Perseverenţa lui Paganini
A fost odată un mare violonist, pe nume Paganini. Unii spuneau că era foarte ciudat, alţii, că era supranatural. Notele magice pe care le scotea vioara sa aveau un sunet diferit, de aceea nimeni nu voia să piardă şansa de a vedea spectacolele sale.
Într-o seară, loja unui auditoriu ticsit de admiratori era pregătită pentru a-l primi. Orchestra a intrat şi a fost aplaudată. Dirijorul a fost, şi el, ovaţionat. Apoi, când apăru Paganini, cu figura sa triumfatoare, publicul era in delir.
Paganini aşeză vioara sa la umăr şi ceea ce se auzea era indescriptibil, era o muzică încântătoare. Notele păreau să aibă aripi şi să zboare la atingerea degetelor sale neobisnuit de lungi.
Deodată, un sunet straniu întrerupse amuzamentul de la parter. Una din corzile viorii lui Paganini se rupse. Dirijorul se opri. Orchestra se opri si ea, publicul privea cu respiraţia tăiată. Dar Paganini nu se opri. Uitându-se la partitura sa, continuă să scoată sunete frumoase dintr-o vioară cu probleme. Dirijorul şi orchestra, exaltaţi, începură să cânte. Înainte ca publicul să se însenineze, un alt sunet perturbator distrase atenţia spectatorilor. Se rupsese o altă coardă a viorii. Dirijorul se opri din nou, orchestra se opri şi ea, dar Paganini nu se opri. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, el uită dificultăţile şi înaintă scoţând in continuare sunete melodioase, folosindu-si degetele sale lungi in pozitii dintre cele mai imposibile. Dirijorul şi orchestra, impresionaţi, se întoarseră la cântat. Toţi spectatorii, uluiţi, exclamau: Ohhh ! Dar publicul nu-şi putea imagina ceea ce avea să se întâmple.
Se rupse o a treia coardă a viorii lui Paganini. Dirijorul se blocă. Orchestra se opri, respiraţia spectatorilor se tăie din nou, insă Paganini continuă. Scoase toate sunetele partiturii la singura coardă care rămasese din vioara sa distrusă, ca şi cum ar fi fost un contorsionist muzical. Nici o notă muzicală nu a fost uitată. Dirijorul se încurajă. Orchestra se motivă. Publicul trecu de la linişte la euforie, de la nemiscare la delir.
Paganini a ajuns astfel la glorie. Numele său a străbatut timpul. El nu a fost numai un violonist genial, el este simbolul profesionistului care continuă să meargă înainte în ciuda imposibilului.
Morala povestirii: Indiferent de probleme – personale, familiale, profesionale – un lucru trebuie ştiut: nu e totul pierdut, mereu există o coardă. Cântând la ea, iti exersezi talentele. Cântând la ea, vei vibra. Învaţă să accepţi că viaţa îţi va lăsa mereu o ultimă coardă. Când vei fi descurajat, să nu renunţi niciodată. Va exista în tine coarda perseverenţei inteligente, aceea “de a încerca încă o dată”, de a mai face un pas cu un nou entuziasm. Trezeşte-l pe Paganini din tine şi înaintează pentru a învinge. Victoria, este arta de a continua. Când totul pare că se prăbuşeşte, dă-ţi o şansă şi continuă mai departe. Atinge coarda motivaţiei şi scoate sunete, rezultate pozitive. Înainte, însă, întreabă-te: Cine-l motivează pe motivator ? Adică: Cine motivează creierul tău, care pune în funcţiune mâna, care cântă la vioară ? Nu te frustra, nu te descuraja! Aminteşte-ţi, mai este o coardă: coarda învăţării din nou pentru a gândi şi genera soluţii. Niciodată nu ţi se vor rupe în viaţă toate corzile. Dacă rezultatele sunt negative, atunci este şansa ta de a cânta la ultima coardă, aceea a imaginaţiei care reinventează viitorul cu o înnoire continuă. Este mereu coarda uitată care îţi va da cel mai bun rezultat. Însă dacă, din întâmplare, vei fi la fundul prăpastiei, aceasta va fi şansa ta de a atinge cea mai bună coardă din univers: ÎNCREDEREA ÎN TINE
Geniul unei furnici
Acum ceva timp m-am apucat să observ viaţa furnicilor şi mărturisesc că m-a uimit să văd cu câtă ordine şi dăruire muncesc ele. Dar o furnică anume mi-a atras atenţia. Neagră, de dimensiune medie, furnica ducea cu ea un pai de şase ori mai mare decât ea.
După ce a avansat cam un metru cu vizibile dificultăţi, a ajuns la un fel de şanţ, îngust dar adânc, format între două pietre mari. A încercat să traverseze într-un fel sau altul dar toate eforturile ei au fost zadarnice. Dar în final, furnicuţa a făcut ceva cu totul insolit.
Cu multă abilitate a sprijinit capetele paiului de o parte şi de alta a crăpăturii construind astfel un pod pe care apoi a putut traversa abisul. Când a ajuns pe cealaltă parte şi-a luat din nou povara în spate şi şi-a continuat călătoria.
Furnica a ştiut să-şi transforme povara într-o punte şi astfel şi-a putut continua drumul. Dacă nu ar fi avut acea povară, aşa grea pentru ea cum era, nu şi-ar fi putut continua drumul.
Ai prins morala ? De câte ori ne plângem de problemele, poverile şi încercările pe care trebuie să le suportăm!? Dar, fără să ne dăm seama, aceste poveri, dacă ştim să le ducem, se pot transforma în punţi care ne ajută să mergem mai departe şi în final să triumfăm ! O deficienţă cardiacă a făcut dintr-un medic un chirurg renumit; un handicap fizic a făcut dintr-un tânăr un mare scriitor; timiditatea unui student l-a ajutat să ajungă un mare cercetător. Şi câte alte exemple mai putem menţiona ! Toate ne demonstrează acelaşi adevăr: că de multe ori trebuie să trecem prin momente grele pentru a ne bucura apoi de cele mai bune momente… Că trebuie să ne acceptăm cu curaj poverile şi încercările pentru a le putea transforma în succese şi prosperitate.
Câinele bătrân
Un domn mai în vârstă se hotărăşte să meargă la un safari în Africa . Îl duce cu el şi pe câinele său bătrân pentru a-i fi companie.
Într-o zi, câinele se bucură să alerge după fluturi, până când îşi dă seama că s-a rătăcit. În timp ce adulmeca urmele ca să găsească drumul, vede un leopard alergând spre el cu intenţia vădită de a-l înfuleca. Câinele bătrân îşi zice: „Aoleu! Sunt terminat !”, dar observă în vecinătate nişte resturi de oase şi punându-se cu spatele la leopardul care se apropia începe repede să roadă oasele cu poftă. Când să sară leopardul pe el, câinele bătrân exclamă: „Acest leopard a fost cu adevărat delicios ! Oare unde mai găsesc unul ?” La auzul acestor vorbe, leopardul se opri brusc, speriat, şi fugi de acolo, gândind: „Ufff ! Era cât pe ce ! Câinele ăsta bătrân aproape că mi-a venit de hac !”
În tot acest timp, o maimuță care a privit întreaga scenă dintr-un copac, se întrebă cum ar putea profita de ceea ce știa pentru a obţine protecție din partea leopardului. Alergă repede după leopard, dar câinele bătrân văzând-o că fuge cu viteză maximă, își dă seama că maimuţa pune ceva la cale. Maimuța îl ajunge din urmă pe leopard şi îi povesteşte despre viclenia câinelui. Tânărul leopard, furios că a fost păcălit, zice: – Hai, maimuță, sări pe spatele meu și vei vedea ce păţeşte cel care vrea să mă înșele !
Câinele bătrân vede leopardul cu maimuța în spinare și se întreabă neliniștit: „Ei, acuma ce mă fac ?” Se puse din nou cu spatele la atacatori și se comportă ca și cum nu i-ar fi văzut. Când aceştia ajunseră destul de aproape de el, strigă cu ciudă: „Unde-i afurisita aia de maimuţă ?! De-o oră am trimis-o să-mi aducă un alt leopard !!!”
Morala: Nu râde de cei în vârstă ! Vârsta şi rafinamentul întrec întotdeauna puterea și tinereţea. Spiritul și înţelepciunea se dezvoltă doar odată cu experiența.
Istorie si Numismatica 