„IMPARATII CU GATUL GROS” – ESTETICA MONEDELOR ROMANE IN TIMPUL TETRARHIILOR (293 – 324)

Privind în ansamblu monedele romane pe un site specializat sau într-o colecţie, vei observa ca există un lot de monede care fac notă discordantă cu imperialele din argint de tip denar sau antoninian. Sunt monede din bronz numite follis, înnegrite sau înverzite de vreme, cu o vechime de peste 18 secole. Sunt monedele care au circulat la sfârşitul secolului al III-lea.

Daca ai curiozitatea sa le vezi mai îndeaproape, imediat observi ca estetica lor este diferită, într-un mod care, poate dezamăgeste, în comparaţie cu denarii de până atunci. Dar, pentru a întelege mai bine, sa ne familiarizăm un pic cu epoca în care au fost emise aceste monede.

Reformele lui Diocleţian

Criza secolului al III-lea, cu consecinţe grave privind stabilitatea imperiului, a luat sfârşit în anul 284 d.Chr., odată cu urcarea pe tron a împăratului Diocleţian (284-305) d.Chr.

De la bun început trebuie spus că nici Diocleţian nu avea cine ştie ce „pedigree”, cine ştie ce descendenţă aristocratică. Ca şi alţi împăraţi înaintea sa, provenea tot din mediul militar, era originar din Dalmaţia, deci nu era mostenitorul vreunei mari familii de patricieni din Roma. Acele timpuri bune ale patricienilor Romei din epoca republicană erau demult apuse. Ceea ce a făcut Diocleţian în plus faţă de antecesori, a fost faptul că a ştiut, încă de la urcarea pe tron, să-şi consolideze puterea, să-şi asume conducerea supremă. A reorganizat armata imperiului, diminuând totodata rolul armatei şi al gărzii pretoriene în proclamarea împăraţilor. Diocleţian a făcut o serie de reforme administrative si economico-financiare, şi chiar dacă unele sunt considerate astăzi „nebunii economice”, ele au avut ca rezultat o atenuare a inflaţiei. Faptul că Diocleţian s-a declarat stăpân absolut, a fost picătura care a dus la dispariţia ultimelor aparenţe republicane. Rolul Senatului Roman se cam încheiase, fusese condamnat la tăcere. Deşi a reuşit sa redea imperiului o relativa stabilitate, împăratul Diocleţian nu face parte din galeria „împăraţilor buni” ai imperiului, din cauza persecuţiei creştinilor si a guvernării sale autoritare.

În ideea unei mai uşoare şi eficiente guvernări a imensului imperiu roman, el a instituit iniţial diarhia – conducerea în doi (doi auguşti) – în anul 286, asociindu-l la domnie pe Maximian în calitate de co-împărat, apoi, în anul 293, tetrarhia – conducerea în patru (doi auguşti şi doi cezari). Cei patru conducători formau o singură familie de origine divină (domus divina), auguştii considerându-se fraţi, iar cei doi caesari, fiii acestora. Exista posibilitatea ca fiul adoptiv să se căsătorească cu fiica tatălui adoptiv, întărind astfel tetrarhia prin relaţii de rudenie. Urmând acest principiu, Maximian şi Galeriu s-au căsătorit cu câte o fiică a lui Diocleţian, iar Constanţiu Chlorus cu Theodora, fiica vitregă a lui Maximian.

Prima tetrarhie, între anii 293 si 305: Diocleţian şi Maximian, auguşti – împăraţi seniori, Galeriu si Constanţiu Chlorus (tatăl lui Constantin), cezari – împăraţi juniori.

A doua tetrarhie, între anii 305 si 324, în urma renunţării la tron a lui Diocleţian şi Maximian, a avut următoarea componenţă: Galeriu şi Constanţiu Chlorus, auguşti, Maximin II Daza (nepotul lui Galeriu) şi Severus II, cezari. Apoi, în urma deceselor lui Constanţiu în 306 şi a lui Severus în 307, Galeriu îi ridică, pe Constantin la rangul de cezar în 307 şi pe Licinius, prietenul său, la rangul de augustus în anul 308. Maxenţiu, fiul lui Maximian s-a autoproclamat co-împărat în Italia, în anul 306, reuşind să reziste, deşi era considerat nelegitim, până în anul 312, când a fost învins de Constantin. Cea de-a doua tetrarhie a eşuat lamentabil, dupa moartea împăratului Galeriu în anul 311, stabilitatea imperiului având mult de suferit în urma războaielor dintre tetrarhi.

Impăraţii cu gâtul gros

Reorganizarea  imperiului este reflectată şi în numismatică. Reforma monetară întreprinsă de Diocleţian în anul 294 s-a caracterizat prin apariţia unei tipologii monetare caracteristice acestei perioade de sfârşit de secol, continuată şi în primul sfert al secolului următor. Este cert că după această reformă, monedele imperiale au arătat cu totul altfel.

În privinţa baterii de monedă, Imperiul Roman era reprezentat, de secole, de cei doi emitenţi autorizati: împăratul şi Senatul Romei. Exista regula ca împăratul să emită monedele de valoare mare, din aur sau argint, de tip aureus, respectiv denar sau antoninian. Denarul fusese deja  înlocuit cu antoninianul la mijlocul secolului III. Monedele din aur sau argint, bătute la monetăria imperială din Roma, avuseseră parte de o lucrătură fină, lăsând impresia de filigran, iar efigiile realizate erau foarte aproape de înfătişarea reală a împăraţilor. Dacă facem o comparaţie cu statuile din marmură ale împăraţilor realizate în aceeaşi epocă, putem afirma că efigiile de pe monede erau foarte reuşite.

Înainte de Diocleţian, Senatul roman era autorizat să emită monedele din bronz – sesterţ, dupondius – ele având marcajul SC (Senatus Consulta). Stim care era părerea aristocratiei senatoriale despre împăraţii proveniti din rândurile armatei: brutali, inculţi, lipsiţi de educaţie şi inteligenţă. Si poate că aveau dreptate (vezi criza secolului III).

La vederea acestui tip de monede din timpul tetrarhiilor (293-324), ai putea crede că a fost materializată vreo ironie a Senatului, ca rezultat al antipatiei faţă de împăraţii-militari. Dar nu acesta era motivul, deoarece odata cu instituirea Dominatului, când Diocleţian s-a proclamat Dominus et deus – „stăpân absolut şi zeu”, rolul Senatului s-a redus aproape la zero.

Să facem o simplă constatare, din punct de vedere estetic, a modului de realizare a monedelor, în timpul celor două tetrarhii.

 

 

 

 

 

 

 

Diocleţian, împărat între anii 284-305 antoninian, monetăria Heraclea, Av: Bustul cu armură şi coroană radiatus spre dreapta/IMP C G VAL DIOCLETIANVS PF PI AVG; Rev: CONCORDIA MILITVM, în exergă:HA;

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Maximian, cezar (285-286), împărat între anii 286-305, antoninian, monetăria Heraclea, Av: Bustul cu armură şi coroană radiatus spre dreapta/IMP MAXIMIANUS PF AVG/ Rev: CONCORDIA MILITVM, în exergă:HA;

Dacă la începutul domniei lui Diocleţian şi a asociatului său Maximian, monedele imperiale mai semănau ca aspect cu cele ale antecesorilor, în sensul că încă se mai emiteau şi mai circulau antoninieni, după anul 293 aspectul lor s-a schimbat radical.

Toate monedele din acea perioadă, au un aspect caricatural, au niste caracteristici  destul de bizare pentru noţiunea  de „monedă imperiala”. Privindu-le, ai putea crede că scopul ocult ar fi fost ca toţi împăraţii proveniti din mediul militar sa fie prezentaţi ca nişte brute. Diocleţian, Maximian, Galeriu, Constanţius I Chlorus, Sever II, Licinius, Maximin II Daza, Constantin, Maxenţiu, toţi s-au bucurat de o portretistică corespunzătoare aceluiaşi nou arhetip. Fără excepţie, toţi Auguştii şi Cezarii sunt prezentaţi pe efigiile acestor monede cu nişte profile de luptători de greco-romane sau halterofili: tunşi scurt, cu gâtul exagerat de gros şi ceafa dreaptă. Mai mult decât atât, efigiile lor seamănă atât de mult între ele, încât de multe ori nu le poţi deosebi decât citind legenda gravată in jurul acestora. Din cauza aspectului lor, i-am numit „împăraţi cu gâtul gros”.

 

 

 

 

 

 

Diocleţian

 

 

 

 

 

 

 

Maximian

 

 

 

 

 

 

 

Galeriu Maximian

 

 

 

 

 

 

 

 

Constanţius I Chlorus

 

 

 

 

 

 

 

 

Licinius Licinianus

 

 

 

 

 

 

 

Maximin II Daza (Daia),

 

 

 

 

 

 

 

 

Constantin, cel ce va fi cunoscut mai târziu sub numele de Constantin I, supranumit „cel Mare”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Maxenţiu

 

 

 

Caracterizarea  „împăraţi cu gâtul gros” se referă strict la împăraţii ale caror efigii corespund aceluiaşi tipar, realizat în acei treizeci de ani din perioada tetrarhiilor. Ea desemneaza practic o epoca. Cu mai mult de doua secole mai înainte, împăraţi ca Nero, Otho, Vitellius, Vespasian, au fost şi ei reprezentaţi în acest fel pe monede, dar asta pentru ca aveau gâtul gros la propriu, aşa arătau ei în realitate, deci efigiile erau realizate în mod realist. În cazul de faţă însă, este vorba de o deformare a trasăturilor, deformare voluntară poate, sau involuntară dar acceptată. Este imposibil ca toti cei nouă împăraţi să fi arătat aproape la fel. Deşi poate ni se pare nepotrivit acum, este posibil ca acesta sa fi fost idealul de frumuseţe, forţă şi bărbăţie al epocii, un nou mod de reprezentare, un nou stil. Aspectul estetic evident brut al monedelor a fost asociat cu scăderea continuă a calităţii aliajelor utilizate, conţinutul de argint scăzut, precum şi cu scăderea permanentă a greutăţii acestor tipuri monetare. Toate acestea erau semne ale declinului marelui Imperiu Roman. Deci, aceste efigii reprezintă o tipologie nouă, distinctă.

 

 

 

 

 

 

Diocleţian, Constanţius I Chlorus

 

 

 

 

 

 

 

Diocleţian

 

 

 

 

 

 

 

Maximian

 

 

 

 

 

Constanţius I Chlorus,

 

 

 

 

 

Galeriu

 

 

 

 

 

 

 

Maximin II Daza (Daia),

 

 

 

Licin

 

Licinius 1av

 

 

 

Licinius

 

 

 

 

 

 

 

Constantin cel Mare

 

 

 

 

De acelaşi tratament s-au bucurat şi Augustele:

Galeria Valeria, soţia lui Galerius

 

 

 

 

 

 

Elena, mama lui Constantin,

 

 

 

 

Reversurile monedelor, prin tradiţie, sunt expresia propagandei imperiale. Temele lor, destul de limitate în această epocă, evocau divinităţi protectoare: în special Genius (GENIO POPVLI ROMANI, GENIO AVG GET CAESARVM NN, GENIO CAESARIS, GENIO AVGVSTI, GENIO IMPERATORIS) sau Jupiter (IOVI CONSERVATORI), apoi Apollo cunoscut şi ca Sol Invictus (SOLI INVICTVS, SOLI INVICTO COMITI), Hercule, Marte. Lansau adevărate slogane politice, legate de armată, cum ar fi: CONCORDIA MILITVM – concordia între armate, FIDES EXERCITVS – fidelitatea armatei.

De la Diocleţian, fiecare monetărie îşi marca reversul pieselor din producţia proprie cu abrevierea denumirii sale. Dacă erau mai multe oficine (ateliere) în cadrul aceleiaşi monetării, acestea erau desemnate prin litere, înainte sau dupa marca atelierului. Literele P, S, T, Q erau abrevierile utilizate în latină pentru Prima, Secunda, Tertia, Quarta. Atelierele monetare de influentă grecească utilizau literele grecesti alfa (A), beta (B), gama (Γ), delta (Δ). Litera oficinei putea să se găsească şi în câmpul reversului, în dreapta sau stânga, însoţită uneori de un simbol (ramură, cunună de lauri, stea).

 

 

 

 

 

 

Un bun exemplu, acest revers: Jupiter în picioare spre stânga, ridicând sceptrul si globul/ IOVI CONSERVATORI; în stânga o cunună, în dreapta un “Δ” (delta), în exergă: SMTS, unde SM sunt iniţialele pentru expresia S[acra] M[oneta], adică „monedă sacră, de neatins”, iar TS, marca monetăriei Thessalonica (în prezent Salonic, Grecia), Δ = atelierul monetar patru.

Analizând situatia economică a imperiului si evenimentele istorice, ne putem face o părere despre motivele reale din cauza cărora s-a ajuns la acest aspect specific al monedelor imperiale, total diferit de stilul de până atunci.

O primă cauza a fost deficitul de metale pretioase din timpul crizei monetare din secolul III, care a dus la scăderea calitaţii aliajelor destinate baterii de monede, situaţie care s-a perpetuat până la începutul secolului IV, când a fost depăşită numai în urma confiscărilor de obiecte preţioase din templele păgâne. Deficitul de metale  pretioase era provocat in mod continuu de creşterea retribuţiei soldaţilor armatei romane, acel donativum, din ce in ce mai mare, promis de fiecare nou împărat care ocupa tronul imperiului. Mai mult, militarizarea Imperiului Roman în timpul crizei secolului al III-lea, a provocat nu numai deficit de metale preţioase, ci şi o primă descentralizare si multiplicare a atelierelor în proximitatea zonelor militare (de campanie), mari consumatoare de numerar, iar inflaţia a devenit galopantă.

Noile monede introduse în circulaţie de împăratul Diocletian în urma reformei monetare de la sfârşitul sec. III, erau: argenteus şi follis. Argenteus era o monedă de argint rară, care avea în jur de 2,4 grame si 17 mm. Iniţial, follisi emişi de Diocleţian erau destinaţi sa înlocuiască antoninienii de până atunci. Cu un conţinut în argint de doar 5%, cupru 95%, dar argintaţi, aveau o greutate de 9-11 grame, greutate care a scăzut în timp la 4,5 grame, ajungând în vremea domniei lui Constantin cel Mare să cântărească 2,5 grame şi chiar mai putin. Am observat că şi flanul monetar a scăzut în diametru în mod constant, ajungând de la 26-28 mm, la numai 18 mm.

Altă cauză, poate cea mai importantă, a fost transferul emisiei de monede către monetăriile din provincie şi de aici, lipsa de tradiţie si experiență a noilor ateliere, fapt care a condus la o involuție in aspectul estetic al monedelor.

După revolta lucrătorilor din atelierele monetare şi desfiinţarea temporară a monetăriei din Roma, marea masă monetară se executa în oficinele unor monetării de provincie. Monetăria imperială din Roma avusese tradiţia realizarii unor frumoase efigii, experienţa baterii a mii de tipuri de monede şi fără îndoială, gravori talentaţi. Monetăriile de provincie înfiinţate de Diocleţian, din câte ne dăm seama, au dus o lipsă acută de gravori talentaţi, cu foarte puţine exceptii. Dispare aspectul de lucrătură fină, reprezentările de pe revers sunt realizate mai naiv, literele de pe legende sunt greu de înţeles. Probabil, aspectul estetic al acestui gen de monedă avea mai puţină importanţă, mai importantă era baterea unui volum cât mai mare de monede, din aliaje din ce în ce mai slabe. Este un exemplu negativ tipic, de renunţare la calitate în favoarea cantităţii. Astfel, odată cu creşterea masei monetare s-a născut o nouă tipologie, aceea a „împăraţilor cu gâtul gros”. Ea a fost acceptată de mai marii acelei epoci, la modul „e bine şi aşa” şi în mod ironic din punctul nostru de vedere, în baza acestui arhetip, toate aceste monetării au emis un mare numar de monede timp de mai bine de trei decenii.

Reforma monetară întreprinsă de Diocleţian, începând din 294, a creat un al doilea val de ateliere monetare in provincii: Londra, Cartagina, Aquileia, Tessalonik şi Alexandria. În capitalele imperiale succesive ale Tetrarhiei au fost deschise alte câteva monetarii: Nicomedia (astăzi Izmit – Anatolia, Turcia), Mediolanum (astăzi Milano, Italia), Antiohia (astăzi Antakya, Turcia), Trier (Germania). Studiind monedele din bronz, de tip follis, din perioada celei de-a doua tetrarhii, constatăm că acestea au fost emise în alte foarte multe monetării de provincie: Cyzicus (in Anatolia,Turcia), Siscia (astăzi Sisak, Croaţia), Lugdunum (astăzi Lyon, Franţa), Heraclea, pe ţărmul nordic al Mării Marmara (astăzi Ereglisi, Turcia) si Tricinium (astăzi Pavia, Italia).

Cei doi fii mai mari ai lui Constantin cel Mare, Crispus si Constantin II, ridicaţi de tatăl lor la rangul de cezari în anul 317, au „beneficiat” şi ei de acele reprezentări ale arhetipului propriu perioadei celor două tetrarhii:

 

 

 

 

 

Crispus şi Constantin II, cezari

După anul 324, când Constantin cel Mare în urma înfrângerii lui Licinius rămâne împărat unic al Imperiului Roman, stilul emisiunilor monetare din punct de vedere estetic se ameliorează, îşi revine parţial. Odată cu reducerea greutăţii şi a flanului monedelor, lucrătura efigiilor devine un pic mai realistă şi mai fină.

Autor: Nicolae Sabin DORDEA

Notă: Imaginile utilizate pentru exemplificare au fost preluate de pe site-uri care permit libera lor descărcare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s