (astăzi Reşca, judetul Olt) îngloba Oltenia, Muntenia şi partea de sud a Moldovei. Dacia romană a fost o provincie imperială condusă de un reprezentant al împăratului denumit Legatus augusti pro praetore sau, când Dacia a fost împărţită în trei provincii, Legatus augusti pro praetore trium Daciarum, ajutat de trei administratori financiari denumiti procuratores, care strângeau dările şi repartizau cheltuielile în fiecare provincie. Capitala tuturor provinciilor Daciei a fost Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, oraş construit de împăratul Traian, încă de la bun început cu rangul de colonie. Titlul de metropola (metropolis) a fost acordat orașului de împăratul Alexander Severus, cel care a instituit şi Concilium III Daciarum.
Civilizaţia romana se afla pe o treaptă superioară faţă de cea dacică şi, ca o consecinţă a celor 160 de ani de ocupatie romană, ea a avut un efect civilizator aupra provinciei Dacia.
Romanii au fost cei mai buni constructori de drumuri şi poduri ai epocii, fapt care a contribuit mult la extinderea imperiului şi la prelungirea duratei stăpânirii romane în teritoriile ocupate. După ce cucereau un teritoriu, romanii începeau construcţia de drumuri, de castre fortificate şi aşezări civile. De-a lungul drumurilor ei dezvoltau centre rurale sau urbane, iar castrele romane fortificate din vecinătatea acestora erau destinate să supravegheze buna desfăşurare a circulatiei mărfurilor şi să asigure apărarea aşezărilor civile. În Dacia, drumul principal roman străbătea provincia de la un capăt la celălalt, pornind din sud, de la Dunăre şi ajungând până la Porolissum, în nord. Din acest drum principal pornea o întreagă reţea de drumuri secundare. Romanii nu amplasau oricum castrele militare şi asezările civile, ci după niste reguli, erau ghidati de anumite principii practice. Pentru a detine controlul şi pentru a asigura deplasarea rapidă a trupelor pedestre, aveau nevoie de baze fixe şi sigure, de aprovizionare şi odihnă. Romanii au constatat ca soldatii lor puteau marşalui în mod normal, cu echipament şi provizii, aproximativ 17 kilometri pe zi. De obicei ei primeau pesmeţi, brânzã uscată, carne şi vin pentru câte trei zile. Astfel, la trei zile, dupa ce parcurgeau 50 de kilometri, beneficiau de hrană caldă şi odihnă în castrele fortificate. Pe acest principiu, drumurile romane aveau amplasate castre militare şi aşezări civile la aproximativ la 50 de kilometri distanţă unele de celelalte.
Populaţia civilă locuia în aşezări care copiau modul de viaţă al cetăţenilor romani. Ierarhia socială in provincie era structurată pe mai multe categorii sociale: primii erau cetăţenii romani, cu toate drepturile ce decurgeau din acest statut, apoi cetăţenii de rangul doi, cu drepturi limitate, locuitori ai municipiilor şi populaţia autohtonă, dacii, numiti peregrini. Definitia peregrinului, diferită de ceea ce înseamnă astăzi, desemna în dreptul roman, un om liber, străin de imperiu, lipsit de cetățenia romană sau de dreptul latin, dar care nu era socotit inamic public al imperiului. Este probabil ca şi în Dacia romană să fi existat o categorie de cetăţeni numiţi coloni, muncitori agricoli care, iniţial liberi, munceau un pământ luat în arendă de la marii proprietari. Cetăţenii acestor ultime categorii sociale au devenit cetăţeni romani doar după edictul lui Caracalla din anul 212 p.Chr. Prin acest edict, Constitutio Antoniniana, împăratul Caracalla a oferit cetăţenia romană tuturor locuitorilor liberi din imperiu. Cu excepţia singurei metropole dacice, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, provincia Dacia avea trei tipuri de aşezări civile: colonii, municipii şi sate (vici sau pagi). Oraşele înfiinţate de romani în Dacia, cu rang de colonii şi municipii, erau foarte bine sistematizate, având de obicei două străzi principale perpendiculare care se intersectau în centrul civic al aşezării (forum). Străzile largi erau mobilate de vile romane, case luxoase cu multe încăperi şi curţi interioare pavate, având la faţadă porticuri cu coloane. Oraşele din Dacia romană erau înzestrate cu temple, amfiteatre, băi publice (terme) şi apeducte, simboluri ale civilizaţiei romane însuşite cu timpul de toţi locuitorii provinciei. Nu există dovezi despre existenţa unor universităţi, dar faptul că la Sarmisegetuza a fost găsita o cărămidă pe care este scris de trei ori alfabetul, iar la Romula o inscripţie reprezentând un fragment de vers în greceşte, demonstrează că tinerii erau educaţi de profesori şi că în şcoli se predau limbile latină şi greacă.
Satele daco-romane erau locuite în general de populaţia autohtonă, dar şi de colonişti romani. În unele cazuri mai multe sate se adunau într-un centru teritorial numit territorium. Un asemenea centru administrativ era condus de un consiliu (ordo) alcătuit din delegaţi (curiales) trimişi de satele care formau teritoriul. Dintre aceştia erau aleşi cei care convocau consiliul (quinquennales), prezidau şi conduceau dezbaterile lui. Conducătorii satelor din teritoriu erau numiţi magistri vici sau principes loci şi făceau parte din consiliu. Totusi, puterea supremã o deţinea comandantul militar al garnizoanei din reşedinţa teritoriului.
Documentele arheologice dovedesc că ocupaţiile de bază ale localnicilor erau agricultura şi creşterea vitelor. Pe monumentul funerar al lui Gaius Julius Quadratus, primar al Capidavei pe vremea lui Hadrian, se pot vedea niste scene edificatoare: un păstor cu plete lungi, purtând sarică până la glezne şi un agricultor arând ogorul cu un plug tras de boi. Romanii au dat o deosebită atenţie mineritului în Dacia, un domeniu important fiind minele de aur. Pentru acestea chiar exista un funcţionar special, numit subprocurator aurariarum, ajutat de un întreg corp de funcţionari. În Munţii Apuseni existau opt centre de exploatare a aurului, un altul la Rodna unde se exploata şi argintul, iar alte două se găseau în Banat. Au fost descoperite şi multe unelte folosite de muncitori, printre care o piuă mare de fier pentru zdrobirea minereului. În afara metalelor preţioase se mai exploatau sarea, fierul şi marmura. Pe întreg cuprinsul provinciei existau şi numeroase ateliere de ceramică. Comerţul era bine dezvoltat. O inscripţie ne vorbeşte despre negociatores provinciae Apulensis, adică de negustorii din provincia Apulensis, care s-au constituit într-un colegiu sau corporaţie şi care îi erau recunoscători lui Crassus Macrobius, ocrotitorul lor cel mai bun.
Colegiile, viitoarele bresle din evul mediu, erau asociaţii ale persoanelor care prestau aceeaşi meserie sau care aveau în comun aceeaşi origine etnică sau religie, cu scop de intrajutorare reciproca, de asigurare a cultului şi de petrecere în comun. Colegiul avea un număr minim de membri care plăteau o cotizaţie anuală, fiind condus de un consiliu de decurioni care alegeau din rândul lor un preşedinte (magister) şi un vicepreşedinte (commagister). Cel dintâi trebuia să depună ca garanţie o anumitã sumă pentru administrarea fondurilor colegiului. După decurioni urmau fruntaşii (principales) iar apoi membrii obişnuiţi. Colegiile aveau şi câte un protector important numit patron sau defensor care le apăra drepturile. Existau astfel colegiul celor care se ocupau cu ceramica sau al olarilor (centonari), al plutaşilor (dendrofori), al fierarilor (fabri), al corăbierilor (nautae), al purtătorilor de lectice (lecticari), etc.
Legiunile romane stationate permanent în castrele din Dacia pentru controlul provinciei, însotite de numeroasele trupe auxiliare, au fost Legiunea a XIII-a Gemina şi Legiunea a V-a Macedonica.
Legiunea a XIII-a Gemina, recrutată de Iulius Cezar în anul 57 a.Chr., a fost o legiune de elită a armatei romane, care a participat la multe evenimente istorice însemnate. Caracteristic pentru legiunile create de Cezar, era faptul ca aveau ca simbol leul, iar soldatii săi purtau mantii şi scuturi de culoare albastră, spre deosebire de celelalte legiuni romane, care aveau ca simbol taurul şi vulturul şi ale căror soldati purtau mantii şi scuturi de culoare roşie. Între anii 106-268 p.Chr. legiunea a fost staționată la Apulum (astăzi Alba Iulia), devenind principala legiune din Dacia, până la retragerea aureliană. Veteranii care-si încheiau serviciul militar primeau terenuri agricole în provincia Dacia.
Legiunea a V-a Macedonica, o altă legiune a armatei romane, care a fost înființată în anul 43 a.Chr. de Octavianus Augustus, a luptat în războaiele împotriva dacilor purtate de împăratul Domitian între anii 87-89 p.Chr., s-a numărat printre cele 13-14 legiuni participante la cele doua războaie dacice (101-102 și 105-106 p.Chr.) conduse de împăratul Traian pentru cucerirea Daciei. După anul 106 p.Chr., legiunea a fost cantonată la Troesmis, în Moesia Inferior, pentru întărirea militară a regiunii Dunării de Jos, unde a rămas timp de şase decenii (106-168 p.Chr.). Sub conducerea împăratului Marcus Aurelius a contribuit la oprirea invaziei vastei coaliții de neamuri şi triburi de la nord de imperiu în primul război marcomanic, dupa care, a fost cantonată la Potaissa (astazi Turda) pentru apărarea granițelor provinciei romane Dacia Porolissensis. La Potaissa, Legiunea a V-a Macedonica a fost cantonată timp de peste un secol, între 168 şi 274 p.Chr. Simbolul legiunii a fost atat taurul cat şi vulturul.
Marcajele gasite pe materialul tegular (caramizi, tigle, olane) descoperit la colonia Ulpia Traiana Sarmisegetusa, atesta ca vexillationes – detaşamente de auxiliari – ale multor legiuni, printre care şi a V-a Macedonica, au stationat temporar în capitala Daciei romane, unde au desfaşurat activitati de constructie, au contribuit la ridicarea coloniei. Un vexillatio (plural vexillationes) era un detaşament al unei legiuni din armata romană in timpul Principatului, format ca grup de lucru temporar. A fost numit dupa stindardul creat de detaşamentele legiunilor, denumit vexillum (plural vexilla), care purta emblema şi numele legiunii mamă. Deşi frecvent asociate cu legiunile, este mai probabil ca vexillationes includeau auxiliari. Termenul se găsește la singular, referindu-se la un singur detaşament, dar este de obicei folosit la plural pentru a se referi la o legiune formată din detaşamente. Au variat ca mărime şi compoziție, dar de obicei erau formate din aproximativ 1000 infanterişti şi/sau 500 de cavalerişti. Stindardul, steagul, sub forma unei bucati de panza sau matase dintr-o singura culoare sau mai multe culori, prinsa de o lance din lemn, a reprezentat inca de la aparitia sa in antichitate semnul distinctiv al unei comunitati sau al unui stat, al unei unitati de lupta terestra sau maritima. Pe acelaşi principiu, denumirea de steag (plural – steaguri) desemnand un detaşament, o mică unitate militară având drapel propriu, a fost utilizata pana în perioada medievală. Pornind de la denumirea latina a steagurilor purtate de legiunile romane vexillum-vexilla, a luat naştere o disciplină a istoriei care studiază steagurile din diferite epoci şi țări, numita vexilologie.
În cei peste 160 de ani de dominaţie romană, in provincia Dacia au avut loc o serie de evenimente care au zguduit din temelii administratia romana.
Astfel, intre anii 167-170 p.Chr., Dacia a fost invadată de mai multe ori de popoarele învecinate printre care şi dacii liberi, care au pustiit teritoriul provinciei, ajungand sa ameninte capitala Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Pe la 172 p.Chr., impăratul Marcus Aurelius a salvat capitala, merit pentru care i s-a dedicat o inscripție în care i se mulțumea că a scăpat orașul de un dublu pericol: cel al invaziei şi cel al răscoalei autohtonilor. Luptele romanilor cu popoarele „barbare” la nord de Dacia au continuat până la moartea lui Marcus Aurelius survenita in anul 180 p.Chr..
Prima mare năvală în Dacia Romana a goților aliați cu triburi de daci liberi s-a produs in timpul domniei împaratului Caracalla (211-217 p.Chr.). Caracalla a fost prezent în Dacia în anul 213 p.Chr., când s-au obținut victorii în luptele din nordul Daciei şi din Panonia. În cinstea lui au fost ridicate trei inscripții la Ulpia Traiana Sarmizegetusa.
Capitala Daciei a devenit metropolă in timpul lui Alexander Severus (222-235 p. Chr.).
În anul în 239 p.Chr, metropola Sarmizegetusa, şi-a exprimat devotamentul față de împăratul Gordian al III-lea (238-244 p.Chr.) iar in 241 p.Chr. conciliul celor trei Dacii, s-a închinat aceluiasi împărat.
În anul 242 p.Chr. carpii şi-au facut apariția la Dunăre. Provincia romană Dacia a trecut între anii 245-248 p.Chr. prin momente critice provocate de atacurile dinspre nord ale goților şi nu este exclus ca însăşi castrul Potaissa să fi fost atacat, sau cel putin amenințat.
Marele atac al carpilor împotriva Daciei romane s-a produs în timpul împăratului Philippus I (Arabul) (244-249 p.Chr) şi cel mai mult a avut de suferit zona dintre Olt şi Dunăre. Procuratorul provinciei Dacia Apulensis, F. Aelius Hammnonius iunior (247-249 p.Chr) a ieşit victorios asupra carpilor, iar conducerea orașului i-a ridicat lui Iulius Philippus o statuie cu inscripția „nostro divino domino„. Între anii 248-250 p.Chr. goții au mai întreprins incursiuni militare în Dacia de nord. În anul 250 p.Chr., Traianus Decius a fost celebrat ca restitutor Daciarum de către Colonia Nova Apulensis, iar metropola Ulpia Traiana Sarmizegetusa i-a ridicat o statuie din bronz ca mulțumire că a apărat Dacia de goți şi carpi.
În timpul împăratului Gallienus (253-268 p.Chr.) o parte a Legiunii a V-a Macedonica a fost dislocată în alte regiuni de graniță ale Imperiului, spre a stăvili invazia popoarelor năvălitoare. După anul 260 p.Chr. situatia în Dacia a devenit critică, nu se mai gasesc urme epigrafice după acest an, iar sursele literare vorbesc de pierderea Daciei (amissio Daciae). În ultimele două decenii ale dominației romane criza prin care trecea imperiul s-a resimțit atât în Dacia cât şi în metropola ei. Astfel, în timpul lui Gallienus circulația monetară pe teritoriul capitalei Sarmizegetusa a scăzut, dar oraşul a continuat să supraviețuiască cu o populație împuținată şi modestă până la năvălirea hunilor, când probabil locuirea sa a încetat definitiv . Împăratul Aurelianus (270-275 p.Chr.) a restabilit temporar autoritatea asupra provinciei Dacia, dar prin anii 274-275 p.Chr., pe fondul atacurilor „barbare” şi a lipsei soluțiilor de apărare a Daciei, a hotărât retragerea definitiva peste Dunăre a armatei şi a administrației romane. Acestea au fost urmate de proprietarii de pământ şi de proprietarii de sclavi, cu exceptia populației autohtone care a ramas pe loc. Este cunoscută in istorie ca retragerea aureliană, Dacia fiind prima provincie romană abandonată definitiv.

 

 

Criza secolului al III-lea în Imperiul Roman

În deceniul patru al secolului al III-lea Imperiul Roman era aproape de colaps economic, sărăcit de desele războaie purtate, de întreținerea armatei şi a cetățenilor Romei, de susținerea financiară a constructiilor edilitare grandioase – aurul şi argintul dacilor se consumaseră demult. Pericolul iminent de invazie a barbarilor la granițele imperiului a constituit un alt motiv serios de adâncire a crizei. Nevoia de siguranță a cetățenilor imperiului şi a legiunilor, a făcut ca aceştia să-şi dorească un alt tip de conducător, în locul domnişorilor crescuți în luxul palatelor Romei, desemnati împărați de către Senat, doar cu scopul de a-i putea dirija conform propriilor interese. Lipsa de autoritate şi de strategie a împăraților în functie, dovada de slăbiciunea a acestora în fața pericolului barbar, a nemulțumit foarte mult legiunile romane de pe tot cuprinsul imperiului, care de multe ori s-au revoltat. Era considerată o mare ruşine şi dezonoare pentru armată şi pentru imperiu, pierderea unei provincii, a unei bătălii, a unei legiuni sau încercarea de a cumpăra pacea de la popoarele barbare. Legiunile din diverse zone ale imperiului îşi proclamau conducătorii ca împărați, luându-se parcă la întrecere.
Intrigi, comploturi, lovituri de palat şi asasinate mai avusesera loc şi mai inainte (actiuni de care garda pretoriană nu era străină), însă doar la adăpostul palatelor de la Roma. Acea epocă de criza şi declin a imperiului roman a fost accentuată de starea conflictuală generalizată, de desele conflicte militare interne care au erodat puterea imperiului. Brutalitatea şi violența aveau rang de normalitate, iar ferocitatea cu care se aruncau unul împotriva celuilalt este astăzi de neconceput într-o societate civilizată. Se consideră în mod unanim, că anul 235 p.Chr. este cel care marchează începutul crizei acelui secol, odată cu proclamarea ca împărat a generalului Maximinus I Thrax de către legiunile romane din Pannonia. A fost primul împărat roman provenit din rândul militarilor de carieră. Istoria este nemiloasă cu Maximinus, care a fost ulterior menționat cu epitetul rasial „Thrax” (adică Tracul), portretul sau fiind prezentat ca al unui barbar tiranic, crud, şi needucat. Într-adevăr, el a fost în cea mai mare parte din viață, un soldat loial în legiunile romane şi şi-a petrecut cei trei ani de domnie, nu în Roma, ci în campanii militare, luptându-se să respingă inamicii tot mai mulți ai unui imperiu în criză. În final, Maximinus a fost pur şi simplu avangarda a ceea ce avea să devină în curând o regulă, împăratul soldat şi declinul puterii aristocratice senatoriale, un militar care a fost foarte important pentru existența în continuare a imperiului, de fapt omul care a stat între Roma şi cele care vor urma să o distrugă. A fost o perioadă de război constant, de probleme privind granițele, iar conflictul intern şi neîncetat a solicitat un nou tip de împărat. Pedigree-ul a contat mai puțin fată de acreditările militare, astfel că pretendenții la tron, pentru a fi împărați, era necesar să fie în primul rând, generali. Ca şi în cazul lui Maximinus, în continuare, legiunile vor fi cele care-si vor proclama împărații.
Este antologică incompatibilitatea între senatorii care reprezentau interesele marilor şi puternicelor familii patriciene din Roma şi împărații proveniti din rândul armatei, împărați care s-au succedat cu repeziciune pe tronul imperiului în cei 50 de ani. Acesti împărați-militari au fost considerati de către senatori lipsiți de educație şi inculți, nedemni de titlul de Imperator, titlu nobiliar care desemna conducătorul suprem al armatei imperiului şi presupunea şi titlul civil de Principe. Se cunoaşte faptul că au existat continuu animozități între Senat şi împărații-militari, cu consecințe dintre cele mai violente între protagonişti, dar şi cu consecințe grave privind stabilitatea imperiului.
În cele cinci decenii de criză, nici unul din împărații-militari nu a reusit să-şi consolideze puterea pe o perioadă suficient de lungă încât să creeze şi să aplice o strategie militară şi administrativă pentru a stabiliza imperiul şi nu în ultimul rând, pentru a câstiga respectul Senatului şi al poporului roman. Unii erau contestati de senat, altii, de ceilalti pretendenti la tron, fapt care a condus la o succesiune haotică şi foarte rapidă a împăraților, nelăsând imperiului nici o şansă de redresare. Au fost ani în care s-au succedat la conducerea imperiului câte patru, cinci sau chiar şase împărati, mai toti provinciali, sprijiniti de armată. De la primul imparat – Octavianus Augustus ( 27 a.Chr.) – şi până la ultimul suveran al Imperiului roman de apus – tânărul Romulus Augustulus detronat de Odoacru (476 p.Chr.) – deci în 503 ani, pe tronul Romei s-au succedat 84 de împărați, din care în secolul al III-lea nu mai puțin de 39 de împărați recunoscuti şi 26 de uzurpatori.
Între 253-268 p.Chr., conducerea comună a celor doi împărați, Valerian şi Gallienus, a fost amenințată de mai multe ori de către uzurpatori, în special după capturarea lui Valerianus de către regele persan Shapur I, in 260 p.Chr.. Rămas singur, Gallienus nu a reuşit să reunească imperiul, cu toate eforturile sale. Totuşi, în ciuda mai multor încercări de uzurpare, el şi-a asigurat tronul până la asasinarea lui, în 268 p.Chr..
Imperiul Roman a fost la un pas de dezintegrare. Rupte din trupul Imperiului Roman au luat nastere alte trei noi imperii: un imperiu Galo-roman intre anii 260-274 p.Chr., un imperiu Daco-roman intre anii 260-270 p.Chr. (despre care inca se stie foarte putin) si un imperiu Palmyrean intre anii 260-273 p.Chr.
Primul, cu capitala la Cologne (Koln), cuprindea Germania, Gallia, Britannia si Hispania si a fost fondat de Postumus, care s-a proclamat împărat si care l-a condus intre anii 260-268 p.Chr..Cel de-al doilea imperiu, cu capitala la Carnuntum (astăzi Petromela langă Viena), era condus de Regalianus, cu numele complet Publius Cornelius Regalianus Augustus, de origine dacă, comandant general al fortelor armate din Illiria avand sub puterea sa si toate fortele militare din Thracia, Moesia, Dalmatia, Pannonia si Dacia. A fost eroul de la Scupi, zadarnicind invazia sarmatilor in imperiu. A fost proclamat împărat în anul 260 de către trupele sale din Pannonia si Moesia. După moartea sa, in 268 p.Chr., imperiul Dacic a fost condus timp de doi ani de sotia acestuia Sulpicia Dryantilla Augusta, descendentă a unei nobile familii daco-romane. Dovezile numismatice denotă faptul că Regalian se considera cel de al doilea împărat al imperiului, asociat la domnie cu Gallienus. Pe monedele bătute la Carnuntum, foarte rare astăzi, aversul poartă legenda ORIENS AVGG, unde G dublu înseamnă doi împărați asociati la conducerea imperiului. Cel de-al treilea imperiu, cu capitala la Palmyra, cuprindea provinciile Siria, Palestina, Egipt si mari teritorii din Asia Mica. A fost condus de regina Zenobia în numele fiului ei minor, Vaballathus.
Împăratul Aurelian (270-275 p.Chr.), a avut meritul să restaureze integritatea imperiului. Tot el a decis, în 274 p.Chr., abandonarea provinciei Dacia, strategie justificată de ideea scurtării frontului de pe linia Dunării de Jos plin de conflicte cu populațiile migratoare barbare.
Criza secolului al III-lea a luat sfârşit in anul 284 p.Chr., odată cu urcarea pe tron a împăratului Diocletian (284-306 p.Chr.). Acesta a inițiat o serie de reforme care au schimbat fața imperiului. Cu el se consideră că începe perioada Dominatului, marcând sfârşitul perioadei Principatului, care începuse cu Augustus. Astfel, împăratul a devenit în mod oficial un monarh autocrat. După instituirea Dominatului, când Diocleţian s-a proclamat „Dominus et deus” – stăpân absolut şi zeu, rolul Senatului s-a redus aproape la zero. În anul 286 p.Chr. a reorganizat administrația in prefecturi şi dioceze şi a împărțit imperiul în două (apus și răsărit), linia de demarcație fiind între Italia şi Dalmația. A instituit Diarhia, conducerea imperiului fiind astfel asigurată de doi împărați, el alegând Imperiul de Răsărit, cu capitala la Nicomedia. Apoi, în anul 293 p.Chr., a instaurat Tetrarhia, prin care, imperiul a fost condus în continuare de patru împărați, doi Auguști şi doi Cezari, câte un August şi un Cezar pentru fiecare parte a imperiului. Imperiul Roman era bolnav şi deşi în următorii aproape 200 de ani, până la dispariția Imperiului Roman de Apus, au mai existat încercări de redresare, acesta nu a mai revenit niciodată la măreția şi bunăstarea din timpul domniei împăraților „buni” ai imperiului. Conform ideii lui Edward Gibbon, un istoric din secolul al XVIII-lea, au fost „cinci împărați buni ai Imperiului Roman”, printre care cei mai de seamă, Augustus şi Traian.

 

Situația monetară a imperiului roman în secolul al III-lea

Criza imperiului este reflectată şi în numismatică. In mod traditional, baterea monedelor in Imperiul Roman era controlată de doar doi emitenţi care reprezentau puterea: împăratul şi Senatul Romei. Regula era ca împăratul să autorizeze emiterea monedelor de valoare mare, din aur sau argint, de tip aureus, respectiv denarius sau mai tarziu, antoninianus. Problemele imperiului au generat si o criză monetară pe parcursul secolului al III-lea, iar tipurile monetare au suferit mai multe schimbări. Astfel, denarul a fost înlocuit cu antoninianul în timpul împăratului Gordian al III-lea, în deceniul IV al secolului al III-lea. Senatul roman era cel autorizat să emită monedele din bronz – sesterţ, dupondius, as – ele purtând marcajul SC (Senatus Consulto) semnificand faptul că emisiunea monedelor de bronz era făcută sub controlul acestuia. Sesterțul a fost emis în forma tradițională până la domnia lui Gallienus (253 – 268 p. Chr.). Sub acest împărat, dificultățile domniei au antrenat dispariția aproape definitivă a tipurilor monetare mari și mijlocii din bronz, în ciuda unei timide tentative de restaurare sub Aurelian. Sesterții sunt foarte căutați astăzi de colecționari pentru flanul lor mare și pentru scenele uneori spectaculoase pe care le reprezintă. O cauză a crizei monetare din secolul al III-lea a fost deficitul de metale pretioase provocat în mod continuu de creşterea retribuţiei soldaţilor armatei romane, acel donativum, din ce în ce mai mare, promis de fiecare nou împărat care ocupa tronul imperiului. Militarizarea imperiului roman a provocat şi o primă descentralizare şi multiplicare a atelierelor în proximitatea zonelor militare (de campanie), mari consumatoare de numerar, iar inflaţia a devenit galopantă. Deficitul de metale pretioase a dus la scăderea calitaţii aliajelor destinate baterii de monede, situaţie care s-a perpetuat până la începutul secolului al IV-lea, când a fost depăşită numai în urma confiscărilor de obiecte preţioase din templele păgâne. După revolta lucrătorilor din atelierele monetare şi desfiinţarea temporară a monetăriei din Roma, marea masă monetară se executa în oficinele unor monetării de provincie. Monetăria imperială din Roma avusese tradiţia realizării unor frumoase efigii datorată unor gravori talentaţi şi experienţei lor tehnice, dobândită prin baterea a mii de feluri de monede. Transferul emisiei de monede către monetăriile din provincie şi lipsa de tradiţie şi experiență a noilor ateliere, a condus la o involuție a aspectului estetic al monedelor. Monetăriile de provincie nou înfiinţate au dus o lipsă acută de gravori talentaţi, cu foarte puţine exceptii. A dispărut aspectul de lucrătură fină, reprezentările de pe avers şi revers au fost realizate mai naiv, literele din legendă sunt mai greu de înţeles. Probabil că tocmai în acea perioadă aspectul estetic al monedelor şi-a pierdut din importanţă, scopul major fiind baterea unui volum cât mai mare de monede, din aliaje din ce în ce mai slabe.

 

 

Monedele coloniale emise de Provincia romană Dacia

Deşi numele regatului Dacia și memoria cuceririi sale, sunt înregistrate pe foarte multe monede romane bătute de monetăria imperială, în aur, argint sau bronz, totuşi se pare că niciunul dintre oraşele sau districtele Provinciei Dacia nu au beneficiat de privilegiile coloniale sau municipale, nici o monedă nu a fost bătută în această provincie, până la urcarea pe tronul imperiului a lui Philippus senior. Monedele coloniale PROVINCIA DACIA sunt legate de domnia împăratului roman Philippus I, cu numele complet Marcus Iulius Philippus (cca.198–249 p.Chr.), cunoscut ca Philippus Arabul, care a domnit între anii 244-249 p.Chr.. Întreaga domnie a lui Philippus a fost caracterizată de campaniile pentru apărarea frontierelor imperiului. În timp ce germanicii atacau Pannonia, iar goţii invadau Moesia, carpii porniseră raiduri tot mai dese în Provincia Dacia. Carpii au fost un trib puternic între triburile dacilor liberi, trib care după anul 172 p.Chr. asimilaseră si populaţia triburilor dacilor costoboci. Au fost consideraţi de romani, mai ales din secolul III p.Chr., o ameninţare constantă pentru provinciile de la Dunărea de Jos. Cea mai puternică invazie a carpilor s-a derulat între anii 245 – 247 p.Chr. Împăratul Philippus a condus personal luptele în această campanie şi a reusit să respingă definitiv invazia acestora în 247 p.Chr., an în care şi-a luat titlul triumfal Carpicus Maximus – învingătorul carpilor. În acest context conflictual trupele romane concentrate şi staţionate în provincia Dacia a crescut considerabil, iar necesitatea plăţii trupelor (donativum) solicita o suplimentare a volumului monetar existent, înfiinţarea unei monetarii în Dacia, în apropierea zonei de campanie, pe care împăratul să o poata controla direct. Acestea au fost probabil motivele care l-au determinat pe împăratul Philippus Arabul ca în timpul şederii sale în zona de conflict, să acorde provinciei Dacia, în anul 246 p.Chr., privilegiul de a bate monedă. A fost împăratul care a schimbat condiţia politică a cetătenilor provinciei spre libera cetățenie, conferind un drept care i-a plasat pe locuitorii săi la egalitate cu romanii înşişi. Studiind statisticile descoperirilor, specialiştii au ajuns la concluzia că vârful productiei monetare în provincia Dacia a fost în timpul domniei împăratului Philippus, în primii trei ani de funcţionare a monetariei, între care, primul an a fost cel mai productiv. Un fapt care sustine acordarea acestui drept Provinciei Dacia, este prezenţa pe reversul monedelor a legendei PROVINCIA DACIA şi a simbolurilor celor două legiuni staţionate permanent în Dacia, vulturul cu coroana in cioc pentru legiunea V Macedonica şi leul pentru legiunea XIII Gemina. Cifrele acestor doua legiuni, V şi XIII, apar şi ele înscrise pe cele două stindarde (vexillum) ţinute de personajul feminin care reprezintă Dacia. Un foarte important argument este faptul că la Ulpia Traiana Sarmizegetusa este atestat epigrafic Ianuarius Aug(ustorum) (duorum), lib(ertus) nummul(arius). Cei doi auguşti menţionaţi în inscripţie sunt cei doi împărati asociati la domnie, Philippus I şi fiul sau, Philippus al II-lea Junior. Rolul acestui funcţionar numit nummularius, desemnat de împărat, era acela de a veghea ca volumul de masă monetară emisă de monetărie să corespundă cererii imperiale. Alt argument care ar plasa monetăria chiar în capitala dacică este faptul că acolo se întrunea şi Concilium Daciarum Trium, fiind mult mai probabil ca acolo să existe şi monetăria provincială care bătea monedele Provincia Dacia. Chiar dacă asupra locatiei mai există incertitudini, toate argumentele ne conduc la concluzia că, în mod sigur, monetăria se afla în provincia Dacia, cel mai probabil în capitala acesteia, Ulpia Traiana Sarmizegetusa.       În prezent este general acceptat faptul că în Dacia s-au bătut sesterţi, dupondii şi aşi, dar există şi teorii care susţin că aceste monede au fost bătute la Viminacium sau Apulum.
Aspectul asemănător al monedelor provinciei Dacia cu cele ale provinciei Moesia, i-a derutat de multe ori pe vanzătorii de pe site-urile specializate care au ignorat legenda şi simbolurile de pe reversul acestora, mai putin pe colectionari sau pe specialisti. Pe monedele bătute la Sarmizegetusa Traiana, în Dacia, reversul contine întotdeauna legenda cu caractere latine PROVINCIA DACIA, iar simbolurile care încadrează personajul feminin Dacia sunt vulturul şi leul, apartinand legiunilor din provincie (pe monedele emise la Viminacium, Moesia este încadrată întotdeauna între taur şi leu). În plus, pe multe monede, în special pe cele din primii ani, personajul Dacia tine în mâna dreaptă sabia curbată dacică, iar pe cap poartă căciula dacică. Mai apar şi stindardele înscrise cu DF (Dacia Felix) sau cu numărul legiunilor stationate în Dacia (V si XIII). Pe monedele bătute la Viminacium, in Moesia, apare întotdeauna legenda P M S COL VIM, ceea ce înseamnă Provincia Moesia Superior Colonia Viminacium, iar personajul feminin Moesia este încadrat intre taur şi leu, simbolurile legiunilor stationate acolo. Viminacium (astăzi în Serbia) era, sub Imperiul Roman, capitala provinciei Moesia Superior. Fiind unul dintre cele mai importante oraşe ale provinciei, găzduia permanent Legiunea a VII-a Claudia, care purta ca emblemă taurul şi leul. Colonia Viminacium a fost şi bază temporară pentru Legiunea a IV-a Flavia Felix a cărui simbol era leul. Confuziile se fac în ambele sensuri, pe monedele bătute la Viminacium personajul feminin este etichetat ca fiind Provincia Dacia, deşi este reprezentată Moesia, iar despre monedele autentice Provincia Dacia, deşi au fost bătute în Dacia, se asociază ca monetărie Viminacium. Nu se ştie care pe care au influentat, confuziile au determinat teoria cu monetăria Viminacium sau teoria a creat confuziile.                                                                                                    Ipoteza că monedele Provincia Dacia ar fi fost bătute în capitala Moesiei Superior, pe malul drept al Dunarii, la monetăria din Viminacium se bazează pe niste similitudini între efigiile împăratilor Philippus senior şi junior pe cele două tipuri de monede, respectiv Provincia Dacia (AN III) şi Viminacium (AN VIII). Asemănări există, nu pot fi negate, dar ele nu merg pană la identitate şi nu duc neapărat la concluzia că au fost bătute toate la Viminacium. Această ipoteză poate fi eliminată, pentru că asemănările si-ar putea găsi o explicatie plauzibilă, în faptul ca noua monetărie înfiinţată în Dacia ar fi utilizat probabil gravori aduşi de la Viminacium cu cedarea unor matriţe pentru noua monetărie.

Provincia Dacia AN III Moushmov

 

 

 

 

Fil Ar Vim An VIII avFil Ar Vim An VIII rev

Sus monedă Filip I (Philippus) Provincia Dacia AN III, jos monedă Viminacium AN VIII.

S-a mai adus ca argument si o asa-zisa eroare comună care s-ar găsi pe aversul unor monede Viminacium AN VIII si Provincia Dacia AN I, adică IVIL în loc de IVL. Consider aceasta afirmaţie ca hazardată. Am studiat câteva sute de monede ale celor doua monetării, în special din anii indicaţi de către cei care au pus această problemă, si nu am găsit nici măcar un singur exemplu. Această pretinsă eroare de fapt nu există, este doar o impresie dată de citirea si interpretarea eronată a legendei de pe avers. Explicatia este urmatoarea: numele complet al împăratului Filip Arabul era Marcus Iulius Philippus Augustus, prin urmare legenda din jurul efigiei contine pe majoritatea monedelor literele IMP M IVL PHILIPPVS AVG (Imperator Marcus Iulius Philippus Augustus) sau pentru Philippus junior, fără M, IMP IVL PHILIPPVS AVG. Eroarea este cauzata de interpretarea lui M, de la Marcus, ca IVI. Este foarte probabil ca din cauza oxidării si uzurii datorate circulatiei monedelor, situatie cand scrisul devine greu lizibil, literele M IVL puteau fi confundate cu IVI IVL. E greu de înteles totusi cum s-a ajuns la concluzia ca ar fi IVIL. Este o eroare deloc scuzabila, de interpretare a legendei si deci nu constituie un argument serios pentru a sustine ipoteza enuntată.

Dacă ar fi fost bătute la Viminacium, toate monedele emise la această monetărie ar fi purtat pe avers anul erei locale moesice indiferent pentru ce provincie ar fi fost bătute, Moesia Superior, Pannonia sau Dacia, an calculat de la deschiderea monetăriei militare din Viminacium de către împăratul Gordian al III-lea, în 239 p.Chr.. Dar, studiind monedele ambelor tipuri, se observă fără efort că ele poartă pe avers ani locali diferiţi, aparţinând unor ere locale diferite, deşi au fost emise în acelasi an al cronologiei moderne, sub acelaşi împărat. Astfel, acelaşi an 246 p.Chr., cel al înfiinţării monetăriei dacice este anul unu (AN I) al erei locale Provincia Dacia şi în acelaşi timp anul al optulea (AN VIII) al erei locale moesice – Viminacium. De aici rezultă ca cele două monetării aveau cronologii diferite, dictate de două momente distincte în care au fost deschise. Există şi alte argumente care pledează pentru existenta monetăriei în Dacia. In 248-249 p.Chr., anul X al erei locale provinciale moesice, se spune că monetăria Viminacium nu a functionat. Este adevărat că monetăria nu a bătut monede în numele împăratului Philippus Arabul şi a familiei sale, deoarece Viminacium căzuse în mâinile rebelilor lui Pacatianus. Totuşi în acelaşi an, anul III al erei locale dacice, 248-249 p.Chr., în Provincia Dacia a fost emisă o cantitate considerabilă de monedă pentru împărat şi familia acestuia. Un alt argument important este faptul că în anul 257 p.Chr., anul XI al erei locale dacice, monetăria Provinciei Dacia încă emitea monede, dată la care monetăria de la Viminacium fusese deja închisă cu aproximativ doi ani înainte. Există şi alte aspecte care infirmă ipoteza privind emiterea acestor monede în monetăria moesică. Unele dintre acestea ar fi ca piesele Provincia Dacia sunt mult mai uşoare şi mai slab executate calitativ fată de cele de la Viminacium, fapt constatat în special la monedele bătute în ultimii ani de functionare, în timpul împăraţilor tată şi fiu asociati la domnie, Valerian şi Gallienus.
Unul din putinele argumente care ar putea localiza monetăria dacică la Apulum, este faptul că şi în capitala Daciei Apulensis s-a utilizat o eră locală, fiind dovedit epigrafic, printr-o inscripţie care este datată anno primo (f)acti municipi (Apuli).                                      Tinand cont de faptul că în secolul al III-lea era deja un obicei ca trupele romane să fie urmate în zonele de campanie de o monetărie militară, nu se poate exclude existenta în provincia Dacia a unei asemenea monetării militare mobile, cu utilizarea unor specialişti de la Viminacium sau Roma. Argumentele care pledeaza pentru existenţa unei monetării în provincia Dacia sunt deosebit de puternice. Cu toate că nu se poate spune şi dovedi încă o locaţie exactă a monetăriei unde au fost bătute aceste piese, putem totuşi spune că ea a fost cu siguranţă în Dacia.

 

Tipurile monetare, conţinutul şi caracteristicile monedelor din provincia Dacia

Monetaria din Provincia Dacia a emis monede pentru Philippus I Arabul, Marcia Otacilia Severa, Philippus al II-lea Junior, Traianus Decius, Herennia Etruscilla, Herennius Etruscus, Hostilianus, Trebonianus Gallus, Volusianus, Aemilianus, Valerianus şi Gallienus.
Pe aversul acestui tip de monede este reprezentat de obicei împăratul sau un membru al familiei imperiale. Portretele au fost executate în maniera tipică monedelor provinciale din epocă, împăraţii cu bust cuirasat şi mantie (paludamentum), orientati de obicei spre dreapta, iar împărătesele cu rochie tipica matroanelor romane (stolă). Pe reversul lor este ilustrată personificarea feminină a Provinciei Dacia, încadrata între vulturul cu coroana in cioc şi leul, simbolurile legiunilor, avand intotdeauna inscripția PROVINCIA DACIA care înconjoară scena. Este interesant că pe majoritatea pieselor, personajul feminin Dacia poartă căciula dacică (pileus) si ţine în mână o sabie încovoiată (ensis falcatus, falx dacica). O altă caracteristică este aparitia în lateral a unor stindarde cu inscripţii. În exergă este înscris cu cifre romane anul erei locale provinciale dacice, socotit de la momentul acordării dreptului de a bate monedă. Toate aceste elemente, le fac diferite în raport cu alte monede emise în regiune. Tot elementele de pe revers sunt cele care determina o clasificare pe tipuri. Exista patru tipuri principale, cu variante, dar care nu constituie tipuri distincte:

Fil Ar P Dacia An I avFil Ar P Dacia An I rev

Sestert Philippus I Arabul – Provincia Dacia AN I (246/247 p.Chr.), tip 1, monetăria Ulpia Traiana Sarmizegetusa, vultur și leu,
Tipul 1 prezintă un personaj feminin in picioare orientat spre stânga, personificare a Provinciei Dacia, purtând pe cap căciula tipic dacică şi o sabie curbată dacică în mâna dreaptă. Este încadrată de simbolurile celor doua legiuni stationate în Dacia: vulturul pentru Legio V Macedonica şi leul pentru Legio XIII Gemina, iar pe stindardul (vexillum) din mâna stângă sunt scrise literele DF însemnând Dacia Felix. Legenda: PROVINCIA DACIA, iar în exerga anul baterii monedei, AN de la ANNO, urmat de caracterele latine care desemneaza anul erei locale.

 

Filip Arab Provincia Dacia An III

Sestert Philippus I Arabul – Provincia Dacia AN III (248/249 p.Chr.), tip 2, emis la monetăria Ulpia Traiana Sarmizegetusa in anul III al erei locale provinciale; Avers: bustul laureat, drapat si cuirasat al imparatului, orientat spre dreapta; legenda: IMP M IVL PHILIPPVS AVG; Revers: Dacia personificata de o femeie în picioare orientata spre stânga, în chiton lung si cu căciulă dacică, între simbolurile legiunilor, vultur și leu, ține o sabie curbată în mâna dreaptă (falx dacica) şi stindardul legiunii a V-a Macedonica (vexillum), iar în mâna stângă stindardul legiunii a XIII-a Gemina; legenda: PROVINCIA DACIA, în exergă AN III.
Tipul 2 prezintă un personaj feminin in picioare orientat spre stânga, personificare a Provinciei Dacia, purtând o sabie curbată dacică în mâna dreaptă.Ea este încadrată în stânga şi în dreapta de simbolurile legiunilor, vultur, leu şi de stindardele (vexilla) cu cifrele latine corespunzatoare acestora: V şi XIII (a V-a Macedonica şi a XIII-a Gemina). Legenda: PROVINCIA DACIA, iar în exerga anul baterii monedei, AN de la ANNO, urmat de caracterele latine care desemneaza anul erei locale.

 

Filip AN II Prov Dacia tip 3                                                                                                                                           Sestert Philippus I Arabul – Provincia Dacia AN II (247/248 p. Chr.), tip 3, monetăria Ulpia Traiana Sarmizegetusa
Tipul 3
prezintă un personaj feminin asezat, orientat spre stânga, personificare a Provinciei Dacia, purtând căciulă dacică, încadrată în stânga şi în dreapta, de stindardele legiunilor (vexilla) cu cifrele latine corespunzatoare acestora: V şi XIII (a V-a Macedonica şi a XIII-a Gemina). Legenda: PROVINCIA DACIA, iar în exerga anul baterii monedei, AN de la ANNO, urmat de caracterele latine care desemnează anul erei locale. Deci tipurile 2 si 3 sunt similare, cu singura deosebire, dar importantă ca aspect, că figura feminină care personifică Dacia este reprezentată aşezată. Lipsesc la acest tip, sabia curbată dacică şi cele doua simboluri ale legiunilor, vulturul şi leul.

Volusian Prov Dacia avVolusian Prov Dacia rev

Sestert Volusian – Provincia Dacia AN V (250/251 p.Chr.), tip 4, monetăria Ulpia Traiana Sarmizegetusa, vultur și leu,

Tipul 4 prezintă Provincia Dacia personificată de un personaj feminin în picioare orientat spre stânga, ţinând în mâna dreaptă o ramură de laur sau de măslin, iar în mâna stângă un sceptru sau un parazonium. Este încadrată de simbolurile legiunilor, vultur şi leu. Legenda: PROVINCIA DACIA, iar în exergă anul baterii monedei, AN de la ANNO, urmat de caracterele latine care desemnează anul erei locale. Pe monedele apartinand acestui tip nu mai apare sabia încovoiată dacică, simbol al unei Dacii războinice. Ea va apărea din nou în ultimii doi ani de functionare a monetăriei provinciale dacice, în timpul împăratilor Valerian şi Gallienus. Diferitele simboluri care apar, dispar şi reapar pe monede, sunt un barometru al stării de sigurantă a provinciei.
Faptul că, pe acest tip de monede, Dacia tine în mâna dreaptă o ramură de laur sau de măslin, simbol al victoriei sau al păcii, i-a făcut pe unii să creadă că personajul feminin ar fi Pax, zeita păcii. Dacă ar fi fost zeiţa păcii sau zeiţa victoriei, romanii nu s-ar fi jenat să scrie în legendă Pax sau Victoria. Mesajul transmite într-adevăr o asociere cu victoria sau pacea în Dacia, deci Dacia victorioasă sau Dacia pacificată, dar este Dacia şi nimeni altcineva, pentru că legenda este clară: PROVINCIA DACIA. Acest tip monetar a apărut pe monedele Provincia Dacia în timpul împăratului Traian Decius, în anii 250/251AD, în anul al patrulea al erei locale Provincia Dacia (AN IIII) într-o perioadă când pericolul invaziilor în Dacia fusese deocamdată înlăturat, deci într-o perioadă de relativă stabilitate.

 

 

Datarea monedelor și era locală dacică

Datarea acestor monede este în prezent foarte clară. Emisiunile Provinciei romane Dacia s-au derulat pe o perioadă de 11 ani începând cu anul 246 p.Chr. şi până în anul 257 p.Chr. inclusiv. Inscripţiile de pe revers din afara scenei, în exergă, AN I – AN XI, arată anul erei locale în care a fost bătută moneda.
Sistemul de numerotare a anilor începând de la un eveniment important era un obicei foarte răspândit în provinciile romane. Şi în provincia Dacia a fost folosită, de asemenea, tot o eră locală. Cel mai probabil este ca începutul noii ere să fi fost legată de invadarea Daciei de către triburile carpilor. Atacurile dacilor liberi au început în 245 p.Chr. şi au fost respinse în anii următori, după venirea împăratului Philippus Arabul la Dunăre. Philippus a acordat unele privilegii provinciei Dacia, iar cetățenii recunoscători au trecut la o cronologie nouă, numărând anii de la începutul noii ere de libertate. În cursul anului 253 p.Chr. au domnit cinci împăraţi: Trebonianus Gallus şi fiul sau Volusianus au fost ucişi de armata în august, Emilianus, recunoscut ca împărat în iunie, a fost ucis trei luni mai târziu şi în cele din urmă, au fost proclamati împărați Valerianus şi Gallienus, la încheierea aceluiaşi an.
Momentul trecerii de la un an la altul al erei locale dacice a putut fi stabilit cu destulă exactitate, studiind monedele împăratului Emilian (Aemilianus) despre care se ştie că a fost proclamat augustus de către trupele sale în iunie 253 p.Chr., a condus Imperiul Roman timp de doar trei luni, fiind ucis în luna septembrie a aceluiaşi an. Faptul că în numele lui au fost bătute monede Provincia Dacia atât în anul al 7-lea cât şi în anul al 8-lea (AN VII și AN VIII), a dus la concluzia că trecerea de la anul erei locale VII la anul VIII s-a făcut în lunile iulie/august 253 p.Chr.. Prin urmare, mergând înapoi, s-a putut stabili că primele monede în Provincia Dacia, din primul an (AN I), cele care au marcat începutul erei locale, au fost emise în perioada iulie/august 246/ iulie/august 247 p.Chr..În acest interval al primului an al erei locale dacice se mai înscrie un eveniment important. În luna aprilie 247 p.Chr. imperiul sărbătorea 1000 de ani de la înfiinţarea oraşului Roma. Era al patrulea an de domnie a împăratului Filip I senior, an în care, din informaţiile rămase de la Zosimos, se spune că împăratul a salvat provincia Dacia din mâinile carpilor. Asadar, AN I cuprinde intervalul de 12 luni iulie/august-decembrie 246/ianuarie-iulie/august 247, AN II corespunde lunilor iulie/august-decembrie 247/ ianuarie-iulie/august 248 şi aşa mai departe, iar ultimele monede provinciale, cele cu AN XI, fiind bătute în intervalul iulie/august-decembrie 256/ ianuarie-iulie/august 257 p.Chr..
În numele împăratului Philippus I, a împărătesei Marcia Otacilia Severa şi al împăratului Philippus al II-lea Junior, au fost bătute monede în anii erei locale: I = 246/247 p.Chr., II = 247/248 p.Chr. şi III = 248/249 p.Chr..
În timpul domniei împăratului Traian Decius, monetăria din provincia Dacia a bătut monede cu anii IV = 249/250 p.Chr.şi V = 250/251 p.Chr., corespunzând anilor 1003 şi 1004 de la înfiinţarea Romei, ultimul fiind anul în care Decius a pierit. În acesti ani au fost bătute monede şi în numele împărătesei Herennia Etruscilla şi a fiilor lui Decius, împăraţii Herennius Etruscus şi Hostilian. Monede cu AN V au fost bătute şi în numele împăraţilor care le-au urmat în acelaşi an, Trebonianus Gallus şi Volusianus.                                         S-a presupus de catre unii autori autohtoni, probabil din lipsa de piese, ca in anul VI monetaria dacica nu ar fi functionat. Literatura vestica nu aminteste asa ceva
În anul VI  monetaria dacica a bătut monede în numele împăraţilor Trebonianus Gallus şi Volusianus. Iata mai jos dovada ca monetaria de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa a functionat si in anul al 6-lea al erei sale locale, o moneda bătuta în numele împăratului Volusianus, care confirma acest fapt:

Volusian P Dacia AN VI avVolusian P Dacia AN VI rev

Exista şi monede în numele împăraţilor Valerianus şi Gallienus pe care apare  anul VI al erei locale, dar care probabil că sunt erori, pentru că aceşti împăraţi au ajuns la putere în septembrie 253 p.Chr., deci în anul VIII. O alta eroare de scriere, aveti mai jos, pe o moneda bătuta tot în numele împăratului Volusianus, un sesterţ pe reversul caruia legenda PROVINCIA DACIA este scrisa gresit – PRVOINCIA DACIA:

Volusian eroare Prvoincia avVolusian eroare Prvoincia rev
Următorele monede cunoscute sunt cele notate AN VII = 252/253 p.Chr , în numele împăratului Trebonianus Gallus, fiind în acord cu anul 1006 de la înfiinţarea Romei, an în care Gallus a fost ucis. Dar, în acelaşi an VII al erei locale, au fost emise monede şi pentru Volusian şi Emilian.
În anul VIII =253/254 p.Chr.  au fost bătute monede în numele lui Emilianus, Valerianus şi Gallienus.
În anii IX = 254/255 p.Chr. si X = 255/256 p.Chr. s-au bătut monede numai pentru Valerianus şi Gallienus.
Ultimele monede au fost emise în AN XI = 256/257 p.Chr., din acest an fiind cunoscute puţine exemplare, de slabă calitate, în numele lui Gallienus, care probabil a închis monetăria.
Mai jos am realizat un tabel care sintetizează o parte din informaţiile legate de monetăria din provincia Dacia, în special cele privind datarea monedelor şi personajele pentru care au fost emise acestea:

 

Cronologia modernă Era locală Prov. Dacia Sarmizegetusa Împăraţi si membri ai familiilor imperiale pentru care au fost bătute monede Provincia Dacia Era locală Prov. Moesia Viminacium Anul de la înfiinţarea Romei
246/247 p.Chr. AN I Philippus I, Marcia Otacilia, Philippus II Junior AN VIII 1000
247/248 p.Chr. AN II Philippus I, Marcia Otacilia, Philippus II Junior AN IX (VIIII) 1001
248/249 p.Chr. AN III Philippus I, Marcia Otacilia, Philippus II Junior, Traianus Decius, Herennia Etruscilla, AN X (monetaria Viminacium nu a funcţionat) 1002
249/250 p.Chr. AN IV (IIII) Traianus Decius, Herennia Etruscilla, Herennius Etruscus AN XI 1003
250/251 p.Chr. AN V Traianus Decius, Herennia Etruscilla, Herennius Etruscus, Hostilianus, Trebonianus Gallus, Volusianus, AN XII 1004
251/252 p.Chr. AN VI Trebonianus Gallus, Volusianus, AN XIII 1005
252/253 p.Chr. AN VII Trebonianus Gallus, Volusianus, Aemilianus, AN XIV (XIIII) 1006
253/254 p.Chr. AN VIII Aemilianus, Valerianus, Gallienus AN XV 1007
254/255 p.Chr. AN IX (VIIII) Valerianus, Gallienus AN XVI 1008
255/256 p.Chr. AN X Valerianus, Gallienus închisă 1009
256/257 p.Chr. AN XI Gallienus închisă 1010

Specialiştii afirmă că de fapt, pentru domnia lui Filip I, monetăria de la Sarmizegetusa a devenit principala sursă în furnizarea de monede de bronz în Provincia Dacia între 246 şi 249 p.Chr.. Pentru monedele de bronz bătute în perioada 249-253 p.Chr., procentele comparative indică faptul că monetăria principală în furnizarea de monede de bronz în Dacia, a fost cea de la Viminacium. Pentru ultima perioadă de existenţă a monetăriei dacice, 253-257 p.Chr., frecvența descoperirilor de monede PROVINCIA DACIA sugerează din nou o predominanţă a monedelor bătute la Sarmizegetusa Traiana.              Alte piese Provincia Dacia:

Philip x 2 avPhilip x 2 rev

Philippus I (Filip I Arabul), Provincia Dacia, ambele inscriptionate AN II al erei locale, 247/248 p.Chr.  – de tipul 2, monetăria Sarmizegetusa, vultur si leu

 

Marcia Otacilia Severa PD AN III

Marcia Otacilia Severa, sotia Lui Filip I, Provincia Dacia, AN III al erei locale, 248/249 p.Chr. de tip 2, monetăria Sarmizegetusa, vultur si leu

 

Filip II caes P Dacia                                                      Philippus al II-lea Caesar, fiul lui Filip I Arabul, Provincia Dacia,  AN I al erei locale, 246/247 p.Chr., de tipul 1,  inscriptionata  DF- Dacia Felix,

 

T Decius PD AN IV avT Decius PD AN IV rev

Traianus Decius, Provincia Dacia, AN IIII (IV) al erei locale, 249/250 p.Chr., de tip 2, monetăria Sarmizegetusa, vultur si leu

 

Herrenia Etruscilla PD avHerrenia Etruscilla PD rev

Herennia Etruscilla, sotia lui Traian Decius, Provincia Dacia AN III, 248/249 p.Chr., de tip 4, monetăria Sarmizegetusa, vultur si leu

 

Her Etr PD An V avHer Etr PD An V rev

Herennius Etruscus, fiul cel mare al lui Decius, Provincia Dacia, AN V, 250/251 p.Chr., de tip 4, monetăria Sarmizegetusa, vultur si leu, rară

 

Hostilian PDacia AN V tip4

Hostilianus, al doilea fiu al lui Decius, Provincia Dacia, AN V, 250/251 p.Chr., de tip 4, monetăria Sarmizegetusa, vultur si leu, destul de rară

 

Trebonianus Gallus PD avTrebonianus Gallus PD rev

Trebonianus Gallus, Provincia Dacia, probabil AN V, 250/251 p.Chr., de tip 4,  monetăria Sarmizegetusa, vultur si leu

 

Volusian Prov Dacia tip 4 AN V avVolusian Prov Dacia tip 4 AN V rev

Volusianus, fiul lui Trebonianus Gallus, Provincia Dacia, AN V al erei locale, 250/251 p.Chr., de tip 4, monetăria Sarmizegetusa, vultur si leu

 

Volusian PD tip 2 AN V avVolusian PD tip 2 AN V rev

Volusianus, fiul lui Trebonianus Gallus, Provincia Dacia, AN V al erei locale, 250/251 p.Chr., de tip 2, monetăria Sarmizegetusa, vultur si leu

 

Aemilian Provincia Dacia AN VII tip 4 avAemilian Provincia Dacia AN VII tip 4 rev

Aemilianus (Emilian), Provincia Dacia, AN VII al erei locale, 252/253 p.Chr., monetăria Sarmizegetusa, vultur si leu. Este o monedă rară, din motivul ca a fost emis un număr limitat de monede, Aemilianus fiind împărat numai trei luni în anul 253 p.Chr., de tip 4

 

Gallienus PD avGallienus PD rev

Gallienus, Provincia Dacia, AN VIII al erei locale, 253/254 p.Chr., de tip 4, monetăria Sarmizegetusa, vultur si leu .

 

Gallienus PD AN X

Gallienus, Provincia Dacia, AN X al erei locale, 255/256 p.Chr., de tip 4, monetăria Sarmizegetusa, vultur si leu, rară .

DECEBAL, DACIA SI ROMA – PORTRETUL LUI DECEBAL

Nobil dac pe Arc ConstDacii au fost nişte bărbaţi viteji care au uimit antichitatea cu credinţa, simplitatea şi curajul lor. Deşi erau un popor de păstori şi agricultori, dacii erau obişnuiţi cu războaiele şi erau consideraţi războinici de temut. Scriitorul antic Dion Chrysostomos cunoscut şi ca Dion din Prusa sau Dio Cocceianus (cca. 40 – cca.115 p.Chr.) ca unul care a trăit printre ei, spunea: „acolo la ei [la geţi] puteai să vezi peste tot săbii, platoşe, lănci, peste tot cai, peste tot arme, peste tot oameni înarmaţi” şi tot el, mai spunea că „geţii sunt mai înțelepţi decât aproape toţi barbarii şi mai asemănători romanilor”. Prozatorul grec Lucian din Samosata (125 p.Chr.– după 180 p.Chr.) scria: „de câte ori am privit ţara geţilor, i-am văzut războindu-se”.

<  Nobil dac pe Arcul de Triumf al împăratului Constantin

Razboinici daciRăzboinici daci pe Columna lui Traian, Roma

La 131 de ani de la moartea regelui Burebista Unificatorul (44 a.Chr.) – întemeietorul regatului Dacia – a apărut un alt mare rege al dacilor, cunoscut pe scena istoriei sub numele de Decebal.
Interesul manifestat de Imperiul Roman pentru cucerirea Daciei a făcut ca, din cronicile scrise de învingători, să răzbată pâna la noi informaţii despre regele Decebal, mai multe decât despre orice alt rege dac. Războaiele cu romanii, în care au fost primi protagonişti, i-au făcut celebri în toată lumea antică, atât pe daci, cât şi pe regele lor Decebal.
Decebal, rege al dacilor între anii 87-106 p.Chr., a rămas una din figurile dominante ale istoriei românilor. În cele ce urmează vom trece în revista ascensiunea lui Decebal la conducerea regatului, portretul regelui dac şi dramatica sa ieşire din istorie.

 

ASCENSIUNEA
DecebalÎn iarna anului 85 p.Chr., comandantul dac Diurpaneus, fiul regelui Scorilo şi nepot al regelui Duras, a pustiit malurile sudice ale Dunării, care erau de mai multă vreme în stăpânirea romanilor. Guvernatorul Moesiei, C.Oppius Sabinus, a strâns o armată şi a pornit o campanie de pedeapsă împotriva dacilor, însă Diurpaneus, cu războinicii săi, i-a învins pe romani și l-a decapitat pe comandantul lor. Când s-a aflat despre aceasta, în capitala imperiului s-a produs mare spaimă, deoarece mulţimea se temea că duşmanul învingător va pătrunde în interiorul imperiului şi va devasta totul. Pericolul dacic era, în viziunea romanilor, cel putin la fel de mare ca şi cel germanic. Din această cauză, împăratul Domiţian a fost nevoit să treacă, cu întreaga sa armată în Iliria și Moesia, poruncind celui mai brav general al său, comandantul gărzii pretoriene, Cornelius Fuscus, să treacă Dunărea (87 p.Chr.). Sub amenintarea invaziei, dacii s-au pregătit de luptă şi, încă de la prima confruntare, au reuşit să obţină o mare victorie. Nu se cunoaste cu precizie locul unde s-au dat luptele, dar se presupune că romanii au fost atacaţi prin surprindere în zona Turnu Rosu, în defileul Oltului. Diurpaneus a izbutit să dea o lovitură nimicitoare legiunilor romane conduse de Fuscus, care şi-a şi găsit sfârsitul în această luptă. Se spune că imperiul a pierdut atunci în Dacia o întreagă armată, de câteva legiuni, plus trupele auxiliare însoţitoare. Prizonierii, trofeele, stindardele legiunilor şi al gărzii pretoriene au fost duse de daci în Munţii Orăştiei. A fost o mare umilinţă pentru romani ca garda pretoriană imperială, garda împăratului Romei, să-şi piardă stindardul pe câmpul de luptă. Conform obiceiului, ea ar fi trebuit desfiinţată.
După această victorie, Diurpaneus a primit supranumele de Decebal – cel puternic, cel viteaz.
Istoricul roman Tacit, în lucrarea despre socrul său, Agricola, face aluzie la invadarea Moesiei de către daci în iarna 85-86 p. Chr. când C.Oppius Sabinus, guvernatorul acestei provincii, a fost ucis şi de asemenea, la înfrângerea generalului Cornelius Fuscus, prefectul pretoriului, ucis şi el în anul 87 p.Chr. pierzând mare parte din armată şi stindardele legiunilor. Aceasta este şi una din primele menţionări ale Daciei:
„Într-adevar au urmat în stat împrejurări care nu permiteau ca numele lui Agricola să fie trecut sub tăcere; atâtea armate pierdute în Moesia, Dacia, Germania şi Panonia, prin îndrăzneala nebunească sau laşitatea comandanţilor, atâţia militari de valoare învinşi şi făcuţi prizonieri cu cohorte întregi, încât acum nu se mai punea în discuţie hotarul imperiului şi un mal, ci taberele de iarnă ale legiunilor şi stăpânirea provinciilor noastre” – (Tacit– Agricola 41, 2)
După acest eşec al armatei romane împăratul Domiţian a atacat din nou regatul lui Decebal trimiţându-l în anul 88 p.Chr. pe generalul Tettius Iulianus care, trecând din nou Dunărea şi pătrunzând în Dacia prin Banat, s-a confruntat cu armata dacă la Tapae. De această dată victoria a fost de partea romanilor. Totuşi, Tettius Iulianus nu a reusit să-şi exploateze victoria. Decebal şi-a retras armata în ordine, dovedind isteţime în a crea obstacole în calea urmăritorilor, împiedicându-i să continue înaintarea în interiorul Daciei. Este anecdotic episodul povestit de istoricul roman de limba greacă Dio Cassius (155 sau 163/164 – după 229):
“Decebal se temu ca romanii victorioşi să nu pornească spre capitala lui. De aceea tăie copacii din preajma lor [la o oarecare înălţime] şi puse arme pe trunchiuri, pentru ca duşmanii să creadă că sînt soldaţi şi să se retragă înspăimîntaţi. Ceea ce s-a şi întîmplat.” (Dio Cassius, Istoria romană, LXVII,10,3).
Cu toata victoria repurtată, din cauza dificultăţilor întâmpinate de armatele imperiale la Dunărea de Mijloc în lupta cu triburile germanice şi ca să pară totusi un învingător în ochii Romei, împăratul Domiţian a preferat să plăteasca pacea cu dacii, intenţionând să transforme Dacia într-un regat clientelar aliat. Astfel, în anul 89 p.Chr., Decebal a încheiat o pace avantajoasă în urma căreia regatul dac primea însemnate sume de bani, meșteri constructori şi instructori militari. Iată textul rămas de la Dio Cassius privind aranjamentul lui Domiţian:
„Învins şi pus pe fugă de marcomani, Domiţian a pornit grabnic o solie la Decebal, regele dacilor, îndemnându-l să încheie un tratat, pe care el [Domiţian] îl refuzase mai înainte, deşi [regele] i-l ceruse adesea. Decebal primi propunerea de pace (căci era la mare strâmtoare) dar nu a vrut să vină el însuşi să stea de vorbă cu Domiţian, ci l-a trimis pe Diegis, împreună cu câţiva bărbaţi, ca să-i predea armele şi câţiva prizonieri, sub cuvânt că i-ar avea numai pe aceştia. După sosirea acestuia, Domiţian puse lui Diegis o diademă pe cap – ca şi cum ar fi fost un adevărat învingător şi omul în stare să dea un rege dacilor -, iar soldaţilor lui le împărţi onoruri şi bani. Ca un biruitor, trimise la Roma, între altele, nişte aşa-zişi soli ai lui Decebal şi o pretinsă scrisoare de-a acestuia, despre care se spune că ar fi plăsmuit-o el. 4. Domiţian îşi împodobi triumful cu multe lucruri ce nu fuseseră luate ca pradă. (Dimpotrivă, el cheltuise foarte mulţi bani pentru încheierea păcii, căci fără întârziere dădu lui Decebal nu numai însemnate sume de bani, dar şi meşteri pricepuţi la felurite lucruri folositoare în timp de pace şi de război şi făgădui să-i dea mereu multe). Aceste lucruri el le-a scos din mobilierul împărătesc. Căci el folosea totdeauna asemenea lucruri ca pradă de război, ca unul care adusese împărăţia însăşi în stare de robie.” (Dio Cassius, Istoria romană, LXVII, 7, 2-4,)
Pentru a înţelege mai bine contextul istoric în care Decebal a ajuns rege, trebuie amintit că regatul dac se divizase după dispariţia regelui unificator Burebista, în patru, apoi în cinci regate mai mici. În cel mai important dintre acestea, regatul situat în Munţii Orăştiei, care a avut şi rol de nucleu, i-au succedat următorii regi: Deceneu, Comosicus, Scorilo şi Duras, fratele lui Scorilo. Este necesar să fie explicat un lucru important: în succesiunea regilor daci era aplicată cutuma tracică, întâlnită la tracii sud-dunăreni, pe principiul agnaţilor (rude pe linie paternă), potrivit căreia la moartea unui rege, dacă acesta avea un frate, fratele avea drept de domnie, înaintea fiului regelui decedat . Prin urmare, Duras i-a urmat lui Scorilo la domnie şi nu Diurpaneus, deşi acesta era succesorul natural.
În anul 87 p.Chr. regele Duras era deja bătrân şi, în faţa ameninţării armatelor romane trimise de împăratul Domiţian asupra dacilor, a cedat puterea regală nepotului său, Diurpaneus, care a devenit astfel rege al tuturor dacilor. Cedarea conducerii de către Duras s-a făcut la bună întelegere, acesta continuând să trăiască la Sarmizegetusa, ca sfetnic al regelui Decebal.
„Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva dacilor, asupra cărora, în vremea aceea, domnea Decebal (Duras care domnise mai înainte, lăsase lui Decebal de bunăvoie domnia…)” – (Dio Cassius, Istoria romană, LXVII, 6, 1)

 

PORTRETUL LUI DECEBAL
Nu se cunosc prea multe detalii despre membri familiei regelui dac. Istoria aminteşte de trei dintre copiii regelui Scorilo: cei doi fii, Diurpaneus, Diegis şi o fiică, al cărui nume nu este consemnat în documente, deşi face obiectul unui pasaj în Istoria Romană a lui Dio Cassius.
Fiul cel mare, Diurpaneus, devenit apoi rege cu supranumele Decebal, s-a născut probabil între anii 55 si 60 p.Chr.. Se spune că Decebal ar fi avut o fiică, pe Dochia, despre care s-au ţesut în timp mai multe legende. Potrivit lui Gheorghe Asachi, numele iniţial şi corect ar fi fost Dachia, nume devenit ulterior Dochia. Renumitul om de cultură scria că în zona muntelui Ceahlău circula legenda că, după moartea regelui dac, Dochia a fugit travestită în păstoriţă, pentru a nu fi prinsă de romanii lui Traian. Ajunsă în cele din urmă pe vârful Ceahlăului, în faţa urmăritorilor ea s-a rugat lui Dumnezeu să fie prefăcută în stană de piatră, împreună cu oile ei. Despre al doilea fiu al lui Scorilo, Diegis, ştim că a negociat în anul 89 p.Chr. pacea cu împăratul Domiţian, ca trimis special al lui Decebal. Despre sora lui Decebal se aminteşte că în primăvara lui 102 p.Chr., în prima campanie a romanilor conduşi de împăratul Traian, a fost luată prizonieră cu întreaga familie, de Maximus, la cucerirea cetăţii Costeşti din Munţii Orăştiei. Acolo au găsit romanii şi stindardele armatei pierdute de împăratul Domiţian. Din nou, Dio Cassius este sursa informaţiei:
„Traian puse mâna pe munţii cei întăriţi cu ziduri… Din pricina aceasta şi mai ales după ce, în acelaşi timp, Maximus prinse pe sora lui şi luă o cetăţuie puternică, Decebal fu gata să se învoiască la toate cele ce i s-ar fi poruncit…” (Dio Cassius, Istoria romană, LXVIII, 8-9, 9,4). Împăratul Traian ştia că această captură putea deveni o preţioasă armă psihologică în mâinile sale. Este posibil ca între cauzele care l-au obligat pe regele dac să accepte pacea grea din 102 p.Chr., un rol major să-l fi jucat încercarea lui Decebal de a-şi elibera sora, îndeplinindu-şi, astfel, o datorie de onoare faţă de familia sa. Acest pasaj din rezumatele „Istoriei romane” a lui Dio Cassius a fost corelat cu o scenă de pe Columna lui Traian. Istoricul Radu Vulpe considera că scena XXX de pe Columnă trebuie corelată cu capturarea surorii lui Decebal, despre care scria istoricul grec (R. Vulpe,Columna lui Traian, monument al etnogenezei etnice, Bucureşti, 1988, p. 67-71).sora lui Decebal

Sora lui Decebal apare în această scenă (stânga-sus), invitată fiind de împăratul Traian print-un gest larg, să urce pe corabia care o va duce ca prizonieră în capitala imperiului.
Dio Cassius ne mărturiseşte că Decebal s-a arătat dispus să accepte încetarea ostilităţilor în orice condiţii, „nu fiindcă ar fi avut de gând să le respecte, ci ca să mai prindă putere, după pierderile suferite atunci”.
Decebal, ultimul rege dac, este considerat de urmaşi ca fiind cel care a refăcut Regatul dac, un talentat strateg şi un mare comandant militar. Personalitatea sa a lăsat urme de neşters în conştiinta natiunii române.
Este deja binecunoscută descrierea lui Decebal făcută de istoricul grec Dio Cassius:
“Era foarte priceput în ale războiului și iscusit la faptă, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman și a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă, știind a se folosi cu dibăcie de o victorie și a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, lucruri pentru care el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor..” – (Dio Cassius, Istoria romană, LXVII, 6). Referindu-se la acest text istoricul I.I.Russu scria în 1980 că trăsăturile portretuluiI lui Decebal de pe Columnă corespund întru totul descrierii regelui dac făcută de istoricul grec (I.I.Russu, Daco-geţii în imperiul roman, Bucureşti, 1980, p.84-85).decebal pe coloana 2decebal (2)

 

 

 

 

 

 

 

decebal pe coloanadecebal3

 

 

 

 

 

 

Detalii de pe Columna lui Traian, Roma

DSC05423DSC05424DSC05425

 

 

 

 

 

 

DSC05426

 

 

 

 

Daci pe Arcul de Triumf al împăratului Constantin, Roma

Decebal si stindardul dacicDecebal şi stindardul dacic în bătălia de la Adamclisi – Columna lui Traian

Un bust de marmură aflat la muzeul Vatican, reprezentând un dac tipic, cu barbă şi căciulă de nobil dac – tarabostes, a atras de mult timp atenţia cercetătorilor. Acest bust a fost asociat tot mai mult cu numele regelui Decebal. Istoricul Emil Panaitescu (1885-1958), scria în Il ritratto di Decebalo, Ephemeris dacoromana, 1, 1923, p.387-413, că vede în bustul de marmură de la Vatican însumarea fidelă a tuturor apariţiilor chipului lui Decebal de pe Columnă.
Florin Rostariu, un adevărat artist, “a dat culoare istoriei” – după cum spune chiar el . În încercarea de a crea un aer de naturaleţe imaginii regelui dac, utilizând o aplicaţie specializată, a colorat imaginea bustului din marmură al regelui Decebal şi a făcut-o minunat, profesionist. Priviţi, arată de parcă i-ar fi dat din nou viaţă regelui dac:decebal-the-king-of-the-dacians-dacia-regele-dacilor-romania-romanians-vatican

Dacă ar fi să facem portretul fizic al lui Decebal având ca ghid bustul din marmură şi scenele de pe Columnă, am putea spune în legătură cu statura sa, că era un bărbat înalt, lat în spate, cu un gât puternic, de luptător. Oricum, după cum în mod clar se vede pe Columna lui Traian, pe Arcul de triumf al lui Constantin, dacii erau niste bărbaţi înalţi, bine clădiţi, vigurosi. În putinele scene (6) în care apare Decebal, este reprezentat parcă şi mai voinic decat ceilalţi luptători daci. Figura sa, cu frunte înaltă, semn al inteligenţei, cu ochi negri, pătrunzători, umbrit de sprâncene stufoase, cu cute la rădăcina nasului – care denotă tenacitate, dârzenie, cu nasul puternic şi drept – care exprimă vigoare, hotărâre, toate aceste trăsături, îl fac să fie un personaj care nu poate fi trecut cu vederea, un lider. Se spune că lobul inferior al urechii lipit de maxilar era ceva specific dacilor.Ettore Ferrari          Decebal si TraianDouă frumoase busturi din bronz, al regelui Decebal şi al împăratului Traian, create în anul 1928 de sculptorul italian Ettore Ferrari, sunt găzduite de Muzeul de istorie din Cluj. Bustul regelui dac, maestuos, calm şi hotărât, domină atmosfera. Senzaţia pe care o ai privind cele două busturi alăturate e un pic hilară: ai spune că lui Traian i s-a facut părul măciucă în momentul când a fost aşezat lângă regele dac, senzaţie dată de cununa imperială purtată de împărat.

 

SFARSITUL DRAMATIC AL REGELUI DAC
Strălucita victorie împotriva romanilor şi tratatul favorabil încheiat în 89 p.Chr. cu împăratul Domiţian, i-a oferit lui Decebal răgazul necesar pentru a face alianţe antiromane cu popoarele vecine de la hotarele Daciei. Astfel, sarmaţii, iazigii şi roxolanii, marcomanii şi quadii germanici, au devenit aliaţii dacilor în faţa pericolului expansiunii Imperiului Roman.
Sub regele Decebal regatul dac s-a aflat la apogeul puterii sale. Mai restrâns ca arie geografică decât Dacia Magna – teritoriul stăpânit de regele Burebista (82-44 a.Chr.) – noul regat cuprindea numai Transilvania până la Tisa Superioară, Banatul, Oltenia, Muntenia, sudul şi vestul Moldovei, dar era mai puternic și mai bine organizat. În cei peste o sută de ani de la destrămarea regatului lui Burebista societatea dacică înregistrase în timp progrese multiple şi importante: o populație numeroasă, grupată în jurul multor aşezări numite dave în care pulsa o vie activitate economică, legături comerciale cu civilizaţiile greacă şi romană, o cultură înfloritoare cu elemente originale caracteristice, dar şi cu influenţe ale culturilor cu care a venit în contact. Criton, medicul lui Traian, vorbeşte despre o instituţie a prefecţilor, pe care Decebal îi numeşte în fruntea cetăţilor şi ca supraveghetori ai domeniului agricol. La nivel central, regele se putea baza pe un consiliu, constituit din membrii familiei regale şi nobilime, precum şi pe o cancelarie care emitea documente şi trimitea solii. Pe plan militar, Decebal a dezvoltat armata, a înzestrat-o cu maşini de război, a fortificat, cu ajutorul unor meşteri romani, cetăţile Daciei şi în special pe cele din jurul capitalei Sarmizegetusa Regia. Pe un imens vas descoperit în cetatea Sarmizegetusa Regia se poate citi textul „DECEBALVS PER SCORILO„. Vasul conic era prevăzut la partea superioară cu patru găuri dispuse în cruce, posibil pentru a fi suspendat cu lanţuri de grinzile tavanului şi utilizat în scop sacerdotal sau pur şi simplu pentru încălzire. Marea încăpere poligonală în care a fost descoperit acest vas ceramic, se presupune că ar face parte din locuinţa regelui dac. Unele interpretări consideră că textul descoperit este în limba dacă, posibilul sens fiind acela de Decebal fiul lui Scorilo, altele în latină, traducerea fiind Decebal prin Scorilo. Alţii cred că e vorba de o simplă marcă de olar, inscripţia traducându-se prin lucrat pentru Decebal.
După ce în 98 p.Chr. Traian se urcase pe tronul imperiului roman, el a sistat orice subsidii plătite Daciei considerând pacea lui Domiţian o mare ruşine şi o umilinţă pentru imperiu. După trei ani de pregătiri, la 25 martie 101 p.Chr, Traian a pornit din Roma pentru a ataca Dacia, în fruntea unei armate formate din 14 legiuni, totalizând 150.000 de soldaţi (cea mai mare armată la acea dată). Începea primul război daco-roman. Trecând în revistă războaiele daco-romane, se poate spune că dacă în prima campanie a lui Traian, după luptele crâncene de la Tapae si Adamclisi, rezultatul a fost indecis, iar Decebal a cerut pacea doar ca urmare a capturării surorii lui, cea de-a doua campanie însă, cea din 105-106 p.Chr., a avut ca deznodamânt desfiinţarea regatului dac şi moartea regelui său. Părăsiti de foştii aliaţi şi atacaţi pe trei direcţii de armatele romane, dacii s-au retras spre cetăţile întărite din Munţii Orăstiei. După numeroase lupte în munţi, armata romană, a reuşit să penetreze liniile de apărare ale dacilor, a cucerit complexul de cetăţi care protejau capitala şi a ajuns în faţa Sarmizegetusei. Cetatea asediată a fost greu de cucerit o bună perioadă de timp, pentru că apărătorii săi luptau aprig. Apoi, în urma unei trădări, romanii au găsit şi au reuşit să oprească alimentarea cu apă a cetăţii. După ce şi-au împărţit şi ultimele rezerve de apă, fapt înregistrat şi pe una din scenele Columnei, dacii n-au mai putut rezista, astfel că Decebal a decis să se părăsească cetatea. Împreună cu câteva căpetenii, Decebal s-a retras spre nord-est pentru o regrupare a armatei dace. Cavaleria auxiliară romană a fost trimisă în urmărirea regelui. Fuga
Pentru daci, libertatea era o religie. Un rege dac nu putea accepta să fie prins, înrobit sau umilit. Decebal nu putea accepta să fie capturat şi plimbat în lanţuri prin Roma în urma carului triumfal al împăratului Traian. Prin urmare, nu a vrut să fie prins viu şi a ales să se sinucidă, înainte ca legionarii romani să se apropie.
„Când a văzut Decebal că scaunul lui de domnie şi toată ţara sunt în mâinile duşmanului, că el însuşi este în primejdie să fie luat prizonier, îşi curmă zilele. Capul său fu dus la Roma. În felul acesta Dacia ajunse sub ascultarea romanilor şi Traian stabili în ea oraşe de colonişti” – (Dio Cassius, Istoria romană, LXVIII, 14, 3).Sfarsitul lui Decebal

Printre ultimele scene redate pe Columnă, sunt două foarte importante: cea a sinuciderii lui Decebal şi cea în care sunt redaţi doi soldaţi romani care prezintă mulţimii pe un scut capul şi mâna dreaptă a regelui Decebal, în castrul roman de la Ranisstorum. Se spune că pentru a linişti plebea Romei, care de 20 de ani se temea de pericolul dacic, capul şi mâna regelui dac au fost conservate în miere şi trimise la Roma. O inscripţie descoperită pe o lespede de marmură, în portul Ostia de la gurile Tibrului, relatează că în anul 106 p.Chr. relicvele au fost arătate mulţimii, după care, în urlete de bucurie, au fost aruncate pe scările templului Gemoniei. Era locul unde erau expuse cadavrele duşmanilor imperiului roman.                                                                                                                                     mon Ti Cla MaxÎn anul 1965 profesorul american Michael Speidel a descoperit, într-un sat din apropierea anticului oraş Philippi din Macedonia, un monument funerar închinat lui Tiberius Claudius Maximus, cel care i-a dus împăratului Traian capul lui Decebal. (The Captor of Decebalus a New Inscription from Philippi. The Journal of Roman Studies, Vol. 60, 1970). Monumentul conţine o inscripţie care spune: „Tiberius Claudius Maximus, veteran, fiind în viaţă s-a îngrijit să se facă acest monument…a fost făcut cercetaş… de două ori decorat în războiul dacic… de către acelaşi împărat făcut decurion… fiindcă prinsese pe Decebal şi îi dusese capul la Ranisstorum…” Basorelieful de pe monumentul funerar îl înfăţişează călare, repezindu-se la un dac prăbuşit la pământ, din mâinile căruia cade un pumnal încovoiat.
„Filmul” războaielor daco-romane, pe basoreliefurile în marmură ale Columnei sau pe Monumentul Triumfal de la Adamclisi, a fost magistral realizat de Apolodor din Damasc, arhitectul sirian creditat că ar fi realizat cea mai mare parte a capodoperelor arhitecturale din timpul domniei împăratului Traian. O copie a Columnei a fost adusă la Bucureşti în 1967 şi expusă la Muzeul Naţional de Istorie a României, unde doritorii o pot admira îndeaproape, datorită unui balcon circular pe care scenele sunt expuse separat, cu explicaţiile de rigoare. Alte copii ale Columnei pot fi văzute în muzeele din Londra, Roma şi în apropiere de Paris. Cercetările celebrului Cichorius, cel care a făcut observaţii foarte interesante şi care a numerotat scenele Columnei, cercetări definitivate de Petersen, constată că „realităţile topografice arheologice din România pe vechiul teatru de război, al conflictelor daco-romane, pot fi comparate cu reprezentările de pe Columnă”. O descoperire de senzaţie făcută în 2010 la Turnu Severin, România, în timpul unor lucrări de constructie, confirmă încă o dată că scenele sculptate pe monumentul din capitala imperiului roman nu au fost doar fantezii ale celebrului arhitect, ci o adevărată cronică în piatră a unor evenimente reale despre care istoria vorbeşte cu probe. Cercetările arheologice au identificat un amfiteatru roman amplasat lângă piciorul podului construit de Apolodor din Damasc peste Dunăre, amplasament care corespunde amfiteatrului reprezentat în una din scenele Columnei, prin urmare, acesta a fost găsit exact în locul indicat de monumentul roman.
După victoria romanilor, teritoriul cucerit în Dacia – Transilvania, Banatul, Oltenia – a fost proclamat provincie romană în vara anului 106 p.Chr., sub numele Dacia Felix. Dintre prizonierii daci, un număr de 50 000 au fost duşi la Roma ca sclavi. Alţii au fost selecţionaţi şi au format unităţi militare în cadrul legiunilor romane. Din perioada lui Traian sunt cunoscute Ala I Ulpia Dacorum în Cappadocia şi Cohors I Ulpia Dacorum în Siria, iar din perioada succesorului său, Hadrian, este cunoscută Cohors I Aelia Dacorum în Britania.
Despre sfârşitul regelui dac care nu şi-a pierdut niciodată speranţa în victorie şi despre neamul dacilor, neînvins până atunci, a scris şi Pliniu cel Tânăr (61-114 p.Chr.) în Scrisori VIII, 4,1-2: “1. Foarte bine faci că te pregăteşti să scrii despre războiul dacic. ….2. Vei cânta…. un rege* alungat din reşedinţa sa, izgonit chiar şi din viaţă, fără ca să fi pierdut niciodată nădejdea; pe lângă acestea, două triumfuri, din care unul a fost dintâi împotriva unui neam neînvins, iar celălalt, cel din urmă.” – (*este vorba de Decebal)
Deşi nu a fost glorificat în cronicile epocii precum Traian – explicaţia fiind aceea că istoria a fost scrisă de învingători – viteazul rege dac Decebal rămâne una dintre marile personalităţi istorice ale acestor meleaguri, unul din eroii neamului.

Articol de Nicolae Sabin DORDEA cu elemente de la:
Izvoare privind istoria României, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1964; Wikipedia, the free encyclopedia; Wikipedia, enciclopedia liberă
Foto: Nicolae Sabin Dordea, Florin Rostariu, internet

ZIA – O REGINĂ DACĂ

Printre triburile dacice menţionate pe teritoriul Daciei de geograful grec Ptolemeu în Geografia, se află şi cel al costobocilor. Costobocii sunt identificați cu cultura arheologică de tip Lipiţa. Oamenii de ştiinţă i-au atribuit în mod explicit acestei culturi o origine dacică. Izvoarele arheologice din România, din faza secolelor I a.Chr. si I p.Chr., își găsesc analogii în așezările de tip Poiana-Răcătău-Tinosul, iar cele din faza sec.II-III. p.Chr., în cadrul culturii carpice, cu unele deosebiri care se explică prin situarea periferică a culturii Lipița, în partea de nord şi nord-est a lumii geto-dacice.

O inscripţie în limba latină, descoperită în Roma pe un monument funerar, a fost dedicată Ziei (Zia sau Ziais), regina costobocilor. Oamenii de ştiinţă cred că inscripţia datează din secolul al II-lea p.Chr. Zia, regina defunctă, fiică a lui Tiatus, era soţia lui Pieporus, rege al dacilor costoboci. Textul latin spune că monumentul a fost ridicat de cei doi nepoţi, Natoporus şi Drilgisa, în memoria dragei lor bunici. Inscripţia de pe monumentul din Roma, astăzi pierdut, a fost publicată pentru prima dată de savantul italian Mariangelus Accursius în secolul al 16-lea, iar în 1740 a fost publicată de Lodovico Antonio Muratori, în lucrarea Novus Thesaurus Veterum Inscriptionum, 2, editată la Milano. Iată conţinutul inscripţiei:
D . M
ZIAI TIATI. FIL.
DACAE. VXORI
PIEPORI. REGIS
COISSTOBOCENSIS
NATOPORUS ET
DRILGISA AVIAE
CARISS. B. M. FECER.

Regina costobocilor purta numele Zia sau Ziais. Zia este un nume feminin tipic dac, atestat si în Moesia Inferior. A fost trimisă la Roma împreuna cu nepoţii săi, în jurul anului 170 p.Chr., ca garanţie a fidelităţii tribului faţă de imperiu. Acolo, în centrul lumii civilizate al acelei epoci, într-o lume străină pentru ea, a avut mare grijă de vlăstarele regale – nepoţii, care au iubit-o mult, fapt de altfel atestat pe monumentul funerar. Numele Zinca, nume dacic si el, este probabil un derivat al numelui Zia. Este posibil ca acest nume să se fi perpetuat de-a lungul secolelor, ajungând până la noi sub forma Zinca (vezi Zinca Golescu).
Tatăl Ziei era un anume Tiatus, probabil un dac din clasa nobililor, un tarabostes. Tiatus este un nume dac, care începe cu prefixul „tia” (vezi Tiamarcos, bazileul tribului buridavensilor), tipic pentru unele nume dacice. Numele Tiato este atestat pe o pictură găsită fragmentar la Maximianon, un fort roman din estul Egiptului. După cum se ştie, politica imperiului roman era ca bărbaţii recrutaţi în armata romană din provincii, să fie trimişi să lupte în alte zone îndepărtate ale imperiului. Acesta a fost şi cazul populaţiei masculine din Dacia, care a făcut parte din unităţi auxiliare active în cadrul legiunilor romane, în multe alte părţi ale imperiului roman, cum ar fi Britania, Spania, Germania, nordul Africii sau Asia. Din perioada împăratului Traian sunt cunoscute ALA I ULPIA DACORUM în Cappadocia şi COHORS I ULPIA DACORUM în Siria, iar sub împăratul Hadrian, COHORS I AELIA DACORUM lupta în Britania. În perioada împăraţilor Marcus Aurelius şi Caracalla, în Panonia Superior se afla COHORS II AURELIA DACORUM.
Regele dacilor costoboci – Pieporus. Pieporus este un nume dac care se termină în sufixul „por”, un element onomastic frecvent în componenţa numelor dacice. Interpretând hărţile lui Ptolemeu, Gudmund Schutte (1929), a emis o teorie în care arată că “au existat la un moment dat două triburi diferite de daci costoboci: costobocii transmontani şi costobocii din Dacia Romană”. Atributul de „transmontanoi” a fost adăugat de Ptolemeu tocmai pentru a diferenţia geografic cele două grupuri de costoboci. În Getica, Vasile Pârvan (1926) a admis şi el această interpretare.
Prin urmare, este posibil ca Pieporus să fi fost regele costobocilor vestici, localizaţi de geograful grec Ptolemeu în Geografia sa, în cartea a III-a,8,3, “în Dacia dinaintea cuceririi romane”. Situaţi la nord de Dacia romană, ei au fost cei care au făcut parte din coaliţia antiromană în primul război marcoman (166-172 p.Chr.), cei care au făcut incursiuni în provincia Dacia în 170 p.Chr., cei care în acelaşi an, au fost atacaţi de astingi la încurajarea guvernatorului Daciei romane – Sextus Cornelius Clemens, cei care în final, după ce au fost aduşi la ascultare de către romani, au fost primiţi în provincia romană Dacia în numar de 12 000. Unii cercetători sugerează că acesta este momentul, undeva pe la anul 172 p.Chr., când membrii familiei regelui Pieporus au fost trimişi la Roma, în calitate de ostatici, ca garanţie a fidelitaţii faţă de Imperiul Roman. În Dacia Romană, aşezările asociate cu costobocii şi regele lor Pieporus, par să fi fost capitala Piroboridava şi oraşele Tamasidava, Utidava si Trifulon.
Pe lânga atestarea lui Pieporus ca rege al acestui trib dacic al costobocilor, mai există un alt nume costoboc asociat cu titlul de rege şi anume, Bithoporus. Atât Pieporus, cât şi Bithoporus, sunt nume tipic daco-trace. Bithoporus este posibil să fi fost rege al costobocilor estici, numiti transmontani de Ptolemeu şi localizaţi, în cartea a III-a,5,9, “în Sarmaţia europeană” (extremitatea nordică a Carpaților, locuitori ai oraşului Setidava, astăzi în Polonia). Ei au fost vecini şi aliaţi cu bastarnii şi sarmaţii, au fost cei care ajutaţi de aceştia, au traversat Dunărea îngheţată în iarna 170/171 p.Chr., au invadat şi jefuit teritoriile romane începând cu Moesia Inferior (din care făcea parte şi Dobrogea actuală), Moesia Superior până în Dardania, apoi ofensiva lor a continuat spre sud , prin Macedonia, terminând cu Grecia, de unde au fost alungaţi în final de armata procuratorului Lucius Iulius Vehilius Gratus Iulianus.
Natoporus si Drilgisa, nepotii regilor costoboci, deveniţi probabil între timp cetăţeni ai Romei, au ridicat monumentul funerar ca recunoştinţă pentru cea care a fost bunica lor dragă, dar şi regină a costobocilor. Natoporus este un nume dac, care se termină de asemenea în „por”, un frecvent element onomastic dacic, ca şi în cazul numelor Pieporus sau Bithoporus. Numele unui soldat numit Natopor este cunoscut de pe mai multe fragmente ceramice găsite la Mons Claudianus în estul Egiptului. Găsim acelaşi nume şi pe o diplomă militară romană emisă în 127 p.Chr. în Mauritania Caesariensis, care a fost acordată unui soldat dac şi celor doi copii ai săi, un fiu Nattoporis şi o fiică, Duccidava. De asemenea, pe o diplomă militară emisă în 127 p.Chr. în Germania Inferior, pe care, tatăl unui soldat dac este numit Natusis, un nume format cu acelaşi prim element „nat”, dar asociat cu un alt sufix („si” sau „zi”).
Drilgisa este la fel, un nume dac . Este considerat o variantă cu infixul „l” a numelui Drigisa. Acest nume este atestat în Moesia Inferior ca fiind numele veteranului roman Aurelius Drigisa şi în Moesia Superior ca fiind numele legionarului Titus Aurelius Drigissa. Elementul final „gisa” este frecvent în onomastica dacică.
Cu privire la soarta triburilor costobocilor şi ieşirea lor din istorie, părerile oamenilor de ştiinţă sunt diferite. Despre aceasta voi scrie într-un articol viitor dedicat costobocilor.
După cum arată descoperirile arheologice, nordul Moldovei, zonă de interferenţă între culturile costobocă şi carpică, a fost dominată de costoboci până în anul 170 p.Chr. După această dată regiunea amintită a intrat sub controlul carpilor.

Nicolae Sabin DORDEA

ROMÂNI CELEBRI, ROMÂNI CARE AU CONTRIBUIT LA PROGRESUL OMENIRII (I)

Motto: Există lucruri despre care ştim că sunt imposibil de realizat, până când vine cineva care nu ştie acest lucru şi le realizează. – Albert Einstein

Vizionari, mult înaintea timpului lor, aceşti români de geniu şi-au aşezat numele între legende, în panteonul de aur al umanității. Cu perseverență, ei şi-au demonstrat ideile revoluționare în ştiință şi artă şi au lăsat urmaşilor o moştenire neprețuită. Nici nu avem la îndemână destule superlative pentru realizările lor, pentru importanța acestora în istoria civilizației sau pentru a ne exprima gratitudinea. Se spune că familiile burgheze, dar nu neapărat, de oameni educați, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, au generat o elită, şcolită în străinătate, care si-a demonstrat valoarea încă din primii ani ai secolului următor. Apartenența lor la națiunea română ne face să fim mândri. Despre unii s-a scris mai mult, despre alții mult mai puțin, de aceea vom începe cu cei din urmă. Sunt români care au făcut istorie.

ŞTIAŢI CĂ ? DID YOU KNOW? LE SAVIEZ- VOUS ?

 

Nicolae Constantin PAULESCU (1869 -1931)

Știați că fiziologul român, profesorul în medicină Nicolae Constantin Paulescu a fost descoperitorul Pancreinei, numită mai târziu Insulină?

Nicolae_Paulescu Nic paulescu

Născut în anul 1869 în București, Nicolae Constantin Paulescu a fost primul dintre cei patru copii ai soților Maria și Costache Paulescu. Nicolae a dovedit abilități remarcabile foarte devreme, înca din primii ani de școală. A învățat franceza, latina și greaca veche la o vârstă fragedă, astfel încât câțiva ani mai târziu, a devenit fluent în toate aceste limbi, fiind capabil să citească opere clasice de literatură latină și greacă în original. El a avut, de asemenea, un talent special la desen, muzică și înclinații speciale față de științe ca fizica sau chimia. A absolvit Liceul Mihai Viteazul din București, în anul 1888.
În toamna anului 1888, Paulescu a plecat la Paris, unde s-a înscris la facultatea de medicină. În 1897 a absolvit facultatea, obținând diploma de Doctor în medicină, și a fost imediat numit chirurg asistent la spitalul de urgentă Notre-Dame du Perpétuel. În 1900, Paulescu a revenit în România, în calitate de șef al Departamentului de Fiziologie al Facultatii de Medicina de la Universitatea din București, precum si ca profesor de medicina clinica la spitalul St Vincent de Paul din București.
In 1916, Nicolae Paulescu a reușit să obtina un extract de pancreas solubil salin, care, injectat unui câine diabetic, s-a dovedit a avea un efect de normalizare asupra nivelului de zahăr din sânge (asupra glicemiei). Extractul de pancreas de bovine în soluție salină, în care impuritățile erau îndepărtate cu acid clorhidric și hidroxid de sodiu, a fost numit pancreină, redenumita ulterior insulină. După încheierea Primului Război Mondial, Paulescu si-a reluat cercetările.
De la 24 aprilie la 23 iunie 1921, Paulescu a publicat trei lucrări bazate pe rezultatele cercetărilor sale, la secțiunea română a Societății de Biologie din Paris:
– Efectul extractului pancreatic injectat unui animal diabetic prin intermediul sângelui.
– Influența timpului scurs de la injectarea intravenoasa a extractului pancreatic unui animal diabetic.
– Efectul extractului pancreatic injectat unui animal normal prin intermediul sângelui.
Cea de-a patra lucrare, un amplu document cu privire la acest subiect – Cercetări privind rolul pancreasului în asimilarea alimentelor – a fost prezentat de către Paulescu la 22 iunie la Arhivele Internationale de Fiziologie din Liège, Belgia si a fost publicat in numărul din august 1921 al revistei. Metoda utilizată de Paulescu pentru prepararea extractului său pancreatic si efectele sale, publicată în Arhivele Internationale de Fiziologie în 1921, era similară cu procedura descrisă de cercetătorul american Israel S. Kleiner într-un articol publicat în 1919 în Journal of Biological Chemistry. Utilizând procedura sa, Kleiner a fost în măsură să demonstreze o reducere semnificativă a concentrației de glucoză din sânge și urină după injecții intravenoase cu extractul său. Asta nu făcea altceva decât să confirme valabilitatea extractului descoperit de Paulescu în anul 1916.
Mai mult decât atât, Paulescu si-a asigurat paternitatea descopeririilor sale obtinând un brevet pentru metoda sa de fabricație a Pancreinei, la 10 aprilie 1922 (brevet nr. 6254), de la Ministerul Român al Industriei și Comerțului. În 1923, pentru meritul descoperirii insulinei și a tratamentului aferent, premiul Nobel nu i-a fost acordat lui Paulescu, ci unei echipe canadiene, sub pretextul că deși și-a patentat tehnica sa în România, rezultatul muncii sale nu a avut o utilitate clinică, deoarece extractul său salin încă nu putea fi folosit pe oameni.
În februarie 1922, doctorul Frederick Grant Banting și biochimistul John James Rickard Macleod de la Universitatea din Toronto, Canada, au publicat lucrarea lor cu privire la utilizarea cu succes a unui extract pancreatic diferit, pe baza de alcool, pentru normalizarea glicemiei la un pacient uman, un băiat tânăr. Lucrarea publicată de Banting, Best, Collip și McLeod a prezentat injectarea de insulină la diabetici, într-o forma de extract purificat, care ameliora simptomele individuale ale bolii. Astfel, Banting și Macleod au primit Premiul Nobel in 1923 pentru Fiziologie sau Medicină, pentru descoperirea tratamentului cu insulină.
Profesorul Ian Murray a fost deosebit de activ în efortul de a corecta „greșeala istorică” împotriva lui Paulescu. Murray a fost profesor de fiziologie la Colegiul de Medicină Anderson din Glasgow, Scoția, șeful departamentului de Boli Metabolice la spitalul lider Glasgow, vice-președinte al Asociației Britanice de Diabet, și membru fondator al Federației Internaționale de Diabet . Într-un articol din 1971 al Jurnalului de Istorie al Medicinei și Stiințelor asociate, Murray a scris:
„Prea puțină recunoaștere i-a fost dată lui Paulesco, distins om de știință român, care, la momentul când echipa din Toronto era la începutul cercetărilor, el reușise deja extragerea hormonul antidiabetic din pancreas, dovedind eficacitatea acestuia în reducerea hiperglicemiei la câini cu diabet zaharat.”
Într-o comunicare privată recentă, profesorul Tiselius, directorul Institutului Nobel, și-a exprimat opinia sa personală că „Paulesco a fost în egală măsură demn de premiul Nobel în 1923.”
În concluzie, deși pe plan international meritele știintifice ale lui Nicolae Paulescu nu au fost suficient recunoscute, din cauza vederilor sale politice antisemite, adevăratul descoperitor al insulinei rămâne tot omul de știință român. Datorită descoperirii sale din anul 1916, de-a lungul vremii, au fost salvate milioane de vieti. Paulescu a murit în 1931, în București. Este înmormântat în cimitirul Bellu.
În 1990, Nicolae Paulescu a fost ales postum membru al Academiei Române.
În 3 martie 1993, Institutul de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice din București, prin Decret al Ministerului Sănătății, a fost redenumit în onoarea sa Institutul de Diabet, Nutritie si Boli Metabolice „Nicolae Constantin Paulescu”.
La 27 iunie 1993, la Cluj-Napoca, a fost lansata o carte postala dedicata memoriei savantului Nicolae Paulescu, pentru a marca Ziua Mondiala impotriva Diabetului. 1994 – Nicolae Paulescu a fost de asemenea onorat, pe o marca postala emisa de Poșta Româna. Timbrul face parte dintr-o serie de sapte timbre emise în cinstea românilor celebri.

 
Traian VUIA (1872-1950)

Știați că inventatorul român Traian Vuia a fost primul om care, la 18 martie 1906, la Montesson, lângă Paris, a reușit cu aeroplanul său să realizeze decolarea de pe o suprafață plană, propulsia, sustentația si aterizarea, utilizând numai sistemele proprii ale aparatului? Ziarele din Franța, Statele Unite și Marea Britanie au scris atunci despre primul om care a zburat cu un aparat mai greu decât aerul, echipat cu sisteme proprii de decolare, propulsie și aterizare.                                        Trebuie însă mentionat că înaintea lui Vuia mai reuşiseră să zboare şi alti inventatori. Problema lor era că utilizaseră pentru decolare diverse metode şi surse ajutătoare, externe aparatelor de zbor: tractiune animală, pante descendente, catapulte, tracţiune cu alte vehicole. Fraţii Wright, creditaţi drept primii oameni care au întreprins un zbor cu un aparat mai greu decât aerul, se foloseau de şine pentru lansarea maşinii lor de zbor. Meritul lui Vuia este că a reuşit primul zbor cu un aparat mai greu decât aerul, dar care s-a înălţat prin propria forţă. Mai există încă şi astăzi contradicții şi dezbateri pe tema conceptului de aeroplan sau pe tema asumării întâietății primului zbor cu un aparat mai greu decât aerul, dar cel mai important, după cum chiar Traian Vuia spunea, este faptul că aceste lucruri au fost inventate, că ele există în realitate: “Eu nu am căutat niciodată gloria, fiindcă ştiu că gloria pierde adesea pe un om. Eu nu lucrez pentru gloria mea personală, lucrez pentru gloria geniului uman. Ce importanță are cine a realizat aceste lucruri? Important este că ele există.”

Traian Vuia Traian_Vuia_aero mobil Traian vuia si aeroplan automobil
Traian Vuia s-a născut în 17 august 1872 în satul Surducu Mic, parte a comunei Bujoru, din comitatul Caraş-Severin la acea vreme, astăzi județul Timiș, România. Cursurile primare le-a făcut la Bujoru (astăzi Traian Vuia) și Făget, după care, între anii 1884 și 1892, a urmat cursurile liceului din Lugoj . Copil fiind, micul Traian avea o atracție irezistibilă și o predilecție pentru mecanica aplicată și pentru fizică. La zece ani a asistat la primele manifestări cu caracter aviatic, care i-au creat o mare pasiune pentru zmeie. El le urmărea detaliile cu atentie, încercând să construiască altele mai perfecționate. Ajuns la liceu, Vuia și-a însușit noțiunile de fizică și mecanică și nu s-a rezumat numai la construirea zmeielor, ci a încercat să-și explice ce se petrece în jurul aparatului, să înțeleagă forțele care acționează la lansarea și menținerea lui în aer, condițiile sale de echilibru. Cu alte cuvinte, Traian Vuia voia să înțeleagă zborul. După absolvirea bacalaureatului în 1892, Vuia a plecat la Budapesta pentru a se înscrie la Politehnică. A urmat pentru un an cursurile Politehnicii, secția mecanică, la seral. Ulterior, din motive financiare, s-a înscris la Drept și a lucrat în birouri de avocatură din Banat pentru a se putea sustine material. O bună parte din studenție a fost astfel deviată de la adevăratele sale aspirații și aptitudini. Tânărul Vuia a reușit însă în domeniul științelor juridice, obtinând diploma de doctor în Științe Juridice în anul 1901, cu teza „Militarism și industrialism, regimul de Status și contractus”. Pentru scurt timp după terminarea facultății, Traian Vuia s-a întors la Lugoj, unde a continuat să studieze problema zborului uman și unde început să conceapă, să proiecteze și să construiască primul său aparat de zbor. Din cauza lipsurilor financiare, nu a reușit să-și ducă la capăt proiectul și a decis în schimb să plece la Paris, sperand că va găsi pe cineva interesat să-i finanțeze proiectul. În iulie 1902 Vuia a ajuns la Paris aducând în bagaje proiectul său original de aeroplan-automobil și macheta aferentă, realizate pe parcursul ultimelor douăsprezece luni. Desi ideea de mașină zburătoare s-a lovit de mult scepticism din partea celorlalti, Vuia l-a căutat pe Victor Tatin, un cunoscut teoretician, care avea deja experienta construirii în 1879 a unui model experimental de aeroplan. Tatin a fost interesat de proiect, dar a încercat să-l convingă pe Vuia că nu este nimic de făcut, pentru că are nevoie de un motor puternic şi uşor care să-i asigure propulsia şi sustentaţia. “Dacă un asemenea motor nu exista de fapt, cauza nu era imposibilitatea de a-l construi ci indiferenţa şi dispreţul fabricării de motoare pentru maşina de zbor şi pentru cei ce căutau să o realizeze”, a declarat Vuia câţiva ani mai târziu. În aceste condiţii, inventatorul s-a văzut nevoit să construiască el însuşi motorul, bazându-se pe cunoştinţele sale de mecanică şi termodinamică. Modificând radical un motor de tip Serpollet, l-a făcut să funcţioneze cu acid carbonic.. În iarna 1902/1903, Vuia a început construcția aparatului, perfecționând până la detaliu planurile originale la care lucrase cu un an înainte la Lugoj. La 16 februarie 1903 Traian Vuia a înaintat Academiei de Științe de la Paris proiectul avionului său cât și procedura de decolare. Posibilitatea ca o mașină cu o densitate mai mare decât cea a aerului să poată zbura, era privită cu mult scepticism, era considerată o idee utopică. Prin urmare, proiectul său a fost respins si el a primit următorul răspuns: „Găsirea unei soluţii la problema zborului cu un aparat mai greu decât aerul nu poate fi rezolvată și nu este decât o himeră”. Cu toate acestea Vuia nu s-a descurajat, ci si-a continuat eforturile pentru a-si realiza visul. Si-a înscris proiectul pentru un brevet de inventie, acordat pe 17 august 1903 și publicat pe 16 octombrie 1903. Aparatul de zbor brevetat se numea aeroplan automobil. Aparatul a fost gata în decembrie 1905 și a fost numit Vuia I sau Liliacul, poreclă datorată formei aripilor. Cu un motor de 20 CP, inventat, construit şi brevetat tot de Vuia in 1904 în Marea Britanie, aparatul avea o greutate totală de 250 kg, la o suprafață de susținere de 14 m². Primele probe au început utilizând aparatul cu aripile demontate, ca pe un automobil, pentru experiență în manevrare. Pe 18 martie 1906 la Montesson, lângă Paris, aparatul Vuia I a zburat pentru prima dată. După ce inventatorul a accelerat pe o distanță de 50 de metri, aparatul s-a desprins de sol la o înălțime de aproape un metru, a zburat pe o distanță de 12 m, după care palele elicei s-au oprit și a aterizat brusc. În acel an el a făcut mai multe zboruri cu aparatul său. Traian Vuia îsi îndeplinise visul, reusise să zboare, exclusiv cu mijloace proprii. În anul 1907 Traian Vuia a construit un nou aparat, numit Vuia II, brevetat în Belgia, cu care a zburat 70 de metri, a decolat si a aterizat normal. În cazul lui Traian Vuia se potriveste ca o mănuşă afirmația lui Albert Einstein: „Există lucruri despre care ştim că sunt imposibil de realizat, până când vine cineva care nu ştie acest lucru şi le realizează.” Mult mai târziu, în 1923, când deja oamenii învățaseră să zboare, Vuia i-a lăsat un mesaj unui prieten conațional: “Povesteşte prietenilor de acasă despre tot ce ai văzut aici. Am dovedit că se poate zbura cu un aparat ‘mai greu decât aerul’. (…) Acum, după ce s-au convins de posibilitatea zborului mecanic, numărul experimentărilor va creşte rapid, specialiştii vor realiza motoare speciale, aviația va avea o industrie infloritoare pe temeiul experienței mele, devenită bun comun. Ai putut vedea! Nu m-am ascuns, am experimentat în văzul tuturor. Vor continua alții, tot mai mulți. Aşa se realizează progresul…”.
Traian Vuia a fost un mare inventator, el nu era interesat numai de aerodinamică, ci şi de ameliorarea motoarelor si de alte cateva domenii in care si-a lasat amprenta. În perioada Primului Război Mondial, el a lucrat pentru Ministerul francez al Apărării. Împreună cu binecunoscutul Victor Tatin, a construit o torpilă folosită cu succes de marina militară. Traian Vuia şi-a extins permanent cercetările de navigaţie aeriană. Astfel, el a fost preocupat de zborul vertical şi de menţinerea aparatului la punct fix în zbor. Numeroasele experimente întreprinse s-aur concretizat în brevetul „Perfecţionări la mijloacele de propulsie, de tracţiune şi de sustentaţie”, cu aplicabilitate la nave, elicoptere sau la roţile cu pale ale turbinelor. Între 1918-1925 a conceput şi realizat două elicoptere, pe care intenţiona să le treacă în producţia de serie în România. În 1923 a ţinut o conferinţă pe tema elicopterelor, la Societatea Franceză de Navigaţie Aeriană la care a anunţat că noua masina de zbor era deja construită, dar trebuie perfecţionata. Românul a intuit corect utilitatea acestui aparat pentru zborul comercial sau transportul de pasageri pe distanţe scurte. Propunerile lui veneau în perioada în care dirijabilul şi aeroplanele nu puteau transporta decat mase relativ mici. M. Yvonneau, cu care a lucrat în acea perioadă, a dezvăluit abia în 1957, cu ocazia Expoziţiei Traian Vuia de la Bucureşti, care erau ideile ce îl stăpâneau pe inventatorul român.„Vuia proiectase pe vremea acea un aparat cu patru rotoare, în tandem, înzestrat cu o cabină pentru 100 de pasageri. Din nefericire, ideea a rămas în suspensie”, a spus Yvonneau la manifestarea amintită. În 1925, a realizat un generator de abur original, cu circulaţie forţată unică, cu presiune si temperatură înaltă şi cu randament termic ridicat.

30 aprilie 1918 – împreună cu alţi fruntaşi români aflaţi la Paris, Traian Vuia a pus bazele Comitetului Naţional al Românilor din Transilvania. Noua societate, avea drept organ de presă revista „La Transylvanie”, unde Vuia publica numeroase articole prin care să susţină cauza celor de acasă. 1918 – Traian Vuia a fost initiat în loja masonică pariziană, împreună cu Alexandru Vaida-Voievod, pentru a combate elementul maghiar pătruns în forţă în această organizaţie şi care acţiona pe toate căile pentru a împiedica unirea teritoriilor româneşti, din fostul Imperiu Austro-Ungar, cu ţara mamă, România. 1919-1920 – Traian Vuia a fost consilier în cadrul delegaţiei române de la Conferinţa de pace de la Paris
1943 – Traian Vuia a creat Frontul Naţional al Românilor din Franţa 27 mai 1946 – Traian Vuia a fost ales membru de onoare al Academiei Române.
3 septembrie 1950 – Vuia s-a stins din viaţă la Bucureşti, la varsta de 78 de ani. Este înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.
Este considerat inventatorul primelor avioane cu sisteme proprii de decolare, de propulsie si de aterizare.

 

Henri Marie COANDĂ (1886-1972)

Știați că savantul român Henri Coandă, a fost inventatorul primului avion cu reacție din lume, pilotat de el personal la 16 decembrie 1910, lângă Paris? Știați că Henri Coandă a inventat hidrogeneratorul pentru desalinizarea apei de mare (cu ajutorul energiei solare), sistemul de transport tubular cu mare viteză (o aplicație a efectului Coandă) și „rezervorul oceanic” destinat petrolului extras din sondele marine? Știați că a fost autorul a peste 250 de invenții pentru care a obținut 700 de brevete în diferite țări ale lumii? 

Henri Coanda  Coanda 2

Coanda-1910-copia-avionului
Henri Marie Coandă a fost academician și inginer român, pionier al aviației, fizician, inventator, inventator al motorului cu reacție și descoperitor al efectului care îi poartă numele. Henri Coandă s-a născut la București, la 7 iunie 1886, fiind al doilea copil al unei familii numeroase. Tatăl său a fost generalul Constantin Coandă, profesor de matematică la Școala națională de poduri și șosele din București și prim-ministru al României pentru o scurtă perioadă în 1918. Mama sa, Aida Danet, a fost fiica medicului francez Gustave Danet, originar din Bretania, Franta. Încă din copilărie viitorul inginer și fizician era fascinat de miracolul vântului, după cum își va și aminti mai târziu. Henri Coandă a fost mai întâi elev al Școlii Petrache Poenaru din București, apoi al Liceului Sf. Sava, unde a urmat primele 3 clase, după care, la 13 ani, în1899, a fost trimis de tatăl său, care voia să-l îndrume spre cariera militară, la Liceul Militar din Iași. Dupa terminarea liceului, în 1903, și-a continuat studiile la Școala de ofițeri de artilerie, geniu și marină din București. Detașat la un regiment de artilerie de câmp din Germania 1904, a fost trimis la Universitatea Tehnică din Berlin-Charlottenburg (Technische Hochschule). Pasionat de probleme tehnice și mai ales de tehnica aviaticii, în 1905 Coandă a construit un avion-rachetă pentru armata română. Între 1907-1908 a urmat de asemenea cursuri universitare în Belgia, la Liège, și la Institutul tehnic Montefiore. În 1908 s-a întors în țară și a fost încadrat ofițer activ în Regimentul 2 de artilerie. Datorită firii sale și spiritului inventiv care nu se împăcau cu disciplina militară, el a cerut și obținut aprobarea de a părăsi armata, după care, profitând de libertatea recâștigată, a întreprins o lungă călătorie cu automobilul pe ruta Isfahan – Teheran – Tibet. La întoarcerea din călătorie, a plecat în Franța și s-a înscris la Școala superioară de aeronautică și construcții, nou înființată la Paris în 1909, pe care a absolvit-o în anul 1910, ca șef de promoție, obtinând diploma de inginer aeronautic. Cu sprijinul inginerului Gustave Eiffel și savantului Paul Painlevé, care l-au ajutat să obțină aprobările necesare, Henri Coandă a efectuat experimentele aerodinamice prealabile și a construit în atelierul de carosaj al lui Joachim Caproni primul avion cu propulsie reactivă, de fapt un avion cu reacție, fără elice, numit convențional Coandă-1910 pe care l-a prezentat la al doilea Salon internațional aeronautic de la Paris. În timpul unei încercări de zbor din decembrie 1910, pe aeroportul Issy-les-Moulineaux de lângă Paris, aparatul pilotat de Henri Coandă a scăpat de sub control din cauza lipsei lui de experiență, s-a lovit de un zid de la marginea terenului de decolare și a luat foc. Din fericire, tânărul Henri a fost proiectat din avion înaintea impactului, alegându-se doar cu spaima și câteva contuzii minore la față și la mâini. Pentru o perioadă de timp, Coandă a abandonat experimentele datorită lipsei de interes din partea publicului și savanților vremii. În 1911 la Reims, Henri Coandă a prezentat un aparat de zbor cu două motoare cuplate ce acționau o singură elice.

Coanda      H Coanda
Între 1911-1914 Henri Coandă a lucrat ca director tehnic la Uzinele de aviație din Bristol și a construit avioane cu elice de mare performanță, de concepție proprie, aparate de zbor „clasice” (cu elice) cunoscute sub numele de Bristol-Coandă. În 1912 unul dintre ele a câștigat premiul întâi la Concursul internațional al aviației militare din Anglia.
În următorii ani s-a întors în Franța, unde în 1916 a construit un avion de recunoaștere foarte apreciat în epocă, prima sanie-automobil propulsată de un motor cu reacție, primul tren aerodinamic din lume și altele. Între anii 1914-1918 Henri Coandă a lucrat la „Saint-Chamond” și „SIA-Delaunay-Belleville” din Saint Denis. În această perioadă a proiectat trei tipuri de aeronave, dintre care cel mai cunoscut este Coandă-1916, cu două elici apropiate de coada aparatului. Coandă-1916 este asemănător cu avionul de transport Caravelle, la proiectarea căruia de fapt a și participat. A inventat un nou material de construcție, beton-lemnul, folosit pentru decorațiuni (de exemplu la Palatul culturii din Iași, ridicat în 1926, decorat în totalitate cu materialul lui H. Coandă)
În anul 1926, în România, Henri Coandă a pus la punct un dispozitiv de detecție a lichidelor în sol, folosit în prospectarea petroliferă.
În 1934 a obținut un brevet de invenție francez pentru Procedeu și dispozitiv pentru devierea unui curent de fluid ce pătrunde într-un alt fluid, constând în devierea unui jet de fluid care curge de-a lungul unui perete convex, fenomen observat prima oară de el în 1910, cu prilejul probării motorului cu care era echipat avionul său cu reacție. După ce avionul decola, Henri Coandă a observat că flăcările și gazul incandescent ieșite din reactoare tindeau să rămână pe lângă fuzelaj. După peste 20 de ani de studii proprii și ale altor savanți, inginerul român a formulat principiul ce defineste efectul Coandă, numit astfel de profesorul Albert Metral. Această descoperire l-a condus la importante cercetări aplicative privind hipersustentația aerodinelor, realizarea unor atenuatoare de sunet și altele. În Golful Persic inventatorul român a construit un rezervor din beton subacvatic pentru depozitarea petrolului.
În anul 1969 Henri Coandă a revenit definitiv în țară ca director al Institutului de creație științifică și tehnică (INCREST), iar în anul următor, 1970, a fost ales membru al Academiei Române. Henri Coandă a decedat la București, pe data de 25 noiembrie 1972, la vârsta de 86 de ani.

 

Dimitrie Haralamb CHIPĂRUŞ
(1886-1947)

Știați că sculptorul român Dimitrie Haralamb Chipăruş, a devenit la Paris maestrul de necontestat al stilului Art Deco, sub numele de Demetre Chiparius? El este nu numai cel mai cunoscut dintre artiștii Art Deco, ci este considerat și pionier al stilului Art Deco în tehnica criselefantină – bronz şi fildeş, tehnică utilizată în perioada anilor 1914-1933, inspirată de statuile antice greceşti.

Balerina Chiparus
Numele lui Dimitrie Chipăruş este binecunoscut cunoscătorilor de artă, dar şi amatorilor de frumos, celor care agrează stilul art deco. Lucrările sale sunt celebre, ca şi rolul său în evoluţia artei decorative. Lumea artistică mondială apreciază sculpturile acestui mare artist, fără a da prea multă importanţă originii sale româneşti. Este o consecinta a faptului că cea mai mare parte a vieţii şi-a petrecut-o la Paris, unde a cunoscut consacrarea ca sculptor de valoare. Astăzi, a avea un Chipăruş adevărat este ca şi cum ai avea un Picasso adevărat. Comparatia nu este deloc fortată, deoarece sculpturile sale originale, din bronz şi fildeş, în tehnica criselefantină, sunt în prezent foarte căutate de iubitorii de artă, ajungând la valoarea de cateva sute de mii sau chiar un milion de dolari. Considerat maestrul stilului Art Deco în sculptură, capturând esenţa Parisului elegant şi seducător, Chipăruş a redat cu deosebit talent femeia independentă, energică, misterioasă şi arogantă a anilor `20 şi `30. Creatiile sale sunt caracterizate de proportii umane perfecte, de un aspect delicat, lung, subțire și stilizat. Combinând eleganța și luxul, ele reușesc să redea spiritul epocii Art Deco. Un mare merit artistic al lui Dimitrie Chipăruş este faptul că a reușit să îşi surprindă modelele în mişcare, în timpul dansului, să realizeze perfect mâinile statuetelor cu o minuţiozitate de bijutier, devenit celebru încă de pe atunci. Sculpturile sale sunt remarcabile şi pentru efectul lor strălucitor și deosebit de decorativ. Importanţa contributiei sale in evolutia stilulului Art Deco şi influenţa sa asupra urmatoarelor generaţii de sculptori, îl plaseaza fara echivoc în rândul marilor sculptori ai lumii. 

D.H.Chiparus

Dimitrie Haralamb Chipăruş s-a născut la 16 septembrie 1886, la Dorohoi, judetul Botosani, România, fiind unul din fii sotilor Saveta și Haralamb Chipăruş, o familie de aristocraţi, din cea mai înaltă clasă socială, în care limba franceză se vorbea frecvent.
Se cunosc foarte puţine informaţii despre viaţa din România a sculptorului, motiv pentru care personalitatea lui Chipăruş a fost întotdeauna înconjurata de o aură de mister. În 1909, la vârsta de 22 de ani, el a plecat în Italia, unde a urmat cursurile sculptorului italian Raffaello Romanelli. Nu s-a mai întors niciodată în România. Motivul acestei înstrăinări este legat de decesul fratelui sau în circumstanţe misterioase şi despre care artistul a afirmat, mai târziu, că ar fi fost asasinat din motive politice. În anul 1912, atras de cultura mistică a Parisului, Dimitrie Chipăruş a plecat în Franţa. Printre sculptorii aflaţi în acea perioadă la Paris, se număra şi sculptorul român Constantin Brâncuşi. În Paris, la fel ca şi Brâncuşi, Chipăruş a studiat la prestigioasa şcoală pariziană „Ecole des Beaux-Arts”, sub îndrumarea lui Antonin Mercier și a lui Jean Boucher. Primele sculpturi a lui Chipăruş au fost create în stilul realist și au fost expuse la Salonul din 1914. El a folosit o combinatie de bronz și fildeș, o tehnică numită criselefantină, de mare efect. Cele mai multe dintre lucrările sale de renume au fost create între 1914 și 1933. Din anumite motive părăseşte şcoala de arte frumose, după anul 1916 analele şcolare nemaiamintind nimic de prolificul artist. Dimitrie Chipăruş îşi făcuse deja un renume in lumea artistică pariziană, fiind interesat mai mult să devină un scuptor de succes, decât să lucreze după stilul academic impus de prestigioasa instituţie. Enorma popularitate de care sculptorul român s-a bucurat în timpul vieţii s-a datorat caracterului decorativ al pieselor sale, oamenii devenind interesaţi în a adăuga mai mult şarm şi confort caselor lor. Statuetele art deco ale lui Chipăruş răspundeau tocmai acestei cererii pentru obiecte plăcute şi decorative. De prin anii 1920 stilul matur al lui Chipăruş a luat formă. Sculpturile lui Dimitrie Chipăruş reprezintă manifestarea clasică a stilului Art Deco în sculptura decorativă din bronz si fildeș. Se pot distinge patru factori de influență asupra activității creatoare a artistului: Baletul Rus al lui Serghei Diaghilev, arta Egiptului antic, teatrul francez și filmele timpurii ale epocii. Maestru al artei decorative, stil pe care astăzi îl reprezintă, Dimitrie Chipăruş a devenit renumit pentru statuetele care înfăţişeau dansatoare exotice şi balerine întâlnite la Baletul Rus sau în saloanele pariziene. Chipăruş a avut ca modele dansatoare și dansatori ruși și francezi, vedete și fotomodele din revistele de modă ale epocii.
Prima reprezentare a baletului rusesc a avut loc în mai 1909 şi a avut un succes atât de răsunător, încât a schimbat modul în care lumea percepea baletul până în acel moment şi, mai mult decât atât, a pus bazele baletului pe care îl ştim noi astăzi. Combinând coregrafia, cu muzica, cu aranjările în scenă, cu jocul de lumini şi costumele dansatoarelor (Picasso fiind unul dintre creatori), Serghei Diaghilev, producătorul principal al Baletului Rus, a ridicat baletul la un nivel de senzaţie, seducând publicul şi influenţând stilul de viaţă monden. Orientalismul, curentul cultural bazat pe teme egiptene, era foarte la modă în Parisul anilor `20, fiind foarte vizibil în modă (prin culori vii şi exotice), balet, teatru sau în domeniul decoraţiunilor interioare. O parte din succesul Baletului Rus a fost atribuit folosirii motivelor egiptene în costumele dansatoarelor şi în tema poveştii redată pe scenă. Multe dintre statuetele lui Chipăruş surprind tocmai exotismul şi misticismul acestei culturi antice, transformată în modernism pe toate planurile culturale.
Pe lângă seducătoarele şi sofisticatele inspiraţii feminine, Dimitrie Chipăruş a avut şi altfel de modele, reprezentate de copiii veciniilor care deseori veneau în vizită în atelierul artistului de pe strada Barrault. Prima serie de sculpturi create de Chipăruş a fost cea cunoscuta sub numele de „seria copiilor”, în care statuetele sale surprind prin inocenţă, realism şi entuziasm.
Dimitrie Chipăruş a muncit enorm, intr-o zi normală de lucru obişnuia să petreacă în studioul său între 12 şi 15 ore.
În 1924 a întâlnit-o pe Julienne Lullier, femeia care i-a devenit mai târziu soţie şi cu care şi-a petrecut tot restul vieţii. Dimitrie Chipăruş a murit în 1947, la vârsta de 61 de ani, după o paralizie în urma unui atac cerebral și a fost înmormântat în cimitirul Bagneux, la sud de Paris.

Stilul Art Deco, curent artistic născut în Franţa în perioada dintre cele două războaie mondiale, și-a luat numele de la Expoziția de Arte Decorative de la Paris din 1925 (în franceză Arts Decoratifs). Oraşul luminilor era un fel de paradis inspiraţional pentru foarte mulţi artişti, scriitori sau muzicieni. Deși poate fi considerat, din anumite puncte de vedere un stil luxos și elegant, stilul Art Deco s-a dovedit atât de popular încât trăsăturile sale caracteristice au fost, mai apoi, imitate și reproduse pe liniile de producție în masă. Prin urmare, între 1920 și 1930, aproape toate domeniile vieții cotidiene, au fost influențate de noul stil. După cum sugerează și numele, acest stil se referă la decorațiuni și grafică, noul design punându-și amprenta în multe domenii de activitate: de la arhitectură şi design, până la artele vizuale, modă, muzică, film, sculptură şi pictură. O formă majoră de manifestare artistică, sculptura, a fost prezentă în stilul Art Deco cu opere decorative remarcabile, produse de serie, caracterizate de un pronunţat caracter comercial, precum şi de sculpturi unicat, „pièces uniques”, care erau uneori expresia fazării stilistice cu cele mai evoluate realizări ale avangardei. Producţiile sculpturale de serie, sculptură de interior, de dimensiuni mici, cu tot caracterul lor comercial, erau executate adeseori cu o perfecţiune tehnică excepţională de factură criselefantină ce îşi avea rădăcinile în arta antică. Artiştii epocii au realizat unele opere de o remarcabilă calitate şi originalitate, în care se făcea o rafinată compoziţie utilizând materiale diverse, ca bronz, aur, fildeş,cristal, lemn, marmură şi pietre semipreţioase. Chipăruş a fost exponentul de exceptie al genului. Alţi reprezentanţi ai acestei forme de sculptură decorativă, de „salon”, au mai fost Max Blondat, Marcel Bouraine, Ferdinand David, Pierre le Faguays, Alexandre Kelety, Maurice Guiraud-Rivière şi Max Le Verrier. În Germania, Ferdinand Preiss a preluat principalele elemente impuse de şcoala pariziană, realizând, tot din bronz şi fildeş, opere de primă calitate. Pentru firma Preiss-Kreisler a lucrat o întreagă serie de sculptori, printre care Rudolf Belling, Otto Portzel, R.W.Lange şi Paul Philippe. Şcoala vieneză a fost reprezentată de operele rafinate ale sculptorilor Gerdago, K.LorenzI, G.Schmidtcassel şi Bruno Zach. O a doua direcţie a sculpturii Art Deco a fost cea care a căutat să realizeze o relaţie de permanentă simbioză cu marea avangardă, reprezentată de personalităţi fundamentale pentru arta modernă, ca Brâncuşi, Arp, Derain, Modigliani şi Archipenko.

 

Aurel PERŞU (1890-1977)

Știați că primul autovehicul cu profil perfect aerodinamic, cu roţile în interiorul caroseriei, de forma “picăturii de apă în cădere”, a fost realizat intre 1922-1924, de inginerul român Aurel Perşu?

”Şi România a avut un specialist în aerodinamică, un strălucit inginer care trebuia de mult trecut în elita mondială a tehnicienilor. Numele lui este Aurel Perşu”. Aşa începe capitolul dedicat inventatorului român din volumul publicat în germană şi engleză ”Automobile aerodinamice în Europa şi în Statele Unite”.
Aurel Perşu a fost inginer mecanic român, constructorul primului automobil cu profil aerodinamic din lume.

AurelPersu
Aurel Perşu s-a născut la 26 decembrie 1890, la Bucureşti. El şi-a descoperit înclinaţia spre inginerie în adolescenţă, aşa încât înaintea Primului Război Mondial a urmat cursurile Şcolii Superioare Tehnice din Berlin-Charlottenburg, absolvind Secţia Mecanică în 1913, ca şef de promoţie. În 1914 a fost medaliat de Ministerul Instrucţiunii Publice din Germania pentru un studiu avangardist deosebit, în domeniul comportării navelor în spaţiul cosmic.
Înainte de a imagina şi construi primul automobil aerodinamic din lume, Perşu a construit, în preajma primului război mondial, un automobil cu propulsie electrică, pe care îl putem vedea şi astăzi la Muzeul Naţional Tehnic Dimitrie Leonida din Bucureşti.

automobilul aerodinamic persu Automobil_Aurel_Persu
Invenţia care l-a făcut celebru a fost un „Automobil de formă aerodinamică cu patru roţi montate înăuntrul formei aerodinamice”. Brevetul a fost obţinut în Germania la 19 septembrie 1924, cererea de brevetare fiind adresată la 13 noiembrie 1922. Încercări de construire a unei forme aerodinamice de automobil mai făcuseră şi alţii înaintea sa. După multe calcule şi experimente de laborator, Aurel Perşu a ajuns la concluzia că forma aerodinamică ideală a unui automobil, a unui vehicul în mişcare, este forma picăturii de apă în cădere. El a ajuns la coeficienţi aerodinamici de 0,22 care şi astăzi sunt greu de atins. A construit automobilul în perioada 1922-1924, cu bani proprii, în Germania. Constructia a fost dificila si extrem de costisitoare, dar automobilul si-a aratat foarte repede valoarea. Caroseria a fost construită la diverse ateliere din Berlin. Aspect absolut original fata de alte automobile din epoca, Perşu a conceput roţile în interiorul caroseriei, fapt care la acea vreme era un lucru nemaivazut la automobile. Teoriile sunt simple: “Experimentele facute au aratat ca lasand rotile afara, rezistenta la inaintare este mult mai mare, deoarece aerul despicat axial face ca automobilul sa opuna rezistenta, iar forma aerodinamica perfecta este cea a unei picaturi de apa in cadere”, explica acum zeci de ani inginerul Aurel Persu. Deşi pentru standardele de azi, forma acestui automobil pare neobişnuită, cu habitaclul plasat în faţă şi motorul în spate, este imaginea tehnică a unei idei inspirate de picătura de apă – de unde şi denumirea uzuală a acestui automobil: ”Raindrop car” (maşina cu formă de picătură de apă).
Aurel Perşu a adus automobilul în România, parcurgând cu el peste 120.000 de kilometri cu acest prototip, dovedindu-i astfel fiabilitatea. Maşina are panourile caroseriei din aluminiu iar consumul de combustibil a fost estimat de specialişti undeva la 5 litri/100 km, fapt absolut remarcabil, având în vedere că motorul, amplasat în spate, era unul de 1.400 cmc, cu 4 cilindri în linie, pe benzină. Atât motorul şi cutia erau produse de Automobilbau Berlin şi propulsau maşina spre o viteză maximă de circa 80 km/h. Datorită lipsei diferenţialului putea lua viraje foarte strânse cu 60 km pe oră în deplină siguranţă. Automobilul a fost donat Muzeului Naţional Tehnic „Dimitrie Leonida” în 1969, şi in prezent nu mai este în stare de funcţionare. Deşi automobilul nu a fost realizat în serie, uzinele Ford şi General Motors au solicitat cumpărarea brevetului, fără a garanta însă şi construirea acestuia. Acest fapt l-a determinat pe inventator să refuze propunerea.
În ţară Aurel Perşu a fost conferenţiar la Şcoala Politehnică, iar din 1938 director general la Fabrica de avioane I.A.R. Braşov. După ce s-a retras la pensie în 1950, a continuat să lucreze la Institutul de Documentare Tehnică din Bucureşti dar, încercările sale de a contribui la dezvoltarea cercetării româneşti au fost subminate de conducerea comunistă, deoarece Aurel Perşu a refuzat categoric orice formă de colaborare cu organele statului. A murit în 5 mai 1977, la Bucureşti.

 

Gheorghe LEONIDA (1892-1942)

Știați că autorul chipului celebrei statui a lui Iisus, din Rio de Janeiro, a fost sculptorul român Gheorghe Leonida?

Chipul lui Iisus Rio Statuia_lui_Iisus_Hristos

Despre celebra statuie a lui Iisus din Rio de Janeiro a auzit toată lumea, însă foarte puţini ştiu că autorul chipului Mântuitorului este sculptorul gălăţean Gheorghe Leonida.

Gh Leonida
Provenit dintr-o familie care a dat numeroase personalităţi, Gheorghe Leonida s-a născut la Galaţi, România, în anul 1892. Pentru că tatăl său, ofiţer de carieră, a fost nevoit să se transfere în capitală, Gheorghe a absolvit liceul la Bucureşti, unde apoi a urmat Conservatorul de Arte Frumoase, secţia sculptură. Şi-a făcut debutul în 1915, la un salon naţional. După ce a luptat în Primul Război Mondial, şi-a continuat studiile de artă în Italia, timp de trei ani, unde operele sale au fost încununate de mari premii, la Roma, pentru lucrarea „Reveil” (Visul) şi la Paris, Marele Premiu pentru lucrarea „Le Diable”. În 1922, Leonida s-a mutat în capitala Franţei.
Unanim recunoscut pentru expresivitatea chipurilor pe care le realiza si devenind celebru în Franța ca portretist, sculptorul român Gheorghe Leonida a fost inclus de sculptorul Paul Landowsky în echipa care a început să lucreze la statuia gigantică de la Rio de Janeiro în 1922, având sarcina să realizeze capul statuii Mântuitorului, fapt care l-a făcut celebru pe Leonida în intreaga lume.
Monumentul a fost planificat cu ocazia aniversării de 100 de ani de la declararea independenței Braziliei. Schițele proiectului au fost întocmite de inginerul Heitor Silva Costa. Din motive financiare, numai după zece ani a început construcția lui. Constructia a durat nouă ani, intre 1922-1931 și a costat echivalentul a 250.000 dolari SUA (3.3 milioane dolari în 2014). Cu sprijinul Franței și Vaticanului s-a reușit realizarea proiectului și astfel monumentul a fost sfințit și inaugurat la 12 octombrie 1931. Lucrarea a devenit în timp un adevărat simbol al Americii Latine. Cu o înălţime totală de 38 de metri (numai capul are 3,75 metri) şi o greutate de 1145 de tone, simbol al creștinismului brazilian și al păcii, statuia lui Cristos Mântuitorul cu brațele deschise a devenit imaginea simbol a orașului Rio de Janeiro. Ea a fost considerată mult timp cea mai mare statuie Art Deco din lume, iar astăzi este considerată una dintre minunile lumii moderne. Statuia este realizată din beton armat, acoperit la suprafată cu un strat de mozaic. În soclu se află o capelă unde pot intra 150 de persoane. Monumentul este folosit de biserica catolică la diferite aniversări ca loc de pelerinaj.
Revenit în ţară, Gheorghe Leonida a continuat să sculpteze, însă a murit la numai 49 de ani, în primăvara lui 1942, căzând de pe acoperişul casei familiei sale din Bucureşti, în timp ce culegea flori de tei. Regimul comunist i-a minimalizat opera, din cauza faptului că Leonida a sculptat mai multe busturi ale membrilor Casei Regale, astfel că faimoasa sa contribuţie la minunea din Rio a rămas uitată.
Lucrările sale se află în principal la Castelul Bran şi la Muzeul Naţional de Artă, dar pot fi admirate şi in alte mari muzee bucureştene.

 

George Emil PALADE (1912–2008)

Știați că George Emil Palade medic și om de știință american de origine română, specialist în domeniul biologiei celulare, a fost laureat al premiului Nobel pentru fiziologie și medicină în anul 1974?

Palade 1 Palade 2
George Emil Palade s-a născut la 19 noiembrie 1912 în Iași, România; tatăl său a fost profesor de filozofie la universitate, iar mama sa a fost profesoară de liceu. La vârsta de 7 ani, el și-a început pregătirea școlară la Școala „Mihail Kogălniceanu” din Iași. Pe placa de pe fațada școlii, stă scris:
„În această școală, între 1919-1922, și-a început drumul spre știință GEORGE EMIL PALADE, medic de origine română, născut la Iași, pe stradela Sărăriei, la 19.XI.1912. Descoperirile sale reprezintă eforturile susținute în domeniul cercetării fundamentale în biologie și medicină, eforturi apreciate de Comunitatea științifică internațională, prin acordarea în 1974 a Premiului Nobel, ceea ce conferă un prestigiu strălucit științei și culturii românești.” Dupa terminarea studiilor liceale, s-a înscris la Facultatea de Medicină „Carol Davila” a Universității din București, pe care a absolvit-o în 1940, obținând titlul de doctor în medicină cu o teză asupra unor probleme de structuri histologice. În perioada 1942-1945, Palade a servit în Corpul Medical al Armatei Române. În 1946 s-a căsătorit cu Irina Malaxa, fiica industriașului Nicolae Malaxa. In același an a plecat pentru studii post-doctorale în Statele Unite, unde a fost angajat pe post de cercetător la Universitatea Rockefeller din New York. Acolo l-a întâlnit pe Albert Claude, omul de știință care i-a devenit mentor. Claude lucra la Institutul Rockefeller pentru Cercetări Medicale și l-a invitat pe Palade să lucreze împreună cu el în departamentul de patologie celulară. George Palade a realizat importanța excepțională a microscopiei electronice și a biochimiei în studiile de citologie. Împreună cu biochimistul Philip Siekevitz cu care a inceput o colaborare, a combinat metodele de fracționare a celulei cu microscopie electronică, producând componenți celulari care erau omogeni morfologic. Analiza biochimică a fracțiunilor mitocondriale izolate a stabilit definitiv rolul acestor organule subcelulare ca un component major producător de energie.
Cel mai important element al cercetărilor lui Palade a fost explicația mecanismului celular al producției de proteine. A pus în evidență particule intracitoplasmatice bogate în ARN, la nivelul cărora se realizează biosinteza proteinelor, numite ribozomi sau corpusculii lui Palade. Împreună cu Keith Porter a editat revista The Journal of Cell Biology („Revista de Biologie Celulară”), una dintre cele mai importante publicații științifice din domeniul biologiei celulare..
În 1952, Palade a primit cetătenie americană. El a lucrat la Institutul Rockefeller pentru Cercetări Medicale între anii 1958-1973. În 1973 a părăsit Institutul Rockefeller, transferându-se la Universitatea Yale. A fost profesor la Universitatea Yale Medical School între anii1973-1990. Palade a fost primul presedinte al Departamentului de Biologie Celulara de la Universitatea Yale. În prezent, Catedra de Biologie Celulara de la Yale se numește catedra „George Palade”.

Emil Palade 3
În 1974 dr.George Emil Palade a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină, împreună cu Albert Claude și Christian de Duve „pentru descoperirile privind organizarea funcțională a celulei, care au avut un rol esențial în dezvoltarea biologiei celulare moderne” cu referire la cercetările sale medicale efectuate la Institutul Rockefeller pentru Cercetări Medicale. Prezentarea făcută de Palade la ceremonia conferirii oficiale a premiului Nobel a avut loc la 12 decembrie 1974, cu tema „Aspecte intracelulare în procesul de secreție a proteinelor”. Textul a fost publicat în 1992 de Fundația Premiului Nobel.
La Universitatea din California, San Diego, unde a lucrat din 1990, George Emil Palade a fost profesor emerit în Medicina, în cadrul Departamentului de Medicina Celulara si Moleculara, precum si Decan emerit pentru Probleme Știintifice, la Școala de Medicina de la La Jolla, California.
George Emil Palade s-a stins în anul 2008, în Statele Unite, la venerabila vârstă de 96 de ani.

1961 – a fost ales membru al Academiei de Știinte a SUA.
1970 – a fost distins cu premiul Louisa Gross Horwitz la Universitatea Columbia, împreună cu Renato Dulbecco, un alt viitor laureat al Nobelului (1975).
1974 – a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină, împreună cu Albert Claude și Christian de Duve „pentru descoperirile privind organizarea funcțională a celulei, care au avut un rol esențial în dezvoltarea biologiei celulare moderne”
1975 – a fost ales membru de onoare al Academiei Române.
1986 – i s-a conferit Medalia Națională pentru Știință pentru „descoperiri fundamentală (de pionierat) în domeniul unei serii esențiale de structuri complexe cu înaltă organizare prezente în toate celulele biologice”.
1989 – a fost ales membru de onoare al Academiei româno-americane de arte și științe (ARA) la Universitatea din California
2007 – a fost decorat cu Ordinul național „Steaua României” în grad de Colan.

 

Sergiu CELIBIDACHE (1912 -1996)

Știați că învățăturile Zen i-au influentat viața și activitatea celebrului dirijor, compozitor și profesor român Sergiu Celibidache?

sergiu-celibidache- Sergiu-Celibidache 2
Sergiu Celibidache a fost dirijor, compozitor și profesor român, de renume mondial. Educat în România și mai târziu în Germania, el a avut o exceptională carieră în muzică, de peste cinci decenii, incluzând și mandatele ca dirijor principal la Filarmonica din München, la Filarmonica din Berlin și la mai multe orchestre europene. Spre sfârsitul carierei, a predat la Universitatea Mainz din Germania și la Institutul de Muzica Curtis din Philadelphia, Pennsylvania. A fost unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului XX.
El a câștigat recunoașterea internațională pentru interpretările sale celebre din repertoriul muzicii clasice și a fost cunoscut pentru stilul său energic de interpretare în spectacole, influentat de studiul și experiențele sale în Zen budism. Învățătura Zen, expresie a școlii Budismului Mahayana, care s-a dezvoltat în China pe parcursul secolului al VI-lea, pune accent pe introspecție, pe cunoasterea preceptelor budimului și pe exprimarea personală a aceastei înțelegeri în viața de zi cu zi, în special în beneficiul celorlalti. De aceea, în timpul fiecărui concert, Celibidache punea accent pe crearea condițiilor optime pentru ceea ce el numea o „experiență transcendentală”. Celibidache a refuzat în mod frecvent să-si înregistreze spectacolele în scopuri comerciale în timpul vieții sale, având convingerea că un ascultător nu putea obține aceea experiență transcendentală, în afara de sălii de concert, doar ascultand muzică înregistrată. Așa cum explica Celibidache, spațiul acustic în care se aude un concert influețează în mod direct posibilitatea apariției experienței transcendentale, pe care el o căuta. Multe dintre înregistrările performanțelor sale au fost realizate postum.                                                                                         Sergiu Celibidache s-a născut într-o familie de intelectuali, la 28 iunie 1912, în Roman, un mic oraș din nord-estul României. De mic a început să studieze pianul și după absolvirea liceului în orașul natal și-a petrecut urmatorii ani la Iași, unde a luat lecții de pian și compoziție, iar apoi s-a înscris la cursurile de filosofie și matematică ale Universității din București. Deși tatăl său se aștepta ca el să urmeze o carieră politică în România, în 1936, Sergiu Celibidache a ales să se înscrie la Academia de Muzică (Hochschule für Musik) din Berlin, Germania, unde a studiat compoziția cu Heinz Thiessen și mai târziu cu Kurt Thomas, Walter Gmeindl și Fritz Stein. Si-a perfectionat educatia urmând studii de doctorat la Universitatea Friedrich Wilhelm (Friedrich-Wilhelms-Universität) din Berlin, unde a studiat filosofia cu Nicolai Hartmann, Eduard Spranger și muzicologia cu Arnold Schering și Georg Schünemann. El a prezentat o disertație de doctorat având ca subiect pe compozitorul franco-flamand Josquin des Prez (c. 1450-1521) și activitatea acestuia în perioada Renașterii. A obținut diploma în 1944. În timpul studiilor sale la Berlin, Celibidache a fost inițiat in tainele budismului Zen sub influența profesorului său, Martin Steinke. Principiile budismului i-au dat o imagine asupra lumii și asupra muncii sale, l-au educat și l-au influențat puternic pentru tot restul vieții. Între 1945 si 1952, Sergiu Celibidache a fost dirijor principal al Filarmonicii din Berlin unde a dirijat peste 400 concerte, impunându-se ca personalitate muzicală de o excepțională exigență artistică. El a lucrat și în Marea Britanie, la sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950, sprijinind eforturilor de promovare ale pianistei Eileen Joyce și ale partenerului ei, Christopher Mann, pentru obținerea unor angajamente cât mai bune. Într-un interviu acordat în 1969, Eileen Joyce a spus că cel mai mare dirijor cu care ea a lucrat vreodată a fost Sergiu Celibidache, arătând și apropierea sufletească între cei doi muzicieni: „el a fost singurul pe care l-am primit în sufletul meu”. Pentru un timp, Celibidache nu a mai avut o funcție permanentă, fiind însă invitat cu regularitate la pupitrul unor renumite orchestre simfonice europene: Orchestra Radio din Stuttgart (Germania), Orchestra Națională din Paris (Franța), Orchestra Simfonică Radio din Stockholm (Suedia). Între 1960 și 1962 a predat cursuri de perfecționare în arta dirijorală, pentru tineri dirijori selecționați cu multă grijă, la Accademia Musicale Chigiana din Sienna (Italia), iar mai târziu la Fontainebleau (Franța) și la München (Germania).        În anul 1970, a fost distins cu Premiul Léonie Sonning in Danemarca. Din 1979 și până la moartea sa, în 1996, el a fost directorul muzical al Filarmonicii din Munchen. A predat regulat la Universitatea Mainz din Germania, și în 1984 a predat la Institutul Curtis din Philadelphia, Pennsylvania. Activitatea profesorală a fost un aspect major de-a lungul vieții sale, iar cursurile sale au fost frecvent deschise tuturor, fără taxă. Printre elevii săi notabili au fost Françoys Bernier, Jordi Mora, Peter Perret, Markand Thakar, Konrad von Abel și Nils-Göran Areskoug. El a apărut în filmul Botschafter der Musik (Ambasador al Muzicii), unde a dirijat Filarmonica din Berlin într-un spectacol complet în care s-a interpretat uvertura Egmont de Ludwig van Beethoven.

sergiu-celibidache 3 Sergiu Celibidache 4
Printre atâtea mari realizari, Sergiu Celibidache a compus și un impresionant Requiem, patru simfonii și un Concert pentru pian și orchestră, rămase în cea mai mare parte inedite. Pe parcursul întregii sale cariere, activitatea artistică a lui Sergiu Celibidache a fost recunoscută printr-o serie de onoruri, distincții și premii:
• 1970: Premiul pentru Muzica „Léonie Sonning” (Danemarca)
• 1992: Cetățean de Onoare al orașului München (Ehrenbürgerrecht von München)
• 1992: Crucea cu stele in grad de Mare Ofițer, Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania (Großes Verdienstkreuz mit Stern, Verdienstorden der Bundesrepublik Deutschland),
• 1992: membru de onoare al Academiei Române
• 1992: Doctor honoris causa, Academia de Artă din Iași și Universitatea din Iași
• 1993: Membru al Ordinul bavarez Maximilian pentru Știință și Artă (Bayerische Maximiliansorden für Wissenschaft und Kunst) (Germania)
• Ordinul bavarez de Merit (Bayerischer Verdienstorden)
• Cetățean de Onoare al municipiului Iași, România
ACUM ŞTIŢI ! NOW YOU KNOW! MAINTENANT VOUS SAVEZ!

Un articol de Nicolae Sabin Dordea

cu elemente de la sursele: Wikipedia, the free encyclopedia; Wikipedia, enciclopedia liberă; altermedia.ro; wapedia.mobi/ro; ro.wikipedia.org/wiki/; promotor.ro; automobileromanesti.ro;

DACII – ADEVĂRAŢII STRĂMOŞI AI ROMÂNILOR

Autor: Nicolae Sabin DORDEA  

 

Motto: “Era un popor brav acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumii – Roma. Era un popor nobil acela a cărui cădere te împle de lacrimi, iar nu de disperare, iar a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de dragoste de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor, n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată.” – Mihai Eminescu

 

Se spune că un popor care nu are istorie, nu există. Noi românii, urmași peste milenii ai geto-dacilor, suntem astăzi aici și trăim pe acest teritoriu de sute de generaţii, în pofida tuturor vicisitudinilor: invaziei celţilor, cuceririi romane, invaziilor popoarelor migratoare, opresiunilor otomană și austro-ungară.  

“Acesti volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wölsche, ci vlahi, urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor, dacilor şi geţilor, care şi acum, îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane.” – Schlözer, Russische Annalen- sec XVIII

 Avem o veche istorie în urma noastră, iar această istorie trebuie cunoscută și preţuită în primul rând de noi românii, pentru a fi făcută cunoscută apoi și altora !

Există dovezi multiple că spaţiul carpato-danubiano-pontic și deci, actualul teritoriu al României, a fost unul din locurile de naștere a civilizaţiei europene (mandibula umană veche de 40 000 de ani din Peștera cu oase, tăbliţele ceramice descoperite la Tărtăria conţinând unele din primele mostre de scriere din istoria umanităţii, artefactele aparţinând unor culturi străvechi precum Cucuteni, Hamangia, Gumelniţa și multe, multe alte exemple)

“Este vorba de un popor care prin strămoşii săi îşi are rădăcini de patru ori milenare, aceasta este mândria şi aceasta este puterea noastră.” – Nicolae Iorga, Originea, firea şi destinul neamului românesc, Enciclopedia României

Curiozitatea pentru istoria Daciei preromane și enigmele istoriei în general, m-au făcut să studiez un pic sursele primare existente și opiniile specialiștilor de marcă în domeniu. Nu pot să nu observ însă, că de ceva timp, circulă pe tot felul de canale de comunicare, niște teorii despre daci, care frizeaza ridicolul, teorii de-a dreptul elucubrante.

Sunt un susţinător al dacismului, dar nu oricum, nu în orice condiţii. Am în vedere adevărul istoric, susţinut de dovezi provenite din surse solide multiple și nicidecum din afirmaţii gratuite, fără acoperire în realitate și care sunt total lipsite de etică. Celor care practică asemenea „tehnică”, le-aș recomanda filtrul triplu al lui Socrate, care este perfect valabil în relaţiile interumane dar care se aplică foarte bine și în acest caz: Afirmaţia este adevărată? Are un scop bun? Este utilă? Dacă răspunsul este afirmativ la toate cele trei întrebări, atunci se poate emite teoria. Orice teorie, orice construcţie logică, trebuie sprijinită, confirmată de argumente serioase, de dovezi arheologice, de izvoare scrise, pentru a fi de neclintit. Altfel, chiar o teorie interesantă, pierde mult din valoare, efectul fiind acela că afirmaţiile fără argumente devin ţinta ironiilor, ba mai rău, demonetizează chiar și tema dezbătutăși în final nimic nu este luat în serios. Ar fi un comportament de bun simţ ca atunci când nu există dovezi, autorii unor așa-zise teorii să facă, cu foarte mare prudentă, afirmaţii, presupuneri, ipoteze sau scenarii posibile, cel puţin până la confirmarea lor. Numai teoriile dovedite, dublate de surse, sunt într-adevăr durabile sau cum se spune, stau în picioare. Tot ce nu este dovedit rămâne la stadiul de legenda sau mit. Desigur, că pe de altă parte, prezentând dovezi, o legendă se poate transforma foarte bine în istorie veridică.

Celebrul istoric Vasile Pârvan scria în ediţia originală din Getica, pagina 1: ”Contemporan (cu Pulszky n.r.) Nicolae Densușianu scria romanul său fantastic Dacia preistorică, plin de mitologie și filologie absurdă, care la apariţia sa (postumă: 1913) deștepta o admiraţie și un entuziasm nemărginit printre diletanţii români în arheologie.”  Poate că lucrarea lui Densusianu apărută în 1913, a avut și un efect bun, prin faptul că a trezit mândria natională a românilor, ceea ce a culminat cu marea unire de la 1918. Cartea, care promoveaza ideea că dacii sunt urmașii divinilor pelasgi, că sunt strămoșii tuturor popoarelor Europei, stârnește exaltări gratuite chiar și astăzi, dar pentru că e de domeniul mitologiei, nefiind încă nimic dovedit, ea nu este utilă istoriei. Cei care citesc astfel de lucruri și care nu au noţiunile elementare de istorie, se întreabă pe bună dreptate: Ăștia suntem noi? Așa grozavi suntem?

Circulă pe mail teorii, care de care mai abracadabrante, teorii care au ca bază confuzii regretabile, care te lasă perplex, ţi se face rușine că unii oameni nu mai au simtul realităţii – te doare mintea dacă le citești.

De la ideea, oricum exagerată, că dacii sunt strămoșii tuturor europenilor s-a ajuns să se afirme că burii daci sunt, nici mai mult nici mai puţin decât strămoșii burilor din Africa de Sud (Nici o legătură cu dacii! Acei buri erau fermieri de origine olandeză stabiliţi de generaţii în Africa de Sud și care au susţinut un război de apărare împotriva ocupaţiei engleze la începutul secolului al XX-lea). Cu o „logica” ciudată, se fac niște asocieri și niste conexiuni bizare cu elemente din alte epoci și de pe alte meridiane geografice, într-un talmeș-balmeș de nedescris. De departe transpare lipsa de informare a acestor „istorici de ocazie” care emit  teorii stârnite de entuziasmul patriotic prost înţeles și care de multe ori degenereazăîn grandomanie.

Trebuie să ne păstrăm decenţa. Nu pot fi luate în serios povești care ignoră realitatea, de felul „Monumentul triumfal Tropaeum Traiani a fost ridicat de dacii lui Burebista ca simbol al respingerii invaziei unui popor migrator venit din Asia”. Eminenţii istorici care au studiat acest monument, dispăruţi astăzi dintre noi – Tocilescu, Pârvan, Florescu, Gramatopol – dacă ar fi putut auzi, ar fi murit a doua oară. Este o încercare de teorie, chipurile „într-o nouă interpretare”, pigmentată cu argumente superficiale și interpretări puerile. Astfel de afirmaţii nu stârnesc decât râsul între cunoscători, dar fac mult rău în rândul tinerilor care citesc așa ceva, de fapt dezinformându-i. Dacă afirmatia de mai sus ar fi considerată adevărată, aș putea pune doar câteva întrebări ca să o desfiinţez: Ce mai caută romanii victorioși pe metope, daca ei n-au avut nici un rol în scenariul amintit?  De ce sunt dacii reprezentaţi drept captivi pe metopele monumentului dacă au fost victorioși? Ce caută în vârful monumentului trofeul armatei romane?

Desigur, ca nimeni nu deţine adevărul absolut, dar pentru a avea habar despre ce vorbește, respectivul „producător” ar fi avut nevoie sa vadă bine, măcar o dată, monumentul sau doar imaginile trofeului roman si metopelor descoperite acolo. Articolul sus amintit este și el un monument, dar de ignoranţă.

Alta, la fel de gogonată, este teoria prin care se afirmă că nu exista dovezi că romanii au construit podul de la Drobeta, ci dacii, în timpul regelui Burebista, care dispuneau de o tehnică superioară celei romane ! Să fim realisti ! Este adevărat că dacii au fost un popor puternic, au avut o civilizatie specifică acelei epoci, dar trebuie să fim constienţi că în acele timpuri au existat civilizaţii contemporane superioare celei dacice. Respectivul autor, ne-ar fi scutit de „productia” lui, dacă ar fi descoperit, cu minim efort, că pe Columnă există o scenă în care împăratul Traian inaugurează podul de peste Dunăre, unde lucrarea inginerească este reprezentatăîn fundal. Ne-ar fi scutit și dacă ar fi citit un singur scurt capitol din Istoria Romană al lui Dio Cassius (Istoria Romană, LXVIII, 13,1) pentru a afla că podul a fost construit la ordinul împăratului Traian și chiar detalii despre construcţia acestui pod.

Regele Burebista nu a avut și nu are nevoie de scenarii fanteziste. Prin faptele si realizările sale, din mărturiile arheologice ajunse până la noi, el s-a dovedit a fi unul din cei mai mari regi ai Daciei, poate chiar cel mai mare.

Sigur că orice persoană are dreptul la opinie, orice iubitor de istorie, chiar fără să posede pregătirea necesară, are dreptul să emită o teorie, să interpreteze descoperirile arheologice, dar pentru a avea credibilitate în faţa lumii, trebuie să dăm cuvântul specialiștilor, fiindca ei sunt cei care știu să interpreteze descoperirile într-un context istoric global, într-un mod coerent și corect, ei au ultimul cuvânt. Trebuie să fim constienţi că cercetările făcute de istoricii și cercetătorii români sau chiar de istorici străini, obiectivi și bine intentionaţi, au dat roadele cele mai durabile.

A existat o perioadă și un curent în istoria românilor, când „toţi românii se trăgeau din romani”. Mișcarea culturală Scoala Ardeleană, reflexie a iluminismului francez si german, pe lângă emanciparea spirituală și politică a românilor, introducerea grafiei latine și multe alte beneficii aduse culturii românești, a comis și o mare eroare, încercând să impună ideea originii pur latine a poporului român, vehiculând teoria dispariţiei dacilor din istorie, după venirea goţilor*

*Teoria mai are ecou încă și astăzi, aruncată tendenţios sau din diletantism, de unele televiziuni din occident (vezi Goţii lui Terry Jones) Acest personaj, în mod sigur, nu și-a trecut afirmaţiile prin filtrul lui Socrate. Să fiu sincer, când am studiat cine e autorul, m-am liniștit, văzând că nu este luat în serios, că este apreciat ca mediocru, cu producţii de nivel preșcolar. Cu toate acestea, asemenea afirmaţii pot face mult rău.

Voci raţionale ale epocii,  Mihail Kogalniceanu și Alecu Russo atrăgeau atenţia asupra acestei erori:

“Nevinovata nenorocire de a fi produs o şcoală [Ardeleană] destul de numeroasă de romani noi, care făr a-şi sprijini zisele cu faptele, socot că-şi trag respectul lumii asupra-şi când strigă că se trag din romani, că sunt romani şi prin urmare cel întâiu popor din lume.” – Mihail Kogălniceanu

“Vom combate dar din toate puterile noastre direcţia falsă ce o parte din scriitorii de astăzi se încearcă a da limbii şi literaturii.” – Mihail Kogălniceanu
“Moldova s-a schimbat în 16 ani din talpă până în vârf: limbă, haine, obiceiuri, până şi numele, nu mai suntem moldoveni, ci romani.” – Alecu Russo
 Nu trebuie să facem aceeasi eroare și să cădem în aceeași capcană, de data aceasta impunând ideea de origine pur dacică, ignorând total elementul roman. Istoria trebuie să fie o sursă din care să mai tragem și învăţăminte, printre altele și acela de a nu repeta greșelile făcute. „Orice repetare a greșelilor istoriei are costuri din ce în ce mai mari – spunea cineva, și câtă dreptate avea.

Istoria dacilor are perioade extrem de clare, evidente și recunoscute de istoricii si cercetătorii din întreaga lume, dar și perioade mai estompate, care trebuie clarificate. Acestea rămân de studiat pentru următoarele generaţii.

Pozitionarea cât mai corecta a rolului geto-dacilor în peisajul european din punct de vedere istoric, geografic și chiar și numismatic, este un act de normalitate, o recunoaștere a adevărului istoric. În paranteză fie spus, faptul că toate monedele dacice sunt încă considerate celtice de către numismatica europeană, mă umple de indignare. Demolarea oricăror ipoteze răuvoitoare și nefondate făcute la adresa istoriei geto-dacilor și implicit a istoriei românilor, se poate face cu ușurintă, pe baza dovezilor de necontestat. Demonstraţiile trebuie făcute cu calm și raţiune pentru că altfel, multe ipoteze, deși viabile, sunt privite cu scepticism de istoricii străini, fie pe motiv că argumente nu au fost destul de convingătoare, fie că aceștia nu au vrut să vadă ceea ce este evident, urmărind un anumit interes. Pentru toate aceste motive, este ideal ca informaţiile să fie prelevate din cercetarea surselor primare și nu din surse retransmise, din auzite, reinterpretate distorsionat, gen „telefonul fără fir”.

Lansarea unei teorii fără argumente și dovezi istorice este o cărămidă necoaptă. Reconstituirea oricărui crâmpei de istorie este asemănătoare ridicării unei construcţii și deci, orice cărămida din lut nears se topește la prima ploaie și dărâmă întreaga costrucţie.

Orice citat găsit într-o lucrare veche, orice artefact descoperit în România, studiat de specialisti și interpretat corect, trebuie scos în evidentă, deoarece el poate fi de mare importantă pentru istoria acestui pamânt. Afirmaţia este valabilă pentru oricare epocă a istoriei noastre.

Surse si argumente de necontestat privind istoria dacilor există o mulţime, au apărut unele chiar mai noi și vor apărea încă multe altele, doar că ele trebuie descoperite în bibliotecile, arhivele și muzeele lumii, în siturile arheologice din România sau de pe întreg cuprinsul vechii Dacii. Prezentul demonstrează, iar viitorul va confirma acest lucru.

În cursul anului 2012, a fost publicat studiul de paleogenetică realizat în Germania de profesorul universitar doctor Alexander Rodewald, directorul Institutului de Biologie Umană și Antropologie al Universității din Hamburg, și de doamna doctor Georgeta Cardoș, cercetător științific biolog, specialist în genetică. Potrivit concluziilor acestui studiu, populația actuală a României este clar înrudită cu populațiile care au locuit pe teritoriul României în epoca bronzului și a fierului, adică acum 2.500-5.000 de ani, un lucru care pune în evidență continuitatea acestui popor, în pofida tuturor vicisitudinilor istoriei. Înainte de a aduce în discuție și celelalte concluzii uimitoare ale studiului, care răstoarnă teoria romanizării Daciei și a descendenței romane a poporului român, câteva cuvinte despre paleogenetica. Având ca obiect de studiu ADN-ul vechi și degradat, paleogenetica poate aduce informații importante despre originea și evoluția omului și a genomului uman, migrațiile populațiilor umane, relațiile de înrudire dintre populațiile vechi și cele actuale. Un astfel de demers a presupus compararea genetică a unor rămășițe osoase cert datate, aparținând populațiilor vechi care au trăit pe teritoriul României, cu situația genetică actuală a populației acestei țări, pentru a se verifica gradul de înrudire.

Concluziile sunt foarte interesante:

Între actuala populație a României și populațiile care au trăit pe teritoriul acestei țări în urmă cu 2.500–5.000 de ani există o clară înrudire genetică, ceea ce vorbește despre o continuitate incontestabilă a poporului român pe aceste meleaguri. Există și urme genetice aparținând diverselor populații migratoare care au trecut pe acest teritoriu, însa fondul genetic de bază dovedește continuitatea și legătura cu populațiile vechi;

Actuala populație a României se înrudește genetic în special cu populațiile Greciei și ale Bulgariei, care s-au dezvoltat într-un spațiu locuit cândva de traci, cu care s-au amestecat, și doar într-o mică măsură cu populația italiană;

S-a mai dovedit și că o parte dintre italieni, în special cei din nord, sunt la rândul lor înrudiți genetic cu populațiile vechi care au trăit în arcul carpatic acum 2.500–5.000 de ani.

Acest studiu de paleogenetică are o importanţă uriașă în stabilirea adevărului istoric, concluziile sale sunt extrem de utile. Așadar, studiul ne spune cine sunt strămoșii nostri reali și anume, traco-geto-dacii. 

Noi, cei vârstnici, avem mare încredere în voi, tineretul românesc dornic de cunoaștere. Voi veţi continua ceea ce au început înaintașii voștri. Fiecare cărămidă nou adăugată într-o asemenea construcţie, în limpezirea unor enigme ale istoriei, contează foarte mult! 

Cercetează! Descoperă! Dovedește! Scoate în evidenţă!