Despre istoriesinumismatica

Inginer, 57 ani, master Management european, pasiuni: pictura, istoria, numismatica, calatoriile

La capitolul NE MÂNDRIM CU EI ! Astăzi: EUGEN OVIDIU CHIROVICI

  La capitolul NE MÂNDRIM CU EI !                                                                                     Astăzi: EUGEN OVIDIU CHIROVICI                                                                                 Un articol de Nicolae Sabin DORDEA

5508

“În România noastră latinobalcanică, patima este deseori mai importantă decât argumentul.”- Eugen Ovidiu Chirovici

 Să facem un exerciţiu de admiraţie având astăzi în centrul atenţiei pe unul din fiii Făgăraşului – Eugen Ovidiu Chirovici.                                                                        Romanul său, Cartea Oglinzilor, se ştie deja, a luat cu asalt marea piaţă internaţională de carte, este singurul titlu al unui scriitor român contemporan ale cărui drepturi de publicare au fost vândute în peste 38 de ţări, iar criticii se întrec în elogii la adresa autorului Eugen Ovidiu Chirovici. Face onoare familiei, prietenilor, oraşului natal şi bineînteles României. Puţini ştiu însă că autorul acestui roman este făgărăşean.                                              Deşi nu-l cunosc personal, urmărindu-i evoluţia de ceva timp, eu insumi făgărăşean fiind, eram mândru de el în sinea mea. Cu atât mai mult acum, mă bucur sincer pentru succesul său.                                                                                                                             Deosebit de inteligent, inteligenţa fiind o trăsătură de familie din câte ştiu eu, Eugen Ovidiu Chirovici este de o rară modestie, deşi cartea lui de vizita l-ar îndreptăţi să se comporte ca un super-VIP.

Stabilit de mai bine de trei ani în Marea Britanie, iată cum se autodescrie pe propriul website: “Scriitor, pictor, jurnalist și economist – mai mult decât suficient, nu crezi? Era anul 1964, când m-am născut (nu intr-o mlaștină, ci în Făgăraș, Transilvania, România). Eu locuiesc atât în Londra cat și la București, împreună cu Mihaela, soția mea, și fiul nostru în vârstă de 23 de ani, Eugene. E bine aici.”

Autorul mai scrie: “Îmi place să citesc o carte bună, deși cărțile bune par puține și departe în zilele noastre, mersul pe jos pe străzile orașelor care sunt noi pentru mine, statul la taifas cu prietenii mei și vizionarea de filme. Nu am nici tabu-uri, nici superstiții, nici excentricități sau obiceiuri scumpe. Am fost căsătorit timp de treizeci de ani cu aceeași femeie, Mihaela, și încă ne iubim. Eugen, fiul nostru, care este acum un tânăr bărbat, este un tip grozav și mă bucur că e băiatul meu.”

Despre Făgăraș, orașul copilariei, scrie: “M-am născut și am crescut într-un mic oraș din Transilvania, numit Făgăraș, într-o familie româno-maghiaro-germană*. Mama și fratele meu mai mare sunt încă acolo (tata a murit în 2010) și eu încă mai iubesc acel frumos, decent și liniștit mic oraș.” – Frumos!                                                                                      *(In Adevarul Financiar, apare informatia ca Eugen Ovidiu Chirovici, provine dintr-o familie de origine aromână, stabilită la sfârşitul secolului al XVlll-lea pe meleaguri româneşti. Sursa sustine ca datele sunt extrase de pe site-ul autorului,)                                                   Despre Făgăraș se aminteşte şi în recenzia romanului La Broasca Leşinată: balada unui pierde-vară , apărut în Romania la Editura RAO International Publishing Company, București, 2007: “La Broasca Leşinată este romanul unei generaţii născute între două lumi, sclipitoare prin umor şi prin miza profund umană. Construite după modelul antieroilor, personajele cărţii trec prin aventuri fabuloase, într-un spaţiu care devine mitic şi transcende geografia micului oraş ardelenesc, Făgăraşul, care este şi locul de naştere al autorului. Radu, Bulina sau Calu’ devin niste cavaleri ai unei Mese Rotunde situate dincolo de timp si spatiu. O carte pe care, daca o veţi citi, nu o veţi uita niciodata.”   chirovici_mediafax

Ne dorim cu toţii cât mai mulţi români de valoarea lui Eugen Ovidiu Chirovici, în speranţa că poate candva, această ţară va deveni un loc mai bun!

 

Cum a aparut ideea romanului – Jocul minții tale te poate suprinde chiar și pe tine

Autorul povesteşte:

“ Ideea de carte a început să germineze în 2013, când într-o conversație cu mama mea. I-am spus că mi-am amintit de înmormântarea unui jucător de fotbal local (Iuliu Naftanaila – Lulu – n.r.), care a murit foarte tânăr, într-un accident de mașină pe vremea când eram copil. Mama mi-a spus că eram prea mic la acel moment, așa că nu am fost acolo. Am continuat, spunându-i că mi-am amintit că sicriul era deschis, că era o minge de fotbal pusă pe pieptul mortului. Ea a spus că detaliul era adevărat, dar că probabil am auzit de la ea sau de la tata, dupa ce au participat la înmormântare. „In definitiv tu nu ai fost acolo”- a adăugat ea.                                                                                                                        Asta a fost doar o simpla poveste despre capacitatea minții umane de a cosmetiza și chiar de a falsifica amintirile, dar ea a plantat sămânța romanului meu. Ce se întâmplă dacă am uitat cu adevărat ce s-a întâmplat la un moment dat ? Ce se întâmplă dacă imaginația noastră este capabilă să transforme așa-numita realitate obiectivă în altceva, în propria noastră realitate separată? Ce se întâmplă dacă cineva nu este doar un mincinos, ci mai degrabă mintea lui sau a ei este capabilă de a rescrie un eveniment dat, ca un regizor de film? Este așa cum Impăratul Marcus Aurelius a spus odată: „Tot ceea ce auzim este o opinie, nu un fapt. Tot ceea ce vedem este o perspectivă, nu adevărul. ”         Deci, despre asta este vorba in Cartea Oglinzilor.”

Autorul si-a propus ca romanul său să fie mai mult decat un roman politist, să fie un roman literar si iată putem spune cu sigurantă că a izbutit. Cartea Oglinzilor – spun specialistii este un roman poliţist scris cu stil şi eleganţă literară, la capătul căruia cititorul află mai mult decât cine este criminalul.

“Întotdeauna am crezut că, după trei sute de pagini cititorul ar trebui să inţeleagă ceva mai mult decât doar “cine a ucis-o pe Jane sau cine l-a ucis pe John”. De asemenea, am crezut întotdeauna că un scriitor ar trebui să aspire să descopere tărâmul magic al poveștilor bune, care să fie si literare în același timp. Un așa-numit roman polițist ar trebui să fie la fel de elegant ca un roman literar.”eugen-ovidiu-chirovici

“Cred că povestea cărții este la fel de interesantă ca si povestea pe care o spune cartea. Am scris primul draft între februarie și iunie 2014. Am lustruit manuscrisul de patru sau cinci ori înainte de a-l trimite la o duzină de agenți literari. Șapte dintre ei au cerut manuscrisul integral, dar în cele din urmă l-au respins, fără să-mi spună de ce. L-am lustruit din nou, de două ori mai mult și am decis să-l vând la o editură mică. Robert Peett, fondatorul și managerul de la Holland Books, o mică editură din Newbury, la aproximativ douăzeci de mile de Reading, mi-a răspuns, spunându-mi că i-a placut cartea mea, dar că ar trebui să se ne întâlnim pentru a discuta înainte de a face o afacere. Ne-am întâlnit două săptămâni mai târziu, iar el mi-a spus la o cafea ca de fapt cartea era prea buna pentru editura sa si ca el nu-și putea permite să plătească un avans, iar distribuția sa ar fi fost prea mica. Am fost șocat și m-am întrebat dacă nu cumva face mișto de mine. M-a întrebat de ce nu am trimis manuscrisul la oricare alti agenți literari. I-am spus că am facut asta, dar că a fost respins. El mi-a spus că ar trebui să încerc din nou. A insistat și m-a convins să fac acest lucru în cele din urmă.”

Finalul îl ştiţi, a fost un mare succes!

eugen-chirovici

 

România era prea mică pentru el

O scriu fără urmă de ironie, România chiar era prea mică pentru el. Iată câteva spicuiri din presă:

“Chirovici, 51 ani, care locuiește în Reading, a scris zece romane în România în ultimele două decenii, dar piața era prea mică pentru ca el să poată trăi din cărțile sale și a lucrat ca jurnalist. Acum, este de așteptat ca el să facă o sumă de șapte cifre doar din cele mai bune oferte de publicare.”

“Rachel Mills, de la Peters Fraser and Dunlop (PFD), descrie “The Book of Mirrors” ca fiind “o crimă misterioasă foarte bine reprezentată”. “Este un roman incredibil, atât de sofisticat. Nu ţi-ai putea da seama niciodată că ar fi scris de cineva a cărui primă limbă nu este engleza”, a adăugat aceasta.”

Francesca Pathak, editor la Century-The Random House Group, a declarat ca The Book of Mirrors „este o carte cu adevărat geniala, care m-a captivat de la prima pagină. Aceasta va fi o lansare de debut imensa pentru noi „.

“Chirovici a spus că inspirațiile sale literare sunt „foarte clasice”, și includ Ernest Hemingway, John Steinbeck și William Golding.” (The Guardian)

„Intotdeauna mi-am dorit sa scriu. Mi-as fi dorit categoric sa scriu mai mult” – a declarat, pentru HotNews.ro, Eugen Ovidiu Chirovici. Incepand cu anul 2013, Eugen Ovidiu Chirovici s-a dedicat complet scrisului.
“… în Marea Britanie, totul este tratat mult mai cumpănit și mai profesionist, iar tonul este mai mereu ponderat. În România noastră latinobalcanică, patima este deseori mai importantă decât argumentul.”- (interviu Evenimentul Zilei Special) –  Mare adevăr!

 

Despre autor romanului (wikipedia)

Cartea sa de vizita este impresionantă, este de invidiat – si spun asta cu mare admiratie:

Eugen Ovidiu Chirovici (n. 11 mai 1964, Făgăraș, județul Brașov) este de profesie economist, scriitor și jurnalist român și a îndeplinit funcția de Mare Maestru al Marii Loji Naționale din România în perioada noiembrie 2003 – noiembrie 2010. Este al doilea născut în familia Radu și Maria Chirovici.

chirovici-600x300

A studiat la ASE București, (promoția 1988), University of Glasgow (Scoția) studii postuniversitare (1995) și Institutul de Dezvoltare Economică – EDI – de pe lângă Grupul Băncii Mondiale – SUA, studii postuniversitare (1996).

Deține trei titluri de Doctor Honoris Causa la: UniversitateaHYPERLINK „http://www.bioterra.ro/” HYPERLINKhttp://www.bioterra.ro/”Bioterra, Bucuresti, UniversitateaHYPERLINK „http://www.uav.ro/” HYPERLINK „http://www.uav.ro/”Aurel Vlaicu Arad, și Universitatea Oradea, este membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință din România din anul 2007 și membru al Clubului de la Berna.

I-a fost decernată, în 2009, distincția „Kent Medallion” de către Alteța Sa Regală Ducele de Kent.

A primit Marele Premiu pentru Jurnalism (1999), Premiul Pamfil Șeicaru (2000), Medalia de Aur a Centrului Ecumenic Internațional (2000), Premiul pentru Jurnalism al ANSVM (2002), etc. In 2002 a fost decorat de Președintele Romaniei, Ion Iliescu cu Ordinul „Steaua Romaniei„.

A colaborat cu unele dintre cele mai importante televiziuni și radiouri din România, cu BBC și Radio Europa Liberă, Radio România Actualități, TVR, MONEY CHANNEL TV . În perioada 1992-2000 a parcurs toate ierarhiile, de la simplu redactor la redactor șef, la Cotidianul “Curierul Național” și a fost director executiv și manager de proiect la postul B1 TV (2000-2002). A colaborat ca editorialist cu www.bloombiz.ro în perioada 2008 – 2011.

In perioada 2002-2003 a fost consilier de stat pentru probleme economice al primului ministru Adrian Nastase, între anii 2003-2007 a îndeplinit funcția de președinte cu rang de secretar de stat al Agenției Naționale pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii din cadrul Guvernului României iar din 2008 este consilier al Consiliului de Administrație al Băncii Naționale a României.

Activitate publicistică

A publicat peste 1000 de articole în România și străinătate și este autorul a cinci romane și mai multe cărți de eseistică și istorie economică. Ca scriitor a debutat în 1989 cu proză scurtă în România LiterarăAstraVatraLuceafărul, iar primul său roman, Masacrul, a fost vândut în 1991, în 60.000 de exemplare. Au urmat mai multe succese literare, printre care Comando pentru general (bestseller), Spectacolul reformei văzut de la galerie. România, zece ani după…(o istorie economică și politică a primei decade postdecembriste), Națiunea virtuală (eseu despre globalizare). În anul 2005, începe colaborarea cu Editura RAO, publicând: Misterele istoriei: religie, politică și bani, A doua moarte, Suflete la preț redus și La broasca leșinată, Noua economie: ABC pentru viitorii milionari, Puterea, Labyrinth.com, Voodoo, Pulbere Neagră, Hoodoo Creek, Cine a ucis-o pe Nora Jones ?, Sanitarium. Locul în care nimic nu este ce pare a fi, O amintire de la Paris.

La trei ani după ce s-a mutat în Marea Britanie, scriitorul român Eugen Ovidiu Chirovici a scris primul roman în limba engleză, iar cartea a devenit un fenomen global, scrie publicația britanică The Guardian.

Cel mai recent roman al său, „The Book of Mirrors” (Cartea Oglinzilor), reprezentat de agentul literar Marilia Savvides, se dovedește a fi o adevărată lovitură editorială internațională. Drepturile au fost deja vândute în peste douăzeci de țări, printre care Marea Britanie (Penguin Random House, Century), SUA (Simon and Schuster), Germania (Random House, Goldmann), Franța (Les Escales), Italia (Longanesi), Spania (Penguin Random House, Literatura), Olanda, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Brazilia și așa mai departe.

Cărți publicate

10 povestiri (1989) – proză scurtă în revistă literară

Masacrul (Editura Calipso, București, 1991) – roman

Comando pentru general (Ed. Calipso, București, 1991) – roman

Spectacolul reformei văzut de la Galerie. România, zece ani după… (Ed. Eficient, București, 1999)

Națiunea virtuală. Eseu despre globalizare (Ed. Polirom, Iași, 2001)

Best practice in the development of entrepreneurship and SMEs in countries in transition the romanian experience (ONU – Geneva, 2004)

UNCTAD/EMPRETEC programme for Romania (ONU – Geneva, Editura ECA, București, 2004)

Bazele dezvoltării economice a întreprinderilor mici și mijlocii în România” (Ed. Global, București, 2004)

Proprietatea intelectuală în activitatea întreprinderilor mici și mijlocii (Ed. Global, București, 2004)

Cultura antreprenorială din perspectiva programului UNCTAD / EMPRETEC în România (Ed. Global, București, 2004)

Bazele managementului calității și al competitivității în întreprinderi mici și mijlocii din România (Ed. București, 2004)

Misterele istoriei: religie, politică bani -istorie (Ed. RAO International Publishing Company, București, 2005)

A doua moarte (Ed. RAO International Publishing Company, București, 2006) -roman

Suflete la preț redus (Ed. RAO International Publishing Company, București, 2007)-roman

La broasca leșinată : balada unui pierde-vara (Ed. RAO International Publishing Company, București, 2007)-roman

Noua economie: ABC pentru viitorii milionari (Ed. RAO International Publishing Company, București, 2008)

Puterea (Ed. RAO International Publishing Company, București, 2009)

Labyrinth.com (Ed. RAO International Publishing Company, București, 2009)-roman

Voodoo (Ed. RAO International Publishing Company, București, 2010)-roman

Pulbere neagră (Ed. RAO International Publishing Company, București, 2010)-roman

Hoodoo Creek (Ed. RAO International Publishing Company, București, 2011)-roman

Cine a ucis-o pe Nora Jones ? (Ed. RAO International Publishing Company, București, 2011)-roman

Sanitarium. Locul în care nimic nu este ce pare a fi (Ed. RAO International Publishing Company, București, 2012)-roman

O amintire de la Paris (Ed. RAO International Publishing Company, București, 2012)-roman

Gods, Weapons and Money: The Puzzle of Power (Nortia Press, 2014), SUA

Rumors That Changed the World: A History of Violence and Discrimination (Rowman and Littlefield, 2014), SUA

The Second Death (eLectio Publishing, 2014), SUA

Long Gone (Zharmae Publishing/Porfirio Press, 2015), SUA

Surse: http://www.chirovici.com/; evz.ro; adevarulfinanciar.ro.; mediafax.ro; HotNews.ro;

Wikipedia; The Guardian.

Anunțuri

PRINCIPIILE DE VIAŢĂ ALE LUI PARACELSUS

PRINCIPIILE DE VIAŢĂ  ALE LUI PARACELSUS                                                               un articol de Nicolae Sabin Dordea

Cine a fost Paracelsus ?

paracelsus-1

Paracelsus (1493 -1541) este supranumele sub care este cunoscut faimosul filozof şi medic elveţian de origine germană Philippus von Hohenheim. S-a preocupat şi de botanică, astrologie şi alchimie şi este creditat ca fondator al toxicologiei. Este considerat un revoluţionar al ştiinţelor, pentru utilizarea în teorie şi practică a observaţiilor din natură, în locul referirilor la textele antice, fapt considerat în acele timpuri ca o adevărată sfidare.
Cea mai importantă moștenire de la Paracelsus este probabil critica metodelor scolastice utilizate pe atunci în medicină, teologie şi ştiinţă.
Aparţinând epocii renascentiste, Paracelsus a fost contemporan cu Leonardo da Vinci, Nicolaus Copernicus şi Martin Luther, cu care a şi fost de multe ori comparat, din punct de vedere al nonconformismului. Acuzat de dezinteres în privinta ceremoniilor religioase, în realitate el se vedea a fi un Doctor al Divinităţii, considerând credința religioasă un proces intim care se cultivă în propria conştiinţă şi nu în public.

Ca şi mulţi alţi alchimişti, nici Paracelsus nu a avut succes în a obţine piatra filozofală, o substanţă despre care se credea că prin atingere cu alte metale le poate transforma pe acestea în aur (în latină Lapis philosophorum, iar în arabă El Iksir, de unde și cuvântul „elixir”). Potrivit concepţiei alchimiste, piatra filozofală era considerată şi panaceu universal, elixir, licoare care avea puterea de a vindeca orice boală și de a conferi tinereţe veşnică. Cu toate acestea, Paracelsus are meritut că în studiile sale de laborator a introdus pentru prima oară aparatul de distilare inventat de el, a extras hidrogen şi a   sintetizat eterul etilic.

paracelsus-2

Ca filozof, Paracelsus considera că există o legătură profundă între om şi Univers, legătură care se ascunde în existenţa spiritului. Natura umană se împarte în trei entităţi:     – natura noastră sensibil trupească – corpul elementar                                                           – natura noastră acoperită, verigă în lanţul lumii întregi, care emite şi recepţionează influenţa forțelor din Univers – corpul eteric-ceresc, corpul astral                                          – natura cea mai înaltă, spiritul nostru, care se manifestă numai în mod spiritual, –sufletul.                                                                                                                      Psihologia modernă îl creditează ca fiind primul care a remarcat că unele boli sunt înrădăcinate în starea psihologică a individului.

O mare parte a muncii sale teoretice nu a rezistat gândirii ştiinţifice moderne, dar cunoştințele sale au pus bazele unei abordări mai dinamice în domeniul ştiinţelor medicale.

paracelsus_museum-carolino-augusteum                                                                Motto-ul său era: „Nimeni nu trebuie să aparţină altcuiva, ci fiecare să-şi aparţină lui însuşi.”

 

PRINCIPII

Chiar şi după cinci secole, principiile sale de viaţă sunt extrem de actuale:

  1. Îmbunătăteşte-ţi starea de sănătate. Pentru a face acest lucru, trebuie să respiri cât mai des cu putinţă, profund şi ritmic, umplându-ţi plămânii cu aer proaspăt. Bea în fiecare zi, cu înghiţituri mici, doi litri de apă. Mănâncă multe fructe şi mestecă mâncarea cât poţi de mult. Evită alcoolul, tutunul şi medicamentele, cu excepţia cazului în care urmezi vreun tratament pentru vreo afecţiune. Baia zilnică este un obicei pe care îl datorezi propriei tale demnităţi.
  2. Alungă din spiritul tău orice idee de pesimism, de resentiment, de ură, de plictiseală, de tristeţe, de răzbunare sau de sărăcie, în ciuda tuturor motivelor pentru care ele ar putea exista. Evită orice ocazie de-a avea de-a face cu oameni vicioşi, josnici, dezaprobatori, leneşi şi bârfitori; evită de asemenea oamenii care sunt vanitoşi sau vulgari, pe cei care au o capacitate naturală inferioară de înţelegere sau pe cei ale căror subiecte de conversaţie sunt senzualiste.
  3. Fă cât mai mult bine cu putinţă. Ajută orice persoană care s-ar putea afla în nevoie, însă niciodată să nu ai o slăbiciune pentru cineva mai mult decât trebuie. Trebuie să ai grijă de energia proprie şi să eviţi formele inutile de sentimentalism.
  4. Uită orice ofensă, sau mai bine, străduieste-te să te gândesti la binele şi bunăstarea celui mai mare duşman al tău. Sufletul tău este un templu care nu trebuie să fie niciodată corupt de ură. Suntem cu toţii fiinţe minunate care sunt călăuzite de o voce interioară. Ai în vedere însă faptul că această voce nu îţi va vorbi aşa, deodată. Este nevoie să te pregăteşti pentru ea în timp, distrugând straturile suprapuse ale vechilor comportamente, gânduri şi greşeli care îţi apasă sufletul. Sufletul este divin şi perfect în sine, însă lipsit de putere din cauza metodelor imperfecte pe care i le-ai furnizat pentru manifestarea lui.
  5. Retrage-te în fiecare zi într-un loc unde nimeni nu te poate deranja, cel puţin pentru jumătate de oră. Stai cât mai confortabil cu putinţă, cu ochii pe jumătate închisi, fără să te gândeşti la nimic. Acest lucru întăreşte puternic creierul şi spiritul şi te pune în contact cu energiile bune. În această formă de meditaţie şi tăcere, ne pot veni idei strălucite, capabile să ne schimbe întreaga existenţă. În cele din urmă, toate problemele tale vor fi rezolvate pozitiv de vocea interioară care te va ghida în acele momente, împreună cu conştiinţa ta. Acesta este diamantul de care vorbea Socrate.
  6. Menţine o tăcere absolută asupra tuturor chestiunilor personale. Ca şi cum ai fi făcut un jurământ solemn, abţine-te de a expune celorlalţi, chiar şi celor mai intimi prieteni sau rude, ceea ce gândeşti, auzi, ştii, înveti, suspectezi sau descoperi. Cel puţin pentru o perioadă de timp, ar trebui să fii ca o casă cu ziduri sau ca o grădină închisă. Aceasta este o regulă de mare importanţă.
  7. Să nu te temi de oameni sau de ceea ce ar putea aduce ziua de mâine.
    Să ai un suflet puternic, curat şi totul se va arăta a fi cum nu se poate mai bine. Să nu te gândeşti la tine ca fiind slab sau singur deoarece în spatele tău se află armate puternice pe care nici nu ţi le poti imagina chiar şi în cele mai îndepărtate visuri. Dacă îţi ridici moralul, atunci nu va exista niciun rău care să te atingă. Singurul duşman de care trebuie să te temi eşti tu însuţi. Teama şi neîncrederea în viitor sunt mamele tuturor eşecurilor şi aduc cu ele numai probleme. Fii încrezător în forţele tale!                                                                                                                               Informatii prelucrate de N.Dordea                                                                           Sursa informatii si imagini:internet

MONEDE RARE – AUREOLUS

MONEDE RARE – AUREOLUS

Un articol de Nicolae Sabin Dordea

 

Orice colecționar interesat de monedele imperiale romane îşi doreste să aibă o piesă rară emisă de Aureolus la Mediolanum în anii 267-268 p.Chr..

Aureolus cu numele latin complet Marcus Acilius Aureolus (cca. 220 – 268 p.Chr.), a fost un general roman, comandantul cavaleriei armatei romane, uzurpator al tronului Imperiului Roman în timpul împăratului Gallienus. Dac de origine, el a fost format de împăratul Gallienus şi s-a dovedit a fi unul dintre cei mai străluciți şi inovatori soldați ai epocii. Cu toate acestea, proclamat împărat în anul 267 p.Chr. de legiunile din provinciile Raetia, Iliria şi din oraşul Mediolanum, Aureolus s-a întors împotriva lui Gallienus, dar în septembrie 268 p.Chr, a căzut şi el victimă a conspirației destinate asasinării împăratului de către ofițerii săi de cel mai înalt rang. El a fost unul dintre aşa-numitii Treizeci de tirani care au tulburat domnia împăratului Gallienus.

Aureolus nu a bătut monede în numele său propriu, ci a emis monede în numele aliatului său Postumus. Aureolus a emis antoninieni, sau „denari dubli”, care au fost bătuți în atelierele monetare imperiale în timpul şederii sale la Mediolanum, după ce a fost proclamat împărat. Monedele au pe revers diferiți zei sau zeițe şi alte personificări. Dar, un lucru pe care toate îl au în comun este litera distinctă pe revers, jos în exergă: P, S, sau T. Ele reprezintă officina – atelierul de monetărie în care s-a emis moneda. P este pentru prima officina – atelier monetar unu, S este pentru secunda officina – atelier monetar doi, iar T este pentru tertia officina – atelier monetar trei. Majoritatea monedelor poartă pe revers inscripția AEQVIT, EQVIT sau EQVITVM. Equites erau călăreții lui Aureolus. Prin urmare, aceste inscripții sunt în onoarea cavaleriei pe care Aureolus a controlat-o. Avem mai jos cateva exemple:

P, prima officina, legenda FIDES EQVIT

Aureolus P FIDES

Aureolus (Postumus) – Manius Acilius Aureolus, uzurpator, proclamat împărat  de armată 267-268 p.Chr., antoninian, emis de Aureolus în primăvara anului 268 p.Chr., la monetaria imperială din Mediolanum (Milano). A emis monede în numele aliatului său, Postumus.  Avers: bustul lui Postumus cu coroana radiatus spre dreapta/legenda IMP POSTVMVS AVG; Revers: Zeița Fides aşezată, ținând în mâna dreaptă o pateră şi în mâna stângă stindardul cavaleriei/legenda FIDES EQVIT, în exergă P (prima officina – atelier monetar unu), rar;

 

S, secunda officina, legenda CONCORD EQVIT

Aureolus S CONCORD

Aureolus (Postumus) –  antoninian, emis la monetaria imperiala din Mediolanum (Milano).  Avers: bustul lui Postumus cu coroana radiatus spre dreapta/legenda IMP POSTVMVS AVG; Revers: Zeița Concordia în picioare spre stânga, ținând în mâna dreaptă o pateră şi cornul abuntentei în mâna stângă/legenda CONCORD EQVIT, în exergă S, secunda officina, rar; Referinte: RIC 371.

 

T, terția officina, legenda VIRTVS EQVIT

aureolus388[postumus]

Aureolus T VIRTUS

Aureolus (Postumus) –  antoninian emis de Aureolus în primăvara anului 268 p.Chr., la monetaria imperiala din Mediolanum (Milano). Avers: bustul lui Postumus cu coroana radiatus spre dreapta/legenda IMP POSTVMVS AVG; Revers: Zeul Virtus cu lance în mâna dreaptă şi scut în mâna stângă/ legenda VIRTVS EQVIT, în exergă T (terția officina – atelier monetar trei), rar; Referinte: RIC 388.

Despre viața si destinul dacului Aureolus, strălucitul general din armata romană, găsiti pe acest blog articolul AUREOLUS la categoria A.Istorie

AUREOLUS

AUREOLUS

Un articol de Nicolae Sabin Dordea

Aureolus aAureolus r

Viața timpurie şi cariera lui Aureolus

Nu există nici o modalitate de a determina data naşterii sale, dar având în vedere că era în deplinătatea puterii între anii 250 și 260 p.Chr., este probabil ca el să se fi născut între 220-230 p.Chr.. Istoricul bizantin Zonaras spune că Aureolus a fost păstor în tinerețe, născut în provincia romană Dacia, la nord de Dunăre. La fel ca mulți alți daci a intrat de tânăr în armata romanâ, a câştigat simpatia împăratului Valerianus şi prima sa slujbă se spune că ar fi fost cea de îngrijitor al cavaleriei. Dacă este aşa, el trebuie să fi fost unul foarte bun, pentru că potrivit lui Zonaras l-am întâlnit mai întâi ca Phronistes – Maestru al Grajdurilor Imperiale. Sensul exact al acestui termen este încă un pic neclar. Asta înseamnă că a fost Maestru al Grajdurilor Imperiale ale lui Gallienus sau se referă la poziția sa de mai târziu în calitate de comandant al armatei de cavalerie a lui Gallienus? De-a lungul domniei sale Gallienus a fost întotdeauna dispus să promoveze talentul acolo unde l-a descoperit, iar Aureolus a fost unul dintre cei mai străluciți oameni noi care au fost numiți în mari poziții de comandă în armată, în locul senatorilor excluşi de la comanda militară în 261 p.Chr. de impărat.

Cu Gallienus

Gallienus cu numele latin complet Publius Licinius Augustus Egnatius Gallienus; (cca.218-268 p.Chr.) a fost al 41-lea împărat al Imperiului Roman şi a domnit împreuna cu tatăl său Valerian între 253-260 p.Chr. şi singur de la 260 la 268 p.Chr.. El a domnit în timpul crizei din secolul al treilea, care aproape a provocat prăbuşirea imperiului. Deşi a câştigat un important număr de victorii militare, el nu a reuşit să prevină secesiunea provinciilor importante, iar Imperiul Roman a fost la un pas de dezintegrare.

Inspirat de războinicii sarmați sau sasanizi, foarte mobili pe caii lor, împăratul Gallienus a dorit să creeze un corp mobil de luptători ecveștri (de la lat. ecvus – cal), numit comitatus. Ca Maestru al Grajdurilor Imperiale, Aureolus a fost persoana potrivită pentru a lucra cu Gallienus în dezvoltarea acestui concept pentru crearea unei forțe autonome de călăreți, ca o întreagă armată de câmp extrem de mobilă, sub controlul direct al împăratului. Aureolus a primit comanda acestei armate de călăreți (equites). El a fost primul comandant al acestui tip de armată din istoria imperiului roman, predecesoarea armatelor de cavalerie din următoarele şaptesprezece secole. Baza sa era la Mediolanum (astăzi Milano).

equites
Aureolus şi-a lăsat pentru prima dată amprenta în istorie în 258 p.Chr. sau 260 p.Chr.(data este incertă), când cavaleria sa a fost principala responsabilă pentru înfrângerea uzurpatorului Ingenuus în Bătălia de la Mursa (astăzi Osijek, în Croația). Se spune ca rebeliunea lui Regalianus din 260 p.Chr. a fost de asemenea înfrântă de armata de cavalerie a lui Aureolus.

Apoi în primavara anului 261 p.Chr. împăratul Gallienus l-a trimis din nou pe comandantul său de succes Aureolus să înfrângă alti doi uzurpatori, Macrianus şi Quietus, ale căror legiuni din Siria intraseră în Moesia. Aureolus a învins armata Macrianilor în bătălia decisivă care a fost purtată în primăvara sau la începutul verii anului 261 p.Chr., undeva în zona centrală a Balcanilor, cel mai probabil în Iliria, cu toate că Zonaras o localizează în Panonia. Armata rebelilor, era mărită de efectivele legiunilor provinciilor dunărene, care sprijiniseră mai înainte rebeliunile lui Ingenuus şi apoi a lui Regalianus. Efectivul acestei armate era, probabil, de cel puțin 30.000 de oameni. Lui Aureolus i-ar fi fost necesară o forță mult mai puternică decât armata sa de cavalerie, ca să-i atace şi să-i învingă. Gallienus pare să-i fi dat lui Aureolus mână liberă în zdrobirea rebelilor şi probabil că i-a încredințat o forță care s-a dovedit suficientă. În orice caz, armata uzurpatorilor a fost învinsă şi predată, iar cei doi lideri ai lor au fost ucişi. Victorios, Aureolus a încorporat în trupele sale soldați ai oponenților săi, iar forțele garnizoanelor dunărene au fost pacificate. Deşi revolta acestora era un pericol major pentru domnia lui Gallienus, generalul Aureolus este cel creditat cu suprimarea Macrianilor pentru că lui i-a fost dată responsabilitatea exclusivă pentru campania împotriva acestora.                                                                  Un alt uzurpator al tronului imperial a fost Postumus, care se autoproclamase împărat în 260 p.Chr. şi care conducea un teritoriu rupt din imperiul roman, autodenumit imperiul gallic. Gallienus a lansat împotriva lui două campanii, între anii 262 p.Chr. şi 265 p.Chr. fără a reuşi să-l elimine sau să-l învingă. Emisiunile monetare de la sfârşitul anului 265 p.Chr. ale lui Postumus prin care celebrează victoria asupra lui Gallienus, confirmă acest fapt. În orice caz, faptul că Postumus era principalul responsabil pentru uciderea lui Saloninus, fiul lui Gallienus, a făcut ca disputa lor să fie extrem de personală. Fiul împăratului, reprezentantul autoritătii imperiale cu titlul de cezar, împreună cu Silvanus, prefectul pretorian însărcinat să-l protejeze, au fost victime ale soldaților lui Postumus la cucerirea oraşului Cologne.

 Împotriva lui Gallienus

După înfrângerea rebelilor Macriani din 261 p.Chr., împăratul  Gallienus l-a trimis pe comandantul armatei de cavalerie Aureolus, probabil în anul 262 p.Chr., împotriva lui Postumus în încercarea de a-l zdrobi pe uzurpator şi imperiul său gallic. După un oarecare succes inițial împotriva lui Postumus, această primă încercare a eşuat, s-a afirmat, din cauza „nepăsării” lui Aureolus. Lui i s-a reprosat că nu a acționat suficient de energic pentru a obține o victorie completă, dându-i astfel lui Postumus răgazul să se replieze şi să se salveze de la dezastru. Probabil că împăratul nu i-a iertat niciodată lui Aureolus eşecul suprimării lui Postumus, considerat ucigaş al fiului său, fapt care pare să fi condus ulterior la retrogradarea şi eventuala abandonare a lui Aureolus de către Gallienus în 267 p.Chr..
S-a sugerat adesea că încă din această etapă Aureolus îl vedea pe Gallienus deplasat ca împărat şi că el ar fi permis în mod deliberat uzurpatorului galic să se sustragă de la distrugere. Totuşi, este posibil că în urma acestei campanii Aureolus să fi reuşit să-i izgonească pe Jutungi din provincia alpină Raetia, recuperată din imperiul gallic, fapt care în cazul lui Gallienus pare să fi eşuat, deşi acesta îşi dorise de mult controlul asupra Raetiei, considerand că Jutungii reprezintă o amenințare directă pentru Italia şi Roma.

O a doua campanie, în anul 265 p.Chr., condusă de Gallienus însuşi, de asemenea părea să fie în avantaj fata de Postumus, dar în timp ce îl asedia într-un oraş din Gallia (probabil Augusta Treverorum), Gallienus a fost rănit şi forțat să se retragă. După această a doua încercare eşuată, Gallienus nu s-a mai confruntat cu Postumus.
Conspirația lui Claudius, împreună cu prefectul pretorian – Aurelius Heraclianus şi Aurelianus, care urma să-l coste pe Gallienus chiar viața, sugerează că a existat tot mai mult convingerea, la cel mai înalt nivel al armatei din anii 260, că Gallienus nu se mai potrivea cu ceea ce trebuia să fie de regulă un împărat roman şi se poate foarte bine ca şi Aureolus să fi împărtăşit această convingere.

Poate, ca dac, Aureolus a fost ofensat şi de politica lui Gallienus, aceea de retragere a legiunilor din garnizoanele dacice în jurul anului 260 p.Chr., pentru a-şi întări armata din teritoriu pentru apărarea Italiei, permitând astfel incursiunile barbare în Dacia. Dovezile numismatice confirmă acest fapt, cu observația că este posibil ca retragerea legiunilor să se fi întâmplat chiar mai devreme. Astăzi se ştie cu certitudine că Gallienus în anul 257 p.Chr. a închis monetăria din Colonia Samizegetusa Ulpia Traiana, capitala Daciei romane, monetărie care funcționase neîntrerupt din 246 p.Chr. de la înființarea ei de către împăratul Philip Arabul. Ultimele monede cu legenda PROVINCIA DACIA emise aici, în numele împăraților Valerianus şi Gallienus poartă pe revers în exergă AN XI, anul al 11-lea al erei locale dacice, socotit de la înființarea monetăriei. Este un indiciu clar privind intenția împăraților Valerianus si Gallienus de retragere din Dacia în anii următori. Într-adevăr după anul 260 p.Chr. în timpul lui Gallienus, când Imperiul Roman era slăbit din cauza tulburărilor interne, mare parte a Daciei a căzut în mâinile năvălitorilor goți şi a altor migratori. Probabil că şi acest resentiment l-a determinat pe Aureolus să creadă că Gallienus şi-a pierdut dreptul său divin la domnie.

Aureolus a fost victima colaterală a unei conspirații a cărui principal autor a fost Claudius. Doua surse (Zosimus I.40 și Zonaras XII.25) raportează că conspirația a fost organizată de Heraclianus, Claudius şi Aurelian. Scopul era înlăturarea de la domnie a lui Gallienus prin crimă chiar, dar acesta era înconjurat încă de supuşi loiali. Unul dintre aceşti supuşi loiali împăratului era Aureolus, strălucitul general, comandantul armatei de cavalerie. Invidioşi pe victoriile obținute de Aureolus care-l făcuseră cunoscut în tot imperiul, Claudius şi Aurelianus vedeau în el un posibil rival în obținerea tronului imperial după dispariția împăratului în funcție. Soluția era sădirea neîncrederii între Gallienus și Aureolus, dezbinarea celor doi şi îndepărtarea lui Aureolus. Claudius şi Aurelianus au fost cei care i-au sugerat lui Gallienus că Aureolus l-a făcut scăpat pe Postumus sau că face parte dintr-o conspirație împotriva lui. (“Lingușirea este plata anticipată a trădării”- scria istoricul român Nicolae Iorga în cugetările sale.)

În orice caz, Aureolus pare să fi pierdut încrederea lui Gallienus ca urmare a eşecului său de a-l distruge pe Postumus în Gallia în 262 p.Chr.. Dând crezare celor care se vor dovedi ulterior călăii săi, Gallienus l-a îndepărtat pe Aureolus de la comanda cavaleriei şi l-a numit comandant al legiunilor provinciei Raetia în anul 267 p.Chr.. Comanda cavaleriei sale i-a fost dată lui Claudius, apoi lui Aurelianus, ambii deveniți, pe rând, împărați.

Pierderea comenzii cavaleriei de elită pentru care făcuse atât de mult ca să o creeze şi pe care a condus-o atât de strălucit, trebuie să fi părut o retrogradare umilitoare pentru Aureolus. Căzut în dizgrație, abandonat de împărat, izolat de cavaleria sa, este cert că Aureolus şi-a pierdut speranța unei apropieri. Este posibil ca toate acestea, să fi determinat infidelitatea sa față de împăratul Gallienus şi trecerea în altă tabără. Aureolus a simtit nevoia să se revolte şi să-şi caute un aliat. Totuşi nu se poate spune cu siguranță care au fost motivele pentru care Aureolus a organizat rebeliunea împotriva lui Gallienus. Este posibil să fi fost pure resentimente la retrogradarea lui după atacul asupra lui Postumus, combinate cu convingerea că politicile militare ale lui Gallienus au subminat apărarea Daciei şi a provinciilor Ilire, şi cu faptul că Gallienus nu mai avea valoarea de lider care se aștepta de la el.

Între 267 p.Chr. și 269 p.Chr. au avut loc două invazii masive ale triburilor de goți şi heruli pe teritoriul roman. Primul val a venit în timpul domniei lui Gallienus în 267 p.Chr. şi a început când herulii, un popor germanic nomad, s-au alăturat hoardelor de goți la devastarea coastelor Mării Negre şi Mării Egee. Bandele războinice amestecate au atacat Bizanțul şi Cyziscus, ajungând până în sudul Greciei. O armata ateniană, condusă de istoricul Dexippus, i-a împins pe invadatori spre nord, unde au fost interceptați de armata lui Gallienus, care a câștigat o victorie importantă în apropierea râului Nestos, la granița dintre Macedonia şi Tracia, cu ajutorul cavaleriei dalmațiene. Contingentele de goți din est au fost decimate abia doi ani mai târziu, în Bătălia de la Naissus, în 269 p.Chr. de armata împăratului Claudius, victorie în urma căreia şi-a luat numele de Gothicus.                           Înainte de a porni campania din anul 267 p.Chr. împotriva herulilor care invadaseră provinciile dunărene în număr mare, Gallienus i-a lăsat lui Aureolus sarcina de a apăra Alpii şi nordul Italiei împotriva unui posibil atac al lui Postumus.

Aureolus

Aureolus imaginat de Guillaume Rouillé in Promptuarium iconum insigniorum in anul 1553

Legiunile din provincia Raetia revoltate împotriva împăratului Gallienus l-au proclamat împărat pe Aureolus la sfârşitul anului 267 p.Chr. El a pornit din provincia Raetia invadând nordul Italiei, unde şi-a reluat vechea lui bază, cea de la Mediolanum. Oricum, este posibil ca pe termen lung consecințele rebeliunii lui Aureolus să fi fost mai grave, prin faptul că a expus Raetia invaziei Alamanilor, care şi-au continuat raidul în forță chiar în Italia în anul următor, în primele luni ale domniei lui Claudius Gothicus.
De la Mediolanum, Aureolus s-a declarat aliat al lui Postumus şi l-a invitat pe acesta să-l înfrunte pe Galienus pentru tronul Imperiului, cu sprijinul său. Oraşul Mediolanum cu Italia de nord şi provincia Raetia ar fi fost de mare importanță pentru Postumus dacă intenționa să mărşăluiască spre Roma.                                                                                                La atelierele monetăriei imperiale din Mediolanum (Milano) Aureolus ca împărat proclamat de armate, a emis monede purtând imaginea lui Postumus, cu apel la credința foştilor săi tovarăşi de cavalerie (equites – călăreți) pe revers. Acest lucru pare să fi fost ideea lui Aureolus pentru că Postumus nu s-a gândit niciodată să stimuleze loialitatea cavaleriei în acest fel. Luând în considerare aceste emisiuni monetare de la Mediolanum, pare probabil că Aureolus a făcut acest gest sfidător numai atunci când Postumus nu a reuşit să profite de criza din Italia. Nu se cunosc motivele pentru care Postumus a rămas rezervat: neîncrederea în Aureolus, teama de a se angrena într-un război de mare anvergură şi pierderea tronului său în cazul unei înfrângeri sau comoditatea şi suficiența de a-şi conduce în linişte imperiul său gallic.

În orice caz, indiferent de motiv, Postumus nu a profitat de aceasta oportunitate de aur, a ignorat invitația lui Aureolus şi nu a acționat în nici un fel: nici să conteste în nume propriu domnia lui Gallienus, nici să-l sprijine pe Aureolus în rebeliunea sa. Aureolus a acționat ca adjunct al lui Postumus până în ultimele zile ale revoltei sale, când pare să fi revendicat tronul pentru el însuşi. Impresia care rămâne după parcurgerea informațiilor şi a dovezilor referitoare la acest episod al istoriei, este că, doar Aureolus a visat la o alianță cu Postumus, pentru că se pare că relația nu era biunivocă. Nu avem dovezi care să ateste că şi Postumus îl considera aliat pe Aureolus, ba chiar a lăsat impresia că l-a ignorat total pe acesta.

Ca să-şi apere tronul, Gallienus a pornit spre Italia, nevoit fiind să întrerupă campania sa împotriva goților din Balcani în cel mai critic moment, pentru a se confrunta cu Aureolus. Nesusținut de Postumus, Aureolus a fost învins de Gallienus într-o luptă pe râul Adda la est de Milano, într-un loc cunoscut de secole ca Pontirolo (din limba latină Pons Aureoli, adica Podul lui Aureolus). Apoi Aureolus s-a retras în Mediolanum unde a fost asediat de armata lui Gallienus (inclusiv de cavaleria în crearea căreia Aureolus avusese un rol esențial şi la loialitatea căreia apela acum în zadar). 

Apoi, evenimentele de la Mediolanum au început să se deruleze cu repeziciune: asasinarea lui Gallienus şi proclamarea lui Claudius al II-lea ca împărat, înfrângerea şi asasinarea lui Aureolus.

Complotul şi asasinarea împăratului Gallienus 

Înainte de sfârşitul verii anului 268 p.Chr., în timpul asediului oraşului  Mediolanum împăratul Gallienus a fost asasinat într-un complot al comandanților de cel mai înalt rang, în care Claudius a fost aproape sigur un prim motor.                                                             A fost răspândit în tabără zvonul că forțele lui Aureolus părăsesc orașul, iar Gallienus şi-a părăsit repede cortul fără garda sa de corp, pentru a da ordinele necesare, când din întuneric a fost lovit mortal de Cecropius, comandantul Dalmațienilor.

În septembrie 268 p.Chr., Claudius a fost desemnat tribun militar de armata imperială care-l asedia pe Aureolus în Mediolanum. Se spune că şi-a câştigat poziția și respectul soldaților prin faptul că era puternic fizic, dar mai ales crud. A reuşit să-i succeadă lui Gallienus la tron şi este cunoscut în istorie sub numele de Claudius Gothicus. Potrivit lui Aurelius Victor şi Zonaras, auzind vestea că Gallienus a murit, Senatul de la Roma a ordonat repede executarea familiei sale (inclusiv pe fratele Valerianus cu fiul său Marinianus) şi pe susținătorii lor, pentru a intra în grațiile noului împărat Claudius, şi asta, chiar înainte să primească mesaj de la acesta să le cruțe viața şi să-l zeifice pe predecesorul său.

Gallienus nu a fost tratat în mod favorabil de către istoricii antici, parțial din cauza secesiunii Galliei şi Palmyrei şi incapacitații lui de a le recâștiga. Deşi considerat un împărat slab, el a reuşit totuşi să-şi păstreze tronul timp de 15 ani, în ciuda tulburărilor provocate în imperiu de invaziile barbare şi de cei treizeci de uzurpatori ai tronului imperial.

Asasinarea lui Aureolus

Cum era de asteptat, complotului lui Claudius i-a căzut victimă şi Aureolus. Sfârșitul lui a venit atunci când a incercat să se predea în septembrie 268 p.Chr. lui Claudius. Aureolus a fost ucis de Garda Pretoriană, se presupune, ca răzbunare pentru revolta împotriva lui Gallienus, în realitate ca un serviciu adus noului împărat. În aparență, Pretorienii şi-au luat singuri libertatea de a-i lua viața lui Aureolus înainte ca noul împărat Claudius să-i decidă soarta. Garda Pretoriană a fost o forță militară folosită în Imperiul Roman pentru paza şi securitatea împăratului. A fost desființată de împăratul Constantin I, în anul 312 p.Chr., tocmai ca urmare a implicării lor în asasinarea împăraților sau în desemnarea lor.
Sursele antice care se referă la Aureolus sunt limitate, iar informațiile pe care le oferă sunt adesea contradictorii. Printre acestea se numără Historia Augusta, Zonaras – epitomă și Zosimus – Historia Nova. Cariera sa, în special rebeliunea lui finală, a fost prezentata pe scurt în biografia lui Gallienus, a lui John Bray.

Lucrurile pe care le evită mental persoanele puternice

Nu pierd timpul compătimindu-se

N-ai să întâlnești oameni puternici mental care să se plângă de circumstanțele în care se găsesc sau să insiste asupra faptului că nu au fost tratați cum trebuie. Ei au învățat să-și asume responsabilitatea pentru acțiunile și rezultatele lor și au o înțelegere intrinsecă a faptului că, adesea, viața nu e corectă. Ei sunt capabili să iasă din situațiile dificile cu conștiință de sine și recunoștință pentru lecțiile învățate. Când o situație se termină rău, ei răspund cu expresii cum ar fi „Ei, bine…” Sau poate, pur și simplu, „Mergem mai departe!”

 

Nu-și cedează puterea

Oamenii puternici psihic evită să dea altora puterea de a-i face să se simtă inferiori sau prost. Ei înțeleg că detin controlul asupra acțiunilor și emoțiilor lor. Ei știu că puterea lor stă în capacitatea de a-și gestiona modul în care răspund.

 

Nu sunt timizi în fața schimbării

Oamenii puternici psihic îmbrățișează schimbarea și întâmpină provocarea. Cea mai mare „frică” a lor – dacă au una – nu este de necunoscut, ci de a deveni impasibili și de a stagna. Un mediu de schimbare și chiar incertitudinea poate energiza o persoană puternică mental și scoate ce e mai bun din ea.

 

Nu își pierd energia cu lucruri pe care nu le pot controla

Oamenii puternici mental nu se plâng (mult) de traficul îngreunat, de bagajele pierdute sau, mai ales, de alte persoane, pentru că ei își dau seama că toți acești factori sunt dincolo de controlul lor. Într-o situație proastă ei își dau seama că singurul lucru pe care îl pot controla este întotdeauna propriul lor răspuns și atitudinea pe care o au, și folosesc aceste atribute cât se poate de bine.

 

Nu se preocupă să le facă altora pe plac

Cunoști persoane care caută mereu să facă pe plac celorlalți? Sau invers, oameni care provoacă neplăceri altora ca o modalitate de a-și consolida propria imagine de putere? Nici o poziție dintre acestea nu este cea bună. O persoană puternică mental se străduiește să fie bună și corectă și să îi mulțumească pe alții, după caz, dar nu îi este teamă să-și susțină poziția. Ei sunt capabili să reziste posibilității ca cineva să se supere din cauza lor și să navigheze prin această situație cu grație.

 

Nu le este teamă să își ia riscuri calculate

O persoană puternică mental este dispusă să își asume riscuri calculate. Acesta este un lucru cu totul diferit de acela de a sări cu capul înainte în riscuri prostești. Cu puterea sa mentală, o persoană poate să evalueze riscurile, avantajele cât și dezavantajele, și să ia în calcul cele mai rele scenarii înainte de a stabili măsuri.

 

Nu trăiesc în trecut

Ai nevoie de forță să îți accepți trecutul și, în special, să înveți din experiențele trecute. O persoană puternică mental însă, evită să își împotmolească energia mentală în dezamăgiri trecute sau în fantezii legate de zilele de glorie de altădată. Ei își investesc majoritatea energiei în a crea un prezent și un viitor optim.

 

Nu fac aceleași greșeli din nou și din nou

Știm cu toții definiția nebuniei, nu? Este atunci când faci același lucru sperând că vei obține un rezultat diferit și mai bun decât înainte. O persoană puternică mental își asumă întreaga responsabilitate pentru comportamentul din trecut și este dispusă să învețe din greșeli. Cercetările arată că abilitatea de a fi auto-reflexiv într-un mod precis și productiv este una din cele mai mari forțe ale managerilor și antreprenorilor de succes.

 

Nu se simt iritați de succesul altor persoane

Ai nevoie de tărie de caracter să simți bucurie autentică și entuziasm pentru succesul altora. Oamenii puternici mental au această capacitate. Ei nu devin geloși și nu poartă pică altora atunci când aceștia reușesc (deși pot învăța din ceea ce ei au făcut bine). Sunt dispuși să lucreze din greu pentru propriile șanse la succes, fără a se baza pe comenzi rapide.

 

Nu renunță după un eșec

Fiecare eșec este o șansă de a îmbunătăți. Chiar și cei mai mari antreprenori sunt dispuși să admită că eforturile lor timpurii le-au adus multe eșecuri. Oamenii puternici mental sunt dispuși să eșueze din nou și din nou, dacă este necesar, atâta timp cât experiența de învățare de la fiecare „eșec” îi poate duce mai aproape de obiectivele lor finale.

 

Nu le este teamă de timpul petrecut în singurătate

Oamenii puternici mental se bucură și chiar prețuiesc timpul petrecut singuri. Ei folosesc aceste perioade pentru a reflecta, a planifica și pentru a fi productivi. Cel mai important, fericirea și stările lor de spirit nu depind de alții. Ei pot fi fericiți cu alții, dar pot fi fericiți și singuri.

 

Nu simt că lumea le datorează ceva

În special în economia actuală, managerii și angajații de la fiecare nivel încep să realizeze că lumea nu le datorează un salariu, un pachet de beneficii și o viață confortabilă, indiferent de pregătirea și școlarizarea lor. Oamenii puternici mental intră în lume pregătiți să lucreze și să aibă succes pe meritele lor, în fiecare etapă a jocului.

 

Nu se așteaptă la rezultate imediate

Fie că e vorba de un plan de antrenament, un regim nutrițional sau de a începe o afacere, oamenii puternici mental se implică pe termen lung. Ei își folosesc energia și timpul în doze măsurate și sărbătoresc fiecare piatră de hotar de care trec, fiecare limită pe care o depășesc pe drumul succesului.

 

A fi bogat înseamnă a dărui, a nu dărui nimic înseamnă a fi sărac. A iubi înseamnă a trăi, a nu iubi nimic înseamnă a fi mort. A fi fericit înseamnă a te devota, a nu exista decât pentru tine înseamnă a te refuza pe tine însuţi şi a te sechestra în infern.

POVESTE DESPRE BOALA LUI CALACHE

ARE BOALA LUI CALACHE !

“Are boala lui Calache !”- este o expresie legată de o glumă a istoriei, de un episod hazliu petrecut probabil cu secole în urmă. Să spunem că e doar o poveste. Contextul istoric în care se desfaşoară povestea are un colorit specific Ţărilor Române în secolul al XVII-lea.

 

ISTORIE

De pe la mijlocul secolului al XIV-lea, când Poarta Otomană a atins o maximă influenţă, ideea de domnie în Ţările Române a suferit mai multe schimbări radicale. Domnia, fiind doar o funcţie administrativă în concepţia otomană, nu a mai fost considerată un atribut exclusiv al voinţei divine, depinzând acum doar de voinţa Sultanului. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, pe măsură ce dominaţia otomană s-a accentuat, autoritatea domnului s-a restrâns, iar boierii exercitau o tutelă asupra domnului prin faptul că susţineau anumiti candidaţi la tron. Dacă la început, în Sfatul domnesc erau foarte importanţi boierii fără dregătorii, în secolul al XV-lea acestia au fost eliminaţi treptat în favoarea dregătorilor domniei (mari boieri cu dregătorii), iar în secolul al XVI-lea Sfatul domnesc era numit tot mai frecvent “Divan”.

Boieri-de-rang-inferior

La 1592, un observator italian notează că vechea ordine e înlăturată “şi cine poate mai mult prin forţa banilor, acela ajunge să fie principe (…), cel care deține atunci statutul care se pare că place Domnului [e chi puo più con forza di danari, quello ottiene di esser principe (…) il quale di poi possiede lo stato quanto pare e piace al Signore (…).] Aceste împrejurări vor provoca la sfârşitul secolului, reacţia boierimii în ambele principate şi încercarea de a stabili un regim de domnii alese şi de Stări, după modelul ardelean şi polon, care în cele din urmă va fi înăbuşită de aceeaşi asuprire turcească, dar care va lăsa urme în formele constituţionale ale vieţii de stat din aceste ţări, până în epoca fanariotă. – din lucrarea lui Gheorghe I. Brătianu – Sfatul Domnesc si Adunarea Stărilor in Principatele Române

Spre sfârşitul acestui secol pătrunderea tot mai masivă în slujbe şi posturi de răspundere, a elementelor străine, a grecilor şi levantinilor, creditori ai Domnilor trimişi de Poartă, care îşi recuperau, prin organele unei fiscalităţi exigente, sumele puse la dispoziţia candidatului pe care l-au sprijinit şi „finanţat”,  a generat o reacţie a autohtonilor, a boierilor „de ţară” împotriva „veneticilor”. Reacţia boierimii şi revendicarea ei hotărâtă privind răspunderile cârmuirii nu era îndreptată numai împotriva domniei, instrument al asupririi otomane, dar cu deosebire contra creditorilor străini, executori ai monopolului impus de Poartă asupra produselor ţării şi mai ales contra intermediarilor obligaţi ai turcilor – grecii. Sub acest nume se confundă de altfel toţi „veneticii” sosiţi din Răsărit, sprijinitori interesaţi ai Domnului investit la Constantinopol, şi pentru aceasta aspiranţi la slujbe şi venituri remuneratorii: levantini, arnăuţi, rumelioţi, exercitându-şi capacităţile negustoreşti şi financiare în serviciul Porţii şi spre câştigul propriu. Cu mult înainte de vremea Fanarioţilor – atât de huliţi şi adesea pe nedrept – s-a produs în ţările române o imigrare masivă de orientali, care foloseau în general limba greacă, şi care stârneau adversitatea hotărâtă a autohtonilor.

Într-o scrisoare de la 1590 a raguzanului Giovanni Marini Poli, aflăm lista principalilor boieri moldoveni şi munteni, – 27 în Muntenia, 15 în Moldova – începând cu marele ban al Craiovei în Ţara Românească şi cu marele vornic în Moldova si care se încheie cu observaţia semnificativă: „Toţi aceştia sunt autohtoni. Astăzi însă slujbaşii mai mari sunt străini şi în cea mai mare parte greci vicleni.”(„Questi tutti sono nativi del paese. Hoggidi li officiali maggiori sono forestieri e maggior parte greci perfidi.”) – Gheorghe I. Brătianu – Op. citată.

Ostilitatea împotriva concurenţei străine şi a sistemului fiscal abuziv a determinat tratatul lui Sigismund Báthory din 1595 care prevedea în mod expres excluderea grecilor din funcţiuni, după ce provocase „prigoana” prin care a început domnia lui Mihai Viteazul. Pentru scurt timp Mihai Viteazul a reuşit să refacă autoritatea domniei, dar după dispariţia sa, raportul dintre domnie şi boieri s-a modificat din nou în favoarea celor din urmă.

În prima jumătate a secolului al XVII-lea, principalele demnităţi domneşti ale Ţării Româneşti erau ocupate în special de greci. Dupa 1611, domnitorul Radu Mihnea deschisese din nou portile grecilor şi levantinilor cu care se înrudea. Acest fapt a provocat o energică împotrivire din partea boierilor „de ţară”, autohtoni. Mişcările împotriva grecilor, înregistrate atât în Ţara Românească cât şi în Moldova, în deceniile următoare, în dezvoltare paralelă cu tendinţa de a îngrădi puterea Domniei, ocrotitoare a străinilor, au continuat până către sfârşitul secolului al XVII-lea. În concluzie, în secolul al XVII-lea boierimea a fost cea care a dominat viaţa politică şi social-economică în Ţările Române. Rolul politic al boierimii va continua să-şi aducă contribuţia la judecarea şi rezolvarea intereselor obşteşti, până şi în epoca fanariotă. De fapt, boierimea a fost singura clasă politică în Ţările Române  timp de sute de ani, de la întemeiere şi până după Primul Război Mondial.

În această epocă în care boierii autohtoni  îşi cumpărau domnia în Ţările Române de la Înalta Poartă, una dintre caracteristicile principale ale acestui regim politic a fost influenţa grecească. Acest aspect va deveni ulterior şi mai pregnant odată cu epoca fanariotă, prin grecizarea domniei şi a Sfatului domnesc, a bisericii, a culturii şi a învăţământului. Urmele trecerii grecilor prin Ţările Române sunt prezente încă şi astăzi prin nume ca Andronache, Costache, Condurachi, Hurmuzachi, Mihalache, Manolache, Tudorache, Vasilache, acestea având la origine un nume de botez care a primit un sufix diminutival de tip „achi” sau „ache”.  Forma „achi” este mai  veche şi mai apropiată de limba greacă, pe când „ache” este adaptarea românească ulterioară.

 

POVESTE DESPRE BOALA LUI CALACHE

Ne aflăm în secolul al XVII-lea. Povestea începe cu Mihalache, tatăl lui Calache, pe care îl chema de fapt Mihail, dar căruia, după moda grecească, i s-a zis Mihalache. În urmă cu patruzeci de ani fusese un om de rând, cu doar o brumă de avere primită de la părinţi. Deloc şcolit, dar cu o inteligenţă înnăscută, îşi propusese să izbândească în viată. Îi pusese Dumnezeu mâna în cap când îsi deschisese un han la drumul mare, drumul principal pe care treceau rădvanele luxoase, trase de multi cai, ale marilor boieri chemaţi la Divanul domnesc şi care, în drumul lor spre capitală, poposeau aici pentru o noapte. Erau boieri pământeni, de viţă veche, din cele mai mari familii boiereşti ale Olteniei şi Munteniei, chemaţi la Bucureşti  să rezolve problemele ţării. An după an, tot mai multe caleşti opreau, tot mai mulţi boieri trăgeau la hanul lui Mihalache, multumiţi de primire, de iatacuri, de mâncarea şi de vinul bun însoţite de cântecele lăutarilor. Afacerea crescuse tot mai mult şi pentru faptul că Mihalache conştient fiind de norocul care dăduse peste el, încerca cu tot dinadinsul să se facă tot mai util înaltelor feţe boieresti. Mihalache construise special iatacuri cu crivaturi şi aşternuturi mereu curate, cu perne mari şi moi, pe placul boierilor. Avea în curtea hanului, mai la o margine, adăposturi pentru argaţi şi grajduri unde caii erau bine hrăniţi şi ţesălati.

Boier muntean

 

Ani în sir îi slugărise Mihalache pe marii boieri, dar încet-încet începuse să facă avere. Din banii câştigaţi la han a tot cumpărat pământ şi vite, care, bine administrate i-au adus alti bani şi uite-asa, a ajuns să fie stăpânul unor moşii întinse, cu zeci de sate. Acum însă, după patruzeci de ani de trudă, Mihalache era un om bogat şi i se spunea Jupân Mihalache. Pe marii boieri îi primea acum la conacul său. Hanul la drumul mare nu mai era interesant pentru jupân Mihalache, demult fiind lăsat pentru călătorii de rând. Mihalache nu mai era de mult hangiu, hangiul se transformase în boier. Deşi boier făcut nu născut, cu averea nemăsurată pe care o avea, jupânul se simtea egalul marilor familii boiereşti din toată Ţara Românească. Şedea la conac impreună cu jupâneasa şi cele doua odrasle ale sale, înconjuraţi de o armată slujitori în casă, de argaţi şi de robi ţigani. Instinctul lui de parvenit îi dictase să se alăture clasei stăpânilor. Împrumutase modul de viaţă şi manierele boierimii, îsi şcolise odraslele la cele mai bune şcoli din ţinut. Băiatul, odrasla sa preferată, pe nume tot Mihalache, alintat Calache, crescut în puf ca un prinţ, era lumina ochilor jupânului Mihalache. Calache, acum adult,  era un tip potrivit de înalt, dar trupeş, aproape gras, cu o faţă rotofeie. Deşi inteligent şi cu maniere de boier, nu făcuse nimic în viaţa lui, nu mişcase un deget. La cei peste treizeci de ani ai săi, Calache era un tip de o indolenţă nerușinată, de o lene monumentală. Era un mare mâncău şi un băutor de vin fără pereche. Singura lui preocupare era să mănânce bine, să bea bine şi să asculte muzică lăutărească, până spre ziuă. După atâta “oboseală”, îi plăcea să doarmă până la orele amiezii, când o lua de la capăt.

În călătoriile lor, marile familii boiereşti se opreau acum la conacul lui Mihalache, unde se încingeau niste chiolhanuri de le mergea vestea în tot ţinutul. Calache, tânărul boier, avea grijă să nu lipsească de la niciunul din acestea.

Boier

Jupânul Mihalache, ca fost hangiu, era un tip obedient, dar şi viclean, avea secretele lui. Se gândise mereu să acceadă tot mai sus în rang, iar dacă el era acum bătrân şi neşcolit, îsi dorea ca măcar odrasla sa, Calache, să ajungă mare dregător, acolo în capitală, la cârma ţării.

Ocazia nesperată s-a ivit din senin, când tronul ţării era vacant, iar cele două partide, cea a dregătorilor greci şi cea a boierilor de ţară, nu cădeau nicicum la învoială privind boierul propus a fi Domn. Marii boieri chemati la Divanul domnesc se porniseră spre capitală, iar ultimul popas în călătoria de câteva zile, înainte de-a ajunge la destinaţie, era tocmai conacul prietenului lor, Jupân Mihalache. Fiindcă se nimeriseră în acelaşi timp la conacul lui Mihalache mare parte dintre participanţii la Divanul domnesc, întâlnirea era o avanpremieră la ce avea să fie câteva zile mai târziu în capitală. Printre mâncaruri alese şi clinchet de pahare bătrânii boieri ce poposiseră la conacul lui Mihalache discutau despre cea mai arzătoare problema a ţării: cine să fie domnul ales.

– Unii dintre noi, cei de faţă, suntem prea bătrâni ca să ne mai înhămăm la treburile ţării, dar nu putem fi de acord cu alegerea unui Domn care să fie omul grecilor. Nouă ne trebuie un Domn pământean, dar nu unul prea copt şi autoritar, ci unul tânăr, care să asculte poveţele şi nevoile noastre.

boieri

Trăgând cu urechea la spusele marilor boieri, Mihalache îşi spuse că acela e momentul mult asteptat. După ce făcu semn feciorilor de casă să umple paharele aleşilor oaspeţi cu vinul său cel mai bun, pregătit special pentru asemenea prilejuri, îşi făcu apariţia în sala de ospeţe a conacului, intervenind în discuţie:

– Măriţi boieri dumneavoastră, închin paharul multumind lui Dumnezeu, că mi-aţi făcut din nou onoarea de a călca pragul umilei mele case.

Boierii, flataţi de gazda lor, luară paharele cu vin şi le dădură peste cap cu sete.

– Boieri dumneavoastră, mă cunoaşteţi de-o viaţă, am fost şi sunt un slujitor credincios al domniilor voastre. Ca gazdă a acestei distinse întruniri m-am gândit mult la problema care vă frământă, alegerea noului Domn şi am găsit leac, ştiu omul potrivit.

– Pe cine ? Cine? Spune repede! – săriră boierii cu mare curiozitate.

– Vă trebuie un tânăr boier pământean, ştiutor de carte, un om deştept, cuminte şi ascultător, care să nu iasă din poruncile domniilor voastre.

– Aşa este! Spune Jupâne Mihalache!

– Boieri dumneavoastră, mi-aţi face o mare bucurie dacă aţi zăbovi niţel asupra umilei mele propuneri. Fiul meu, Calache, este exact omul care vă trebuie!

Se lăsă linistea, boierii se priveau unii pe alţii. Jupânul Mihalache continuă:

– Nu există în niciun ţinut din ţara asta un om mai potrivit ca el, corespunde întrutotul dorinţelor domniilor voastre şi ţineti minte, Calache n-ar ieşi din porunca domniilor voastre. Totuşi, trebuie să vă mărturisesc, Calache are o boală: îi place să mănânce şi să bea bine, să se veselească.

– Păi asta nu-i boală, tuturor ne place să mâncăm, să bem şi să ne veselim. Ăsta-i semn de sănătate! – zise un boier ameţit deja de aburii vinului vechi şi tare.

Cerând un scurt răgaz pentru sfat, boierii s-au retras într-un iatac alăturat. După ce s-au sfătuit în taină, cântărind avantajele şi dezavantajele propunerii, reveniră în sala de ospete, iar cel mai în vârstă dintre boieri glăsui:

– Jupân Mihalache, eşti în stare să-i cumperi domnia de la Înalta Poartă din Stambul? Ai haraciul pentru Înalta Poartă şi peşcheşurile pentru Măritul Sultan şi Marele Vizir?

– Măriti boieri, am agonisit o viată, iar pentru asta sunt gata să-mi pun la bătaie întreaga avere. Mă pun chezaş că voi avea plata întreagă!

– Jupân Mihalache, dacă-i aşa şi dacă zici că înainte de toate e un băiat ascultător şi că nu va ieşi din porunca domniilor noastre şi-n plus, îi place să mănânce şi să bea, atunci ne-am înteles, Calache e omul nostru! Calache să fie Domn! Trăiască Domnul Calache!

– Trăiască! – au strigat ceilalţi boieri în cor ridicând paharele.

Tatăl viitorului Domn, bătranul Jupân Mihalache, “uitase” să specifice boierilor electori un lucru esenţial: că boala lui Calache era boală grea, că odrasla sa numai atât ştia să facă: să manânce, să bea şi să se veselească.

După câteva zile, boierii olteni, convinşi că propunerea lor pentru noul Domn este cea mai potrivită, au reuşit să-i convingă şi pe ceilalţi boieri şi înalţi dregători pământeni din Divan şi, cu toată împotrivirea dregătorilor străini, l-au ales pe Calache drept Domn al ţării. Aşa a ajuns Calache, fiul hangiului Mihalache, domn pe tronul Basarabilor. Jupânul Mihalache nu-şi încăpea în piele de mândrie. Neam de neamul lui nu se visase niciunul domn şi iată, odrasla sa era Domnul Ţării Româneşti.

Ajuns la Bucuresti cu tot calabalâcul cerut unei feţe boiereşti, în aşteptarea firmanului Porţii Otomane de confirmare a domniei, Calache s-a instalat în reşedinţa domnească şi a început să facă ce ştia el mai bine. Cât era ziulica de mare Calache bea, mânca şi se veselea în sunetele muzicii lăutarilor. Lumina dimineţii îi surprindea pe lăutari dormind pe ţambal sau cu scripca în braţe, iar pe slujitori căzând din picioare de oboseală, dar Calache tot mai putea să mănânce şi să bea, îndemnându-i pe ţigani să cânte. Ba mai mult, Calache avusese şi o iniţiativă practică. Pentru a fi cât mai aproape de plăcerile lui supreme, dăduse poruncă să se mute patul domnesc într-o sală din apropierea bucătăriilor şi beciurilor domneşti. Îndatoririle domneşti puteau să astepte, Calache-Domnul era ocupat.

Lautari

Scandalizaţi de viaţa trândavă a noului Domn, dregătorii străini ai curţii domneşti, mai ales grecii, nu s-au lăsat pană uneltirile lor nu si-au atins ţinta. Inalta Poartă nu l-a confirmat ca Domn al ţării, Calache nu a primit firmanul de domnie. Povestea spune că astfel, domnia lui Calache s-a încheiat înainte de a începe. Mazilit (demis) după doar câteva săptămâni, Calache a fost nevoit să se întoarcă la moşia părintească, acoperit de ruşine.

Calache, nu este nicăieri consemnat în istorie, dar aşa zisei lui “boli” i s-a dus vestea sau cum se spunea pe vremea aceea, “i s-a dus buhul”, pe toate meleagurile celor trei ţări române.

După această poveste, în casele boiereşti se puteau auzi frecvent astfel de dialoguri :

– Jupâniţă, ce are boierul? Parcă nu-i în apele dumnealui! E cumva bolnav?

– Ei da, are boala lui Calache! (adică n-are nimic, doar că ar mânca şi ar bea ceva)

În epoca medievală, notiunea de distracţie era total diferită faţă de ceea se înţelege astăzi. Distracţia era percepută mai mult ca satisfacere a unor porniri instinctuale. În lipsa altor preocupări, principala distracţie se reducea la a mânca şi a bea în compania femeilor şi a lăutarilor.

Prin urmare, boala lui Calache de fapt nu era chiar o boală. Pe vremuri, cum altă distracţie nu exista, ceea ce ştia omul de rând să facă mai bine era să mănânce bine, să bea şi să se veselească. Expresia “are boala lui Calache” defineşte dorinţa nedeclarată a cuiva de a mânca şi a bea pe săturate, dorinţa de distractie. Asta-i boala lui Calache.

În accepţiunea adaptată timpurilor moderne, expresia “are boala lui Calache” ar putea desemna şi dorinţa cuiva de scurtă evadare, deconectare de la rutina şi disciplina impuse de munca zilnică, dorinţa de relaxare, dorinţa de a face altceva, chiar şi dorinţa de a mânca şi a bea ceva. (in argou: “i se pune pata” cuiva să facă altceva decât în mod obişnuit).

(Povestea a fost scrisă după o idee a lui “ Micutu’ ” din Băileşti)

HEAD OF WOLF – STANDARD OF THE DACIAN WARRIORS ON THE ROMAN COINS

HEAD OF WOLF –  STANDARD OF THE DACIAN WARRIORS ON THE ROMAN COINS 

Nicolae Sabin Dordea

stindardul-4

Between Roman coins, one of the most popular coins issued in Dacia, in the name of Emperor Trajan Decius, is an antoninian which has on reverse the personification of the province (genius provincie) represented by a woman standing, facing left, with a specific apparel of Dacian women (with long chiton and pileus) and she keeps in his right hand an ensign of Dacia, the Dacian standard with wolf head. Around the person on the coin is inscribed the legend: DACIA.                                                                                                    The sales sites, describing the Dacian standard on reverse of this coin, instead of „wolf head” occurs frequently and totally wrong „donkey’s head.” Of course that’s not hurting anyone, but this description causes, at best, indulgent smiles, if not disapproval.

T Decius Stindard

Antoninian, Traian Decius, Dacia, Dacian standard with wolf head

Traian Decius sestert Dacia avTraian Decius sestert Dacia rev

Sesterces emitted by the Senate on behalf of Trajan Decius, also bears on the reverse personification of Dacia standing, facing left, wearing specific Dacian women and upholding in the right hand Dacia badge, Dacian banner with wolf head; legend:  DACIA and SC (Senatus consult) in the field of coin.

Traian Decius 2 Dacia

It is true that some coins, this wolf’s head is not very successful, often resembles the head of a camel, horse or donkey (see coin above), but it does not allow us to look at things in a superficial way, it does not justify ignoring the historical reality.                        For accurate information on this symbol in the history of Dacians, we feel ought to make a brief clarification accompanied by clear evidence and arguments.                                   The error occurred in the Dictionary of Roman coins, published in London 127 years ago and was perpetuated until today (Dictionary Of Roman Coins, Seth William Stevenson, London 1889). On page 663, the dictionary describes very nice and fair reverse of colonial coins strucked in Dacia, which quotes the work of renowned numismatists Jan Havercamp and Vaillant < „Dacia was the second province (Moesia was the first) that struck a medal in honour of Philip. It is dated of the year I. The type consists of a figure standing, clothed after the manner of the Dacians, and representing the genius of that province. She holds a Dacian sword in the right and a standard in the left hand, on which is marked the number XIII.” Vaillant, with its colonial coins, gives a medal of Aemilianus, with Provincia Dacia, AN VII, and female figure holding an ensign marked XIII, and a number V being in the field of the coin. “The numbers (says Havercamp) signify that the veterans of the fifth legion, called Macedonica, and of the thirteenth, called Gemina, had been placed in the province of Dacia by the Emperor Philip. These legions, from the time of Trajan, were almost always stationed in that province.”>                                        Another accurate description: ” But on the colonial imperial coins of Dacia in general, from Philip to Gallienus, the province is represented as follows: A woman, adorned with the pileus, and wearing a sort of tunic and long cloak, stand holding in each hand a military ensign. On the velum, or small flag, of the right hand is the numeral V; on that of the left, the numeral XIII. On others the woman bears in her right hand a curved sword, peculiar to the inhabitants of the country;”                                                                                            But here below, the scholars do a confusion. On page 664, where the dictionary describes the reverse of coins issued under the emperor Gallus, is a big error: „On a very rare second brass inscribed to Trebonianus Gallus, the female figure holds in her right hand a branch; and in her left a staff, on the top of wich is an ass’s head.” – (Right as „a wolf’s head „- n.r.).                                                                                                                 In the incriminated text there are actually two confusion. First, and most regrettable is that Dacian banner was actually a wolf’s head and not an ass’s head. The second confusion is the fact that the text describes the reverses amalgamated of two different monetary types issued in the name of emperors Trajan Decius and Trebonianus Gallus. The reality is this: colonial coins with a particular monetary type that were issued in the province of Dacia, mint of roman colony Ulpia Traiana Sarmizegetusa, really have to reverse a female figure who holds in her right hand an olive branch, but in her left hand she has a scepter or a parazonium, not a standard. Monetary type in question was first issued in the name of Decius and only later in name of Gallus.

Trebonianus Gallus PD avTrebonianus Gallus PD rev

The first part of the sentence refers to colonial coins, whereas the second part of the sentence refers to imperial coins issued by the Senate or the Emperor Decius (shown at top), on the reverse of which the female figure holds in her right hand the sign of Dacia, the standard with head wolf.                                                                                                     The error is repeated below, on the same page of the dictionary, where it describes the reverse of coins Imperial issued by Emperor Trajan Decius or Roman Senate: ” The figure in question bears in her left hand a tall staff, on which is placed the head of an ass, seemingly as thongh it were national ensign, as be observed on coins of Traianus Decius struck by the Senate; likewise on the silver mint of that emperor.” The entire text shows that these errors and confusion were taken in Dictionary from Vaillant.                            The information was taken by numismatists or dealers in this wrong form, without being filtered. I have seen on websites accurate descriptions made by people with knowledge, but the vast majority are simply vendors, whose primary goal is to sell, leaving the background or totally ignoring the history education.

To demonstrate the historical truth, we step back in time.                                                      Even during the reign of king Burebista  (82- 44 BC) the Dacians were perceived as a threat to the Roman Empire. Caesar had planned a campaign against the Dacians, but her intention was frustrated by his assassination in 44 BC. After a century and a half, but before the age of Trajan, during the reign of roman Emperor Domitian, the legions of general Fuscus were defeated and the roman flags was captured by Dacians (87 AD) fact which created panic in Rome. During heavy wars waged by Emperor Trajan in Dacia (101-102 and 105-106 AD) fierce resistance and bravery of Dacians aroused admiration in the Roman world.                                                                                                                     The Dacian banner,  the wolf head with snake body, called Draco (or Dracon), was a symbol of Dacian warriors. Built by the symbiosis of a wolf head with open mouth, continued with a serpentiform body – a dragon, was the fighting Dacian flag. Made of bronze or even silver, wolf’s head was stuck on a spear. Waving the banner if undulation have a metallic head and additionally produced a powerful hiss, which had the effect of encouraging Dacian warriors and panicking enemy fighters. Also, inducing nervousness for horses enemy who had never heard such a sound.                                                      The specific Dacian banner with wolf head is represented in several ancient monuments, the most famous representation of the Dacian flag being on Trajan’s Column in Rome. The cult of the Emperor Trajan considered a true god, it has resulted in raising monuments, sign of appreciation for his achievements in the expansion of the Roman Empire. One of them was built in Dacia, the present territory of Romania. It is Tropaeum Traiani, the triumphal monument of Traian at Adamclisi, built between 106-109 AD. to commemorate the victory of the Romans over the Dacians in 102 AD. The monuments which have withstood time, gives us more information about the ancient Dacians. The famous monument Trajan’s Column in Rome, erected in 113 AD., describes on the scenes immortalized in stone the whole story of roman wars against Dacians. The existence of Dacian standard is attested by the depictions on reliefs Column, especially in the fight scenes, around the Dacian fortresses or some chieftains among Dacians. In some cases, the representation of standard is related to the presence of king Decebal on Column, but it is also among the spoils of war from Dacia:

stindard-columna

Dacian banner – detail from Trajan’s Column; The person on left is probably king Decebal  On the pedestal of the monument, as war prey, along with the weapons  are present the flags Dacian with wolf head, conquered by Romans in Dacia:

dsc05398dsc05399dsc05403

Representations of Dacian standards on the socket of Trajan’s Column – Rome

This ensign of Dacians or dragon banner with wolf head, was adopted after the Dacian wars, by the Roman army and it is known in Roman history as „draco”:                               „[ At the triumphal entry of Constantine the Great in Rome] gathered around draco (standards) tied to the tops of gilded spears and overlaid with stones bright, swollen by a great wind and thus whistling with anger, letting  to flit the ample tails in the wind „- Ammianus Marcelinus, Rerum gestarum, 16,10,17                                                            For the Romans the meaning “donkey head” was completely opposite the meaning “wolf head”. For the Romans at the beginning of the Christian era, the head of an ass was a sign of mockery. Therefore, if the banner carried by the Dacians as symbolized an ass’s head, we can say with certainty that the Romans would not be taken as a ensign of the Roman army or element in decorating monuments. In addition, the she-wolf has always been the symbol of Rome.                                                                                                        On the eastern side of the People’s Square in Rome (Piazza del Popolo) to the Pincio hill and Villa Borghese park, there is a group of statues of the goddess Roma, flanked by two columns, each of them supporting a trophy weapons; above, in the background, on the terrace railing road, towering guard and calm, four statues of Dacians. Each of the two trophies of arms contains besides armor and weapons, two flags with wolf heads arranged side:

dsc05371

One of the two trophies of weapons of Piazza del Popolo in Rome which flanke the group of statues of the goddess Roma

banner-03

English dictionary in 1889 which sparked the controversy is forgiven, because in the end of the brief chapter Dacia says about Dacian following: ” Although eventually compelled to give way before the strategic skill and superior discipline of the imperial legionaries, the Dacian people, both before and after their subjection to the Romans, shewed themselves to be Prodiga gens animae, studiisque asperrima belli „- People with a wonderful heart, concerned about the hardships of war.