POVEȘTI PENTRU COPII ȘI ADULTI, POVEȘTI CU MORALA, POVEȘTI CU TÂLC ( I )

Poveştile au un impact major şi benefic asupra educaţiei copiilor. Copii adoră poveştile. Genul de educaţie prin poveşti este unul dintre cele mai eficiente şi mai durabile. Copii absorb mult mai uşor informaţiile din poveşti, iar dacă învăţămintele le ating coarda sensibilă, fondul lor bun şi inocent, acestea nu vor fi uitate niciodată. Din unele poveşti am avea de învăţat şi noi, adulţii:

 

BLIDUL DE LEMN

Un bătrânel împovărat de ani s-a dus să locuiască împreună cu fiul şi cu nora lui, care aveau un băiețel de patru ani. Mâinile bătrânului tremurau tot timpul, ochii îi erau încețoşati, iar paşii împleticiți.
Întreaga familie mânca împreună la masă, însă mâinile nesigure ale bătrânului şi vederea lui tot mai slăbită îl puneau mereu în încurcătură – boabele de mazăre i se rostogoleau din lingură pe covor, când întindea mâna după cana cu lapte, jumătate din lapte se vărsa pe fata de masă. Fiul şi nora se simțeau tot mai iritați de neajutorarea lui. Până-ntr-o zi când…
„Trebuie să facem ceva cu bunicul, a spus fiul. M-am săturat să tot văd lapte vărsat pe masă, să tot calc pe boabe de mazăre şi să tot aud cum plescăie şi troscăie în farfurie!” Aşa că soțul şi soția au pus o măsuță în coltul camerei, după uşă. Acolo bunicul mânca singur, în timp ce întreaga familie stătea în jurul mesei. Si pentru că bunicul reuşise să spargă vreo 2-3 farfurii, i-au cumpărat un blid de lemn.
Uneori, când se uitau în direcția bunicului, familia putea să vadă o lacrimă stingheră în ochii lui slăbiți şi tristi – singur, după uşă, bunicul îşi mânca bucățica de pâine muiată în lapte. Cu toate acestea, singurele cuvinte pe care fiul si nora le aveau pentru el, erau de mustrare, când îi cădea furculița pe covor sau când se mai vărsa din lapte pe masă. Băiețelul se uita când la bunic, când la mămica şi la tăticul lui, făra să spună un singur cuvânt…
Apoi, într-o seară, chiar înainte de cină, tatăl a observat că băiețelul meştereste ceva pe covor. S-a apropiat şi a văzut că încerca să cioplească o bucată de lemn. „Ce faci tu acolo”, l-a întrebat tatăl duios.
Băiețelul şi-a ridicat ochii mari spre tăticul lui şi i-a raspuns la fel de duios: „O, am treabă, vreau să fac un blid de lemn din care să mănânci tu şi mami când eu voi fi mare…” A zâmbit şi s-a întors la „treaba” lui.
De data aceasta a fost rândul părintilor să rămână fără cuvinte. O linişte apăsătoare s-a asternut în cameră şi lacrimi mari şi curate au început să le tremure în ochi, să li se rostogolească pe obraji. Nici un cuvânt, deplină tăcere, dar amândoi ştiau prea bine ce au de făcut.
În seara aceea, soțul l-a luat pe bunic de mână şi l-a condus cu grijă la masa mare din centrul camerei. Bunicul urma să mănânce la masă împreună cu întreaga familie – în seara aceea şi în fiecare seară de-atunci înainte, până la sfârşitul zilelor lui. Si, dintr-un motiv sau altul, nici fiul şi nici nora nu mai păreau să fie deranjati dacă se vărsa din lapte pe fata de masă sau dacă mai cădea câte-o furculiță pe covor. (după o povestire de Lev Tolstoi)

Copiii sunt ca nişte radare extrem de sensibile. Ochii lor nu lasă nimic neobservat, urechile lor sunt întotdeauna pe recepție, iar mintea lor prelucrează neobosită mesajele pe care le recepționează. Ceea ce învață în “cei şapte ani de acasă”, vor folosi şi în viată. Părinților li se aplică proverbul: “Ceea ce semeni, aceea vei culege”

Lev Tolstoi

Lev Tolstoi in 1909 spunand povesti nepotilor

FILTRUL LUI SOCRATE

În Grecia Antică, Socrate era renumit pentru respectul cu care îşi trata prietenii. Într-o zi o cunoştinţă l-a întâlnit pe marele filosof şi l-a întrebat:

– Ştii ce-am auzit despre prietenul tău?

– Stai puţin – a replicat Socrate – Înainte de a-mi spune ceva, aş dori să facem un test. Se numeşte „testul Filtrului Triplu.”

– Filtru Triplu?

– Exact – a continuat Socrate – Înainte de a vorbi cu tine despre prietenul meu, ar fi o idee bună să stăm un pic şi să filtrăm ceea ce vei spune. Acesta este motivul pentru care îl numesc „testul Triplului Filtru”. Primul filtru este Adevărul. Eşti absolut sigur că ceea ce vrei să-mi spui este adevărat?

– Nu – spuse omul – De fapt eu doar am auzit despre asta şi…

– În regula – a spus Socrate – Deci nu ştii dacă este adevărat sau nu…Acum hai să încercăm şi al doilea filtru, filtrul Bunătăţii. Ceea ce vrei să-mi spui despre prietenul meu este ceva bun?

– Nu, din contra…

– Deci – a continuat Socrate – Vrei să-mi spui ceva rău despre el, dar nu eşti sigur că este adevărat. Totuşi poţi să treci testul, deoarece mai este un filtru: filtrul Utilităţii. Ceea ce vrei să-mi spui despre prietenul meu îmi va fi de folos?

– Nu, nu chiar.

– Bine – a concluzionat Socrate – Dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este nici adevărat, nici bun, nici folositor…pentru ce trebuie să-mi mai spui ceva?

Un înţelept spunea: „Să nu crezi niciodată nimic din ce auzi şi numai jumătate din ce vezi”. La noi, bârfa, denigrarea, dezinformarea, sunt „sporturi nationale”. Deci, nu aplecaţi urechea la „zvonistică”, reţineţi acest filtru al lui Socrate, puneţi aceste trei întrebări celor care practică acest comportament şi atunci, România va fi un loc mai bun în această lume.

 

 

 

GHINION SAU NOROC ? CINE POATE SPUNE ?

A fost o dată un om foarte sărac care avea în schimb un cal foarte frumos, pe care dorea să-l cumpere stăpânul castelului. Dar de fiecare dată, batrânul îl refuza politicos, spunând:

– Pentru mine acest cal nu este doar un animal. Este un prieten. Cum pot să-mi vând prietenul?
Într-o dimineață s-a dus la grajd şi a descoperit că-i dispăruse calul. Toți sătenii au zis:

-Ti-am spus doar! Ar fi trebuit să vinzi calul. Acum a fost furat. Ce ghinion teribil!

– Ghinion sau noroc?- a spus bătrânul. Cine poate spune?
Toată lumea a râs de el. Dar peste 15 zile calul s-a întors, urmat de o întreagă herghelie de cai sălbatici. A scăpat din grajd, a curtat o iapă tanără şi s-a întors cu întreg alaiul după el.
– Ce noroc ! – au strigat sătenii.

Bătrânul şi fiul său au început să antreneze caii sălbatici. Dar, o săptămână mai târziu, fiul său şi-a rupt piciorul încercând să antreneze un cal sălbatic.
– Ghinion ! – i-au spus prietenii. Ce-ai să te faci acum fără ajutorul fiului tău? Eşti şi aşa vai de capul tău.
– Ghinion, noroc, cine poate spune? – a replicat bătrânul.
Câteva zile mai târziu, stăpânului domeniului a forțat pe toți tinerii din sat să se înroleze în armată, să devină soldați. Toți, în afară de unul…..fiul bătrânului, care avea piciorul rupt.
– Cât de norocos poti să fii! – au urlat sătenii. Toți copii noştri merg la război, dar tu poți să-ți păstrezi fiul acasă. Fii nostri probabil vor fi ucişi……
Bătrânul a replicat:

– Ghinion, noroc, cine poate şti?
Viitorul vine spre noi fragmentat. Nu putem şti niciodată ce ne rezervă. Dar dacă menții tot timpul o atitudine pozitivă, uşile rămân deschise şanselor, iar tu vei fi o persoană mai fericită.

 

 

CINE-L PRIMEȘTE PE FIUL…

Un om bogat, pasionat de artă, avea în colecția lui  opere ale tuturor marilor maeştri, renascentişti, clasici şi moderni, din toate şcolile şi curentele artistice. Deseori stătea împreună cu unicul său fiu, admirând minunatele piese din colecția lor. Dar a izbucnit razboiul, iar fiul a fost înrolat şi  trimis la luptă. El a dat dovadă de mult curaj şi a murit la datorie, în timp ce salva viața unui camarad. Când a primit anuntul, tatăl a fost profund îndurerat de pierderea unicului său fiu.

O lună mai târziu, a auzit bătăi la uşă. În prag stătea un tânăr cu un pachet mare în brate…El a spus:

– Domnule, nu mă cunoaşteti. Eu sunt soldatul pentru care fiul dumneavoastră şi-a dat  viața. În acea zi el a salvat multe vieți ale celor răniți dar, în timp ce încerca să mă ducă pe mine într-un loc sigur, un glonte i-a străpuns inima, el murind  pe loc…Deseori ne vorbea  de dumneavoastră şi despre pasiunea pe care o aveți pentru artă.

Tânărul i-a înmânat  pachetul.

– Știu că este aproape un nimic. Eu nu sunt un pictor cunoscut, dar sunt convins că fiul dumneavoastră ar fi vrut să aveți acest tablou.

Tatăl a început să desfacă ambalajul. Era un portret al fiului său, pictat de tânărul din fața sa. Privindu-l  atent,  a fost uimit de felul în care tânărul pictor a reuşit să surprindă  chipul, dar şi personalitatea fiului său. Tatăl a scos un suspin şi cu ochii plini de lacrimi a mulțumit tânărului, oferindu-i şi o sumă de bani pentru tablou.

– O, nu se poate asa ceva, domnule… Toată viața  nu voi putea să plătesc pentru ceea ce fiul dumneavoastră a făcut pentru mine. Acesta este doar un cadou.

Tatăl a prins tabloul pe una din simezele sale. De câte ori avea vizitatori, el începea prin a le arăta portretul fiului său  şi numai  după aceea le dădea voie să vadă marile capodopere  colecționate.

După moartea bătrânului tată, s-a organizat licitația marii lui colectii de tablouri. S-au adunat foarte multe persoane care doreau să vadă şi, mai ales, să achizitioneze tablouri pentru propriile lor colecții.

La deschidere, pe podium, era postat portretul fiului. Persoana delegată să conducă licitația, adjudecătorul, a deschis sesiunea, lovind cu ciocănelul:

– Începem licitația cu acest portret al fiului. Cine deschide oferta?

În sală s-a lăsat liniştea….Apoi, de undeva din fundul sălii, o voce a strigat:

– Am venit să vedem marile opere! Sari peste această piesă!…

Dar, netulburat, adjudecătorul a continuat:

– Face cineva o ofertă pentru acest portret?… 100 lei?… 200 lei?…

Din sală, cineva a strigat iritat:

– Nu am venit pentru acest portret!… Ne-am adunat pentru picturile lui Rembrandt, Fragonard, Van Gogh, Matisse, Picasso şi ale celorlalți maeştri!… Haideti să trecem, cu adevărat, la licitație!…

Netulburat, adjudecătorul a continuat:

– Fiul!… Fiul!… Îl vrea cineva pe fiul?!…

Într-un târziu, din cel mai îndepărtat colț al sălii s-a auzit o voce timidă:

– Dau eu 10 lei pentru acest portret…

Era cel care fusese, ani multi, grădinarul tatălui şi al fiului. Fiind un om sărac, nu putea să ofere mai mult.

– Există o oferta de 10 lei!… Cine dă mai mult?!… Dă cineva 20 lei?!…

Sala era în fierbere.

– Dați-i-l lui pentru 10 lei!…Să trecem la maestri!…La maeştri!…

Nu-l voiau pe fiu. Toti doreau să  profite de ocazie şi să cumpere opere mari pentru colecțiile lor. Ferm, adjudecătorul a continuat:

– 10 lei, o data!…10 lei, de doua ori!… şi, lovind cu ciocănelul în masă:

– Adjudecat! Vândut pentru 10 lei!

Din față, cineva a izbucnit:

– În sfârşit, putem trece la marea colecție!…

Calm, adjudecătorul a pus jos ciocănelul, spunând:

– Îmi pare rău, dar licitația s-a încheiat.

Rumoare în sală:

– Dar tablourile?!…Cum rămâne cu maeştrii?!…Colecția?!…

– Regret, a spus adjudecătorul. Când am fost desemnat să conduc această licitație, mi s-a comunicat o prevedere secretă din testament, pe care nu am avut voie să o fac cunoscută decât în acest moment: licitația se referă numai la potretul fiului ! Cine îl  ia mosteneşte întreaga avere, care include si toată colecția de opere de artă! Omul care-l primeşte pe fiu obține totul !…

Este o frumoasă poveste cu conotație religioasă, cu semnificație profundă, a cărei concluzie benefică este aceasta: “cine-l primeşte în sufletul său pe Domnul nostru Iisus Cristos, are totul”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s