Monede romane Provincia Dacia

Motto: Istoria este versiunea evenimentelor trecute asupra cărora oamenii s-au pus de acord – Napoleon Bonaparte

Provincia Dacia – Monede romane coloniale emise in Provincia Dacia la mijlocul secolului al III-lea p.Chr.
Nicolae Sabin DORDEA

Fil I Prov DaciaÎn secolul al III-lea, la 140 de ani de la cucerirea romană, provinciei Dacia i s-a conferit dreptul de a bate monede de bronz. Astfel, între 246 p.Chr. şi 257 p.Chr. a existat în provincia romană Dacia o monetărie care a emis în special sesterți, dar şi  dupondii şi aşi, însă aceştia au fost bătuti numai în primii trei ani de functionare, motiv pentru care în prezent sunt destul de rari. Colecţionarii vorbesc chiar şi de o medalie extrem de rară astăzi, care ar fi fost bătută la această monetărie, în numele lui Volusianus. Este un segment cronologic de 11 ani care cuprinde domniile a zece împăraţi, de la Philippus şi până la Gallienus. Monedele au circulat intens în provincie, majoritatea acestor monede fiind descoperite în castrele romane şi în aşezarile civile de langa castre. Ca rezultat al schimburilor comerciale, monede Provincia Dacia au fost, de asemenea, descoperite şi în provinciile romane vecine Daciei, Moesia Superior, Moesia Inferior şi Pannonia Superior. Monedele respectă standardele de mărime şi greutate ale monetăriei romane, iar ca aspect sunt asemănătoare cu monedele din bronz bătute in monetăriile provinciale din imperiul roman.
Pentru cei mai puţin familiarizaţi, aceste monede sunt cunoscute ca tip în numismatică sub numele de monede romane coloniale Provincia Dacia sau monede provinciale Dacia. Vom vedea, în cele ce urmează, ipotezele privind localizarea acestei monetării şi caracteristicile monedelor emise de provincia romană Dacia. Pentru a înţelege mai bine contextul istoric în care s-a petrecut acest eveniment emancipativ în viața provinciei, este necesară o scurtă trecere în revistă a ocupaţiei romane în Dacia şi a situaţiei imperiului roman în secolul al III-lea.

 

 

Viaţa în Dacia romană

Cucerirea romană a transformat o parte a regatului dacilor în provincie romană. O diplomă militară descoperită la Porolissum atestă existenţa Provinciei romane Dacia în vara anului 106 p.Chr., la încheierea celui de al doilea război daco-roman. La acea dată, Provincia Dacia cuprindea o mare parte a Ardealului, Banatul şi Oltenia. Oricum, pe romani îi interesase să ia în stăpânire doar zona bogată în aur şi argint a regiunii. Teritoriile necucerite din fostul regat al Daciei au rămas în stăpânirea triburilor de daci liberi, nesupuşi Romei, triburi care în următoarele secole au creat mari probleme imperiului roman, atacând în nenumărate rânduri provincia romană Dacia.
Provincia Dacia a mai fost numită şi Dacia Felix, în timpul împăratului Hadrianus.
De la Hadrianus şi până la Philippus I, Dacia s-a bucurat de linişte şi înflorire, cu scurte perioade de întrerupere, determinate de diferite încercări de invazie a provinciei. Pentru o mai uşoara administrare, provincia Dacia a fost împărţită în două, prin anii 119 -120 p.Chr., în timpul împăratului Hadrian: Dacia Superior în partea de nord şi Dacia Inferior în partea de sud. În timpul domniei lui Antoninus Pius, Dacia a fost împărțită din nou, în trei provincii administrative: Dacia Porolissensis cu capitala la Porolissum (astăzi Zalău, judetul Sălaj) cuprindea Ţara Crişurilor şi Munţii Apuseni; Dacia Apulensis cu capitala la Apulum (astăzi Alba Iulia, judetul Alba) cuprindea restul Ardealului şi Banatul; Dacia Malvensis cu capitala la Romula sau după numele vechii aşezări dacice, Malva (astăzi Reşca, judetul Olt) îngloba Oltenia, Muntenia şi partea de sud a Moldovei. Dacia romană a fost o provincie imperială condusă de un reprezentant al împăratului denumit Legatus augusti pro praetore sau, când Dacia a fost împărţită în trei provincii, Legatus augusti pro praetore trium Daciarum, ajutat de trei administratori financiari denumiti procuratores, care strângeau dările şi repartizau cheltuielile în fiecare provincie. Capitala tuturor provinciilor Daciei a fost Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, oraş construit de împăratul Traian, încă de la bun început cu rangul de colonie. Titlul de metropola (metropolis) a fost acordat orașului de împăratul Alexander Severus, cel care a instituit şi Concilium III Daciarum.
Civilizaţia romana se afla pe o treaptă superioară faţă de cea dacică şi, ca o consecinţă a celor 160 de ani de ocupatie romană, ea a avut un efect civilizator aupra provinciei Dacia.
Romanii au fost cei mai buni constructori de drumuri şi poduri ai epocii, fapt care a contribuit mult la extinderea imperiului şi la prelungirea duratei stăpânirii romane în teritoriile ocupate. După ce cucereau un teritoriu, romanii începeau construcţia de drumuri, de castre fortificate şi aşezări civile. De-a lungul drumurilor ei dezvoltau centre rurale sau urbane, iar castrele romane fortificate din vecinătatea acestora erau destinate să supravegheze buna desfăşurare a circulatiei mărfurilor şi să asigure apărarea aşezărilor civile. În Dacia, drumul principal roman străbătea provincia de la un capăt la celălalt, pornind din sud, de la Dunăre şi ajungând până la Porolissum, în nord. Din acest drum principal pornea o întreagă reţea de drumuri secundare. Romanii nu amplasau oricum castrele militare şi asezările civile, ci după niste reguli, erau ghidati de anumite principii practice. Pentru a detine controlul şi pentru a asigura deplasarea rapidă a trupelor pedestre, aveau nevoie de baze fixe şi sigure, de aprovizionare şi odihnă. Romanii au constatat ca soldatii lor puteau marşalui în mod normal, cu echipament şi provizii, aproximativ 17 kilometri pe zi. De obicei ei primeau pesmeţi, brânzã uscată, carne şi vin pentru câte trei zile. Astfel, la trei zile, dupa ce parcurgeau 50 de kilometri, beneficiau de hrană caldă şi odihnă în castrele fortificate. Pe acest principiu, drumurile romane aveau amplasate castre militare şi aşezări civile la aproximativ la 50 de kilometri distanţă unele de celelalte.
Populaţia civilă locuia în aşezări care copiau modul de viaţă al cetăţenilor romani. Ierarhia socială in provincie era structurată pe mai multe categorii sociale: primii erau cetăţenii romani, cu toate drepturile ce decurgeau din acest statut, apoi cetăţenii de rangul doi, cu drepturi limitate, locuitori ai municipiilor şi populaţia autohtonă, dacii, numiti peregrini. Definitia peregrinului, diferită de ceea ce înseamnă astăzi, desemna în dreptul roman, un om liber, străin de imperiu, lipsit de cetățenia romană sau de dreptul latin, dar care nu era socotit inamic public al imperiului. Este probabil ca şi în Dacia romană să fi existat o categorie de cetăţeni numiţi coloni, muncitori agricoli care, iniţial liberi, munceau un pământ luat în arendă de la marii proprietari. Cetăţenii acestor ultime categorii sociale au devenit cetăţeni romani doar după edictul lui Caracalla din anul 212 p.Chr. Prin acest edict, Constitutio Antoniniana, împăratul Caracalla a oferit cetăţenia romană tuturor locuitorilor liberi din imperiu. Cu excepţia singurei metropole dacice, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, provincia Dacia avea trei tipuri de aşezări civile: colonii, municipii şi sate (vici sau pagi). Oraşele înfiinţate de romani în Dacia, cu rang de colonii şi municipii, erau foarte bine sistematizate, având de obicei două străzi principale perpendiculare care se intersectau în centrul civic al aşezării (forum). Străzile largi erau mobilate de vile romane, case luxoase cu multe încăperi şi curţi interioare pavate, având la faţadă porticuri cu coloane. Oraşele din Dacia romană erau înzestrate cu temple, amfiteatre, băi publice (terme) şi apeducte, simboluri ale civilizaţiei romane însuşite cu timpul de toţi locuitorii provinciei. Nu există dovezi despre existenţa unor universităţi, dar faptul că la Sarmisegetuza a fost găsita o cărămidă pe care este scris de trei ori alfabetul, iar la Romula o inscripţie reprezentând un fragment de vers în greceşte, demonstrează că tinerii erau educaţi de profesori şi că în şcoli se predau limbile latină şi greacă.
Satele daco-romane erau locuite în general de populaţia autohtonă, dar şi de colonişti romani. În unele cazuri mai multe sate se adunau într-un centru teritorial numit territorium. Un asemenea centru administrativ era condus de un consiliu (ordo) alcătuit din delegaţi (curiales) trimişi de satele care formau teritoriul. Dintre aceştia erau aleşi cei care convocau consiliul (quinquennales), prezidau şi conduceau dezbaterile lui. Conducătorii satelor din teritoriu erau numiţi magistri vici sau principes loci şi făceau parte din consiliu. Totusi, puterea supremã o deţinea comandantul militar al garnizoanei din reşedinţa teritoriului.
Documentele arheologice dovedesc că ocupaţiile de bază ale localnicilor erau agricultura şi creşterea vitelor. Pe monumentul funerar al lui Gaius Julius Quadratus, primar al Capidavei pe vremea lui Hadrian, se pot vedea niste scene edificatoare: un păstor cu plete lungi, purtând sarică până la glezne şi un agricultor arând ogorul cu un plug tras de boi. Romanii au dat o deosebită atenţie mineritului în Dacia, un domeniu important fiind minele de aur. Pentru acestea chiar exista un funcţionar special, numit subprocurator aurariarum, ajutat de un întreg corp de funcţionari. În Munţii Apuseni existau opt centre de exploatare a aurului, un altul la Rodna unde se exploata şi argintul, iar alte două se găseau în Banat. Au fost descoperite şi multe unelte folosite de muncitori, printre care o piuă mare de fier pentru zdrobirea minereului. În afara metalelor preţioase se mai exploatau sarea, fierul şi marmura. Pe întreg cuprinsul provinciei existau şi numeroase ateliere de ceramică. Comerţul era bine dezvoltat. O inscripţie ne vorbeşte despre negociatores provinciae Apulensis, adică de negustorii din provincia Apulensis, care s-au constituit într-un colegiu sau corporaţie şi care îi erau recunoscători lui Crassus Macrobius, ocrotitorul lor cel mai bun.
Colegiile, viitoarele bresle din evul mediu, erau asociaţii ale persoanelor care prestau aceeaşi meserie sau care aveau în comun aceeaşi origine etnică sau religie, cu scop de intrajutorare reciproca, de asigurare a cultului şi de petrecere în comun. Colegiul avea un număr minim de membri care plăteau o cotizaţie anuală, fiind condus de un consiliu de decurioni care alegeau din rândul lor un preşedinte (magister) şi un vicepreşedinte (commagister). Cel dintâi trebuia să depună ca garanţie o anumitã sumă pentru administrarea fondurilor colegiului. După decurioni urmau fruntaşii (principales) iar apoi membrii obişnuiţi. Colegiile aveau şi câte un protector important numit patron sau defensor care le apăra drepturile. Existau astfel colegiul celor care se ocupau cu ceramica sau al olarilor (centonari), al plutaşilor (dendrofori), al fierarilor (fabri), al corăbierilor (nautae), al purtătorilor de lectice (lecticari), etc.
Legiunile romane stationate permanent în castrele din Dacia pentru controlul provinciei, însotite de numeroasele trupe auxiliare, au fost Legiunea a XIII-a Gemina şi Legiunea a V-a Macedonica.
Legiunea a XIII-a Gemina, recrutată de Iulius Cezar în anul 57 a.Chr., a fost o legiune de elită a armatei romane, care a participat la multe evenimente istorice însemnate. Caracteristic pentru legiunile create de Cezar, era faptul ca aveau ca simbol leul, iar soldatii săi purtau mantii şi scuturi de culoare albastră, spre deosebire de celelalte legiuni romane, care aveau ca simbol taurul şi vulturul şi ale căror soldati purtau mantii şi scuturi de culoare roşie. Între anii 106-268 p.Chr. legiunea a fost staționată la Apulum (astăzi Alba Iulia), devenind principala legiune din Dacia, până la retragerea aureliană. Veteranii care-si încheiau serviciul militar primeau terenuri agricole în provincia Dacia.
Legiunea a V-a Macedonica, o altă legiune a armatei romane, care a fost înființată în anul 43 a.Chr. de Octavianus Augustus, a luptat în războaiele împotriva dacilor purtate de împăratul Domitian între anii 87-89 p.Chr., s-a numărat printre cele 13-14 legiuni participante la cele doua războaie dacice (101-102 și 105-106 p.Chr.) conduse de împăratul Traian pentru cucerirea Daciei. După anul 106 p.Chr., legiunea a fost cantonată la Troesmis, în Moesia Inferior, pentru întărirea militară a regiunii Dunării de Jos, unde a rămas timp de şase decenii (106-168 p.Chr.). Sub conducerea împăratului Marcus Aurelius a contribuit la oprirea invaziei vastei coaliții de neamuri şi triburi de la nord de imperiu în primul război marcomanic, dupa care, a fost cantonată la Potaissa (astazi Turda) pentru apărarea granițelor provinciei romane Dacia Porolissensis. La Potaissa, Legiunea a V-a Macedonica a fost cantonată timp de peste un secol, între 168 şi 274 p.Chr. Simbolul legiunii a fost atat taurul cat şi vulturul.
Marcajele gasite pe materialul tegular (caramizi, tigle, olane) descoperit la colonia Ulpia Traiana Sarmisegetusa, atesta ca vexillationes – detaşamente de auxiliari – ale multor legiuni, printre care şi a V-a Macedonica, au stationat temporar în capitala Daciei romane, unde au desfaşurat activitati de constructie, au contribuit la ridicarea coloniei. Un vexillatio (plural vexillationes) era un detaşament al unei legiuni din armata romană in timpul Principatului, format ca grup de lucru temporar. A fost numit dupa stindardul creat de detaşamentele legiunilor, denumit vexillum (plural vexilla), care purta emblema şi numele legiunii mamă. Deşi frecvent asociate cu legiunile, este mai probabil ca vexillationes includeau auxiliari. Termenul se găsește la singular, referindu-se la un singur detaşament, dar este de obicei folosit la plural pentru a se referi la o legiune formată din detaşamente. Au variat ca mărime şi compoziție, dar de obicei erau formate din aproximativ 1000 infanterişti şi/sau 500 de cavalerişti. Stindardul, steagul, sub forma unei bucati de panza sau matase dintr-o singura culoare sau mai multe culori, prinsa de o lance din lemn, a reprezentat inca de la aparitia sa in antichitate semnul distinctiv al unei comunitati sau al unui stat, al unei unitati de lupta terestra sau maritima. Pe acelaşi principiu, denumirea de steag (plural – steaguri) desemnand un detaşament, o mică unitate militară având drapel propriu, a fost utilizata pana în perioada medievală. Pornind de la denumirea latina a steagurilor purtate de legiunile romane vexillum-vexilla, a luat naştere o disciplină a istoriei care studiază steagurile din diferite epoci şi țări, numita vexilologie.
În cei peste 160 de ani de dominaţie romană, in provincia Dacia au avut loc o serie de evenimente care au zguduit din temelii administratia romana.
Astfel, intre anii 167-170 p.Chr., Dacia a fost invadată de mai multe ori de popoarele învecinate printre care şi dacii liberi, care au pustiit teritoriul provinciei, ajungand sa ameninte capitala Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Pe la 172 p.Chr., impăratul Marcus Aurelius a salvat capitala, merit pentru care i s-a dedicat o inscripție în care i se mulțumea că a scăpat orașul de un dublu pericol: cel al invaziei şi cel al răscoalei autohtonilor. Luptele romanilor cu popoarele „barbare” la nord de Dacia au continuat până la moartea lui Marcus Aurelius survenita in anul 180 p.Chr..
Prima mare năvală în Dacia Romana a goților aliați cu triburi de daci liberi s-a produs in timpul domniei împaratului Caracalla (211-217 p.Chr.). Caracalla a fost prezent în Dacia în anul 213 p.Chr., când s-au obținut victorii în luptele din nordul Daciei şi din Panonia. În cinstea lui au fost ridicate trei inscripții la Ulpia Traiana Sarmizegetusa.
Capitala Daciei a devenit metropolă in timpul lui Alexander Severus (222-235 p. Chr.).
În anul în 239 p.Chr, metropola Sarmizegetusa, şi-a exprimat devotamentul față de împăratul Gordian al III-lea (238-244 p.Chr.) iar in 241 p.Chr. conciliul celor trei Dacii, s-a închinat aceluiasi împărat.
În anul 242 p.Chr. carpii şi-au facut apariția la Dunăre. Provincia romană Dacia a trecut între anii 245-248 p.Chr. prin momente critice provocate de atacurile dinspre nord ale goților şi nu este exclus ca însăşi castrul Potaissa să fi fost atacat, sau cel putin amenințat.
Marele atac al carpilor împotriva Daciei romane s-a produs în timpul împăratului Philippus I (Arabul) (244-249 p.Chr) şi cel mai mult a avut de suferit zona dintre Olt şi Dunăre. Procuratorul provinciei Dacia Apulensis, F. Aelius Hammnonius iunior (247-249 p.Chr) a ieşit victorios asupra carpilor, iar conducerea orașului i-a ridicat lui Iulius Philippus o statuie cu inscripția „nostro divino domino„. Între anii 248-250 p.Chr. goții au mai întreprins incursiuni militare în Dacia de nord. În anul 250 p.Chr., Traianus Decius a fost celebrat ca restitutor Daciarum de către Colonia Nova Apulensis, iar metropola Ulpia Traiana Sarmizegetusa i-a ridicat o statuie din bronz ca mulțumire că a apărat Dacia de goți şi carpi.
În timpul împăratului Gallienus (253-268 p.Chr.) o parte a Legiunii a V-a Macedonica a fost dislocată în alte regiuni de graniță ale Imperiului, spre a stăvili invazia popoarelor năvălitoare. După anul 260 p.Chr. situatia în Dacia a devenit critică, nu se mai gasesc urme epigrafice după acest an, iar sursele literare vorbesc de pierderea Daciei (amissio Daciae). În ultimele două decenii ale dominației romane criza prin care trecea imperiul s-a resimțit atât în Dacia cât şi în metropola ei. Astfel, în timpul lui Gallienus circulația monetară pe teritoriul capitalei Sarmizegetusa a scăzut, dar oraşul a continuat să supraviețuiască cu o populație împuținată şi modestă până la năvălirea hunilor, când probabil locuirea sa a încetat definitiv . Împăratul Aurelianus (270-275 p.Chr.) a restabilit temporar autoritatea asupra provinciei Dacia, dar prin anii 274-275 p.Chr., pe fondul atacurilor „barbare” şi a lipsei soluțiilor de apărare a Daciei, a hotărât retragerea definitiva peste Dunăre a armatei şi a administrației romane. Acestea au fost urmate de proprietarii de pământ şi de proprietarii de sclavi, cu exceptia populației autohtone care a ramas pe loc. Este cunoscută in istorie ca retragerea aureliană, Dacia fiind prima provincie romană abandonată definitiv.

 

 

Criza secolului al III-lea în Imperiul Roman

În deceniul patru al secolului al III-lea Imperiul Roman era aproape de colaps economic, sărăcit de desele războaie purtate, de întreținerea armatei şi a cetățenilor Romei, de susținerea financiară a constructiilor edilitare grandioase – aurul şi argintul dacilor se consumaseră demult. Pericolul iminent de invazie a barbarilor la granițele imperiului a constituit un alt motiv serios de adâncire a crizei. Nevoia de siguranță a cetățenilor imperiului şi a legiunilor, a făcut ca aceştia să-şi dorească un alt tip de conducător, în locul domnişorilor crescuți în luxul palatelor Romei, desemnati împărați de către Senat, doar cu scopul de a-i putea dirija conform propriilor interese. Lipsa de autoritate şi de strategie a împăraților în functie, dovada de slăbiciunea a acestora în fața pericolului barbar, a nemulțumit foarte mult legiunile romane de pe tot cuprinsul imperiului, care de multe ori s-au revoltat. Era considerată o mare ruşine şi dezonoare pentru armată şi pentru imperiu, pierderea unei provincii, a unei bătălii, a unei legiuni sau încercarea de a cumpăra pacea de la popoarele barbare. Legiunile din diverse zone ale imperiului îşi proclamau conducătorii ca împărați, luându-se parcă la întrecere.
Intrigi, comploturi, lovituri de palat şi asasinate mai avusesera loc şi mai inainte (actiuni de care garda pretoriană nu era străină), însă doar la adăpostul palatelor de la Roma. Acea epocă de criza şi declin a imperiului roman a fost accentuată de starea conflictuală generalizată, de desele conflicte militare interne care au erodat puterea imperiului. Brutalitatea şi violența aveau rang de normalitate, iar ferocitatea cu care se aruncau unul împotriva celuilalt este astăzi de neconceput într-o societate civilizată. Se consideră în mod unanim, că anul 235 p.Chr. este cel care marchează începutul crizei acelui secol, odată cu proclamarea ca împărat a generalului Maximinus I Thrax de către legiunile romane din Pannonia. A fost primul împărat roman provenit din rândul militarilor de carieră. Istoria este nemiloasă cu Maximinus, care a fost ulterior menționat cu epitetul rasial „Thrax” (adică Tracul), portretul sau fiind prezentat ca al unui barbar tiranic, crud, şi needucat. Într-adevăr, el a fost în cea mai mare parte din viață, un soldat loial în legiunile romane şi şi-a petrecut cei trei ani de domnie, nu în Roma, ci în campanii militare, luptându-se să respingă inamicii tot mai mulți ai unui imperiu în criză. În final, Maximinus a fost pur şi simplu avangarda a ceea ce avea să devină în curând o regulă, împăratul soldat şi declinul puterii aristocratice senatoriale, un militar care a fost foarte important pentru existența în continuare a imperiului, de fapt omul care a stat între Roma şi cele care vor urma să o distrugă. A fost o perioadă de război constant, de probleme privind granițele, iar conflictul intern şi neîncetat a solicitat un nou tip de împărat. Pedigree-ul a contat mai puțin fată de acreditările militare, astfel că pretendenții la tron, pentru a fi împărați, era necesar să fie în primul rând, generali. Ca şi în cazul lui Maximinus, în continuare, legiunile vor fi cele care-si vor proclama împărații.
Este antologică incompatibilitatea între senatorii care reprezentau interesele marilor şi puternicelor familii patriciene din Roma şi împărații proveniti din rândul armatei, împărați care s-au succedat cu repeziciune pe tronul imperiului în cei 50 de ani. Acesti împărați-militari au fost considerati de către senatori lipsiți de educație şi inculți, nedemni de titlul de Imperator, titlu nobiliar care desemna conducătorul suprem al armatei imperiului şi presupunea şi titlul civil de Principe. Se cunoaşte faptul că au existat continuu animozități între Senat şi împărații-militari, cu consecințe dintre cele mai violente între protagonişti, dar şi cu consecințe grave privind stabilitatea imperiului.
În cele cinci decenii de criză, nici unul din împărații-militari nu a reusit să-şi consolideze puterea pe o perioadă suficient de lungă încât să creeze şi să aplice o strategie militară şi administrativă pentru a stabiliza imperiul şi nu în ultimul rând, pentru a câstiga respectul Senatului şi al poporului roman. Unii erau contestati de senat, altii, de ceilalti pretendenti la tron, fapt care a condus la o succesiune haotică şi foarte rapidă a împăraților, nelăsând imperiului nici o şansă de redresare. Au fost ani în care s-au succedat la conducerea imperiului câte patru, cinci sau chiar şase împărati, mai toti provinciali, sprijiniti de armată. De la primul imparat – Octavianus Augustus ( 27 a.Chr.) – şi până la ultimul suveran al Imperiului roman de apus – tânărul Romulus Augustulus detronat de Odoacru (476 p.Chr.) – deci în 503 ani, pe tronul Romei s-au succedat 84 de împărați, din care în secolul al III-lea nu mai puțin de 39 de împărați recunoscuti şi 26 de uzurpatori.
Între 253-268 p.Chr., conducerea comună a celor doi împărați, Valerian şi Gallienus, a fost amenințată de mai multe ori de către uzurpatori, în special după capturarea lui Valerianus de către regele persan Shapur I, in 260 p.Chr.. Rămas singur, Gallienus nu a reuşit să reunească imperiul, cu toate eforturile sale. Totuşi, în ciuda mai multor încercări de uzurpare, el şi-a asigurat tronul până la asasinarea lui, în 268 p.Chr..
Imperiul Roman a fost la un pas de dezintegrare. Rupte din trupul Imperiului Roman au luat nastere alte trei noi imperii: un imperiu Galo-roman intre anii 260-274 p.Chr., un imperiu Daco-roman intre anii 260-270 p.Chr. (despre care inca se stie foarte putin) si un imperiu Palmyrean intre anii 260-273 p.Chr.
Primul, cu capitala la Cologne (Koln), cuprindea Germania, Gallia, Britannia si Hispania si a fost fondat de Postumus, care s-a proclamat împărat si care l-a condus intre anii 260-268 p.Chr..Cel de-al doilea imperiu, cu capitala la Carnuntum (astăzi Petromela langă Viena), era condus de Regalianus, cu numele complet Publius Cornelius Regalianus Augustus, de origine dacă, comandant general al fortelor armate din Illiria avand sub puterea sa si toate fortele militare din Thracia, Moesia, Dalmatia, Pannonia si Dacia. A fost eroul de la Scupi, zadarnicind invazia sarmatilor in imperiu. A fost proclamat împărat în anul 260 de către trupele sale din Pannonia si Moesia. După moartea sa, in 268 p.Chr., imperiul Dacic a fost condus timp de doi ani de sotia acestuia Sulpicia Dryantilla Augusta, descendentă a unei nobile familii daco-romane. Dovezile numismatice denotă faptul că Regalian se considera cel de al doilea împărat al imperiului, asociat la domnie cu Gallienus. Pe monedele bătute la Carnuntum, foarte rare astăzi, aversul poartă legenda ORIENS AVGG, unde G dublu înseamnă doi împărați asociati la conducerea imperiului. Cel de-al treilea imperiu, cu capitala la Palmyra, cuprindea provinciile Siria, Palestina, Egipt si mari teritorii din Asia Mica. A fost condus de regina Zenobia în numele fiului ei minor, Vaballathus.
Împăratul Aurelian (270-275 p.Chr.), a avut meritul să restaureze integritatea imperiului. Tot el a decis, în 274 p.Chr., abandonarea provinciei Dacia, strategie justificată de ideea scurtării frontului de pe linia Dunării de Jos plin de conflicte cu populațiile migratoare barbare.
Criza secolului al III-lea a luat sfârşit in anul 284 p.Chr., odată cu urcarea pe tron a împăratului Diocletian (284-306 p.Chr.). Acesta a inițiat o serie de reforme care au schimbat fața imperiului. Cu el se consideră că începe perioada Dominatului, marcând sfârşitul perioadei Principatului, care începuse cu Augustus. Astfel, împăratul a devenit în mod oficial un monarh autocrat. După instituirea Dominatului, când Diocleţian s-a proclamat „Dominus et deus” – stăpân absolut şi zeu, rolul Senatului s-a redus aproape la zero. În anul 286 p.Chr. a reorganizat administrația in prefecturi şi dioceze şi a împărțit imperiul în două (apus și răsărit), linia de demarcație fiind între Italia şi Dalmația. A instituit Diarhia, conducerea imperiului fiind astfel asigurată de doi împărați, el alegând Imperiul de Răsărit, cu capitala la Nicomedia. Apoi, în anul 293 p.Chr., a instaurat Tetrarhia, prin care, imperiul a fost condus în continuare de patru împărați, doi Auguști şi doi Cezari, câte un August şi un Cezar pentru fiecare parte a imperiului. Imperiul Roman era bolnav şi deşi în următorii aproape 200 de ani, până la dispariția Imperiului Roman de Apus, au mai existat încercări de redresare, acesta nu a mai revenit niciodată la măreția şi bunăstarea din timpul domniei împăraților „buni” ai imperiului. Conform ideii lui Edward Gibbon, un istoric din secolul al XVIII-lea, au fost „cinci împărați buni ai Imperiului Roman”, printre care cei mai de seamă, Augustus şi Traian.

 

Situația monetară a imperiului roman în secolul al III-lea

Criza imperiului este reflectată şi în numismatică. In mod traditional, baterea monedelor in Imperiul Roman era controlată de doar doi emitenţi care reprezentau puterea: împăratul şi Senatul Romei. Regula era ca împăratul să autorizeze emiterea monedelor de valoare mare, din aur sau argint, de tip aureus, respectiv denarius sau mai tarziu, antoninianus. Problemele imperiului au generat si o criză monetară pe parcursul secolului al III-lea, iar tipurile monetare au suferit mai multe schimbări. Astfel, denarul a fost înlocuit cu antoninianul în timpul împăratului Gordian al III-lea, în deceniul IV al secolului al III-lea. Senatul roman era cel autorizat să emită monedele din bronz – sesterţ, dupondius, as – ele purtând marcajul SC (Senatus Consulto) semnificand faptul că emisiunea monedelor de bronz era făcută sub controlul acestuia. Sesterțul a fost emis în forma tradițională până la domnia lui Gallienus (253 – 268 p. Chr.). Sub acest împărat, dificultățile domniei au antrenat dispariția aproape definitivă a tipurilor monetare mari și mijlocii din bronz, în ciuda unei timide tentative de restaurare sub Aurelian. Sesterții sunt foarte căutați astăzi de colecționari pentru flanul lor mare și pentru scenele uneori spectaculoase pe care le reprezintă. O cauză a crizei monetare din secolul al III-lea a fost deficitul de metale pretioase provocat în mod continuu de creşterea retribuţiei soldaţilor armatei romane, acel donativum, din ce în ce mai mare, promis de fiecare nou împărat care ocupa tronul imperiului. Militarizarea imperiului roman a provocat şi o primă descentralizare şi multiplicare a atelierelor în proximitatea zonelor militare (de campanie), mari consumatoare de numerar, iar inflaţia a devenit galopantă. Deficitul de metale pretioase a dus la scăderea calitaţii aliajelor destinate baterii de monede, situaţie care s-a perpetuat până la începutul secolului al IV-lea, când a fost depăşită numai în urma confiscărilor de obiecte preţioase din templele păgâne. După revolta lucrătorilor din atelierele monetare şi desfiinţarea temporară a monetăriei din Roma, marea masă monetară se executa în oficinele unor monetării de provincie. Monetăria imperială din Roma avusese tradiţia realizării unor frumoase efigii datorată unor gravori talentaţi şi experienţei lor tehnice, dobândită prin baterea a mii de feluri de monede. Transferul emisiei de monede către monetăriile din provincie şi lipsa de tradiţie şi experiență a noilor ateliere, a condus la o involuție a aspectului estetic al monedelor. Monetăriile de provincie nou înfiinţate au dus o lipsă acută de gravori talentaţi, cu foarte puţine exceptii. A dispărut aspectul de lucrătură fină, reprezentările de pe avers şi revers au fost realizate mai naiv, literele din legendă sunt mai greu de înţeles. Probabil că tocmai în acea perioadă aspectul estetic al monedelor şi-a pierdut din importanţă, scopul major fiind baterea unui volum cât mai mare de monede, din aliaje din ce în ce mai slabe.

 

 

Monedele coloniale emise de Provincia romană Dacia

Deşi numele regatului Dacia și memoria cuceririi sale, sunt înregistrate pe foarte multe monede romane bătute de monetăria imperială, în aur, argint sau bronz, totuşi se pare că niciunul dintre oraşele sau districtele Provinciei Dacia nu au beneficiat de privilegiile coloniale sau municipale, nici o monedă nu a fost bătută în această provincie, până la urcarea pe tronul imperiului a lui Philippus senior. Monedele coloniale PROVINCIA DACIA sunt legate de domnia împăratului roman Philippus I, cu numele complet Marcus Iulius Philippus (cca.198–249 p.Chr.), cunoscut ca Philippus Arabul, care a domnit între anii 244-249 p.Chr.. Întreaga domnie a lui Philippus a fost caracterizată de campaniile pentru apărarea frontierelor imperiului. În timp ce germanicii atacau Pannonia, iar goţii invadau Moesia, carpii porniseră raiduri tot mai dese în Provincia Dacia. Carpii au fost un trib puternic între triburile dacilor liberi, trib care după anul 172 p.Chr. asimilaseră si populaţia triburilor dacilor costoboci. Au fost consideraţi de romani, mai ales din secolul III p.Chr., o ameninţare constantă pentru provinciile de la Dunărea de Jos. Cea mai puternică invazie a carpilor s-a derulat între anii 245 – 247 p.Chr. Împăratul Philippus a condus personal luptele în această campanie şi a reusit să respingă definitiv invazia acestora în 247 p.Chr., an în care şi-a luat titlul triumfal Carpicus Maximus – învingătorul carpilor. În acest context conflictual trupele romane concentrate şi staţionate în provincia Dacia a crescut considerabil, iar necesitatea plăţii trupelor (donativum) solicita o suplimentare a volumului monetar existent, înfiinţarea unei monetarii în Dacia, în apropierea zonei de campanie, pe care împăratul să o poata controla direct. Acestea au fost probabil motivele care l-au determinat pe împăratul Philippus Arabul ca în timpul şederii sale în zona de conflict, să acorde provinciei Dacia, în anul 246 p.Chr., privilegiul de a bate monedă. A fost împăratul care a schimbat condiţia politică a cetătenilor provinciei spre libera cetățenie, conferind un drept care i-a plasat pe locuitorii săi la egalitate cu romanii înşişi. Studiind statisticile descoperirilor, specialiştii au ajuns la concluzia că vârful productiei monetare în provincia Dacia a fost în timpul domniei împăratului Philippus, în primii trei ani de funcţionare a monetariei, între care, primul an a fost cel mai productiv. Un fapt care sustine acordarea acestui drept Provinciei Dacia, este prezenţa pe reversul monedelor a legendei PROVINCIA DACIA şi a simbolurilor celor două legiuni staţionate permanent în Dacia, vulturul cu coroana in cioc pentru legiunea V Macedonica şi leul pentru legiunea XIII Gemina. Cifrele acestor doua legiuni, V şi XIII, apar şi ele înscrise pe cele două stindarde (vexillum) ţinute de personajul feminin care reprezintă Dacia. Un foarte important argument este faptul că la Ulpia Traiana Sarmizegetusa este atestat epigrafic Ianuarius Aug(ustorum) (duorum), lib(ertus) nummul(arius). Cei doi auguşti menţionaţi în inscripţie sunt cei doi împărati asociati la domnie, Philippus I şi fiul sau, Philippus al II-lea Junior. Rolul acestui funcţionar numit nummularius, desemnat de împărat, era acela de a veghea ca volumul de masă monetară emisă de monetărie să corespundă cererii imperiale. Alt argument care ar plasa monetăria chiar în capitala dacică este faptul că acolo se întrunea şi Concilium Daciarum Trium, fiind mult mai probabil ca acolo să existe şi monetăria provincială care bătea monedele Provincia Dacia. Chiar dacă asupra locatiei mai există incertitudini, toate argumentele ne conduc la concluzia că, în mod sigur, monetăria se afla în provincia Dacia, cel mai probabil în capitala acesteia, Ulpia Traiana Sarmizegetusa.       În prezent este general acceptat faptul că în Dacia s-au bătut sesterţi, dupondii şi aşi, dar există şi teorii care susţin că aceste monede au fost bătute la Viminacium sau Apulum.
Aspectul asemănător al monedelor provinciei Dacia cu cele ale provinciei Moesia, i-a derutat de multe ori pe vanzătorii de pe site-urile specializate care au ignorat legenda şi simbolurile de pe reversul acestora, mai putin pe colectionari sau pe specialisti. Pe monedele bătute la Sarmizegetusa Traiana, în Dacia, reversul contine întotdeauna legenda cu caractere latine PROVINCIA DACIA, iar simbolurile care încadrează personajul feminin Dacia sunt vulturul şi leul, apartinand legiunilor din provincie (pe monedele emise la Viminacium, Moesia este încadrată întotdeauna între taur şi leu). În plus, pe multe monede, în special pe cele din primii ani, personajul Dacia tine în mâna dreaptă sabia curbată dacică, iar pe cap poartă căciula dacică. Mai apar şi stindardele înscrise cu DF (Dacia Felix) sau cu numărul legiunilor stationate în Dacia (V si XIII). Pe monedele bătute la Viminacium, in Moesia, apare întotdeauna legenda P M S COL VIM, ceea ce înseamnă Provincia Moesia Superior Colonia Viminacium, iar personajul feminin Moesia este încadrat intre taur şi leu, simbolurile legiunilor stationate acolo. Viminacium (astăzi în Serbia) era, sub Imperiul Roman, capitala provinciei Moesia Superior. Fiind unul dintre cele mai importante oraşe ale provinciei, găzduia permanent Legiunea a VII-a Claudia, care purta ca emblemă taurul şi leul. Colonia Viminacium a fost şi bază temporară pentru Legiunea a IV-a Flavia Felix a cărui simbol era leul. Confuziile se fac în ambele sensuri, pe monedele bătute la Viminacium personajul feminin este etichetat ca fiind Provincia Dacia, deşi este reprezentată Moesia, iar despre monedele autentice Provincia Dacia, deşi au fost bătute în Dacia, se asociază ca monetărie Viminacium. Nu se ştie care pe care au influentat, confuziile au determinat teoria cu monetăria Viminacium sau teoria a creat confuziile.                                                                                                    Ipoteza că monedele Provincia Dacia ar fi fost bătute în capitala Moesiei Superior, pe malul drept al Dunarii, la monetăria din Viminacium se bazează pe niste similitudini între efigiile împăratilor Philippus senior şi junior pe cele două tipuri de monede, respectiv Provincia Dacia (AN III) şi Viminacium (AN VIII). Asemănări există, nu pot fi negate, dar ele nu merg pană la identitate şi nu duc neapărat la concluzia că au fost bătute toate la Viminacium. Această ipoteză poate fi eliminată, pentru că asemănările si-ar putea găsi o explicatie plauzibilă, în faptul ca noua monetărie înfiinţată în Dacia ar fi utilizat probabil gravori aduşi de la Viminacium cu cedarea unor matriţe pentru noua monetărie.

Provincia Dacia AN III Moushmov

 

 

 

 

Fil Ar Vim An VIII avFil Ar Vim An VIII rev

Sus monedă Filip I (Philippus) Provincia Dacia AN III, jos monedă Viminacium AN VIII.

S-a mai adus ca argument si o asa-zisa eroare comună care s-ar găsi pe aversul unor monede Viminacium AN VIII si Provincia Dacia AN I, adică IVIL în loc de IVL. Consider aceasta afirmaţie ca hazardată. Am studiat câteva sute de monede ale celor doua monetării, în special din anii indicaţi de către cei care au pus această problemă, si nu am găsit nici măcar un singur exemplu. Această pretinsă eroare de fapt nu există, este doar o impresie dată de citirea si interpretarea eronată a legendei de pe avers. Explicatia este urmatoarea: numele complet al împăratului Filip Arabul era Marcus Iulius Philippus Augustus, prin urmare legenda din jurul efigiei contine pe majoritatea monedelor literele IMP M IVL PHILIPPVS AVG (Imperator Marcus Iulius Philippus Augustus) sau pentru Philippus junior, fără M, IMP IVL PHILIPPVS AVG. Eroarea este cauzata de interpretarea lui M, de la Marcus, ca IVI. Este foarte probabil ca din cauza oxidării si uzurii datorate circulatiei monedelor, situatie cand scrisul devine greu lizibil, literele M IVL puteau fi confundate cu IVI IVL. E greu de înteles totusi cum s-a ajuns la concluzia ca ar fi IVIL. Este o eroare deloc scuzabila, de interpretare a legendei si deci nu constituie un argument serios pentru a sustine ipoteza enuntată.

Dacă ar fi fost bătute la Viminacium, toate monedele emise la această monetărie ar fi purtat pe avers anul erei locale moesice indiferent pentru ce provincie ar fi fost bătute, Moesia Superior, Pannonia sau Dacia, an calculat de la deschiderea monetăriei militare din Viminacium de către împăratul Gordian al III-lea, în 239 p.Chr.. Dar, studiind monedele ambelor tipuri, se observă fără efort că ele poartă pe avers ani locali diferiţi, aparţinând unor ere locale diferite, deşi au fost emise în acelasi an al cronologiei moderne, sub acelaşi împărat. Astfel, acelaşi an 246 p.Chr., cel al înfiinţării monetăriei dacice este anul unu (AN I) al erei locale Provincia Dacia şi în acelaşi timp anul al optulea (AN VIII) al erei locale moesice – Viminacium. De aici rezultă ca cele două monetării aveau cronologii diferite, dictate de două momente distincte în care au fost deschise. Există şi alte argumente care pledează pentru existenta monetăriei în Dacia. In 248-249 p.Chr., anul X al erei locale provinciale moesice, se spune că monetăria Viminacium nu a functionat. Este adevărat că monetăria nu a bătut monede în numele împăratului Philippus Arabul şi a familiei sale, deoarece Viminacium căzuse în mâinile rebelilor lui Pacatianus. Totuşi în acelaşi an, anul III al erei locale dacice, 248-249 p.Chr., în Provincia Dacia a fost emisă o cantitate considerabilă de monedă pentru împărat şi familia acestuia. Un alt argument important este faptul că în anul 257 p.Chr., anul XI al erei locale dacice, monetăria Provinciei Dacia încă emitea monede, dată la care monetăria de la Viminacium fusese deja închisă cu aproximativ doi ani înainte. Există şi alte aspecte care infirmă ipoteza privind emiterea acestor monede în monetăria moesică. Unele dintre acestea ar fi ca piesele Provincia Dacia sunt mult mai uşoare şi mai slab executate calitativ fată de cele de la Viminacium, fapt constatat în special la monedele bătute în ultimii ani de functionare, în timpul împăraţilor tată şi fiu asociati la domnie, Valerian şi Gallienus.
Unul din putinele argumente care ar putea localiza monetăria dacică la Apulum, este faptul că şi în capitala Daciei Apulensis s-a utilizat o eră locală, fiind dovedit epigrafic, printr-o inscripţie care este datată anno primo (f)acti municipi (Apuli).                                      Tinand cont de faptul că în secolul al III-lea era deja un obicei ca trupele romane să fie urmate în zonele de campanie de o monetărie militară, nu se poate exclude existenta în provincia Dacia a unei asemenea monetării militare mobile, cu utilizarea unor specialişti de la Viminacium sau Roma. Argumentele care pledeaza pentru existenţa unei monetării în provincia Dacia sunt deosebit de puternice. Cu toate că nu se poate spune şi dovedi încă o locaţie exactă a monetăriei unde au fost bătute aceste piese, putem totuşi spune că ea a fost cu siguranţă în Dacia.

 

Tipurile monetare, conţinutul şi caracteristicile monedelor din provincia Dacia

Monetaria din Provincia Dacia a emis monede pentru Philippus I Arabul, Marcia Otacilia Severa, Philippus al II-lea Junior, Traianus Decius, Herennia Etruscilla, Herennius Etruscus, Hostilianus, Trebonianus Gallus, Volusianus, Aemilianus, Valerianus şi Gallienus.
Pe aversul acestui tip de monede este reprezentat de obicei împăratul sau un membru al familiei imperiale. Portretele au fost executate în maniera tipică monedelor provinciale din epocă, împăraţii cu bust cuirasat şi mantie (paludamentum), orientati de obicei spre dreapta, iar împărătesele cu rochie tipica matroanelor romane (stolă). Pe reversul lor este ilustrată personificarea feminină a Provinciei Dacia, încadrata între vulturul cu coroana in cioc şi leul, simbolurile legiunilor, avand intotdeauna inscripția PROVINCIA DACIA care înconjoară scena. Este interesant că pe majoritatea pieselor, personajul feminin Dacia poartă căciula dacică (pileus) si ţine în mână o sabie încovoiată (ensis falcatus, falx dacica). O altă caracteristică este aparitia în lateral a unor stindarde cu inscripţii. În exergă este înscris cu cifre romane anul erei locale provinciale dacice, socotit de la momentul acordării dreptului de a bate monedă. Toate aceste elemente, le fac diferite în raport cu alte monede emise în regiune. Tot elementele de pe revers sunt cele care determina o clasificare pe tipuri. Exista patru tipuri principale, cu variante, dar care nu constituie tipuri distincte:

Fil Ar P Dacia An I avFil Ar P Dacia An I rev

Sestert Philippus I Arabul – Provincia Dacia AN I (246/247 p.Chr.), tip 1, monetăria Ulpia Traiana Sarmizegetusa, vultur și leu,
Tipul 1 prezintă un personaj feminin in picioare orientat spre stânga, personificare a Provinciei Dacia, purtând pe cap căciula tipic dacică şi o sabie curbată dacică în mâna dreaptă. Este încadrată de simbolurile celor doua legiuni stationate în Dacia: vulturul pentru Legio V Macedonica şi leul pentru Legio XIII Gemina, iar pe stindardul (vexillum) din mâna stângă sunt scrise literele DF însemnând Dacia Felix. Legenda: PROVINCIA DACIA, iar în exerga anul baterii monedei, AN de la ANNO, urmat de caracterele latine care desemneaza anul erei locale.

 

Filip Arab Provincia Dacia An III

Sestert Philippus I Arabul – Provincia Dacia AN III (248/249 p.Chr.), tip 2, emis la monetăria Ulpia Traiana Sarmizegetusa in anul III al erei locale provinciale; Avers: bustul laureat, drapat si cuirasat al imparatului, orientat spre dreapta; legenda: IMP M IVL PHILIPPVS AVG; Revers: Dacia personificata de o femeie în picioare orientata spre stânga, în chiton lung si cu căciulă dacică, între simbolurile legiunilor, vultur și leu, ține o sabie curbată în mâna dreaptă (falx dacica) şi stindardul legiunii a V-a Macedonica (vexillum), iar în mâna stângă stindardul legiunii a XIII-a Gemina; legenda: PROVINCIA DACIA, în exergă AN III.
Tipul 2 prezintă un personaj feminin in picioare orientat spre stânga, personificare a Provinciei Dacia, purtând o sabie curbată dacică în mâna dreaptă.Ea este încadrată în stânga şi în dreapta de simbolurile legiunilor, vultur, leu şi de stindardele (vexilla) cu cifrele latine corespunzatoare acestora: V şi XIII (a V-a Macedonica şi a XIII-a Gemina). Legenda: PROVINCIA DACIA, iar în exerga anul baterii monedei, AN de la ANNO, urmat de caracterele latine care desemneaza anul erei locale.

 

Filip AN II Prov Dacia tip 3                                                                                                                                           Sestert Philippus I Arabul – Provincia Dacia AN II (247/248 p. Chr.), tip 3, monetăria Ulpia Traiana Sarmizegetusa
Tipul 3
prezintă un personaj feminin asezat, orientat spre stânga, personificare a Provinciei Dacia, purtând căciulă dacică, încadrată în stânga şi în dreapta, de stindardele legiunilor (vexilla) cu cifrele latine corespunzatoare acestora: V şi XIII (a V-a Macedonica şi a XIII-a Gemina). Legenda: PROVINCIA DACIA, iar în exerga anul baterii monedei, AN de la ANNO, urmat de caracterele latine care desemnează anul erei locale. Deci tipurile 2 si 3 sunt similare, cu singura deosebire, dar importantă ca aspect, că figura feminină care personifică Dacia este reprezentată aşezată. Lipsesc la acest tip, sabia curbată dacică şi cele doua simboluri ale legiunilor, vulturul şi leul.

Volusian Prov Dacia avVolusian Prov Dacia rev

Sestert Volusian – Provincia Dacia AN V (250/251 p.Chr.), tip 4, monetăria Ulpia Traiana Sarmizegetusa, vultur și leu,

Tipul 4 prezintă Provincia Dacia personificată de un personaj feminin în picioare orientat spre stânga, ţinând în mâna dreaptă o ramură de laur sau de măslin, iar în mâna stângă un sceptru sau un parazonium. Este încadrată de simbolurile legiunilor, vultur şi leu. Legenda: PROVINCIA DACIA, iar în exergă anul baterii monedei, AN de la ANNO, urmat de caracterele latine care desemnează anul erei locale. Pe monedele apartinand acestui tip nu mai apare sabia încovoiată dacică, simbol al unei Dacii războinice. Ea va apărea din nou în ultimii doi ani de functionare a monetăriei provinciale dacice, în timpul împăratilor Valerian şi Gallienus. Diferitele simboluri care apar, dispar şi reapar pe monede, sunt un barometru al stării de sigurantă a provinciei.
Faptul că, pe acest tip de monede, Dacia tine în mâna dreaptă o ramură de laur sau de măslin, simbol al victoriei sau al păcii, i-a făcut pe unii să creadă că personajul feminin ar fi Pax, zeita păcii. Dacă ar fi fost zeiţa păcii sau zeiţa victoriei, romanii nu s-ar fi jenat să scrie în legendă Pax sau Victoria. Mesajul transmite într-adevăr o asociere cu victoria sau pacea în Dacia, deci Dacia victorioasă sau Dacia pacificată, dar este Dacia şi nimeni altcineva, pentru că legenda este clară: PROVINCIA DACIA. Acest tip monetar a apărut pe monedele Provincia Dacia în timpul împăratului Traian Decius, în anii 250/251AD, în anul al patrulea al erei locale Provincia Dacia (AN IIII) într-o perioadă când pericolul invaziilor în Dacia fusese deocamdată înlăturat, deci într-o perioadă de relativă stabilitate.

 

 

Datarea monedelor și era locală dacică

Datarea acestor monede este în prezent foarte clară. Emisiunile Provinciei romane Dacia s-au derulat pe o perioadă de 11 ani începând cu anul 246 p.Chr. şi până în anul 257 p.Chr. inclusiv. Inscripţiile de pe revers din afara scenei, în exergă, AN I – AN XI, arată anul erei locale în care a fost bătută moneda.
Sistemul de numerotare a anilor începând de la un eveniment important era un obicei foarte răspândit în provinciile romane. Şi în provincia Dacia a fost folosită, de asemenea, tot o eră locală. Cel mai probabil este ca începutul noii ere să fi fost legată de invadarea Daciei de către triburile carpilor. Atacurile dacilor liberi au început în 245 p.Chr. şi au fost respinse în anii următori, după venirea împăratului Philippus Arabul la Dunăre. Philippus a acordat unele privilegii provinciei Dacia, iar cetățenii recunoscători au trecut la o cronologie nouă, numărând anii de la începutul noii ere de libertate. În cursul anului 253 p.Chr. au domnit cinci împăraţi: Trebonianus Gallus şi fiul sau Volusianus au fost ucişi de armata în august, Emilianus, recunoscut ca împărat în iunie, a fost ucis trei luni mai târziu şi în cele din urmă, au fost proclamati împărați Valerianus şi Gallienus, la încheierea aceluiaşi an.
Momentul trecerii de la un an la altul al erei locale dacice a putut fi stabilit cu destulă exactitate, studiind monedele împăratului Emilian (Aemilianus) despre care se ştie că a fost proclamat augustus de către trupele sale în iunie 253 p.Chr., a condus Imperiul Roman timp de doar trei luni, fiind ucis în luna septembrie a aceluiaşi an. Faptul că în numele lui au fost bătute monede Provincia Dacia atât în anul al 7-lea cât şi în anul al 8-lea (AN VII și AN VIII), a dus la concluzia că trecerea de la anul erei locale VII la anul VIII s-a făcut în lunile iulie/august 253 p.Chr.. Prin urmare, mergând înapoi, s-a putut stabili că primele monede în Provincia Dacia, din primul an (AN I), cele care au marcat începutul erei locale, au fost emise în perioada iulie/august 246/ iulie/august 247 p.Chr..În acest interval al primului an al erei locale dacice se mai înscrie un eveniment important. În luna aprilie 247 p.Chr. imperiul sărbătorea 1000 de ani de la înfiinţarea oraşului Roma. Era al patrulea an de domnie a împăratului Filip I senior, an în care, din informaţiile rămase de la Zosimos, se spune că împăratul a salvat provincia Dacia din mâinile carpilor. Asadar, AN I cuprinde intervalul de 12 luni iulie/august-decembrie 246/ianuarie-iulie/august 247, AN II corespunde lunilor iulie/august-decembrie 247/ ianuarie-iulie/august 248 şi aşa mai departe, iar ultimele monede provinciale, cele cu AN XI, fiind bătute în intervalul iulie/august-decembrie 256/ ianuarie-iulie/august 257 p.Chr..
În numele împăratului Philippus I, a împărătesei Marcia Otacilia Severa şi al împăratului Philippus al II-lea Junior, au fost bătute monede în anii erei locale: I = 246/247 p.Chr., II = 247/248 p.Chr. şi III = 248/249 p.Chr..
În timpul domniei împăratului Traian Decius, monetăria din provincia Dacia a bătut monede cu anii IV = 249/250 p.Chr.şi V = 250/251 p.Chr., corespunzând anilor 1003 şi 1004 de la înfiinţarea Romei, ultimul fiind anul în care Decius a pierit. În acesti ani au fost bătute monede şi în numele împărătesei Herennia Etruscilla şi a fiilor lui Decius, împăraţii Herennius Etruscus şi Hostilian. Monede cu AN V au fost bătute şi în numele împăraţilor care le-au urmat în acelaşi an, Trebonianus Gallus şi Volusianus.                                         S-a presupus de catre unii autori autohtoni, probabil din lipsa de piese, ca in anul VI monetaria dacica nu ar fi functionat. Literatura vestica nu aminteste asa ceva
În anul VI  monetaria dacica a bătut monede în numele împăraţilor Trebonianus Gallus şi Volusianus. Iata mai jos dovada ca monetaria de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa a functionat si in anul al 6-lea al erei sale locale, o moneda bătuta în numele împăratului Volusianus, care confirma acest fapt:

Volusian P Dacia AN VI avVolusian P Dacia AN VI rev

Exista şi monede în numele împăraţilor Valerianus şi Gallienus pe care apare  anul VI al erei locale, dar care probabil că sunt erori, pentru că aceşti împăraţi au ajuns la putere în septembrie 253 p.Chr., deci în anul VIII. O alta eroare de scriere, aveti mai jos, pe o moneda bătuta tot în numele împăratului Volusianus, un sesterţ pe reversul caruia legenda PROVINCIA DACIA este scrisa gresit – PRVOINCIA DACIA:

Volusian eroare Prvoincia avVolusian eroare Prvoincia rev
Următorele monede cunoscute sunt cele notate AN VII = 252/253 p.Chr , în numele împăratului Trebonianus Gallus, fiind în acord cu anul 1006 de la înfiinţarea Romei, an în care Gallus a fost ucis. Dar, în acelaşi an VII al erei locale, au fost emise monede şi pentru Volusian şi Emilian.
În anul VIII =253/254 p.Chr.  au fost bătute monede în numele lui Emilianus, Valerianus şi Gallienus.
În anii IX = 254/255 p.Chr. si X = 255/256 p.Chr. s-au bătut monede numai pentru Valerianus şi Gallienus.
Ultimele monede au fost emise în AN XI = 256/257 p.Chr., din acest an fiind cunoscute puţine exemplare, de slabă calitate, în numele lui Gallienus, care probabil a închis monetăria.
Mai jos am realizat un tabel care sintetizează o parte din informaţiile legate de monetăria din provincia Dacia, în special cele privind datarea monedelor şi personajele pentru care au fost emise acestea:

 

Cronologia modernă Era locală Prov. Dacia Sarmizegetusa Împăraţi si membri ai familiilor imperiale pentru care au fost bătute monede Provincia Dacia Era locală Prov. Moesia Viminacium Anul de la înfiinţarea Romei
246/247 p.Chr. AN I Philippus I, Marcia Otacilia, Philippus II Junior AN VIII 1000
247/248 p.Chr. AN II Philippus I, Marcia Otacilia, Philippus II Junior AN IX (VIIII) 1001
248/249 p.Chr. AN III Philippus I, Marcia Otacilia, Philippus II Junior, Traianus Decius, Herennia Etruscilla, AN X (monetaria Viminacium nu a funcţionat) 1002
249/250 p.Chr. AN IV (IIII) Traianus Decius, Herennia Etruscilla, Herennius Etruscus AN XI 1003
250/251 p.Chr. AN V Traianus Decius, Herennia Etruscilla, Herennius Etruscus, Hostilianus, Trebonianus Gallus, Volusianus, AN XII 1004
251/252 p.Chr. AN VI Trebonianus Gallus, Volusianus, AN XIII 1005
252/253 p.Chr. AN VII Trebonianus Gallus, Volusianus, Aemilianus, AN XIV (XIIII) 1006
253/254 p.Chr. AN VIII Aemilianus, Valerianus, Gallienus AN XV 1007
254/255 p.Chr. AN IX (VIIII) Valerianus, Gallienus AN XVI 1008
255/256 p.Chr. AN X Valerianus, Gallienus închisă 1009
256/257 p.Chr. AN XI Gallienus închisă 1010

Specialiştii afirmă că de fapt, pentru domnia lui Filip I, monetăria de la Sarmizegetusa a devenit principala sursă în furnizarea de monede de bronz în Provincia Dacia între 246 şi 249 p.Chr.. Pentru monedele de bronz bătute în perioada 249-253 p.Chr., procentele comparative indică faptul că monetăria principală în furnizarea de monede de bronz în Dacia, a fost cea de la Viminacium. Pentru ultima perioadă de existenţă a monetăriei dacice, 253-257 p.Chr., frecvența descoperirilor de monede PROVINCIA DACIA sugerează din nou o predominanţă a monedelor bătute la Sarmizegetusa Traiana.              Alte piese Provincia Dacia:

Philip x 2 avPhilip x 2 rev

Philippus I (Filip I Arabul), Provincia Dacia, ambele inscriptionate AN II al erei locale, 247/248 p.Chr.  – de tipul 2, monetăria Sarmizegetusa, vultur si leu

 

Marcia Otacilia Severa PD AN III

Marcia Otacilia Severa, sotia Lui Filip I, Provincia Dacia, AN III al erei locale, 248/249 p.Chr. de tip 2, monetăria Sarmizegetusa, vultur si leu

 

Filip II caes P Dacia                                                      Philippus al II-lea Caesar, fiul lui Filip I Arabul, Provincia Dacia,  AN I al erei locale, 246/247 p.Chr., de tipul 1,  inscriptionata  DF- Dacia Felix,

 

T Decius PD AN IV avT Decius PD AN IV rev

Traianus Decius, Provincia Dacia, AN IIII (IV) al erei locale, 249/250 p.Chr., de tip 2, monetăria Sarmizegetusa, vultur si leu

 

Herrenia Etruscilla PD avHerrenia Etruscilla PD rev

Herennia Etruscilla, sotia lui Traian Decius, Provincia Dacia AN III, 248/249 p.Chr., de tip 4, monetăria Sarmizegetusa, vultur si leu

 

Her Etr PD An V avHer Etr PD An V rev

Herennius Etruscus, fiul cel mare al lui Decius, Provincia Dacia, AN V, 250/251 p.Chr., de tip 4, monetăria Sarmizegetusa, vultur si leu, rară

 

Hostilian PDacia AN V tip4

Hostilianus, al doilea fiu al lui Decius, Provincia Dacia, AN V, 250/251 p.Chr., de tip 4, monetăria Sarmizegetusa, vultur si leu, destul de rară

 

Trebonianus Gallus PD avTrebonianus Gallus PD rev

Trebonianus Gallus, Provincia Dacia, probabil AN V, 250/251 p.Chr., de tip 4,  monetăria Sarmizegetusa, vultur si leu

 

Volusian Prov Dacia tip 4 AN V avVolusian Prov Dacia tip 4 AN V rev

Volusianus, fiul lui Trebonianus Gallus, Provincia Dacia, AN V al erei locale, 250/251 p.Chr., de tip 4, monetăria Sarmizegetusa, vultur si leu

 

Volusian PD tip 2 AN V avVolusian PD tip 2 AN V rev

Volusianus, fiul lui Trebonianus Gallus, Provincia Dacia, AN V al erei locale, 250/251 p.Chr., de tip 2, monetăria Sarmizegetusa, vultur si leu

 

Aemilian Provincia Dacia AN VII tip 4 avAemilian Provincia Dacia AN VII tip 4 rev

Aemilianus (Emilian), Provincia Dacia, AN VII al erei locale, 252/253 p.Chr., monetăria Sarmizegetusa, vultur si leu. Este o monedă rară, din motivul ca a fost emis un număr limitat de monede, Aemilianus fiind împărat numai trei luni în anul 253 p.Chr., de tip 4

 

Gallienus PD avGallienus PD rev

Gallienus, Provincia Dacia, AN VIII al erei locale, 253/254 p.Chr., de tip 4, monetăria Sarmizegetusa, vultur si leu .

 

Gallienus PD AN X

Gallienus, Provincia Dacia, AN X al erei locale, 255/256 p.Chr., de tip 4, monetăria Sarmizegetusa, vultur si leu, rară .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s