Motto: Există lucruri despre care ştim că sunt imposibil de realizat, până când vine cineva care nu ştie acest lucru şi le realizează. – Albert Einstein
Vizionari, mult înaintea timpului lor, aceşti români de geniu şi-au aşezat numele între legende, în panteonul de aur al umanității. Cu perseverență, ei şi-au demonstrat ideile revoluționare în ştiință şi artă şi au lăsat urmaşilor o moştenire neprețuită. Nici nu avem la îndemână destule superlative pentru realizările lor, pentru importanța acestora în istoria civilizației sau pentru a ne exprima gratitudinea. Se spune că familiile burgheze, dar nu neapărat, de oameni educați, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, au generat o elită, şcolită în străinătate, care si-a demonstrat valoarea încă din primii ani ai secolului următor. Apartenența lor la națiunea română ne face să fim mândri. Despre unii s-a scris mai mult, despre alții mult mai puțin, de aceea vom începe cu cei din urmă. Sunt români care au făcut istorie.
ŞTIAŢI CĂ ? DID YOU KNOW? LE SAVIEZ- VOUS ?
Nicolae Constantin PAULESCU (1869 -1931)
Știați că fiziologul român, profesorul în medicină Nicolae Constantin Paulescu a fost descoperitorul Pancreinei, numită mai târziu Insulină?
Născut în anul 1869 în București, Nicolae Constantin Paulescu a fost primul dintre cei patru copii ai soților Maria și Costache Paulescu. Nicolae a dovedit abilități remarcabile foarte devreme, înca din primii ani de școală. A învățat franceza, latina și greaca veche la o vârstă fragedă, astfel încât câțiva ani mai târziu, a devenit fluent în toate aceste limbi, fiind capabil să citească opere clasice de literatură latină și greacă în original. El a avut, de asemenea, un talent special la desen, muzică și înclinații speciale față de științe ca fizica sau chimia. A absolvit Liceul Mihai Viteazul din București, în anul 1888.
În toamna anului 1888, Paulescu a plecat la Paris, unde s-a înscris la facultatea de medicină. În 1897 a absolvit facultatea, obținând diploma de Doctor în medicină, și a fost imediat numit chirurg asistent la spitalul de urgentă Notre-Dame du Perpétuel. În 1900, Paulescu a revenit în România, în calitate de șef al Departamentului de Fiziologie al Facultatii de Medicina de la Universitatea din București, precum si ca profesor de medicina clinica la spitalul St Vincent de Paul din București.
In 1916, Nicolae Paulescu a reușit să obtina un extract de pancreas solubil salin, care, injectat unui câine diabetic, s-a dovedit a avea un efect de normalizare asupra nivelului de zahăr din sânge (asupra glicemiei). Extractul de pancreas de bovine în soluție salină, în care impuritățile erau îndepărtate cu acid clorhidric și hidroxid de sodiu, a fost numit pancreină, redenumita ulterior insulină. După încheierea Primului Război Mondial, Paulescu si-a reluat cercetările.
De la 24 aprilie la 23 iunie 1921, Paulescu a publicat trei lucrări bazate pe rezultatele cercetărilor sale, la secțiunea română a Societății de Biologie din Paris:
– Efectul extractului pancreatic injectat unui animal diabetic prin intermediul sângelui.
– Influența timpului scurs de la injectarea intravenoasa a extractului pancreatic unui animal diabetic.
– Efectul extractului pancreatic injectat unui animal normal prin intermediul sângelui.
Cea de-a patra lucrare, un amplu document cu privire la acest subiect – Cercetări privind rolul pancreasului în asimilarea alimentelor – a fost prezentat de către Paulescu la 22 iunie la Arhivele Internationale de Fiziologie din Liège, Belgia si a fost publicat in numărul din august 1921 al revistei. Metoda utilizată de Paulescu pentru prepararea extractului său pancreatic si efectele sale, publicată în Arhivele Internationale de Fiziologie în 1921, era similară cu procedura descrisă de cercetătorul american Israel S. Kleiner într-un articol publicat în 1919 în Journal of Biological Chemistry. Utilizând procedura sa, Kleiner a fost în măsură să demonstreze o reducere semnificativă a concentrației de glucoză din sânge și urină după injecții intravenoase cu extractul său. Asta nu făcea altceva decât să confirme valabilitatea extractului descoperit de Paulescu în anul 1916.
Mai mult decât atât, Paulescu si-a asigurat paternitatea descopeririilor sale obtinând un brevet pentru metoda sa de fabricație a Pancreinei, la 10 aprilie 1922 (brevet nr. 6254), de la Ministerul Român al Industriei și Comerțului. În 1923, pentru meritul descoperirii insulinei și a tratamentului aferent, premiul Nobel nu i-a fost acordat lui Paulescu, ci unei echipe canadiene, sub pretextul că deși și-a patentat tehnica sa în România, rezultatul muncii sale nu a avut o utilitate clinică, deoarece extractul său salin încă nu putea fi folosit pe oameni.
În februarie 1922, doctorul Frederick Grant Banting și biochimistul John James Rickard Macleod de la Universitatea din Toronto, Canada, au publicat lucrarea lor cu privire la utilizarea cu succes a unui extract pancreatic diferit, pe baza de alcool, pentru normalizarea glicemiei la un pacient uman, un băiat tânăr. Lucrarea publicată de Banting, Best, Collip și McLeod a prezentat injectarea de insulină la diabetici, într-o forma de extract purificat, care ameliora simptomele individuale ale bolii. Astfel, Banting și Macleod au primit Premiul Nobel in 1923 pentru Fiziologie sau Medicină, pentru descoperirea tratamentului cu insulină.
Profesorul Ian Murray a fost deosebit de activ în efortul de a corecta „greșeala istorică” împotriva lui Paulescu. Murray a fost profesor de fiziologie la Colegiul de Medicină Anderson din Glasgow, Scoția, șeful departamentului de Boli Metabolice la spitalul lider Glasgow, vice-președinte al Asociației Britanice de Diabet, și membru fondator al Federației Internaționale de Diabet . Într-un articol din 1971 al Jurnalului de Istorie al Medicinei și Stiințelor asociate, Murray a scris:
„Prea puțină recunoaștere i-a fost dată lui Paulesco, distins om de știință român, care, la momentul când echipa din Toronto era la începutul cercetărilor, el reușise deja extragerea hormonul antidiabetic din pancreas, dovedind eficacitatea acestuia în reducerea hiperglicemiei la câini cu diabet zaharat.”
Într-o comunicare privată recentă, profesorul Tiselius, directorul Institutului Nobel, și-a exprimat opinia sa personală că „Paulesco a fost în egală măsură demn de premiul Nobel în 1923.”
În concluzie, deși pe plan international meritele știintifice ale lui Nicolae Paulescu nu au fost suficient recunoscute, din cauza vederilor sale politice antisemite, adevăratul descoperitor al insulinei rămâne tot omul de știință român. Datorită descoperirii sale din anul 1916, de-a lungul vremii, au fost salvate milioane de vieti. Paulescu a murit în 1931, în București. Este înmormântat în cimitirul Bellu.
În 1990, Nicolae Paulescu a fost ales postum membru al Academiei Române.
În 3 martie 1993, Institutul de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice din București, prin Decret al Ministerului Sănătății, a fost redenumit în onoarea sa Institutul de Diabet, Nutritie si Boli Metabolice „Nicolae Constantin Paulescu”.
La 27 iunie 1993, la Cluj-Napoca, a fost lansata o carte postala dedicata memoriei savantului Nicolae Paulescu, pentru a marca Ziua Mondiala impotriva Diabetului. 1994 – Nicolae Paulescu a fost de asemenea onorat, pe o marca postala emisa de Poșta Româna. Timbrul face parte dintr-o serie de sapte timbre emise în cinstea românilor celebri.
Traian VUIA (1872-1950)
Știați că inventatorul român Traian Vuia a fost primul om care, la 18 martie 1906, la Montesson, lângă Paris, a reușit cu aeroplanul său să realizeze decolarea de pe o suprafață plană, propulsia, sustentația si aterizarea, utilizând numai sistemele proprii ale aparatului? Ziarele din Franța, Statele Unite și Marea Britanie au scris atunci despre primul om care a zburat cu un aparat mai greu decât aerul, echipat cu sisteme proprii de decolare, propulsie și aterizare. Trebuie însă mentionat că înaintea lui Vuia mai reuşiseră să zboare şi alti inventatori. Problema lor era că utilizaseră pentru decolare diverse metode şi surse ajutătoare, externe aparatelor de zbor: tractiune animală, pante descendente, catapulte, tracţiune cu alte vehicole. Fraţii Wright, creditaţi drept primii oameni care au întreprins un zbor cu un aparat mai greu decât aerul, se foloseau de şine pentru lansarea maşinii lor de zbor. Meritul lui Vuia este că a reuşit primul zbor cu un aparat mai greu decât aerul, dar care s-a înălţat prin propria forţă. Mai există încă şi astăzi contradicții şi dezbateri pe tema conceptului de aeroplan sau pe tema asumării întâietății primului zbor cu un aparat mai greu decât aerul, dar cel mai important, după cum chiar Traian Vuia spunea, este faptul că aceste lucruri au fost inventate, că ele există în realitate: “Eu nu am căutat niciodată gloria, fiindcă ştiu că gloria pierde adesea pe un om. Eu nu lucrez pentru gloria mea personală, lucrez pentru gloria geniului uman. Ce importanță are cine a realizat aceste lucruri? Important este că ele există.”
Traian Vuia s-a născut în 17 august 1872 în satul Surducu Mic, parte a comunei Bujoru, din comitatul Caraş-Severin la acea vreme, astăzi județul Timiș, România. Cursurile primare le-a făcut la Bujoru (astăzi Traian Vuia) și Făget, după care, între anii 1884 și 1892, a urmat cursurile liceului din Lugoj . Copil fiind, micul Traian avea o atracție irezistibilă și o predilecție pentru mecanica aplicată și pentru fizică. La zece ani a asistat la primele manifestări cu caracter aviatic, care i-au creat o mare pasiune pentru zmeie. El le urmărea detaliile cu atentie, încercând să construiască altele mai perfecționate. Ajuns la liceu, Vuia și-a însușit noțiunile de fizică și mecanică și nu s-a rezumat numai la construirea zmeielor, ci a încercat să-și explice ce se petrece în jurul aparatului, să înțeleagă forțele care acționează la lansarea și menținerea lui în aer, condițiile sale de echilibru. Cu alte cuvinte, Traian Vuia voia să înțeleagă zborul. După absolvirea bacalaureatului în 1892, Vuia a plecat la Budapesta pentru a se înscrie la Politehnică. A urmat pentru un an cursurile Politehnicii, secția mecanică, la seral. Ulterior, din motive financiare, s-a înscris la Drept și a lucrat în birouri de avocatură din Banat pentru a se putea sustine material. O bună parte din studenție a fost astfel deviată de la adevăratele sale aspirații și aptitudini. Tânărul Vuia a reușit însă în domeniul științelor juridice, obtinând diploma de doctor în Științe Juridice în anul 1901, cu teza „Militarism și industrialism, regimul de Status și contractus”. Pentru scurt timp după terminarea facultății, Traian Vuia s-a întors la Lugoj, unde a continuat să studieze problema zborului uman și unde început să conceapă, să proiecteze și să construiască primul său aparat de zbor. Din cauza lipsurilor financiare, nu a reușit să-și ducă la capăt proiectul și a decis în schimb să plece la Paris, sperand că va găsi pe cineva interesat să-i finanțeze proiectul. În iulie 1902 Vuia a ajuns la Paris aducând în bagaje proiectul său original de aeroplan-automobil și macheta aferentă, realizate pe parcursul ultimelor douăsprezece luni. Desi ideea de mașină zburătoare s-a lovit de mult scepticism din partea celorlalti, Vuia l-a căutat pe Victor Tatin, un cunoscut teoretician, care avea deja experienta construirii în 1879 a unui model experimental de aeroplan. Tatin a fost interesat de proiect, dar a încercat să-l convingă pe Vuia că nu este nimic de făcut, pentru că are nevoie de un motor puternic şi uşor care să-i asigure propulsia şi sustentaţia. “Dacă un asemenea motor nu exista de fapt, cauza nu era imposibilitatea de a-l construi ci indiferenţa şi dispreţul fabricării de motoare pentru maşina de zbor şi pentru cei ce căutau să o realizeze”, a declarat Vuia câţiva ani mai târziu. În aceste condiţii, inventatorul s-a văzut nevoit să construiască el însuşi motorul, bazându-se pe cunoştinţele sale de mecanică şi termodinamică. Modificând radical un motor de tip Serpollet, l-a făcut să funcţioneze cu acid carbonic.. În iarna 1902/1903, Vuia a început construcția aparatului, perfecționând până la detaliu planurile originale la care lucrase cu un an înainte la Lugoj. La 16 februarie 1903 Traian Vuia a înaintat Academiei de Științe de la Paris proiectul avionului său cât și procedura de decolare. Posibilitatea ca o mașină cu o densitate mai mare decât cea a aerului să poată zbura, era privită cu mult scepticism, era considerată o idee utopică. Prin urmare, proiectul său a fost respins si el a primit următorul răspuns: „Găsirea unei soluţii la problema zborului cu un aparat mai greu decât aerul nu poate fi rezolvată și nu este decât o himeră”. Cu toate acestea Vuia nu s-a descurajat, ci si-a continuat eforturile pentru a-si realiza visul. Si-a înscris proiectul pentru un brevet de inventie, acordat pe 17 august 1903 și publicat pe 16 octombrie 1903. Aparatul de zbor brevetat se numea aeroplan automobil. Aparatul a fost gata în decembrie 1905 și a fost numit Vuia I sau Liliacul, poreclă datorată formei aripilor. Cu un motor de 20 CP, inventat, construit şi brevetat tot de Vuia in 1904 în Marea Britanie, aparatul avea o greutate totală de 250 kg, la o suprafață de susținere de 14 m². Primele probe au început utilizând aparatul cu aripile demontate, ca pe un automobil, pentru experiență în manevrare. Pe 18 martie 1906 la Montesson, lângă Paris, aparatul Vuia I a zburat pentru prima dată. După ce inventatorul a accelerat pe o distanță de 50 de metri, aparatul s-a desprins de sol la o înălțime de aproape un metru, a zburat pe o distanță de 12 m, după care palele elicei s-au oprit și a aterizat brusc. În acel an el a făcut mai multe zboruri cu aparatul său. Traian Vuia îsi îndeplinise visul, reusise să zboare, exclusiv cu mijloace proprii. În anul 1907 Traian Vuia a construit un nou aparat, numit Vuia II, brevetat în Belgia, cu care a zburat 70 de metri, a decolat si a aterizat normal. În cazul lui Traian Vuia se potriveste ca o mănuşă afirmația lui Albert Einstein: „Există lucruri despre care ştim că sunt imposibil de realizat, până când vine cineva care nu ştie acest lucru şi le realizează.” Mult mai târziu, în 1923, când deja oamenii învățaseră să zboare, Vuia i-a lăsat un mesaj unui prieten conațional: “Povesteşte prietenilor de acasă despre tot ce ai văzut aici. Am dovedit că se poate zbura cu un aparat ‘mai greu decât aerul’. (…) Acum, după ce s-au convins de posibilitatea zborului mecanic, numărul experimentărilor va creşte rapid, specialiştii vor realiza motoare speciale, aviația va avea o industrie infloritoare pe temeiul experienței mele, devenită bun comun. Ai putut vedea! Nu m-am ascuns, am experimentat în văzul tuturor. Vor continua alții, tot mai mulți. Aşa se realizează progresul…”.
Traian Vuia a fost un mare inventator, el nu era interesat numai de aerodinamică, ci şi de ameliorarea motoarelor si de alte cateva domenii in care si-a lasat amprenta. În perioada Primului Război Mondial, el a lucrat pentru Ministerul francez al Apărării. Împreună cu binecunoscutul Victor Tatin, a construit o torpilă folosită cu succes de marina militară. Traian Vuia şi-a extins permanent cercetările de navigaţie aeriană. Astfel, el a fost preocupat de zborul vertical şi de menţinerea aparatului la punct fix în zbor. Numeroasele experimente întreprinse s-aur concretizat în brevetul „Perfecţionări la mijloacele de propulsie, de tracţiune şi de sustentaţie”, cu aplicabilitate la nave, elicoptere sau la roţile cu pale ale turbinelor. Între 1918-1925 a conceput şi realizat două elicoptere, pe care intenţiona să le treacă în producţia de serie în România. În 1923 a ţinut o conferinţă pe tema elicopterelor, la Societatea Franceză de Navigaţie Aeriană la care a anunţat că noua masina de zbor era deja construită, dar trebuie perfecţionata. Românul a intuit corect utilitatea acestui aparat pentru zborul comercial sau transportul de pasageri pe distanţe scurte. Propunerile lui veneau în perioada în care dirijabilul şi aeroplanele nu puteau transporta decat mase relativ mici. M. Yvonneau, cu care a lucrat în acea perioadă, a dezvăluit abia în 1957, cu ocazia Expoziţiei Traian Vuia de la Bucureşti, care erau ideile ce îl stăpâneau pe inventatorul român.„Vuia proiectase pe vremea acea un aparat cu patru rotoare, în tandem, înzestrat cu o cabină pentru 100 de pasageri. Din nefericire, ideea a rămas în suspensie”, a spus Yvonneau la manifestarea amintită. În 1925, a realizat un generator de abur original, cu circulaţie forţată unică, cu presiune si temperatură înaltă şi cu randament termic ridicat.
30 aprilie 1918 – împreună cu alţi fruntaşi români aflaţi la Paris, Traian Vuia a pus bazele Comitetului Naţional al Românilor din Transilvania. Noua societate, avea drept organ de presă revista „La Transylvanie”, unde Vuia publica numeroase articole prin care să susţină cauza celor de acasă. 1918 – Traian Vuia a fost initiat în loja masonică pariziană, împreună cu Alexandru Vaida-Voievod, pentru a combate elementul maghiar pătruns în forţă în această organizaţie şi care acţiona pe toate căile pentru a împiedica unirea teritoriilor româneşti, din fostul Imperiu Austro-Ungar, cu ţara mamă, România. 1919-1920 – Traian Vuia a fost consilier în cadrul delegaţiei române de la Conferinţa de pace de la Paris
1943 – Traian Vuia a creat Frontul Naţional al Românilor din Franţa 27 mai 1946 – Traian Vuia a fost ales membru de onoare al Academiei Române.
3 septembrie 1950 – Vuia s-a stins din viaţă la Bucureşti, la varsta de 78 de ani. Este înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.
Este considerat inventatorul primelor avioane cu sisteme proprii de decolare, de propulsie si de aterizare.
Henri Marie COANDĂ (1886-1972)
Știați că savantul român Henri Coandă, a fost inventatorul primului avion cu reacție din lume, pilotat de el personal la 16 decembrie 1910, lângă Paris? Știați că Henri Coandă a inventat hidrogeneratorul pentru desalinizarea apei de mare (cu ajutorul energiei solare), sistemul de transport tubular cu mare viteză (o aplicație a efectului Coandă) și „rezervorul oceanic” destinat petrolului extras din sondele marine? Știați că a fost autorul a peste 250 de invenții pentru care a obținut 700 de brevete în diferite țări ale lumii?
Henri Marie Coandă a fost academician și inginer român, pionier al aviației, fizician, inventator, inventator al motorului cu reacție și descoperitor al efectului care îi poartă numele. Henri Coandă s-a născut la București, la 7 iunie 1886, fiind al doilea copil al unei familii numeroase. Tatăl său a fost generalul Constantin Coandă, profesor de matematică la Școala națională de poduri și șosele din București și prim-ministru al României pentru o scurtă perioadă în 1918. Mama sa, Aida Danet, a fost fiica medicului francez Gustave Danet, originar din Bretania, Franta. Încă din copilărie viitorul inginer și fizician era fascinat de miracolul vântului, după cum își va și aminti mai târziu. Henri Coandă a fost mai întâi elev al Școlii Petrache Poenaru din București, apoi al Liceului Sf. Sava, unde a urmat primele 3 clase, după care, la 13 ani, în1899, a fost trimis de tatăl său, care voia să-l îndrume spre cariera militară, la Liceul Militar din Iași. Dupa terminarea liceului, în 1903, și-a continuat studiile la Școala de ofițeri de artilerie, geniu și marină din București. Detașat la un regiment de artilerie de câmp din Germania 1904, a fost trimis la Universitatea Tehnică din Berlin-Charlottenburg (Technische Hochschule). Pasionat de probleme tehnice și mai ales de tehnica aviaticii, în 1905 Coandă a construit un avion-rachetă pentru armata română. Între 1907-1908 a urmat de asemenea cursuri universitare în Belgia, la Liège, și la Institutul tehnic Montefiore. În 1908 s-a întors în țară și a fost încadrat ofițer activ în Regimentul 2 de artilerie. Datorită firii sale și spiritului inventiv care nu se împăcau cu disciplina militară, el a cerut și obținut aprobarea de a părăsi armata, după care, profitând de libertatea recâștigată, a întreprins o lungă călătorie cu automobilul pe ruta Isfahan – Teheran – Tibet. La întoarcerea din călătorie, a plecat în Franța și s-a înscris la Școala superioară de aeronautică și construcții, nou înființată la Paris în 1909, pe care a absolvit-o în anul 1910, ca șef de promoție, obtinând diploma de inginer aeronautic. Cu sprijinul inginerului Gustave Eiffel și savantului Paul Painlevé, care l-au ajutat să obțină aprobările necesare, Henri Coandă a efectuat experimentele aerodinamice prealabile și a construit în atelierul de carosaj al lui Joachim Caproni primul avion cu propulsie reactivă, de fapt un avion cu reacție, fără elice, numit convențional Coandă-1910 pe care l-a prezentat la al doilea Salon internațional aeronautic de la Paris. În timpul unei încercări de zbor din decembrie 1910, pe aeroportul Issy-les-Moulineaux de lângă Paris, aparatul pilotat de Henri Coandă a scăpat de sub control din cauza lipsei lui de experiență, s-a lovit de un zid de la marginea terenului de decolare și a luat foc. Din fericire, tânărul Henri a fost proiectat din avion înaintea impactului, alegându-se doar cu spaima și câteva contuzii minore la față și la mâini. Pentru o perioadă de timp, Coandă a abandonat experimentele datorită lipsei de interes din partea publicului și savanților vremii. În 1911 la Reims, Henri Coandă a prezentat un aparat de zbor cu două motoare cuplate ce acționau o singură elice.
Între 1911-1914 Henri Coandă a lucrat ca director tehnic la Uzinele de aviație din Bristol și a construit avioane cu elice de mare performanță, de concepție proprie, aparate de zbor „clasice” (cu elice) cunoscute sub numele de Bristol-Coandă. În 1912 unul dintre ele a câștigat premiul întâi la Concursul internațional al aviației militare din Anglia.
În următorii ani s-a întors în Franța, unde în 1916 a construit un avion de recunoaștere foarte apreciat în epocă, prima sanie-automobil propulsată de un motor cu reacție, primul tren aerodinamic din lume și altele. Între anii 1914-1918 Henri Coandă a lucrat la „Saint-Chamond” și „SIA-Delaunay-Belleville” din Saint Denis. În această perioadă a proiectat trei tipuri de aeronave, dintre care cel mai cunoscut este Coandă-1916, cu două elici apropiate de coada aparatului. Coandă-1916 este asemănător cu avionul de transport Caravelle, la proiectarea căruia de fapt a și participat. A inventat un nou material de construcție, beton-lemnul, folosit pentru decorațiuni (de exemplu la Palatul culturii din Iași, ridicat în 1926, decorat în totalitate cu materialul lui H. Coandă)
În anul 1926, în România, Henri Coandă a pus la punct un dispozitiv de detecție a lichidelor în sol, folosit în prospectarea petroliferă.
În 1934 a obținut un brevet de invenție francez pentru Procedeu și dispozitiv pentru devierea unui curent de fluid ce pătrunde într-un alt fluid, constând în devierea unui jet de fluid care curge de-a lungul unui perete convex, fenomen observat prima oară de el în 1910, cu prilejul probării motorului cu care era echipat avionul său cu reacție. După ce avionul decola, Henri Coandă a observat că flăcările și gazul incandescent ieșite din reactoare tindeau să rămână pe lângă fuzelaj. După peste 20 de ani de studii proprii și ale altor savanți, inginerul român a formulat principiul ce defineste efectul Coandă, numit astfel de profesorul Albert Metral. Această descoperire l-a condus la importante cercetări aplicative privind hipersustentația aerodinelor, realizarea unor atenuatoare de sunet și altele. În Golful Persic inventatorul român a construit un rezervor din beton subacvatic pentru depozitarea petrolului.
În anul 1969 Henri Coandă a revenit definitiv în țară ca director al Institutului de creație științifică și tehnică (INCREST), iar în anul următor, 1970, a fost ales membru al Academiei Române. Henri Coandă a decedat la București, pe data de 25 noiembrie 1972, la vârsta de 86 de ani.
Dimitrie Haralamb CHIPĂRUŞ
(1886-1947)
Știați că sculptorul român Dimitrie Haralamb Chipăruş, a devenit la Paris maestrul de necontestat al stilului Art Deco, sub numele de Demetre Chiparius? El este nu numai cel mai cunoscut dintre artiștii Art Deco, ci este considerat și pionier al stilului Art Deco în tehnica criselefantină – bronz şi fildeş, tehnică utilizată în perioada anilor 1914-1933, inspirată de statuile antice greceşti.
Numele lui Dimitrie Chipăruş este binecunoscut cunoscătorilor de artă, dar şi amatorilor de frumos, celor care agrează stilul art deco. Lucrările sale sunt celebre, ca şi rolul său în evoluţia artei decorative. Lumea artistică mondială apreciază sculpturile acestui mare artist, fără a da prea multă importanţă originii sale româneşti. Este o consecinta a faptului că cea mai mare parte a vieţii şi-a petrecut-o la Paris, unde a cunoscut consacrarea ca sculptor de valoare. Astăzi, a avea un Chipăruş adevărat este ca şi cum ai avea un Picasso adevărat. Comparatia nu este deloc fortată, deoarece sculpturile sale originale, din bronz şi fildeş, în tehnica criselefantină, sunt în prezent foarte căutate de iubitorii de artă, ajungând la valoarea de cateva sute de mii sau chiar un milion de dolari. Considerat maestrul stilului Art Deco în sculptură, capturând esenţa Parisului elegant şi seducător, Chipăruş a redat cu deosebit talent femeia independentă, energică, misterioasă şi arogantă a anilor `20 şi `30. Creatiile sale sunt caracterizate de proportii umane perfecte, de un aspect delicat, lung, subțire și stilizat. Combinând eleganța și luxul, ele reușesc să redea spiritul epocii Art Deco. Un mare merit artistic al lui Dimitrie Chipăruş este faptul că a reușit să îşi surprindă modelele în mişcare, în timpul dansului, să realizeze perfect mâinile statuetelor cu o minuţiozitate de bijutier, devenit celebru încă de pe atunci. Sculpturile sale sunt remarcabile şi pentru efectul lor strălucitor și deosebit de decorativ. Importanţa contributiei sale in evolutia stilulului Art Deco şi influenţa sa asupra urmatoarelor generaţii de sculptori, îl plaseaza fara echivoc în rândul marilor sculptori ai lumii.
Dimitrie Haralamb Chipăruş s-a născut la 16 septembrie 1886, la Dorohoi, judetul Botosani, România, fiind unul din fii sotilor Saveta și Haralamb Chipăruş, o familie de aristocraţi, din cea mai înaltă clasă socială, în care limba franceză se vorbea frecvent.
Se cunosc foarte puţine informaţii despre viaţa din România a sculptorului, motiv pentru care personalitatea lui Chipăruş a fost întotdeauna înconjurata de o aură de mister. În 1909, la vârsta de 22 de ani, el a plecat în Italia, unde a urmat cursurile sculptorului italian Raffaello Romanelli. Nu s-a mai întors niciodată în România. Motivul acestei înstrăinări este legat de decesul fratelui sau în circumstanţe misterioase şi despre care artistul a afirmat, mai târziu, că ar fi fost asasinat din motive politice. În anul 1912, atras de cultura mistică a Parisului, Dimitrie Chipăruş a plecat în Franţa. Printre sculptorii aflaţi în acea perioadă la Paris, se număra şi sculptorul român Constantin Brâncuşi. În Paris, la fel ca şi Brâncuşi, Chipăruş a studiat la prestigioasa şcoală pariziană „Ecole des Beaux-Arts”, sub îndrumarea lui Antonin Mercier și a lui Jean Boucher. Primele sculpturi a lui Chipăruş au fost create în stilul realist și au fost expuse la Salonul din 1914. El a folosit o combinatie de bronz și fildeș, o tehnică numită criselefantină, de mare efect. Cele mai multe dintre lucrările sale de renume au fost create între 1914 și 1933. Din anumite motive părăseşte şcoala de arte frumose, după anul 1916 analele şcolare nemaiamintind nimic de prolificul artist. Dimitrie Chipăruş îşi făcuse deja un renume in lumea artistică pariziană, fiind interesat mai mult să devină un scuptor de succes, decât să lucreze după stilul academic impus de prestigioasa instituţie. Enorma popularitate de care sculptorul român s-a bucurat în timpul vieţii s-a datorat caracterului decorativ al pieselor sale, oamenii devenind interesaţi în a adăuga mai mult şarm şi confort caselor lor. Statuetele art deco ale lui Chipăruş răspundeau tocmai acestei cererii pentru obiecte plăcute şi decorative. De prin anii 1920 stilul matur al lui Chipăruş a luat formă. Sculpturile lui Dimitrie Chipăruş reprezintă manifestarea clasică a stilului Art Deco în sculptura decorativă din bronz si fildeș. Se pot distinge patru factori de influență asupra activității creatoare a artistului: Baletul Rus al lui Serghei Diaghilev, arta Egiptului antic, teatrul francez și filmele timpurii ale epocii. Maestru al artei decorative, stil pe care astăzi îl reprezintă, Dimitrie Chipăruş a devenit renumit pentru statuetele care înfăţişeau dansatoare exotice şi balerine întâlnite la Baletul Rus sau în saloanele pariziene. Chipăruş a avut ca modele dansatoare și dansatori ruși și francezi, vedete și fotomodele din revistele de modă ale epocii.
Prima reprezentare a baletului rusesc a avut loc în mai 1909 şi a avut un succes atât de răsunător, încât a schimbat modul în care lumea percepea baletul până în acel moment şi, mai mult decât atât, a pus bazele baletului pe care îl ştim noi astăzi. Combinând coregrafia, cu muzica, cu aranjările în scenă, cu jocul de lumini şi costumele dansatoarelor (Picasso fiind unul dintre creatori), Serghei Diaghilev, producătorul principal al Baletului Rus, a ridicat baletul la un nivel de senzaţie, seducând publicul şi influenţând stilul de viaţă monden. Orientalismul, curentul cultural bazat pe teme egiptene, era foarte la modă în Parisul anilor `20, fiind foarte vizibil în modă (prin culori vii şi exotice), balet, teatru sau în domeniul decoraţiunilor interioare. O parte din succesul Baletului Rus a fost atribuit folosirii motivelor egiptene în costumele dansatoarelor şi în tema poveştii redată pe scenă. Multe dintre statuetele lui Chipăruş surprind tocmai exotismul şi misticismul acestei culturi antice, transformată în modernism pe toate planurile culturale.
Pe lângă seducătoarele şi sofisticatele inspiraţii feminine, Dimitrie Chipăruş a avut şi altfel de modele, reprezentate de copiii veciniilor care deseori veneau în vizită în atelierul artistului de pe strada Barrault. Prima serie de sculpturi create de Chipăruş a fost cea cunoscuta sub numele de „seria copiilor”, în care statuetele sale surprind prin inocenţă, realism şi entuziasm.
Dimitrie Chipăruş a muncit enorm, intr-o zi normală de lucru obişnuia să petreacă în studioul său între 12 şi 15 ore.
În 1924 a întâlnit-o pe Julienne Lullier, femeia care i-a devenit mai târziu soţie şi cu care şi-a petrecut tot restul vieţii. Dimitrie Chipăruş a murit în 1947, la vârsta de 61 de ani, după o paralizie în urma unui atac cerebral și a fost înmormântat în cimitirul Bagneux, la sud de Paris.
Stilul Art Deco, curent artistic născut în Franţa în perioada dintre cele două războaie mondiale, și-a luat numele de la Expoziția de Arte Decorative de la Paris din 1925 (în franceză Arts Decoratifs). Oraşul luminilor era un fel de paradis inspiraţional pentru foarte mulţi artişti, scriitori sau muzicieni. Deși poate fi considerat, din anumite puncte de vedere un stil luxos și elegant, stilul Art Deco s-a dovedit atât de popular încât trăsăturile sale caracteristice au fost, mai apoi, imitate și reproduse pe liniile de producție în masă. Prin urmare, între 1920 și 1930, aproape toate domeniile vieții cotidiene, au fost influențate de noul stil. După cum sugerează și numele, acest stil se referă la decorațiuni și grafică, noul design punându-și amprenta în multe domenii de activitate: de la arhitectură şi design, până la artele vizuale, modă, muzică, film, sculptură şi pictură. O formă majoră de manifestare artistică, sculptura, a fost prezentă în stilul Art Deco cu opere decorative remarcabile, produse de serie, caracterizate de un pronunţat caracter comercial, precum şi de sculpturi unicat, „pièces uniques”, care erau uneori expresia fazării stilistice cu cele mai evoluate realizări ale avangardei. Producţiile sculpturale de serie, sculptură de interior, de dimensiuni mici, cu tot caracterul lor comercial, erau executate adeseori cu o perfecţiune tehnică excepţională de factură criselefantină ce îşi avea rădăcinile în arta antică. Artiştii epocii au realizat unele opere de o remarcabilă calitate şi originalitate, în care se făcea o rafinată compoziţie utilizând materiale diverse, ca bronz, aur, fildeş,cristal, lemn, marmură şi pietre semipreţioase. Chipăruş a fost exponentul de exceptie al genului. Alţi reprezentanţi ai acestei forme de sculptură decorativă, de „salon”, au mai fost Max Blondat, Marcel Bouraine, Ferdinand David, Pierre le Faguays, Alexandre Kelety, Maurice Guiraud-Rivière şi Max Le Verrier. În Germania, Ferdinand Preiss a preluat principalele elemente impuse de şcoala pariziană, realizând, tot din bronz şi fildeş, opere de primă calitate. Pentru firma Preiss-Kreisler a lucrat o întreagă serie de sculptori, printre care Rudolf Belling, Otto Portzel, R.W.Lange şi Paul Philippe. Şcoala vieneză a fost reprezentată de operele rafinate ale sculptorilor Gerdago, K.LorenzI, G.Schmidtcassel şi Bruno Zach. O a doua direcţie a sculpturii Art Deco a fost cea care a căutat să realizeze o relaţie de permanentă simbioză cu marea avangardă, reprezentată de personalităţi fundamentale pentru arta modernă, ca Brâncuşi, Arp, Derain, Modigliani şi Archipenko.
Aurel PERŞU (1890-1977)
Știați că primul autovehicul cu profil perfect aerodinamic, cu roţile în interiorul caroseriei, de forma “picăturii de apă în cădere”, a fost realizat intre 1922-1924, de inginerul român Aurel Perşu?
”Şi România a avut un specialist în aerodinamică, un strălucit inginer care trebuia de mult trecut în elita mondială a tehnicienilor. Numele lui este Aurel Perşu”. Aşa începe capitolul dedicat inventatorului român din volumul publicat în germană şi engleză ”Automobile aerodinamice în Europa şi în Statele Unite”.
Aurel Perşu a fost inginer mecanic român, constructorul primului automobil cu profil aerodinamic din lume.
Aurel Perşu s-a născut la 26 decembrie 1890, la Bucureşti. El şi-a descoperit înclinaţia spre inginerie în adolescenţă, aşa încât înaintea Primului Război Mondial a urmat cursurile Şcolii Superioare Tehnice din Berlin-Charlottenburg, absolvind Secţia Mecanică în 1913, ca şef de promoţie. În 1914 a fost medaliat de Ministerul Instrucţiunii Publice din Germania pentru un studiu avangardist deosebit, în domeniul comportării navelor în spaţiul cosmic.
Înainte de a imagina şi construi primul automobil aerodinamic din lume, Perşu a construit, în preajma primului război mondial, un automobil cu propulsie electrică, pe care îl putem vedea şi astăzi la Muzeul Naţional Tehnic Dimitrie Leonida din Bucureşti.
Invenţia care l-a făcut celebru a fost un „Automobil de formă aerodinamică cu patru roţi montate înăuntrul formei aerodinamice”. Brevetul a fost obţinut în Germania la 19 septembrie 1924, cererea de brevetare fiind adresată la 13 noiembrie 1922. Încercări de construire a unei forme aerodinamice de automobil mai făcuseră şi alţii înaintea sa. După multe calcule şi experimente de laborator, Aurel Perşu a ajuns la concluzia că forma aerodinamică ideală a unui automobil, a unui vehicul în mişcare, este forma picăturii de apă în cădere. El a ajuns la coeficienţi aerodinamici de 0,22 care şi astăzi sunt greu de atins. A construit automobilul în perioada 1922-1924, cu bani proprii, în Germania. Constructia a fost dificila si extrem de costisitoare, dar automobilul si-a aratat foarte repede valoarea. Caroseria a fost construită la diverse ateliere din Berlin. Aspect absolut original fata de alte automobile din epoca, Perşu a conceput roţile în interiorul caroseriei, fapt care la acea vreme era un lucru nemaivazut la automobile. Teoriile sunt simple: “Experimentele facute au aratat ca lasand rotile afara, rezistenta la inaintare este mult mai mare, deoarece aerul despicat axial face ca automobilul sa opuna rezistenta, iar forma aerodinamica perfecta este cea a unei picaturi de apa in cadere”, explica acum zeci de ani inginerul Aurel Persu. Deşi pentru standardele de azi, forma acestui automobil pare neobişnuită, cu habitaclul plasat în faţă şi motorul în spate, este imaginea tehnică a unei idei inspirate de picătura de apă – de unde şi denumirea uzuală a acestui automobil: ”Raindrop car” (maşina cu formă de picătură de apă).
Aurel Perşu a adus automobilul în România, parcurgând cu el peste 120.000 de kilometri cu acest prototip, dovedindu-i astfel fiabilitatea. Maşina are panourile caroseriei din aluminiu iar consumul de combustibil a fost estimat de specialişti undeva la 5 litri/100 km, fapt absolut remarcabil, având în vedere că motorul, amplasat în spate, era unul de 1.400 cmc, cu 4 cilindri în linie, pe benzină. Atât motorul şi cutia erau produse de Automobilbau Berlin şi propulsau maşina spre o viteză maximă de circa 80 km/h. Datorită lipsei diferenţialului putea lua viraje foarte strânse cu 60 km pe oră în deplină siguranţă. Automobilul a fost donat Muzeului Naţional Tehnic „Dimitrie Leonida” în 1969, şi in prezent nu mai este în stare de funcţionare. Deşi automobilul nu a fost realizat în serie, uzinele Ford şi General Motors au solicitat cumpărarea brevetului, fără a garanta însă şi construirea acestuia. Acest fapt l-a determinat pe inventator să refuze propunerea.
În ţară Aurel Perşu a fost conferenţiar la Şcoala Politehnică, iar din 1938 director general la Fabrica de avioane I.A.R. Braşov. După ce s-a retras la pensie în 1950, a continuat să lucreze la Institutul de Documentare Tehnică din Bucureşti dar, încercările sale de a contribui la dezvoltarea cercetării româneşti au fost subminate de conducerea comunistă, deoarece Aurel Perşu a refuzat categoric orice formă de colaborare cu organele statului. A murit în 5 mai 1977, la Bucureşti.
Gheorghe LEONIDA (1892-1942)
Știați că autorul chipului celebrei statui a lui Iisus, din Rio de Janeiro, a fost sculptorul român Gheorghe Leonida?
Despre celebra statuie a lui Iisus din Rio de Janeiro a auzit toată lumea, însă foarte puţini ştiu că autorul chipului Mântuitorului este sculptorul gălăţean Gheorghe Leonida.
Provenit dintr-o familie care a dat numeroase personalităţi, Gheorghe Leonida s-a născut la Galaţi, România, în anul 1892. Pentru că tatăl său, ofiţer de carieră, a fost nevoit să se transfere în capitală, Gheorghe a absolvit liceul la Bucureşti, unde apoi a urmat Conservatorul de Arte Frumoase, secţia sculptură. Şi-a făcut debutul în 1915, la un salon naţional. După ce a luptat în Primul Război Mondial, şi-a continuat studiile de artă în Italia, timp de trei ani, unde operele sale au fost încununate de mari premii, la Roma, pentru lucrarea „Reveil” (Visul) şi la Paris, Marele Premiu pentru lucrarea „Le Diable”. În 1922, Leonida s-a mutat în capitala Franţei.
Unanim recunoscut pentru expresivitatea chipurilor pe care le realiza si devenind celebru în Franța ca portretist, sculptorul român Gheorghe Leonida a fost inclus de sculptorul Paul Landowsky în echipa care a început să lucreze la statuia gigantică de la Rio de Janeiro în 1922, având sarcina să realizeze capul statuii Mântuitorului, fapt care l-a făcut celebru pe Leonida în intreaga lume.
Monumentul a fost planificat cu ocazia aniversării de 100 de ani de la declararea independenței Braziliei. Schițele proiectului au fost întocmite de inginerul Heitor Silva Costa. Din motive financiare, numai după zece ani a început construcția lui. Constructia a durat nouă ani, intre 1922-1931 și a costat echivalentul a 250.000 dolari SUA (3.3 milioane dolari în 2014). Cu sprijinul Franței și Vaticanului s-a reușit realizarea proiectului și astfel monumentul a fost sfințit și inaugurat la 12 octombrie 1931. Lucrarea a devenit în timp un adevărat simbol al Americii Latine. Cu o înălţime totală de 38 de metri (numai capul are 3,75 metri) şi o greutate de 1145 de tone, simbol al creștinismului brazilian și al păcii, statuia lui Cristos Mântuitorul cu brațele deschise a devenit imaginea simbol a orașului Rio de Janeiro. Ea a fost considerată mult timp cea mai mare statuie Art Deco din lume, iar astăzi este considerată una dintre minunile lumii moderne. Statuia este realizată din beton armat, acoperit la suprafată cu un strat de mozaic. În soclu se află o capelă unde pot intra 150 de persoane. Monumentul este folosit de biserica catolică la diferite aniversări ca loc de pelerinaj.
Revenit în ţară, Gheorghe Leonida a continuat să sculpteze, însă a murit la numai 49 de ani, în primăvara lui 1942, căzând de pe acoperişul casei familiei sale din Bucureşti, în timp ce culegea flori de tei. Regimul comunist i-a minimalizat opera, din cauza faptului că Leonida a sculptat mai multe busturi ale membrilor Casei Regale, astfel că faimoasa sa contribuţie la minunea din Rio a rămas uitată.
Lucrările sale se află în principal la Castelul Bran şi la Muzeul Naţional de Artă, dar pot fi admirate şi in alte mari muzee bucureştene.
George Emil PALADE (1912–2008)
Știați că George Emil Palade medic și om de știință american de origine română, specialist în domeniul biologiei celulare, a fost laureat al premiului Nobel pentru fiziologie și medicină în anul 1974?
George Emil Palade s-a născut la 19 noiembrie 1912 în Iași, România; tatăl său a fost profesor de filozofie la universitate, iar mama sa a fost profesoară de liceu. La vârsta de 7 ani, el și-a început pregătirea școlară la Școala „Mihail Kogălniceanu” din Iași. Pe placa de pe fațada școlii, stă scris:
„În această școală, între 1919-1922, și-a început drumul spre știință GEORGE EMIL PALADE, medic de origine română, născut la Iași, pe stradela Sărăriei, la 19.XI.1912. Descoperirile sale reprezintă eforturile susținute în domeniul cercetării fundamentale în biologie și medicină, eforturi apreciate de Comunitatea științifică internațională, prin acordarea în 1974 a Premiului Nobel, ceea ce conferă un prestigiu strălucit științei și culturii românești.” Dupa terminarea studiilor liceale, s-a înscris la Facultatea de Medicină „Carol Davila” a Universității din București, pe care a absolvit-o în 1940, obținând titlul de doctor în medicină cu o teză asupra unor probleme de structuri histologice. În perioada 1942-1945, Palade a servit în Corpul Medical al Armatei Române. În 1946 s-a căsătorit cu Irina Malaxa, fiica industriașului Nicolae Malaxa. In același an a plecat pentru studii post-doctorale în Statele Unite, unde a fost angajat pe post de cercetător la Universitatea Rockefeller din New York. Acolo l-a întâlnit pe Albert Claude, omul de știință care i-a devenit mentor. Claude lucra la Institutul Rockefeller pentru Cercetări Medicale și l-a invitat pe Palade să lucreze împreună cu el în departamentul de patologie celulară. George Palade a realizat importanța excepțională a microscopiei electronice și a biochimiei în studiile de citologie. Împreună cu biochimistul Philip Siekevitz cu care a inceput o colaborare, a combinat metodele de fracționare a celulei cu microscopie electronică, producând componenți celulari care erau omogeni morfologic. Analiza biochimică a fracțiunilor mitocondriale izolate a stabilit definitiv rolul acestor organule subcelulare ca un component major producător de energie.
Cel mai important element al cercetărilor lui Palade a fost explicația mecanismului celular al producției de proteine. A pus în evidență particule intracitoplasmatice bogate în ARN, la nivelul cărora se realizează biosinteza proteinelor, numite ribozomi sau corpusculii lui Palade. Împreună cu Keith Porter a editat revista The Journal of Cell Biology („Revista de Biologie Celulară”), una dintre cele mai importante publicații științifice din domeniul biologiei celulare..
În 1952, Palade a primit cetătenie americană. El a lucrat la Institutul Rockefeller pentru Cercetări Medicale între anii 1958-1973. În 1973 a părăsit Institutul Rockefeller, transferându-se la Universitatea Yale. A fost profesor la Universitatea Yale Medical School între anii1973-1990. Palade a fost primul presedinte al Departamentului de Biologie Celulara de la Universitatea Yale. În prezent, Catedra de Biologie Celulara de la Yale se numește catedra „George Palade”.
În 1974 dr.George Emil Palade a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină, împreună cu Albert Claude și Christian de Duve „pentru descoperirile privind organizarea funcțională a celulei, care au avut un rol esențial în dezvoltarea biologiei celulare moderne” cu referire la cercetările sale medicale efectuate la Institutul Rockefeller pentru Cercetări Medicale. Prezentarea făcută de Palade la ceremonia conferirii oficiale a premiului Nobel a avut loc la 12 decembrie 1974, cu tema „Aspecte intracelulare în procesul de secreție a proteinelor”. Textul a fost publicat în 1992 de Fundația Premiului Nobel.
La Universitatea din California, San Diego, unde a lucrat din 1990, George Emil Palade a fost profesor emerit în Medicina, în cadrul Departamentului de Medicina Celulara si Moleculara, precum si Decan emerit pentru Probleme Știintifice, la Școala de Medicina de la La Jolla, California.
George Emil Palade s-a stins în anul 2008, în Statele Unite, la venerabila vârstă de 96 de ani.
1961 – a fost ales membru al Academiei de Știinte a SUA.
1970 – a fost distins cu premiul Louisa Gross Horwitz la Universitatea Columbia, împreună cu Renato Dulbecco, un alt viitor laureat al Nobelului (1975).
1974 – a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină, împreună cu Albert Claude și Christian de Duve „pentru descoperirile privind organizarea funcțională a celulei, care au avut un rol esențial în dezvoltarea biologiei celulare moderne”
1975 – a fost ales membru de onoare al Academiei Române.
1986 – i s-a conferit Medalia Națională pentru Știință pentru „descoperiri fundamentală (de pionierat) în domeniul unei serii esențiale de structuri complexe cu înaltă organizare prezente în toate celulele biologice”.
1989 – a fost ales membru de onoare al Academiei româno-americane de arte și științe (ARA) la Universitatea din California
2007 – a fost decorat cu Ordinul național „Steaua României” în grad de Colan.
Sergiu CELIBIDACHE (1912 -1996)
Știați că învățăturile Zen i-au influentat viața și activitatea celebrului dirijor, compozitor și profesor român Sergiu Celibidache?
Sergiu Celibidache a fost dirijor, compozitor și profesor român, de renume mondial. Educat în România și mai târziu în Germania, el a avut o exceptională carieră în muzică, de peste cinci decenii, incluzând și mandatele ca dirijor principal la Filarmonica din München, la Filarmonica din Berlin și la mai multe orchestre europene. Spre sfârsitul carierei, a predat la Universitatea Mainz din Germania și la Institutul de Muzica Curtis din Philadelphia, Pennsylvania. A fost unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului XX.
El a câștigat recunoașterea internațională pentru interpretările sale celebre din repertoriul muzicii clasice și a fost cunoscut pentru stilul său energic de interpretare în spectacole, influentat de studiul și experiențele sale în Zen budism. Învățătura Zen, expresie a școlii Budismului Mahayana, care s-a dezvoltat în China pe parcursul secolului al VI-lea, pune accent pe introspecție, pe cunoasterea preceptelor budimului și pe exprimarea personală a aceastei înțelegeri în viața de zi cu zi, în special în beneficiul celorlalti. De aceea, în timpul fiecărui concert, Celibidache punea accent pe crearea condițiilor optime pentru ceea ce el numea o „experiență transcendentală”. Celibidache a refuzat în mod frecvent să-si înregistreze spectacolele în scopuri comerciale în timpul vieții sale, având convingerea că un ascultător nu putea obține aceea experiență transcendentală, în afara de sălii de concert, doar ascultand muzică înregistrată. Așa cum explica Celibidache, spațiul acustic în care se aude un concert influețează în mod direct posibilitatea apariției experienței transcendentale, pe care el o căuta. Multe dintre înregistrările performanțelor sale au fost realizate postum. Sergiu Celibidache s-a născut într-o familie de intelectuali, la 28 iunie 1912, în Roman, un mic oraș din nord-estul României. De mic a început să studieze pianul și după absolvirea liceului în orașul natal și-a petrecut urmatorii ani la Iași, unde a luat lecții de pian și compoziție, iar apoi s-a înscris la cursurile de filosofie și matematică ale Universității din București. Deși tatăl său se aștepta ca el să urmeze o carieră politică în România, în 1936, Sergiu Celibidache a ales să se înscrie la Academia de Muzică (Hochschule für Musik) din Berlin, Germania, unde a studiat compoziția cu Heinz Thiessen și mai târziu cu Kurt Thomas, Walter Gmeindl și Fritz Stein. Si-a perfectionat educatia urmând studii de doctorat la Universitatea Friedrich Wilhelm (Friedrich-Wilhelms-Universität) din Berlin, unde a studiat filosofia cu Nicolai Hartmann, Eduard Spranger și muzicologia cu Arnold Schering și Georg Schünemann. El a prezentat o disertație de doctorat având ca subiect pe compozitorul franco-flamand Josquin des Prez (c. 1450-1521) și activitatea acestuia în perioada Renașterii. A obținut diploma în 1944. În timpul studiilor sale la Berlin, Celibidache a fost inițiat in tainele budismului Zen sub influența profesorului său, Martin Steinke. Principiile budismului i-au dat o imagine asupra lumii și asupra muncii sale, l-au educat și l-au influențat puternic pentru tot restul vieții. Între 1945 si 1952, Sergiu Celibidache a fost dirijor principal al Filarmonicii din Berlin unde a dirijat peste 400 concerte, impunându-se ca personalitate muzicală de o excepțională exigență artistică. El a lucrat și în Marea Britanie, la sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950, sprijinind eforturilor de promovare ale pianistei Eileen Joyce și ale partenerului ei, Christopher Mann, pentru obținerea unor angajamente cât mai bune. Într-un interviu acordat în 1969, Eileen Joyce a spus că cel mai mare dirijor cu care ea a lucrat vreodată a fost Sergiu Celibidache, arătând și apropierea sufletească între cei doi muzicieni: „el a fost singurul pe care l-am primit în sufletul meu”. Pentru un timp, Celibidache nu a mai avut o funcție permanentă, fiind însă invitat cu regularitate la pupitrul unor renumite orchestre simfonice europene: Orchestra Radio din Stuttgart (Germania), Orchestra Națională din Paris (Franța), Orchestra Simfonică Radio din Stockholm (Suedia). Între 1960 și 1962 a predat cursuri de perfecționare în arta dirijorală, pentru tineri dirijori selecționați cu multă grijă, la Accademia Musicale Chigiana din Sienna (Italia), iar mai târziu la Fontainebleau (Franța) și la München (Germania). În anul 1970, a fost distins cu Premiul Léonie Sonning in Danemarca. Din 1979 și până la moartea sa, în 1996, el a fost directorul muzical al Filarmonicii din Munchen. A predat regulat la Universitatea Mainz din Germania, și în 1984 a predat la Institutul Curtis din Philadelphia, Pennsylvania. Activitatea profesorală a fost un aspect major de-a lungul vieții sale, iar cursurile sale au fost frecvent deschise tuturor, fără taxă. Printre elevii săi notabili au fost Françoys Bernier, Jordi Mora, Peter Perret, Markand Thakar, Konrad von Abel și Nils-Göran Areskoug. El a apărut în filmul Botschafter der Musik (Ambasador al Muzicii), unde a dirijat Filarmonica din Berlin într-un spectacol complet în care s-a interpretat uvertura Egmont de Ludwig van Beethoven.
Printre atâtea mari realizari, Sergiu Celibidache a compus și un impresionant Requiem, patru simfonii și un Concert pentru pian și orchestră, rămase în cea mai mare parte inedite. Pe parcursul întregii sale cariere, activitatea artistică a lui Sergiu Celibidache a fost recunoscută printr-o serie de onoruri, distincții și premii:
• 1970: Premiul pentru Muzica „Léonie Sonning” (Danemarca)
• 1992: Cetățean de Onoare al orașului München (Ehrenbürgerrecht von München)
• 1992: Crucea cu stele in grad de Mare Ofițer, Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania (Großes Verdienstkreuz mit Stern, Verdienstorden der Bundesrepublik Deutschland),
• 1992: membru de onoare al Academiei Române
• 1992: Doctor honoris causa, Academia de Artă din Iași și Universitatea din Iași
• 1993: Membru al Ordinul bavarez Maximilian pentru Știință și Artă (Bayerische Maximiliansorden für Wissenschaft und Kunst) (Germania)
• Ordinul bavarez de Merit (Bayerischer Verdienstorden)
• Cetățean de Onoare al municipiului Iași, România
ACUM ŞTIŢI ! NOW YOU KNOW! MAINTENANT VOUS SAVEZ!
Un articol de Nicolae Sabin Dordea
cu elemente de la sursele: Wikipedia, the free encyclopedia; Wikipedia, enciclopedia liberă; altermedia.ro; wapedia.mobi/ro; ro.wikipedia.org/wiki/; promotor.ro; automobileromanesti.ro;
Istorie si Numismatica 