AUREOLUS

AUREOLUS

Un articol de Nicolae Sabin Dordea

Aureolus aAureolus r

Viața timpurie şi cariera lui Aureolus

Nu există nici o modalitate de a determina data naşterii sale, dar având în vedere că era în deplinătatea puterii între anii 250 și 260 p.Chr., este probabil ca el să se fi născut între 220-230 p.Chr.. Istoricul bizantin Zonaras spune că Aureolus a fost păstor în tinerețe, născut în provincia romană Dacia, la nord de Dunăre. La fel ca mulți alți daci a intrat de tânăr în armata romanâ, a câştigat simpatia împăratului Valerianus şi prima sa slujbă se spune că ar fi fost cea de îngrijitor al cavaleriei. Dacă este aşa, el trebuie să fi fost unul foarte bun, pentru că potrivit lui Zonaras l-am întâlnit mai întâi ca Phronistes – Maestru al Grajdurilor Imperiale. Sensul exact al acestui termen este încă un pic neclar. Asta înseamnă că a fost Maestru al Grajdurilor Imperiale ale lui Gallienus sau se referă la poziția sa de mai târziu în calitate de comandant al armatei de cavalerie a lui Gallienus? De-a lungul domniei sale Gallienus a fost întotdeauna dispus să promoveze talentul acolo unde l-a descoperit, iar Aureolus a fost unul dintre cei mai străluciți oameni noi care au fost numiți în mari poziții de comandă în armată, în locul senatorilor excluşi de la comanda militară în 261 p.Chr. de impărat.

Cu Gallienus

Gallienus cu numele latin complet Publius Licinius Augustus Egnatius Gallienus; (cca.218-268 p.Chr.) a fost al 41-lea împărat al Imperiului Roman şi a domnit împreuna cu tatăl său Valerian între 253-260 p.Chr. şi singur de la 260 la 268 p.Chr.. El a domnit în timpul crizei din secolul al treilea, care aproape a provocat prăbuşirea imperiului. Deşi a câştigat un important număr de victorii militare, el nu a reuşit să prevină secesiunea provinciilor importante, iar Imperiul Roman a fost la un pas de dezintegrare.

Inspirat de războinicii sarmați sau sasanizi, foarte mobili pe caii lor, împăratul Gallienus a dorit să creeze un corp mobil de luptători ecveștri (de la lat. ecvus – cal), numit comitatus. Ca Maestru al Grajdurilor Imperiale, Aureolus a fost persoana potrivită pentru a lucra cu Gallienus în dezvoltarea acestui concept pentru crearea unei forțe autonome de călăreți, ca o întreagă armată de câmp extrem de mobilă, sub controlul direct al împăratului. Aureolus a primit comanda acestei armate de călăreți (equites). El a fost primul comandant al acestui tip de armată din istoria imperiului roman, predecesoarea armatelor de cavalerie din următoarele şaptesprezece secole. Baza sa era la Mediolanum (astăzi Milano).

equites
Aureolus şi-a lăsat pentru prima dată amprenta în istorie în 258 p.Chr. sau 260 p.Chr.(data este incertă), când cavaleria sa a fost principala responsabilă pentru înfrângerea uzurpatorului Ingenuus în Bătălia de la Mursa (astăzi Osijek, în Croația). Se spune ca rebeliunea lui Regalianus din 260 p.Chr. a fost de asemenea înfrântă de armata de cavalerie a lui Aureolus.

Apoi în primavara anului 261 p.Chr. împăratul Gallienus l-a trimis din nou pe comandantul său de succes Aureolus să înfrângă alti doi uzurpatori, Macrianus şi Quietus, ale căror legiuni din Siria intraseră în Moesia. Aureolus a învins armata Macrianilor în bătălia decisivă care a fost purtată în primăvara sau la începutul verii anului 261 p.Chr., undeva în zona centrală a Balcanilor, cel mai probabil în Iliria, cu toate că Zonaras o localizează în Panonia. Armata rebelilor, era mărită de efectivele legiunilor provinciilor dunărene, care sprijiniseră mai înainte rebeliunile lui Ingenuus şi apoi a lui Regalianus. Efectivul acestei armate era, probabil, de cel puțin 30.000 de oameni. Lui Aureolus i-ar fi fost necesară o forță mult mai puternică decât armata sa de cavalerie, ca să-i atace şi să-i învingă. Gallienus pare să-i fi dat lui Aureolus mână liberă în zdrobirea rebelilor şi probabil că i-a încredințat o forță care s-a dovedit suficientă. În orice caz, armata uzurpatorilor a fost învinsă şi predată, iar cei doi lideri ai lor au fost ucişi. Victorios, Aureolus a încorporat în trupele sale soldați ai oponenților săi, iar forțele garnizoanelor dunărene au fost pacificate. Deşi revolta acestora era un pericol major pentru domnia lui Gallienus, generalul Aureolus este cel creditat cu suprimarea Macrianilor pentru că lui i-a fost dată responsabilitatea exclusivă pentru campania împotriva acestora.                                                                  Un alt uzurpator al tronului imperial a fost Postumus, care se autoproclamase împărat în 260 p.Chr. şi care conducea un teritoriu rupt din imperiul roman, autodenumit imperiul gallic. Gallienus a lansat împotriva lui două campanii, între anii 262 p.Chr. şi 265 p.Chr. fără a reuşi să-l elimine sau să-l învingă. Emisiunile monetare de la sfârşitul anului 265 p.Chr. ale lui Postumus prin care celebrează victoria asupra lui Gallienus, confirmă acest fapt. În orice caz, faptul că Postumus era principalul responsabil pentru uciderea lui Saloninus, fiul lui Gallienus, a făcut ca disputa lor să fie extrem de personală. Fiul împăratului, reprezentantul autoritătii imperiale cu titlul de cezar, împreună cu Silvanus, prefectul pretorian însărcinat să-l protejeze, au fost victime ale soldaților lui Postumus la cucerirea oraşului Cologne.

 Împotriva lui Gallienus

După înfrângerea rebelilor Macriani din 261 p.Chr., împăratul  Gallienus l-a trimis pe comandantul armatei de cavalerie Aureolus, probabil în anul 262 p.Chr., împotriva lui Postumus în încercarea de a-l zdrobi pe uzurpator şi imperiul său gallic. După un oarecare succes inițial împotriva lui Postumus, această primă încercare a eşuat, s-a afirmat, din cauza „nepăsării” lui Aureolus. Lui i s-a reprosat că nu a acționat suficient de energic pentru a obține o victorie completă, dându-i astfel lui Postumus răgazul să se replieze şi să se salveze de la dezastru. Probabil că împăratul nu i-a iertat niciodată lui Aureolus eşecul suprimării lui Postumus, considerat ucigaş al fiului său, fapt care pare să fi condus ulterior la retrogradarea şi eventuala abandonare a lui Aureolus de către Gallienus în 267 p.Chr..
S-a sugerat adesea că încă din această etapă Aureolus îl vedea pe Gallienus deplasat ca împărat şi că el ar fi permis în mod deliberat uzurpatorului galic să se sustragă de la distrugere. Totuşi, este posibil că în urma acestei campanii Aureolus să fi reuşit să-i izgonească pe Jutungi din provincia alpină Raetia, recuperată din imperiul gallic, fapt care în cazul lui Gallienus pare să fi eşuat, deşi acesta îşi dorise de mult controlul asupra Raetiei, considerand că Jutungii reprezintă o amenințare directă pentru Italia şi Roma.

O a doua campanie, în anul 265 p.Chr., condusă de Gallienus însuşi, de asemenea părea să fie în avantaj fata de Postumus, dar în timp ce îl asedia într-un oraş din Gallia (probabil Augusta Treverorum), Gallienus a fost rănit şi forțat să se retragă. După această a doua încercare eşuată, Gallienus nu s-a mai confruntat cu Postumus.
Conspirația lui Claudius, împreună cu prefectul pretorian – Aurelius Heraclianus şi Aurelianus, care urma să-l coste pe Gallienus chiar viața, sugerează că a existat tot mai mult convingerea, la cel mai înalt nivel al armatei din anii 260, că Gallienus nu se mai potrivea cu ceea ce trebuia să fie de regulă un împărat roman şi se poate foarte bine ca şi Aureolus să fi împărtăşit această convingere.

Poate, ca dac, Aureolus a fost ofensat şi de politica lui Gallienus, aceea de retragere a legiunilor din garnizoanele dacice în jurul anului 260 p.Chr., pentru a-şi întări armata din teritoriu pentru apărarea Italiei, permitând astfel incursiunile barbare în Dacia. Dovezile numismatice confirmă acest fapt, cu observația că este posibil ca retragerea legiunilor să se fi întâmplat chiar mai devreme. Astăzi se ştie cu certitudine că Gallienus în anul 257 p.Chr. a închis monetăria din Colonia Samizegetusa Ulpia Traiana, capitala Daciei romane, monetărie care funcționase neîntrerupt din 246 p.Chr. de la înființarea ei de către împăratul Philip Arabul. Ultimele monede cu legenda PROVINCIA DACIA emise aici, în numele împăraților Valerianus şi Gallienus poartă pe revers în exergă AN XI, anul al 11-lea al erei locale dacice, socotit de la înființarea monetăriei. Este un indiciu clar privind intenția împăraților Valerianus si Gallienus de retragere din Dacia în anii următori. Într-adevăr după anul 260 p.Chr. în timpul lui Gallienus, când Imperiul Roman era slăbit din cauza tulburărilor interne, mare parte a Daciei a căzut în mâinile năvălitorilor goți şi a altor migratori. Probabil că şi acest resentiment l-a determinat pe Aureolus să creadă că Gallienus şi-a pierdut dreptul său divin la domnie.

Aureolus a fost victima colaterală a unei conspirații a cărui principal autor a fost Claudius. Doua surse (Zosimus I.40 și Zonaras XII.25) raportează că conspirația a fost organizată de Heraclianus, Claudius şi Aurelian. Scopul era înlăturarea de la domnie a lui Gallienus prin crimă chiar, dar acesta era înconjurat încă de supuşi loiali. Unul dintre aceşti supuşi loiali împăratului era Aureolus, strălucitul general, comandantul armatei de cavalerie. Invidioşi pe victoriile obținute de Aureolus care-l făcuseră cunoscut în tot imperiul, Claudius şi Aurelianus vedeau în el un posibil rival în obținerea tronului imperial după dispariția împăratului în funcție. Soluția era sădirea neîncrederii între Gallienus și Aureolus, dezbinarea celor doi şi îndepărtarea lui Aureolus. Claudius şi Aurelianus au fost cei care i-au sugerat lui Gallienus că Aureolus l-a făcut scăpat pe Postumus sau că face parte dintr-o conspirație împotriva lui. (“Lingușirea este plata anticipată a trădării”- scria istoricul român Nicolae Iorga în cugetările sale.)

În orice caz, Aureolus pare să fi pierdut încrederea lui Gallienus ca urmare a eşecului său de a-l distruge pe Postumus în Gallia în 262 p.Chr.. Dând crezare celor care se vor dovedi ulterior călăii săi, Gallienus l-a îndepărtat pe Aureolus de la comanda cavaleriei şi l-a numit comandant al legiunilor provinciei Raetia în anul 267 p.Chr.. Comanda cavaleriei sale i-a fost dată lui Claudius, apoi lui Aurelianus, ambii deveniți, pe rând, împărați.

Pierderea comenzii cavaleriei de elită pentru care făcuse atât de mult ca să o creeze şi pe care a condus-o atât de strălucit, trebuie să fi părut o retrogradare umilitoare pentru Aureolus. Căzut în dizgrație, abandonat de împărat, izolat de cavaleria sa, este cert că Aureolus şi-a pierdut speranța unei apropieri. Este posibil ca toate acestea, să fi determinat infidelitatea sa față de împăratul Gallienus şi trecerea în altă tabără. Aureolus a simtit nevoia să se revolte şi să-şi caute un aliat. Totuşi nu se poate spune cu siguranță care au fost motivele pentru care Aureolus a organizat rebeliunea împotriva lui Gallienus. Este posibil să fi fost pure resentimente la retrogradarea lui după atacul asupra lui Postumus, combinate cu convingerea că politicile militare ale lui Gallienus au subminat apărarea Daciei şi a provinciilor Ilire, şi cu faptul că Gallienus nu mai avea valoarea de lider care se aștepta de la el.

Între 267 p.Chr. și 269 p.Chr. au avut loc două invazii masive ale triburilor de goți şi heruli pe teritoriul roman. Primul val a venit în timpul domniei lui Gallienus în 267 p.Chr. şi a început când herulii, un popor germanic nomad, s-au alăturat hoardelor de goți la devastarea coastelor Mării Negre şi Mării Egee. Bandele războinice amestecate au atacat Bizanțul şi Cyziscus, ajungând până în sudul Greciei. O armata ateniană, condusă de istoricul Dexippus, i-a împins pe invadatori spre nord, unde au fost interceptați de armata lui Gallienus, care a câștigat o victorie importantă în apropierea râului Nestos, la granița dintre Macedonia şi Tracia, cu ajutorul cavaleriei dalmațiene. Contingentele de goți din est au fost decimate abia doi ani mai târziu, în Bătălia de la Naissus, în 269 p.Chr. de armata împăratului Claudius, victorie în urma căreia şi-a luat numele de Gothicus.                           Înainte de a porni campania din anul 267 p.Chr. împotriva herulilor care invadaseră provinciile dunărene în număr mare, Gallienus i-a lăsat lui Aureolus sarcina de a apăra Alpii şi nordul Italiei împotriva unui posibil atac al lui Postumus.

Aureolus

Aureolus imaginat de Guillaume Rouillé in Promptuarium iconum insigniorum in anul 1553

Legiunile din provincia Raetia revoltate împotriva împăratului Gallienus l-au proclamat împărat pe Aureolus la sfârşitul anului 267 p.Chr. El a pornit din provincia Raetia invadând nordul Italiei, unde şi-a reluat vechea lui bază, cea de la Mediolanum. Oricum, este posibil ca pe termen lung consecințele rebeliunii lui Aureolus să fi fost mai grave, prin faptul că a expus Raetia invaziei Alamanilor, care şi-au continuat raidul în forță chiar în Italia în anul următor, în primele luni ale domniei lui Claudius Gothicus.
De la Mediolanum, Aureolus s-a declarat aliat al lui Postumus şi l-a invitat pe acesta să-l înfrunte pe Galienus pentru tronul Imperiului, cu sprijinul său. Oraşul Mediolanum cu Italia de nord şi provincia Raetia ar fi fost de mare importanță pentru Postumus dacă intenționa să mărşăluiască spre Roma.                                                                                                La atelierele monetăriei imperiale din Mediolanum (Milano) Aureolus ca împărat proclamat de armate, a emis monede purtând imaginea lui Postumus, cu apel la credința foştilor săi tovarăşi de cavalerie (equites – călăreți) pe revers. Acest lucru pare să fi fost ideea lui Aureolus pentru că Postumus nu s-a gândit niciodată să stimuleze loialitatea cavaleriei în acest fel. Luând în considerare aceste emisiuni monetare de la Mediolanum, pare probabil că Aureolus a făcut acest gest sfidător numai atunci când Postumus nu a reuşit să profite de criza din Italia. Nu se cunosc motivele pentru care Postumus a rămas rezervat: neîncrederea în Aureolus, teama de a se angrena într-un război de mare anvergură şi pierderea tronului său în cazul unei înfrângeri sau comoditatea şi suficiența de a-şi conduce în linişte imperiul său gallic.

În orice caz, indiferent de motiv, Postumus nu a profitat de aceasta oportunitate de aur, a ignorat invitația lui Aureolus şi nu a acționat în nici un fel: nici să conteste în nume propriu domnia lui Gallienus, nici să-l sprijine pe Aureolus în rebeliunea sa. Aureolus a acționat ca adjunct al lui Postumus până în ultimele zile ale revoltei sale, când pare să fi revendicat tronul pentru el însuşi. Impresia care rămâne după parcurgerea informațiilor şi a dovezilor referitoare la acest episod al istoriei, este că, doar Aureolus a visat la o alianță cu Postumus, pentru că se pare că relația nu era biunivocă. Nu avem dovezi care să ateste că şi Postumus îl considera aliat pe Aureolus, ba chiar a lăsat impresia că l-a ignorat total pe acesta.

Ca să-şi apere tronul, Gallienus a pornit spre Italia, nevoit fiind să întrerupă campania sa împotriva goților din Balcani în cel mai critic moment, pentru a se confrunta cu Aureolus. Nesusținut de Postumus, Aureolus a fost învins de Gallienus într-o luptă pe râul Adda la est de Milano, într-un loc cunoscut de secole ca Pontirolo (din limba latină Pons Aureoli, adica Podul lui Aureolus). Apoi Aureolus s-a retras în Mediolanum unde a fost asediat de armata lui Gallienus (inclusiv de cavaleria în crearea căreia Aureolus avusese un rol esențial şi la loialitatea căreia apela acum în zadar). 

Apoi, evenimentele de la Mediolanum au început să se deruleze cu repeziciune: asasinarea lui Gallienus şi proclamarea lui Claudius al II-lea ca împărat, înfrângerea şi asasinarea lui Aureolus.

Complotul şi asasinarea împăratului Gallienus 

Înainte de sfârşitul verii anului 268 p.Chr., în timpul asediului oraşului  Mediolanum împăratul Gallienus a fost asasinat într-un complot al comandanților de cel mai înalt rang, în care Claudius a fost aproape sigur un prim motor.                                                             A fost răspândit în tabără zvonul că forțele lui Aureolus părăsesc orașul, iar Gallienus şi-a părăsit repede cortul fără garda sa de corp, pentru a da ordinele necesare, când din întuneric a fost lovit mortal de Cecropius, comandantul Dalmațienilor.

În septembrie 268 p.Chr., Claudius a fost desemnat tribun militar de armata imperială care-l asedia pe Aureolus în Mediolanum. Se spune că şi-a câştigat poziția și respectul soldaților prin faptul că era puternic fizic, dar mai ales crud. A reuşit să-i succeadă lui Gallienus la tron şi este cunoscut în istorie sub numele de Claudius Gothicus. Potrivit lui Aurelius Victor şi Zonaras, auzind vestea că Gallienus a murit, Senatul de la Roma a ordonat repede executarea familiei sale (inclusiv pe fratele Valerianus cu fiul său Marinianus) şi pe susținătorii lor, pentru a intra în grațiile noului împărat Claudius, şi asta, chiar înainte să primească mesaj de la acesta să le cruțe viața şi să-l zeifice pe predecesorul său.

Gallienus nu a fost tratat în mod favorabil de către istoricii antici, parțial din cauza secesiunii Galliei şi Palmyrei şi incapacitații lui de a le recâștiga. Deşi considerat un împărat slab, el a reuşit totuşi să-şi păstreze tronul timp de 15 ani, în ciuda tulburărilor provocate în imperiu de invaziile barbare şi de cei treizeci de uzurpatori ai tronului imperial.

Asasinarea lui Aureolus

Cum era de asteptat, complotului lui Claudius i-a căzut victimă şi Aureolus. Sfârșitul lui a venit atunci când a incercat să se predea în septembrie 268 p.Chr. lui Claudius. Aureolus a fost ucis de Garda Pretoriană, se presupune, ca răzbunare pentru revolta împotriva lui Gallienus, în realitate ca un serviciu adus noului împărat. În aparență, Pretorienii şi-au luat singuri libertatea de a-i lua viața lui Aureolus înainte ca noul împărat Claudius să-i decidă soarta. Garda Pretoriană a fost o forță militară folosită în Imperiul Roman pentru paza şi securitatea împăratului. A fost desființată de împăratul Constantin I, în anul 312 p.Chr., tocmai ca urmare a implicării lor în asasinarea împăraților sau în desemnarea lor.
Sursele antice care se referă la Aureolus sunt limitate, iar informațiile pe care le oferă sunt adesea contradictorii. Printre acestea se numără Historia Augusta, Zonaras – epitomă și Zosimus – Historia Nova. Cariera sa, în special rebeliunea lui finală, a fost prezentata pe scurt în biografia lui Gallienus, a lui John Bray.

Anunțuri

„IMPARATII CU GATUL GROS” – ESTETICA MONEDELOR ROMANE IN TIMPUL TETRARHIILOR (293 – 324)

Privind în ansamblu monedele romane pe un site specializat sau într-o colecţie, vei observa ca există un lot de monede care fac notă discordantă cu imperialele din argint de tip denar sau antoninian. Sunt monede din bronz numite follis, înnegrite sau înverzite de vreme, cu o vechime de peste 18 secole. Sunt monedele care au circulat la sfârşitul secolului al III-lea.

Daca ai curiozitatea sa le vezi mai îndeaproape, imediat observi ca estetica lor este diferită, într-un mod care, poate dezamăgeste, în comparaţie cu denarii de până atunci. Dar, pentru a întelege mai bine, sa ne familiarizăm un pic cu epoca în care au fost emise aceste monede.

Reformele lui Diocleţian

Criza secolului al III-lea, cu consecinţe grave privind stabilitatea imperiului, a luat sfârşit în anul 284 d.Chr., odată cu urcarea pe tron a împăratului Diocleţian (284-305) d.Chr.

De la bun început trebuie spus că nici Diocleţian nu avea cine ştie ce „pedigree”, cine ştie ce descendenţă aristocratică. Ca şi alţi împăraţi înaintea sa, provenea tot din mediul militar, era originar din Dalmaţia, deci nu era mostenitorul vreunei mari familii de patricieni din Roma. Acele timpuri bune ale patricienilor Romei din epoca republicană erau demult apuse. Ceea ce a făcut Diocleţian în plus faţă de antecesori, a fost faptul că a ştiut, încă de la urcarea pe tron, să-şi consolideze puterea, să-şi asume conducerea supremă. A reorganizat armata imperiului, diminuând totodata rolul armatei şi al gărzii pretoriene în proclamarea împăraţilor. Diocleţian a făcut o serie de reforme administrative si economico-financiare, şi chiar dacă unele sunt considerate astăzi „nebunii economice”, ele au avut ca rezultat o atenuare a inflaţiei. Faptul că Diocleţian s-a declarat stăpân absolut, a fost picătura care a dus la dispariţia ultimelor aparenţe republicane. Rolul Senatului Roman se cam încheiase, fusese condamnat la tăcere. Deşi a reuşit sa redea imperiului o relativa stabilitate, împăratul Diocleţian nu face parte din galeria „împăraţilor buni” ai imperiului, din cauza persecuţiei creştinilor si a guvernării sale autoritare.

În ideea unei mai uşoare şi eficiente guvernări a imensului imperiu roman, el a instituit iniţial diarhia – conducerea în doi (doi auguşti) – în anul 286, asociindu-l la domnie pe Maximian în calitate de co-împărat, apoi, în anul 293, tetrarhia – conducerea în patru (doi auguşti şi doi cezari). Cei patru conducători formau o singură familie de origine divină (domus divina), auguştii considerându-se fraţi, iar cei doi caesari, fiii acestora. Exista posibilitatea ca fiul adoptiv să se căsătorească cu fiica tatălui adoptiv, întărind astfel tetrarhia prin relaţii de rudenie. Urmând acest principiu, Maximian şi Galeriu s-au căsătorit cu câte o fiică a lui Diocleţian, iar Constanţiu Chlorus cu Theodora, fiica vitregă a lui Maximian.

Prima tetrarhie, între anii 293 si 305: Diocleţian şi Maximian, auguşti – împăraţi seniori, Galeriu si Constanţiu Chlorus (tatăl lui Constantin), cezari – împăraţi juniori.

A doua tetrarhie, între anii 305 si 324, în urma renunţării la tron a lui Diocleţian şi Maximian, a avut următoarea componenţă: Galeriu şi Constanţiu Chlorus, auguşti, Maximin II Daza (nepotul lui Galeriu) şi Severus II, cezari. Apoi, în urma deceselor lui Constanţiu în 306 şi a lui Severus în 307, Galeriu îi ridică, pe Constantin la rangul de cezar în 307 şi pe Licinius, prietenul său, la rangul de augustus în anul 308. Maxenţiu, fiul lui Maximian s-a autoproclamat co-împărat în Italia, în anul 306, reuşind să reziste, deşi era considerat nelegitim, până în anul 312, când a fost învins de Constantin. Cea de-a doua tetrarhie a eşuat lamentabil, dupa moartea împăratului Galeriu în anul 311, stabilitatea imperiului având mult de suferit în urma războaielor dintre tetrarhi.

Impăraţii cu gâtul gros

Reorganizarea  imperiului este reflectată şi în numismatică. Reforma monetară întreprinsă de Diocleţian în anul 294 s-a caracterizat prin apariţia unei tipologii monetare caracteristice acestei perioade de sfârşit de secol, continuată şi în primul sfert al secolului următor. Este cert că după această reformă, monedele imperiale au arătat cu totul altfel.

În privinţa baterii de monedă, Imperiul Roman era reprezentat, de secole, de cei doi emitenţi autorizati: împăratul şi Senatul Romei. Exista regula ca împăratul să emită monedele de valoare mare, din aur sau argint, de tip aureus, respectiv denar sau antoninian. Denarul fusese deja  înlocuit cu antoninianul la mijlocul secolului III. Monedele din aur sau argint, bătute la monetăria imperială din Roma, avuseseră parte de o lucrătură fină, lăsând impresia de filigran, iar efigiile realizate erau foarte aproape de înfătişarea reală a împăraţilor. Dacă facem o comparaţie cu statuile din marmură ale împăraţilor realizate în aceeaşi epocă, putem afirma că efigiile de pe monede erau foarte reuşite.

Înainte de Diocleţian, Senatul roman era autorizat să emită monedele din bronz – sesterţ, dupondius – ele având marcajul SC (Senatus Consulta). Stim care era părerea aristocratiei senatoriale despre împăraţii proveniti din rândurile armatei: brutali, inculţi, lipsiţi de educaţie şi inteligenţă. Si poate că aveau dreptate (vezi criza secolului III).

La vederea acestui tip de monede din timpul tetrarhiilor (293-324), ai putea crede că a fost materializată vreo ironie a Senatului, ca rezultat al antipatiei faţă de împăraţii-militari. Dar nu acesta era motivul, deoarece odata cu instituirea Dominatului, când Diocleţian s-a proclamat Dominus et deus – „stăpân absolut şi zeu”, rolul Senatului s-a redus aproape la zero.

Să facem o simplă constatare, din punct de vedere estetic, a modului de realizare a monedelor, în timpul celor două tetrarhii.

 

 

 

 

 

 

 

Diocleţian, împărat între anii 284-305 antoninian, monetăria Heraclea, Av: Bustul cu armură şi coroană radiatus spre dreapta/IMP C G VAL DIOCLETIANVS PF PI AVG; Rev: CONCORDIA MILITVM, în exergă:HA;

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Maximian, cezar (285-286), împărat între anii 286-305, antoninian, monetăria Heraclea, Av: Bustul cu armură şi coroană radiatus spre dreapta/IMP MAXIMIANUS PF AVG/ Rev: CONCORDIA MILITVM, în exergă:HA;

Dacă la începutul domniei lui Diocleţian şi a asociatului său Maximian, monedele imperiale mai semănau ca aspect cu cele ale antecesorilor, în sensul că încă se mai emiteau şi mai circulau antoninieni, după anul 293 aspectul lor s-a schimbat radical.

Toate monedele din acea perioadă, au un aspect caricatural, au niste caracteristici  destul de bizare pentru noţiunea  de „monedă imperiala”. Privindu-le, ai putea crede că scopul ocult ar fi fost ca toţi împăraţii proveniti din mediul militar sa fie prezentaţi ca nişte brute. Diocleţian, Maximian, Galeriu, Constanţius I Chlorus, Sever II, Licinius, Maximin II Daza, Constantin, Maxenţiu, toţi s-au bucurat de o portretistică corespunzătoare aceluiaşi nou arhetip. Fără excepţie, toţi Auguştii şi Cezarii sunt prezentaţi pe efigiile acestor monede cu nişte profile de luptători de greco-romane sau halterofili: tunşi scurt, cu gâtul exagerat de gros şi ceafa dreaptă. Mai mult decât atât, efigiile lor seamănă atât de mult între ele, încât de multe ori nu le poţi deosebi decât citind legenda gravată in jurul acestora. Din cauza aspectului lor, i-am numit „împăraţi cu gâtul gros”.

 

 

 

 

 

 

Diocleţian

 

 

 

 

 

 

 

Maximian

 

 

 

 

 

 

 

Galeriu Maximian

 

 

 

 

 

 

 

 

Constanţius I Chlorus

 

 

 

 

 

 

 

 

Licinius Licinianus

 

 

 

 

 

 

 

Maximin II Daza (Daia),

 

 

 

 

 

 

 

 

Constantin, cel ce va fi cunoscut mai târziu sub numele de Constantin I, supranumit „cel Mare”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Maxenţiu

 

 

 

Caracterizarea  „împăraţi cu gâtul gros” se referă strict la împăraţii ale caror efigii corespund aceluiaşi tipar, realizat în acei treizeci de ani din perioada tetrarhiilor. Ea desemneaza practic o epoca. Cu mai mult de doua secole mai înainte, împăraţi ca Nero, Otho, Vitellius, Vespasian, au fost şi ei reprezentaţi în acest fel pe monede, dar asta pentru ca aveau gâtul gros la propriu, aşa arătau ei în realitate, deci efigiile erau realizate în mod realist. În cazul de faţă însă, este vorba de o deformare a trasăturilor, deformare voluntară poate, sau involuntară dar acceptată. Este imposibil ca toti cei nouă împăraţi să fi arătat aproape la fel. Deşi poate ni se pare nepotrivit acum, este posibil ca acesta sa fi fost idealul de frumuseţe, forţă şi bărbăţie al epocii, un nou mod de reprezentare, un nou stil. Aspectul estetic evident brut al monedelor a fost asociat cu scăderea continuă a calităţii aliajelor utilizate, conţinutul de argint scăzut, precum şi cu scăderea permanentă a greutăţii acestor tipuri monetare. Toate acestea erau semne ale declinului marelui Imperiu Roman. Deci, aceste efigii reprezintă o tipologie nouă, distinctă.

 

 

 

 

 

 

Diocleţian, Constanţius I Chlorus

 

 

 

 

 

 

 

Diocleţian

 

 

 

 

 

 

 

Maximian

 

 

 

 

 

Constanţius I Chlorus,

 

 

 

 

 

Galeriu

 

 

 

 

 

 

 

Maximin II Daza (Daia),

 

 

 

Licin

 

Licinius 1av

 

 

 

Licinius

 

 

 

 

 

 

 

Constantin cel Mare

 

 

 

 

De acelaşi tratament s-au bucurat şi Augustele:

Galeria Valeria, soţia lui Galerius

 

 

 

 

 

 

Elena, mama lui Constantin,

 

 

 

 

Reversurile monedelor, prin tradiţie, sunt expresia propagandei imperiale. Temele lor, destul de limitate în această epocă, evocau divinităţi protectoare: în special Genius (GENIO POPVLI ROMANI, GENIO AVG GET CAESARVM NN, GENIO CAESARIS, GENIO AVGVSTI, GENIO IMPERATORIS) sau Jupiter (IOVI CONSERVATORI), apoi Apollo cunoscut şi ca Sol Invictus (SOLI INVICTVS, SOLI INVICTO COMITI), Hercule, Marte. Lansau adevărate slogane politice, legate de armată, cum ar fi: CONCORDIA MILITVM – concordia între armate, FIDES EXERCITVS – fidelitatea armatei.

De la Diocleţian, fiecare monetărie îşi marca reversul pieselor din producţia proprie cu abrevierea denumirii sale. Dacă erau mai multe oficine (ateliere) în cadrul aceleiaşi monetării, acestea erau desemnate prin litere, înainte sau dupa marca atelierului. Literele P, S, T, Q erau abrevierile utilizate în latină pentru Prima, Secunda, Tertia, Quarta. Atelierele monetare de influentă grecească utilizau literele grecesti alfa (A), beta (B), gama (Γ), delta (Δ). Litera oficinei putea să se găsească şi în câmpul reversului, în dreapta sau stânga, însoţită uneori de un simbol (ramură, cunună de lauri, stea).

 

 

 

 

 

 

Un bun exemplu, acest revers: Jupiter în picioare spre stânga, ridicând sceptrul si globul/ IOVI CONSERVATORI; în stânga o cunună, în dreapta un “Δ” (delta), în exergă: SMTS, unde SM sunt iniţialele pentru expresia S[acra] M[oneta], adică „monedă sacră, de neatins”, iar TS, marca monetăriei Thessalonica (în prezent Salonic, Grecia), Δ = atelierul monetar patru.

Analizând situatia economică a imperiului si evenimentele istorice, ne putem face o părere despre motivele reale din cauza cărora s-a ajuns la acest aspect specific al monedelor imperiale, total diferit de stilul de până atunci.

O primă cauza a fost deficitul de metale pretioase din timpul crizei monetare din secolul III, care a dus la scăderea calitaţii aliajelor destinate baterii de monede, situaţie care s-a perpetuat până la începutul secolului IV, când a fost depăşită numai în urma confiscărilor de obiecte preţioase din templele păgâne. Deficitul de metale  pretioase era provocat in mod continuu de creşterea retribuţiei soldaţilor armatei romane, acel donativum, din ce in ce mai mare, promis de fiecare nou împărat care ocupa tronul imperiului. Mai mult, militarizarea Imperiului Roman în timpul crizei secolului al III-lea, a provocat nu numai deficit de metale preţioase, ci şi o primă descentralizare si multiplicare a atelierelor în proximitatea zonelor militare (de campanie), mari consumatoare de numerar, iar inflaţia a devenit galopantă.

Noile monede introduse în circulaţie de împăratul Diocletian în urma reformei monetare de la sfârşitul sec. III, erau: argenteus şi follis. Argenteus era o monedă de argint rară, care avea în jur de 2,4 grame si 17 mm. Iniţial, follisi emişi de Diocleţian erau destinaţi sa înlocuiască antoninienii de până atunci. Cu un conţinut în argint de doar 5%, cupru 95%, dar argintaţi, aveau o greutate de 9-11 grame, greutate care a scăzut în timp la 4,5 grame, ajungând în vremea domniei lui Constantin cel Mare să cântărească 2,5 grame şi chiar mai putin. Am observat că şi flanul monetar a scăzut în diametru în mod constant, ajungând de la 26-28 mm, la numai 18 mm.

Altă cauză, poate cea mai importantă, a fost transferul emisiei de monede către monetăriile din provincie şi de aici, lipsa de tradiţie si experiență a noilor ateliere, fapt care a condus la o involuție in aspectul estetic al monedelor.

După revolta lucrătorilor din atelierele monetare şi desfiinţarea temporară a monetăriei din Roma, marea masă monetară se executa în oficinele unor monetării de provincie. Monetăria imperială din Roma avusese tradiţia realizarii unor frumoase efigii, experienţa baterii a mii de tipuri de monede şi fără îndoială, gravori talentaţi. Monetăriile de provincie înfiinţate de Diocleţian, din câte ne dăm seama, au dus o lipsă acută de gravori talentaţi, cu foarte puţine exceptii. Dispare aspectul de lucrătură fină, reprezentările de pe revers sunt realizate mai naiv, literele de pe legende sunt greu de înţeles. Probabil, aspectul estetic al acestui gen de monedă avea mai puţină importanţă, mai importantă era baterea unui volum cât mai mare de monede, din aliaje din ce în ce mai slabe. Este un exemplu negativ tipic, de renunţare la calitate în favoarea cantităţii. Astfel, odată cu creşterea masei monetare s-a născut o nouă tipologie, aceea a „împăraţilor cu gâtul gros”. Ea a fost acceptată de mai marii acelei epoci, la modul „e bine şi aşa” şi în mod ironic din punctul nostru de vedere, în baza acestui arhetip, toate aceste monetării au emis un mare numar de monede timp de mai bine de trei decenii.

Reforma monetară întreprinsă de Diocleţian, începând din 294, a creat un al doilea val de ateliere monetare in provincii: Londra, Cartagina, Aquileia, Tessalonik şi Alexandria. În capitalele imperiale succesive ale Tetrarhiei au fost deschise alte câteva monetarii: Nicomedia (astăzi Izmit – Anatolia, Turcia), Mediolanum (astăzi Milano, Italia), Antiohia (astăzi Antakya, Turcia), Trier (Germania). Studiind monedele din bronz, de tip follis, din perioada celei de-a doua tetrarhii, constatăm că acestea au fost emise în alte foarte multe monetării de provincie: Cyzicus (in Anatolia,Turcia), Siscia (astăzi Sisak, Croaţia), Lugdunum (astăzi Lyon, Franţa), Heraclea, pe ţărmul nordic al Mării Marmara (astăzi Ereglisi, Turcia) si Tricinium (astăzi Pavia, Italia).

Cei doi fii mai mari ai lui Constantin cel Mare, Crispus si Constantin II, ridicaţi de tatăl lor la rangul de cezari în anul 317, au „beneficiat” şi ei de acele reprezentări ale arhetipului propriu perioadei celor două tetrarhii:

 

 

 

 

 

Crispus şi Constantin II, cezari

După anul 324, când Constantin cel Mare în urma înfrângerii lui Licinius rămâne împărat unic al Imperiului Roman, stilul emisiunilor monetare din punct de vedere estetic se ameliorează, îşi revine parţial. Odată cu reducerea greutăţii şi a flanului monedelor, lucrătura efigiilor devine un pic mai realistă şi mai fină.

Autor: Nicolae Sabin DORDEA

Notă: Imaginile utilizate pentru exemplificare au fost preluate de pe site-uri care permit libera lor descărcare.